SCLAVII TEHNOLOGIEI PANA LA PIERDEREA UMANITATII. Izolarea prin supraconectare, pierderea discernamantului prin suprainformare

Elena Solunca-Moise/ Ziarul Lumina: Omul fără sine

[…] Cu toate acestea, tehnologia a ajuns la o limită critică unde apar riscuri şi pericole peste care, un timp, trecem fără să observăm. Se cuvine să subliniem existenţa lor mai ales pentru consumatori, care, fascinaţi de performanţe, îşi pierd discernământul şi ignoră lunecarea către riscuri şi capcane. Dar ele există şi s-au înmulţit, încât au făcut necesare numeroase studii şi chiar o disciplină specializată – managementul riscurilor. Privind în zarea performanţelor progresive, suntem nevoiţi să recunoaştem că riscul cel mai din urmă care ne pândeşte este acela al „ucenicului vrăjitor”. E un risc real câtă vreme, oriunde ţi-ai arunca privirea, oamenii sunt captivaţi de tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale până la subordonare. În timp, tehnologia menită să fie mijloc tinde să devină, şi câteodată devine, scop într-o societate concurenţională, deşi credem că a venit ceasul ca oamenii să înţeleagă faptul că forma cea mai bună (profitabilă am zice chiar) a concurenţei este conlucrarea. Şi încă un paradox păgubitor: conectaţi la realitatea virtuală, oamenii pierd treptat contactul cu realitatea fizică. Este un risc şi un pericol care a făcut ca numeroşi specialişti să afirme că tehnologia este un fel de „opium”, că a generat o nouă sclavie faţă de care omul se supune din voie proprie şi, uneori, chiar cu o anume voluptate.

Un exemplu semnificativ îl reprezintă celebrele reţele de socializare menite să satisfacă nevoia de comunicare într-o vreme a suveranităţii principiului „comunic, deci exist!”. Studii recente arată că peste 60%-65% dintre oameni recunosc, într-o formă sau alta, dependenţa de tehnologie, mai puternică (pentru unii) decât aceea de alcool sau tutun. Pentru unii, aceste tehnologii reprezintă o sursă de îmbogăţire, pentru alţii, de plăcere, pentru alții, o sursă de îmbolnăvire neurologică, psihică şi spirituală. Apar întrebări la care va trebui să căutăm un răspuns demn de om ca măsură a tuturor lucrurilor – a celor care sunt pentru că sunt, a celor care nu sunt pentru că nu sunt. Mai precis, va trebui ca, privindu-ne în faţă, să ne configurăm sinele. Spunem astfel pentru că ultima treaptă a decăderii este omul fără sine; acela pentru care frica de Dumnezeu nu mai este “începutul înţelepciunii”. Neîndoielnic, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii ca singura salvare din abisul ontologic în care a căzut din neascultare.

La început, omul fără sine trăieşte o stare confuzională, o ameţeală proprie ignoranţei de sine, crezând că virtualitatea îl poate elibera de „bolile secolului”, îndeosebi de nefiinţa care îl pândeşte pretutindeni. Adoptând principiul „Trăieşte-ţi viaţa!”, omul nu mai are timp să gândească, devine un soi de marionetă amăgită şi de faptul că globalizarea acestui fenomen e o formă de solidaritate. Să nu ne amăgim – socializarea nu este solidaritate, ea instituie reţele între imagini virtuale şi nu relaţii între oameni reali. Nici ignorarea sinelui nu este lepădare de sine spre asumarea propriei cruci. Difuz se instituie o nouă formă de teamă pe care, cum spunea psalmistul, o vedem acolo unde teamă nu e. Criza de sens se resimte şi în pierderea conştiinţei binelui şi răului, ca şi a responsabilităţii care obligă la raportarea faţă de oameni reali. A apărut teama de „nimeni şi nimic”, după spusa unui poet contemporan, care nu are cum fi, nici pe departe, începutul vreunei înţelepciuni.

Ne aflăm la o răscruce de drum. Prea bine, l-am putea alege pe cel care îndeamnă fiul rătăcitor – al revenirii în sine; un drum pe care niciodată nu e prea târziu să ne reîntoarcem. […]

[…]

integral la SURSA

Dan Diaconu/ Trenduri economice: Disconnected

[…] După săptămâna brutală în care am alergat (exact la fel ca orice utilizator) după „plăcerile virtuale”, deconectarea bruscă de la falsa realitate e mai brutală decât v-aţi putea imagina. Telefonul, cu ale sale facilităţi s-a transformat imediat într-o cutie inutilă, enervantă chiar, aruncată neglijent undeva. Laptopul, aproape la fel. Fără internet parcă nu mai stârnea aceeaşi „fascinaţie”, parcă-şi pierduse scopul pentru care fusese creat.

Şocul deconectării este, într-adevăr, mare deoarece lumea revine la normalitate. Brusc, timpul nu mai trece atât de repede, nu-i mai percepi superficial pe ceilalţi, iar natura te reinundă. Mi-am dat seama că pierdusem o groază de sensuri, de percepţii, de sentimente. Am conştientizat, între multe altele, că nu mă mai uitasem noaptea pe cer de-o veşnicie. Că, din ce în ce mai mult, rup efectiv de legătura cu realitatea pentru o prostie limitativă şi total falsă.

Credeţi-mă, toate acestea vi le spune un om care este perfect conştient de ceea ce înseamnă internetul şi care a încercat, pe cât posibil, să-şi conştientizeze fiecare pas pe care-l face într-o anume direcţie. De-a lungul timpului v-am recomandat mai multe cărţi referitoare la subiectul de faţă, cele mai vocale/cursive/popularizatoare fiind cele alui Nicholas Carr: „The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” (tradusă şi la noi cu titlul „Superficialii”), „Is Google Making Us Stupid?”, „The Glass Cage: How Our Computers Are Changing Us” s.a.m.d. Există o întreagă literatură dezvoltată în jurul subiectului însă, vă spun sincer, absolut nimic nu se compară cu experienţa în sine.

A fi deconectat înseamnă a-ţi recâştiga treptat statutul, înseamnă a redeveni om. Nu e greu de realizat: e aproape imposibil. Doar în momentul în care te rupi definitiv, în momentul în care îţi dai seama cât de penibil eşti tu, cu ticurile tale care te îndeamnă să clăpăceşti compulsiv pe telefon, să deschizi fără niciun sens calculatorul (poate printr-o minune dai de-un hotspot), să verifici de zece ori pe minut dacă ai semnal sau să cauţi inutil o telecomandă. Nu-ţi poţi imagina câtă falsă bucurie îţi poate provoca faptul că ai găsit un ziar vechi de cinci ani, cu câtă aviditate citeşti ştirile pe care nu şi le mai aminteşte nimeni, ce plăcere perversă îţi poate produce „reconectarea la flux”.

Şi mai interesantă e constatarea că eşti drogat.

[…]

„Revoluţia” despre care vă vorbesc n-a început acum. E mult mai veche! E începută atunci când a apărut primul ziar, prima sursă de ştiri filtrate. Poate chiar înainte, odată cu revoluţia tiparului. Vă puteţi imagina cât de greu era înainte să ajungi să citeşti o carte? Pe vremea când cărţile erau copiate manual, experienţa lecturii se lega de o călătorie, de multe ori lungă, la capătul căreia poate ţi se oferea şansa să citeşti ceea ce auziseşi de la vreun cunoscut. Ajuns în faţa cărţii ştiai că e un eveniment practic unic, o experienţă care este foarte probabil să nu se mai repete. Şi-atunci, cu aviditatea omului însetat, memorai cartea; de la cap la coadă, cuvânt cu cuvânt. Asta înseamna atunci să asimilezi „informaţia”. Repetai experienţa cu alte cărţi/locuri şi-apoi, într-un târziu, aveai o viziune de ansamblu. Citările le luai din memorie, ştiai exact contextul în care apar, ştiai informaţia. Totul era limpede, nu aproximativ. Iar „informaţia” era, în cele mai multe cazuri, doar cea care contează, cea esenţială.

Fiecare pas spre „democratizarea” informaţiei ne-a accentuat un ciudat impuls schizoid şi, în acelaşi timp, ne-a distrus memoria. Faceţi un scurt test: câte numere de telefon vă mai amintiţi? Câte adrese de mail, câte adrese poştale? Dacă staţi conectaţi pe internet probabil „asimilaţi” într-o zi (în fapt treceţi prin) mai multă informaţie decât asimila un om mediu într-o lună în urmă cu un secol. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat ieri? Câte ştiri aţi citit ieri? Dar în urmă cu două-trei zile? Ştiu! E un întreg haos din care nu ştiţi decât că „au fost multe”.

Fără a fi vreun conspiraţionist vă spun categoric faptul că, în acest moment, omenirea este manipulată într-un mod pervers. Excesul de informaţie face absolut orice eveniment nerelevant. Ce-nseamnă o tragedie? Două trei zile de isterie media? Acoperirea a absolut oricărui scenariu de la veridic la fantasmagoric o transformă în can-can, în zvonuri cu miros de adevăr. Nu mai avem adevărat şi fals. Am trecut în sfera logicii fuzzy, unde valoarea de adevăr este situată oriunde în intervalul [0,1]. Creierul deja s-a obişnuit: ştirea x miroase a ştire cu gradul de adevăr 0.53, cealaltă doar 0,01. Şi, până la urmă, nu suntem siguri dacă tragedia s-a petrecut! Dar pe cine mai interesează? A venit altceva pe tavă: d-na Y a fost surprinsă de un jurnalist cu chiloţii-n vine. Iar scenarii, iar analize, iar valori de adevăr. Şi aşa mai departe.

Suntem din ce în ce mai conectaţi şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai izolaţi. Ai sute, poate mii de prieteni pe facebook dintre care nu cunoşti nici 5%. E ciudat că majoritatea prietenilor tăi sunt fericiţi, numai tu nefericit. O repari cumva: pui poze din lumi exotice dându-le impresia că eşti acolo. Motiv suficient să se oftice! Te pozezi zâmbind tâmp lângă o colegă super. Pui pe net poza în care pare că stă provocator la tine-n braţe. Să se oftice şi ăilalţi, nu doar eu! Bagi muzică veselă, bancuri luate din timeline-ul altora. Doar trebuie să fii fericit. „Să moară dujmanii mei” – cum ar spune tandru şi tânguitor un manelist. Din această situaţie a apărut urarea ironică „să ai parte de fericirea pe care-o arăţi pe Facebook”.

Aş putea continua, dar n-o mai fac. Cu fiecare aspect dintre cele menţionate vă întâlniţi zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Şi, cu fiecare like, cu fiecare share, cu fiecare mail sau expresie tastată în google sunteţi din ce în ce mai prinşi în plasă. O plasă deasă, transparentă şi înşelătoare, pe care v-o împletiţi singuri alături de „prietenii” voştri şi al cărei rol este să vă transforme în automate, să vă reducă la datele pe care reuşeşte, prin bunăvoinţa voastră, să le obţină de la voi.

[…]

Uşor, uşor aluneci într-un manierism comportamental şi te limitezi la a primi de-a gata: indiferent că e vorba de produse sau judecăţi. Şi iată-te transformat în oaie păstorită de cei care conduc jocul! Iată-te mergând în direcţia turmei, făcând ca turma, furajându-te şi plângându-te că nu-ţi ajunge timpul. Iată-te fericit, în colţul tău mizerabil, nevăzând nimic în spatele ecranului. Semeni perfect cu drogatul de la colţul străzii, cu aurolacul cu ochii pierduţi: distrus, izolat, dar fericit!

În tot acest joc mai sunt băgaţi şi alţii: atotputernicii „băieţi buni” din servicii. Ei probabil au cele mai multe informaţii despre tine. Ceea ce pescuiesc de pe site-urile comerciale, de la ISP-ul tău şi din nenumărate alte surse, relaţionează cu datele oficiale şi, în acest mod simplu, au cam totul despre tine. Într-adevăr, poţi replica spunând că aia nu e totul despre tine şi probabil că ai dreptate. Însă este o parte importantă care-i ajută să facă aproape ce vor din tine şi asta fără a acţiona direct. Prin influencer-ii pe care-i au(sau îi manipulează) pot concentra informaţiile dorite către segmentele care-i interesează. Mase întregi, turme de oi virtuale, sunt conduse în acest fel pe calea dorită. E doar un exemplu!

Din păcate asta e capcana. E aproape imposibil să-i scapi deoarece tehnologia face posibilă transparentizarea unei cantităţi enorme din propria intimitate. A învinge în acest război înseamnă a renunţa la tehnologie şi a redescoperi viaţa, adevărata viaţă simplă şi plină. V-o spune unul care pierde continuu meciul, dar care, cel puţin, ştie unde greşeşte.

– integral la SURSA

• Mihail Neamt/ Hotnews: CARTE Unfriend Your Facebook!

Nu suntem fericiți pentru că nu putem trăi singuri măcar 24 de ore. Asta credea Blaise Pascal despre omul modern, dar nu asta simt și miliardele de suflete naufragiate, zilnic, pe aglomerata plajă Facebook. Acolo își expun fluxul și refluxul mental, oricât de interesant sau precar, nobil sau viciat. Pe nisipul pixelat apar mesajele providențiale sau dejecțiile plastifiate. Oamenii aleg să-și petreacă chiar și vacanțele în lumea virtuală: de la natură și cultură direct pe tastatură! Lumea interconectivității totale a dat naștere celei mai curioase psiho-dinamici din istoria post-modernității.Din perspectiva consumatorului afectat, Teodor Baconschi a scris un eseu remarcabil, cu vădite intenții și efecte terapeutice. Ca antropolog exersat, autorul ne oferă primul eseu doct despre o Românie virtuală, cu virtuți și păcate greu de imaginat acum doar 100 de ani… Cartea e scrisă alert, dar practică un stil exigent. În acest fel, Teodor Baconschi ne invită să redescoperim noblețea gândirii și tihna meditațiilor asupra umanului dinaintea epocii wireless.

[…]

Nu știm dacă Mark Zuckenberg l-a citit pe Hegel și dacă a înțeles subtilitățile dialecticii stăpân-sclav. Cert este că fondatorul Facebook a intuit perfect nevoia universală de recunoaștere – dorul după acel like tonic care-ți face ziua mai bună. Cine[va] spunea că faima pe Facebook este ca și bogăția în Monopoly: pur imaginară. Teodor Baconschi observă foarte atent perversitatea mecanismului virtual: nu doar că nu știm cine sunt admiratorii noștri, ci uneori aceștia se înscriu în fals. Un tip asiatic din Coreea de Sud dă un like primarului bucureștean din Sectorul 5. Ce năzdrăvenie! Facebook găzduiește o mulțime de identități goale, fără un conținut concret-subiectiv. Multe spirite false adoră această naturalmente falsă recunoaștere a zeci de avataruri confecționate pletoric dintr-una și aceeași adresă de IP.

[…]

Autorul nostru descrie lucid o amenințare ubicuă: „multiplicare[a] exponenţială a factorilor de negare a realităţii: invazia jocurilor video, alcoolismul, comerţul cu produse etno-botanice sau chiar traficul de droguri dure, banalizarea pornografiei odată cu extinderea accesului la Internet, apariţia canalelor TV muzicale, care pot avea, privite în exces, acelaşi efect halucinogen. Acţiunea instanţelor clasice de «modelare» – familie, şcoală, biserică – a fost minimă sau, după caz, exagerată, aşa că n-a făcut decât să amplifice o tendinţă generală de «eliberare» în principiu justificată, însă teribil de prost aplicată. A apărut, în plus, un ocean de ipocrizie, întrucât adulţii, adică zămislitorii generaţiei PRO, una predicau şi alta făceau.”

Nu doar un conservator de extracție teologică e alarmat de efectul noilor tehnologii asupra minții umane. E suficient să răsfoim cărțile psihologului american Daniel Goleman (Focus: The Hidden Driver of Excellence, 2013) pentru a înțelege uriașa amenințare Facebook la adresa eficienței muncii individuale. Distragerea permanentă distruge creativitatea. Nu mă miră faptul că Woodrow Wilson Center for International Scholars interzicea (în vara lui 2009, când mă aflam la Washington DC) accesul cercetătorilor la propria lor pagină FB. Seminariile de afaceri din Sillicon Valley se derulează astăzi între participanți cu telefoanele mobile închise (nu doar comutate pe modul silențios). De ce? Pentru că ofilirea atenției prin Facebook sau Whatssup costă, literalmente, milioane de dolari. […]

integral la SURSA

Legaturi: