“Ce ne facem în cazul unei calamităţi cu 2000 de victime?” DIVERSIUNEA “SPITALE, NU CATEDRALE”, LANSATA PENTRU A ACOPERI URMELE UNEI CRIME SOCIALE

3384 de biserici şi doar 97 de spitale în Suedia!

Nasol, țara asta trebuie condusă de nişte români progresişti!

• GANDUL:  „18.000 de biserici, 425 de spitale, şi stăm şi ne uităm la fraţii noştri cum mor pe trotuare”. În marş pentru Colectiv. REPORTAJ GÂNDUL

„Vrem spitale, nu catedrale”. Este doar unul dintre mesajele afişate duminică de oamenii care au mărşăluit în tăcere pe străzile din centrul Bucureştiului. Peste flori şi lumânări, domneşte liniştea asurzitoare a indignării. În urma celor 30 rămâne o realitate care-ţi îngheaţă sângele-n vene: o ţară în care numărul spitalelor este mult depăşit de cel al bisericilor şi catedralelor, o Românie în care se ridică mall după mall şi din care pleacă anual mii de medici. Pentru un salariu mai bun, pentru condiţii umane, pentru demnitate. O ţară în care unii încă preferă să se roage în loc să doneze sânge, în care oamenii aruncă vina în spatele mortului pentru că s-a nimerit ca o tragedie să aibă loc în seara de Halloween, la concertul unei trupe care cânta melodia The Day We Die.

Mii de tălpi au călcat duminică în acelaşi ritm şi au ajuns până pe urmele paşilor celor care vineri seara au ieşit în oraş doar pentru un concert. Pentru toţi intrarea a fost liberă. Pe unii, ieşirea i-a costat viaţa. De toate vârstele, îmbrăcaţi în haine piele, cu bărbi lungi şi dese sau cu ochelari de soare, peste 10.000 de oameni au fost astăzi un singur spirit. Spiritul #colectiv.

În Piaţa Universităţii, bucureştenii au început să se adune cu aproape o oră înainte. Printre primii care au apărut au fost câţiva tineri care purtau în mâini o pancartă mare, pe care scrie apăsat: „18.000 de biserici. 425 de spitale. Şi stăm şi ne uităm la fraţii noştri cum mor pe trotuare…”. În jurul lor e rumoare. Oamenii citesc mesajul, iar unii dau din cap aprobator. Andrei e cam cel mai matur dintre ei. Toţi vorbesc, însă, ca nişte oameni mari, oftează din când în când şi privesc dincolo de cei din faţa lor.

„Aia era o dărâmătură, o boschetăreală, a căzut tavanul, a luat foc lumea, nu s-au folosit extinctoarele. Au rupt băieţii uşa să mai iasă unul peste altul, dar eu cred că au murit mai mulţi decât se zice. În primul rând, ambulanţa a venit după o jumate de oră, nu după 10 minute, cum s-a tot spus, eu aşa ştiu. S-au spart geamuri, lumea plângea acolo, oamenii cereau apă. A sărit mai multă lume, au sărit oameni care n-aveau nicio treabă cu locul, niciodată, oameni care ascultă manele, de exemplu. Dar ei au sărit şi au intrat acolo în gazele alea şi şi-au riscat viaţa”, spune înverşunat băiatul. La 21 de ani, a pierdut prieteni în Colectiv, are amici care sunt încă dispăruţi şi vrea să arate realitatea aşa cum e, să spună tot ce-a văzut. Revolta îl gâtuie şi, din când în când, zice că nu mai vrea să vorbească. Apoi îşi aduce aminte de-ai lui, prieteni de care nu se mai ştie nimic, oameni rămaşi singuri de care nu mai are cine să se ocupe, şi izbucneşte din nou.

„Da, am încredere, am încredere în săracii medici, dar dacă n-au bani, ce să facă şi ei? Nu se investeşte în învăţământul de specialitate, nu se investeşte în spitale. Se fac biserici şi catedrale. Am venit şi cu un mesaj. E ceva de genul, aveţi grijă la accidente, că avem multe biserici şi niciun spital. Eu n-am nimic cu nicio biserică, să creadă lumea în ce vrea. Dar să se facă şi pe alte părţi, să se facă şi spitale. Doar de la Unirii până aici am dat de patru biserici”, încheie Andrei.

„Nu cred că s-ar arunca toată lumea să aibă semne pentru alţi oameni”

Cu o cutie de carton în braţe, alţi puşti se agită pentru prietenii lor. Nicole şi Alex Şerban sunt alţi doi adolescenţi pentru care scăparea stă în donarea de sânge şi în colecta pe care o fac pe stradă prietenii lor. „Suntem colectiv” scrie pe cutia îmbrăcată în coală albă de hârtie. Nicole abia s-a trezit din comă, iar Alex nu este deocamdată conştient. În spital mai este şi o altă prietenă de-a lor, Cătălina Dinu. „A fost călcată în picioare, dar acum nu e în stare foarte gravă. Are un picior rupt sau paralizat, din câte am înţeles”, spun amicii fetei.

Despre izbucnirea incendiului, acelaşi şir apocaliptic de întâmplări: „Incendiul a pornit de la artificii, aşa ştim şi noi. Au fost două pe scenă şi două puse în lateral, au sărit scântei la burete, s-a aprins buretele ăla imediat, iar în 30 de secunde tot tavanul, care era din lemn, a căzut. Era o singură uşă, cealaltă din spate era cu lanţuri blocată, au încercat s-o spargă, am înţeles că au spart uşa, dar s-au călcat în picioare. Spuneau toţi că au călcat peste cadavre la propriu ca să poată să scape”, declară Alexandra Dimitrescu, 17 ani.

Ce-i mai ţine să nu se prăbuşească e speranţa. Încrederea pe care o au în medici păleşte, însă, în faţa dezamăgirii pe care o simţi în glasul lor atunci când îşi amintesc ce mult contează donaţiile oamenilor. „La spital am înţeles că au nevoie de grefă de piele, la sânge am înţeles că ajunge, deocamdată. În schimb, nu ştiu ce să zic de grefele de piele, pentru că nu cred că s-ar arunca toată lumea să aibă semne pentru alţi oameni. Nu cred, din păcate asta e”, adaugă Alexandra.

Fata speră, totuşi, ca oamenii să continue să doneze, să-i ajute şi în zilele următoare pe cei a căror viaţă curge prin venele lor. Starea critică a atâtor oameni e o problemă imensă, dar catastrofe de proporţii imense pot apărea oricând. „Sunt mulţi în stare critică, dar, dacă medicii nu pot să facă faţă pentru 150 de tineri, dacă se întâmplă, Doamne fereşte, altceva, ce se întâmplă atunci? Doar un singur bloc are 150 de locatari”, se întreabă adolescenta.

„În loc să facă 100 de mall-uri şi biserici, ar trebui să facă mai multe spitale”

Din spatele ei, alţi tineri sunt revoltaţi. Dau vina pe patron pentru incoştienţă, pe investiţiile fără cap făcute de statul român, pe obiceiurile şpăgare care fac să se ducă de râpă orice urmă de normalitate: „Toţi sunt pe şpagă, pe nimeni nu interesează viaţa altcuiva, decât dacă ai bani pe mână. Aşa a fost mereu. În loc să facă 100 de mall-uri şi biserici, ar trebui să facă mai multe spitale.”. În mai puţin de 20 de ani, puştii par să ştie bine cum se mişcă lumea în jurul lor. Şi mai multe despre incendiul de la Colectiv ştie un băiat care stă mai în spate. Retras, evită să-i privească în ochi pe cei din jur. Poate pentru că vede împăienjenit din cauza lacrimilor care stau să îi curgă pe obraji. A fost acolo. A văzut primele flăcări şi a avut norocul ca spaima să-i trezească simţurile în loc să i le paralizeze. Era lângă uşă şi a scăpat. O secundă mai mult şi ar fi devenit încă un nume pe cutia de donaţii.

Mulţi dintre cei strânşi în Piaţa Universităţii n-au fost, însă, în club. Mulţi nu pot decât să-şi închipuie cum a fost, să-şi facă scenarii, să aducă un omagiu. Nici Robert n-a fost vineri seara în Colectiv. Dar ştie oameni care au mers la distracţie şi au ieşit afară pe tărgi. „A zis că s-au aprins stâlpii cu burete de la artificii, erau din alea mici, de tort. Apoi, imediat, totul a luat foc. Uşa era cam de un metru, cât să iasă un om odată, cum să iasă 400 de oameni grămadă pe o uşă aşa de mică?”, spune bărbatul de 35 de ani. N-a mai auzit niciodată de aşa tragedie şi vrea neapărat să depună nişte flori pentru cei ce nu mai sunt. Despre medici, numai de bine. A auzit că au tot ce le trebuie, că sunt pregătiţi cu materiale şi cu sânge, ba chiar că preşedintele însuşi dă dispoziţii pentru ca lucrurile să fie gestionate cum trebuie. De la distanţă, e mulţumit de doctori. E încrezător şi zice că sunt la spitale cele mai bune echipe, oameni cu suflet. N-au cum să nu-i salveze.

Minuni, însă, nu pot face. Şi nici măcar slujbele din multele biserici ale ţării nu pot alina acum chinuile celor care se zbat între viaţă şi moarte pe patul de spital. Între mir şi morfină, raţiunea alege întotdeauna a doua variantă. Din această perspectivă, realitatea românească apare, totuşi, mult mai puţin logică. 42 de biserici la un singur spital. Doamne-ajută!

• Valentin Gniewko: “Scandalos” – 18.300 de biserici… si 425 de spitale

“Cum e posibil să avem 18.300 de biserici, 4.700 de școli și numai 425 de spitale…”
Ce ați vrea? 18.300 de spitale și 425 de biserici ? Imaginați-vă că ar fi atâta popor în spitale câte persoane merg duminica la biserică. Ar însemna că suntem un popor de bolnavi, lipsiți de Dumnezeu, fără nici o speranță!

Biserici construim de aproape 1000 de ani pe când școli și spitale de vreo 200. D-aia sunt atâtea biserici ! Primele spitale din țara noastră au fost amenajate pe lângă mânăstiri și se numeau “bolnițe.” Mitropolitul Veniamin Costache a înființat primul spital organizat și prima “spițerie” adică farmacie. Primele spitale au fost pe treptele bisericii și acum ne indignăm că se așează o capelă într-un spital unde un om, poate disperat, vrea să se închine.

Biserica avertizeaza de vreo două generații despre problema natalității și nimeni nu o ia în seama. Biserica îndeamnă; nu faceți avort și ce răspuns primim ? „Ne-am emancipat”… „Biserica e depășită”.

Școlile se desfințează singure că nu mai au elevi.

Când se repară o biserică, încep critici… „cu banii ăia se dădeau atâtea pensii, sau se măreau salariile la medici, sau se utilau atâtea spitale. Uite unde se duc banii noștrii! trebuia să ne întrebe și pe noi !”

Când se zidește o biserică… „se puteau face atâția kilometri de autostradă sau atâtea școli, sau grădinițe, sau se puteau mări cu 50% salariile profesorilor”. Pentru toate neîmplinirile din țara asta sunt de vină popii… mama lor de popi… cu biserica lor cu tot. Eu cred că treaba Bisericii și a preoților este să ridice și să repare biserici, iar un preot e dator să-și îngrijească locașul de cult și să-l transmită generațiilor viitoare.

Ministerul învățământului să facă școli, ministerul sănătății să zidească spitale, ministerul transporturilor să asfalteze și să facă autostrăzi, fiecare să-și facă treaba lui acolo unde e pus.

Biserica a fost și a rămas mama școlilor și spitalelor din țara asta. Treptele bisericii au fost pe rând bănci de școală și paturi pentru bolnavi. Primele tipărituri în limba română s-au făcut de oamenii Bisericii ca diaconul Coresi, Mitropolitul Antim Ivireanul, Ieromonahul Macarie și alții. Datorită Mitropolitului Andrei Șaguna, în Ardeal, la sfârșitul sec. al-XIX-lea, nu era nici o persoană analfabetă, toți știau să-și scrie numele și să citească seara o rugăciune. Nu degeaba Nicolae Iorga a scris Istoria Bisericii Românești identificând neamul românesc cu Biserica Ortodoxă. Spiru Haret, în reforma învățământului de la începutul secolului XX, a trecut patru materii obligatorii; limba română, matematica, istoria și religia.

Ignoranta ateilor de azi ii transorma in persoane agresive ce scuipa cu nepasare pe aceste valori aducand argumente eronate si unele chiar inventate.

Zidirea unei biserici a înflorit arhitectura, meșteșugurile, în interiorul bisericilor și mânăstirilor s-a pictat, s-au făcut broderii, sculpturi s-au dezvoltat meserii.

Chiar dacă cineva nu crede în Dumnezeu, trebuie să accepte ideea că poate exista si sa arate respect sau cel putin decenta fata de cei ce aleg sa pastreze si sa practice credinta ortodoxa care in fond dezvolta libera gandire, moralitatea, respectul, iubirea, milostenia etc. Intrebarea potrivita este: De ce ar fi cineva impotriva acestor ratiuni? Pe cine deranjeaza dezvoltarea acestei institutii ce promoveaza lucruri atat de frumoase?”