“DEPARTAMENTUL DE STAT”, prin portavocile sale, NU NE MAI VREA ORTODOCSI: “Invazia ideologică vine ca un corolar al celei economice și militare”/ FALSITATEA ANTICLERICALISMULUI FISCAL/ Ierarhia, intre popor si elita de doi lei/ PERICOLUL MAI MARE – DEMOLAREA BISERICII PRIN ”REFORMARE INTERNA” SI RELATIVISM MORAL SI DOGMATIC: “Adevăratul și singurul păcat constă acum în a crede că Ortodoxia este credința adevărată. Tradiția trebuie pusă la pământ”

• Active News/ Iulian Capsali: Evanghelia după Cioloș și Pantazi

Deci Departamentul de Stat, prin vocea sa autorizată în România, Hotnews, vrea schimbarea Bisericii Ortodoxe Române: “Da, e un moment zero pentru Biserica Ortodoxa. Iar decizia Guvernului de a nu aloca fonduri pentru noi biserici poate fi impulsul initial (alaturi de protestele ‪#‎Colectiv‬) pentru reforma. Zero bani de la buget pentru biserici noi le va atrage atentia oamenilor bisericii ca ceva nu e in regula, ca nu pot continua asa, iar presiunea va merge pina la virful ierarhiei.”

C. Pantazi, redactorul sef al organului de propaganda globalista, merge si mai departe. Vrea un Vatican II al BOR, un aggiornamento, o modificare a modului in care se fac slujbele si, probabil se va cere in curand, o schimbare a dogmei, care va trebui adaptata la ideologia Hegemonului de peste ocean: “Biserica Ortodoxa Romana are nevoie urgenta de reformarea pastoratiei: de la stilistica serviciului religios la fondul invataturilor transmise, de la incremenirea administrativa la optiunile sociale asumate.” De fapt, ceea ce ni se cere este sa nu mai fim ortodocși. Să adaptăm Biserica, implicit pe Hristos, la vremuri.

Războiul cu Biserica este acum fățiș. Guvernul Dacian Soros s-a adaptat și el la directive. Pantazi: “Guvernul Ciolos a luat decizia corecta in relatia cu Biserica Ortodoxa, chiar daca pare drastica. Nu a prevazut bani in bugetul 2016 pentru constructii de biserici…”

Cum era domnule premier cu preotii si monahii care puteau da marturie pentru “ortodoxia” dvs, cand s-a spus ca sunteți un membru al sectei Bivolaru?

Ne găsim, mutatis mutandis, la momentul 1947. Invazia ideologică vine ca un corolar al celei economice și militare.

Conservatorii din țara asta mai au o unică șansă: să se unească acum, în al unsprezecelea ceas. Toți creștinii însă, poporul tăcut care nu este prezent la televizoare, cu mic cu mare, trebuie să facă ce trebuie: să-și apere acest bun fără de care neamul asta nu ar fi rezistat și pentru care mulți dintre înaintași au murit: Biserica.

• Karamazov/ Ninel Ganea: Biserica, în funcție de posibilități

Foarte mulți credincioși își imaginează persecuția creștinilor drept o luptă frontală, în care statul ia cu asalt bisericile, omoară credincioșii, spânzură preoții și interzice slujbele religioase. Nu este neapărat exclus acest scenariu, iar episoadele sângeroase din Revoluția Franceză, debutul comunismului rusesc sau războiul contra catolicilor din democrația mexicană, dau substanță unor aprehensiuni eshatologice. Însă pentru stat strategia ar fi pierzătoare pe termen lung deoarece “sângele martirilor este sămânța creștinismului”. Drept pentru care, în bună tradiție gramsciană, mult mai eficient în războiul vizibil contra ortodocșilor a fost, este și va fi încercarea de subminare din interior a Bisericii. Un patriarh ca Serghie, ca să cităm un exemplu celebru, face mai mult rău decât 1000 de buldozere.

Pare că exact aceasta a fost gândirea din spatele discuțiilor pe marginea noului buget, alocat cultelor. După un val de entuziasm demolator, Guvernul a revenit la mintea cea de pe urmă a subversiunii și a decis să lase deschisă poarta finanțărilor, bineînțeles, “în funcție de posibilități”. Dependența financiară a BOR se va traduce, după acest transparent episod de șantaj, probabil, în mai multe genuflexiuni în fața puterii, prilej pentru brigăzile de atei violenți să denunțe colaboraționismul, iar pentru Biserică să aibă parte de oameni din ce în ce în mai puțin vrednici. Corul de fluierături ateiste arată, din fericire, nivelul precar pe care îl au agenții schimbării de la noi. Pentru că, dacă s-ar fi priceput să facă rău cu adevărat, aceștia ar fi aplaudat palinodia guvernului și chiar ar fi încurajat o majorare substanțială.

Însă nu de brigăzile secularismului trebuie să ne temem noi, ci de “intelectualii îmbisericiți” și de acei ierarhi care prin orice mijloace nu recomandă altceva decât “modernizarea” Ortodoxiei, adică acceptarea cu toate consecințele a ereziei ecumeniste, relativizarea dogmelor, relativizarea morală (“ce ne interesează pe Noi cum se distrează tinerii?! Hristos nu a judecat, ci a vindecat. Tinerețea e frumoasă și păcatele ei se iartă”), distrugerea slujbelor, mutilarea tehnologică și artistică a bisericilor.

După tristul evenimentul de la Colectiv și demonstrațiile de stradă, mai multe opinii avizate ale unor oameni de bine, ortodocși după propriile declarații, au reclamat o inadecvare a BOR și un deficit modernist, pe lângă probleme de comunicare justificate.

În opinia progresiviștilor, principalul obiectiv pe care Biserica Ortodoxă trebuie să îl atingă în perioada următoare este renunțarea la “habotnicie” și “ultraconservatorism” (două nume de cod standard în limajul orwellian pentru Tradiție).

Însă problema principală, firească, de altfel, e că acești cenzori ai BOR nu se vor remarca niciodată atunci când ierarhia trebuie criticată cu adevărat. Nu veți auzi niciodată un strigăt de protest când un episcop se va împărtăși cu catolicii sau va recomanda Scientologia. Nu veți găsi vreun articol indignat când Patriarhia practică dezinvolt Săptămâna Rugăciunii împreună (cu ereticii), în dispreț față de Sfintele Canoane și față de Părinți. Nimeni nu se va scandaliza când BOR ignoră Sinoadele Ecumenice și acceptă monofizitismul. Nimeni nu va avea ceva de obiectat când BOR îi primește fără botez pe unitarieni (cei care neagă Sfânta Treime). Nimeni nu va spune un cuvânt rău legat de participarea BOR în Consiliul Mondial al Bisericilor și la “slujbe” comune cu practicanți voodoo, șamani și alți vrăjitori. Nimeni nu se va supăra când bisericile încep să arate ca niște ozn-uri. Toate aceste detalii insignifinante fac deliciul doar al unor talibani ortodocși și ignoră “provocările globale ale secolului XXI”.

Cuvintele de ordine astăzi sunt deschidere, toleranță și apofatism. Deschidere în fața noului și a “alterității”, toleranță pentru intolerabil, apofatism, deoarece nu ne putem pune noi în locul lui Dumnezeu să știm ce e bine, ce e rău, ce e adevărat și ce nu e.

“Creştinii de toate confesiunile trebuie să iasă din căminul lor religios şi să se îndrepte spre ceilalţi, spre cei care sunt altfel, spre cei care au o istorie, cultură şi spiritualitate diferită”, spunea elegant Patriarhul Daniel, reluând parcă nemuritoarele și mult mai frustele cuvinte ale Patriarhului Ecumenic Athenagoras, de acum mulți ani. “ Ne aflăm în greșeală și păcat dacă noi credem că Ortodoxia a aterizat din rai și celelalte dogme (citește religii – n.n.) sunt nevrednice. 300 de milioane de oameni au ales Islamul ca o cale spre Dumnezeu și alte câteva sute de milioane sunt protestanți, catolici și budiști”.

Suntem în lumea lui “anything goes”, dar nu trebuie să facem iluzii legate de bonomia relativismului. Nu chiar orice dogmă și credință va fi tolerată și, după cum relevă destul de clar istoria mișcărilor tradiționaliste, nu există dușman mai aprig pentru avocații modernismului și implicit ai distrugerii religioase decât aderența la acea “credinţă care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”.

Adevăratul și singurul păcat constă acum în a crede că Ortodoxia este credința adevărată. Așa că se lucrează de zor la persecuția și cenzura acelora care nu se încolonează cuminți spre slujbele ecumenice ale Consiliului Mondial al Bisericilor (o instituție concepută imaculat de gândirea lui John D. Rockefeller JR.), în conformitate cu declarația comună semnată la New Delhi, în 1961: “considerăm că în dorința de a crea o Biserică Unică și Universală trebuie acompaniată fără greșeală de distrugerea și demolarea anumitor forme tradiționale, demodate de cult”.

După cum remarca Părintele Peter Heers, ecumenismul nu înseamnă că bisericile se vor închide, ci doar că slujbele vor deveni insignifiante pentru credincioși și vom fi în comuniune cu toții în satul global. Dar pentru asta, Tradiția trebuie pusă la pământ.

• Doxologia/ PS Calinic Botosaneanul: De la teologia megafoanelor, la cea a „impozitelor mele”!

“Impozitul meu”, „Guvernul meu” sunt sintagme care, de un an încoace, sunt la modă. Dar nu asta este problema.

Cu ceva timp în urmă, Domnul Cristian Bădiliţă a postat pe pagina lui de facebook un articol plin de venin la adresa Sfântului Sinod. Ştiut este faptul că, de obicei, fiecare scoate din prisosul inimii ceea ce are.

Îmi amintesc că, înainte de ’90, pe la mănăstirile noastre se perindau mulţi istorici, scriitori, poeţi; unii pentru câteva zile, alţii pentru o săptămână sau două, iar alţii, de multe ori, uitau să mai plece. Dintre toţi, mi-a atras atenţia un scriitor, profesor de meserie, care îşi petrecea vacanţele, împreună cu familia, la Mănăstirea Putna. În timpul săptămânii, profesorul scria, iar în duminici şi sărbători îmbrăca stiharul diaconesc şi, cu binecuvântarea stareţului, predica credincioşilor prezenţi. După o lună şi mai bine de rodnică activitate în cele ale scrisului, ilustrul scriitor îşi lua familia şi se muta într-o altă mănăstire – fie la Neamţ, fie la Sihăstria, fie la Bistriţa, fie trecea munţii în Ardeal. Dar, ce să vezi?! După Revoluţie, domnia sa, într-un moment de rătăcire, a început să critice ierarhia BOR. Şi, după mai multe apariţii televizate, l-a sunat Patriarhul de atunci şi l-a întrebat: „Frate – că aşa îi plăcea lui să i se spună –, ai uitat că până mai ieri Biserica ţi-a fost adăpost?!”. Mâhnirea Patriarhului n-a rămas fără de răspuns pentru că „fratele”, la câteva zile după acea convorbire, a trecut printr-o suferinţă ireversibilă. Este adevărat că ulterior, „fratele”, pe fondul suferinţei, şi-a pus puţină cenuşă în cap, revenindu-şi în sine.

Citind articolul, i-aş adresa aceeaşi întrebare domnului Cristian Bădiliţă, gândindu-mă şi la faptul că, până mai ieri, domnia sa a făcut parte din strana BOR, publicându-şi opera de referinţă cu sprijinul unor ierarhi din Sinodul BOR. Să-i fi venit această supărare, ce nu-i mai trece, pe fondul refuzului respectivilor ierarhi de a-l mai susţine financiar sau o fi având şi alte motive?! Dumnezeu ştie! Adevărul este că îl chinuie de câţiva ani un duh pitonicesc de ură şi răzbunare, ce-l determină să profereze cuvinte calomnioase şi jignitoare la adresa clerului BOR, în general, şi a Sfântului Sinod, în special.

Ce vină o fi având Sfântul Sinod dacă parte din banii proveniţi din impozitele cetăţenilor or fi ajuns – sau urmează să ajungă – la vreun preot ortodox, canonic hirotonit?! Sigur, şi noi ne-am dori ca banii proveniţi din impozitele clericilor şi ale Bisericii să nu ajungă la vreo fabrică de muniţie, de tancuri sau rachete; dar, dacă cumva or fi ajuns sau sunt în curs să ajungă, ce putem noi face?!

Afirmaţia domnului Cristian Bădiliţă, cum că ierarhii Sfântului Sinod ar distruge România, mi se pare o afirmaţie de om turmentat de veninul frustrărilor şi nicidecum a unui cărturar cu pretenţii. Răsfoind paginile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române se poate constata ce rol şi rost a avut Ierarhia Bisericii în viaţa socială, culturală şi spirituală a poporului român, de la formarea lui şi până în prezent. De unde şi până unde îşi permite acest domn intelectual să afirme că preoţii noştri nu ar şti să scrie corect româneşte, când cei mai mulți dintre ei au studii superioare?! Şi apoi, dacă e să o luăm după studii, nu prea îmi amintesc ca Iisus Hristos să fi acordat o atenţie aşa de mare pregătirii apostolilor care, sărăcuţii de ei, nu frecventaseră cursurile niciunei universităţi de prestigiu. Iisus Hristos Însuşi nu frecventase, ca Om, nicio universitate. Ca Dumnezeu, le absolvise pe toate! Ce şcoală a absolvit Sfântul Antonie cel Mare?! Dar Sfântul Gherasim de la Iordan?! Dar Sfântul Serafim de Sarov?! Niciuna! Nu ştiau nici să scrie şi nici să citească, dar graţie sfinţeniei vieţii lor, Sfântul Antonie cel Mare trecea Nilul călare pe un crocodil, Sfântul Gherasim de la Iordan a stat în anturajul unui leu, iar Sfântul Serafim de Sarov în anturajul unui urs. Ce şcoală a absolvit Socrate?! Niciuna! Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre filosofii antici făcându-se abstracţie de acest filosof şi de ucenicii lui peripatetici.

Ca să-l parafrazăm pe Sfântul Apostol Pavel: nu toţi sunt scriitori (I Corinteni 12, 27-31). Hei, şi, la urma urmei, dacă sunteţi aşa de obsedat de şcoli, am să le recomand clericilor noştri să ia nişte cursuri de limba română de la tehnocraţii care ne conduc, şcoliţi prin străinătăţuri. Însă, până atunci, hai să nu ne mai ascundem după diplome, domnule Cristian Bădiliţă, că dacă nu ai caracter şi bun simţ şi, peste toate, credinţă în Dumnezeu, degeaba ai diplome.

Că Biserica este „un Imperiu mai bogat decât România”, s-ar putea să fie adevărat. Biserica are un patrimoniu cultural şi spiritual de-a dreptul impresionant, de o valoare inestimabilă. Am să dau un singur exemplu. În anul 1924, francezii – că tot sunt aduşi ca etalon de domnul Cristian Bădiliţă, în atenţia opiniei publice –, ofereau pentru Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop (o broderie realizată în Mănăstirea Putna şi păstrată în Muzeul acesteia), întreg bugetul României pe trei ani. Dar atâtea alte multe odoare care se păstrează în muzeele şi depozitele mănăstirilor şi parohiilor din Ţară, cărora li se adaugă bisericile de la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humor, Dragomirna, „Trei Ierarhi” din Iaşi ş.a., nu-i aşa, ar costa ceva?! Numai că Biserica, respectiv clerul, nu şi-a vândut bogăţiile culturale şi spirituale, cum au vândut aleşii domnului Cristian Bădiliţă Ţara pe bucăţi! Înainte de ’89, România era vizitată de zeci de mii de pelerini, acum numărul lor s-a împuţinat semnificativ. Iar cei care vin, vin să vadă muzeele şi mănăstirile, nicidecum uzinele, fabricile şi furnale vândute la fier vechi. Probabil că, dacă patrimoniul Bisericii ar fi fost lăsat la „buna administrare a înţelepţilor ţării” s-ar fi ales praful; ar fi avut soarta celor enumerate mai sus.

Or, patrimoniul Bisericii s-a apărat cu jertfă şi pe timp de pace, şi pe timp de război. Îmi amintesc că, atunci când tovarăşa Elena Ceauşescu a dispus să fie transferate din muzeul Mănăstirii Putna câteva odoare la Bucureşti, Preasfinţitul Gherasim Cocoşel, pe atunci stareţ al mănăstirii, i-a replicat tovarăşei, zicându-i: „Chiar dacă mi se vor tăia mâinile, eu nu voi semna scoaterea din mănăstire a acestor odoare!”. Aşa „atei” tot să aibă Ţara, domnule Cristian Bădiliţă! Iar când la Putna şi în alte mănăstiri se vorbea, înainte de ’89, despre patrimoniul cultural şi spiritual şi despre România Mare, nu auzisem de numele acestui domn. Probabil că pe atunci se pregătea în cele ale teologiei că doar, doar, va fi prins vreo parohie pe lângă Săveniul de baştină. Dar, n-a fost să fie!

Revenind… Oare cum ar fi arătat România fără acest patrimoniu al Bisericii?! Fără mănăstirile şi bisericile noastre, fără casele şi palatele domneşti construite pe lângă mănăstiri şi multe dintre ele restaurate de comunişti?! Dacă n-ar fi nici aceste valori pe care le-a creat şi le păstrează Biserica am fi, într-adevăr, goi din punct de vedere spiritual!

Dar dacă acestor proprietăţi li s-ar fi adăugat şi proprietăţile Bisericii, nu cele de la facerea ei, că aşa ar fi trebuit să fi fost expropriate sate, comune şi oraşe întregi, începând cu cele de pe timpul lui Ştefan cel Mare, atunci n-ar mai fi nevoie să cerşim mila nimănui. Ce-ar însemna proprietăţile Bisericii înainte de secularizarea lui Cuza?! Ce-ar însemna pentru Biserica din Ardeal patrimoniul dăruit de Emanuel Gojdu, de peste „opt milioane de Coroane”? Ce-ar însemna pentru Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor Fondul Bisericesc de peste 200 de mii ha de pădure?! Sunt doar câteva întrebări de bun simţ! Sigur, ar fi puţină miere şi pe pâinea preoţilor!

Aşadar, nu Biserica a jefuit Ţara, domnule Cristian Bădiliţă! Ci piatra de poticnire în dezvoltarea României a fost jaful unor aleşi de-ai dumneavoastră, care au diriguit, prin vânzări oneroase, „bunul mers al Ţării”. Şi ca să vă daţi seama că sunteţi în eroare, am să vin cu date concrete. În anul 2015, Biserica a primit de la stat 0,04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0,28 miliarde pentru salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s-au alocat 30 miliarde; pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde; iar pentru CNAS 23,19 miliarde. Asta, da, împărţeală!

Ce vină avem noi că ştim să chivernisim puţinul primit?! Că atunci când aleşii dumneavoastră închideau spitale, Biserica, în totul ei, construia spitale, policlinici, cabinete medicale, farmacii? Că nu se construiesc şcoli, mi se pare normal. Pentru cine să se mai construiască şcoli?! Închideţi cabinetele private în care se fac „întreruperi de sarcină”, ca să aveţi obiectul muncii! Să ştiţi că Biserica a construit şi construieşte şcoli şi grădiniţe. Iar despre activitatea filantropică, slavă Domnului!, aceasta, pe lângă cea liturgică, este principala preocupare a Bisericii.

Afirmaţi cum că „România arată ca un lagăr de refugiaţi sirieni din cauza acestor sutane” şi, cu tupeul ce vă caracterizează, cereţi părintelui Răduţ Selişte: „faceţi-vă ordine în propria curte!’’, deşi scrisul năimit, prin care semănaţi, cu hărnicie, zâzanie între fraţi, dovedeşte nevoie stringentă de ordine chiar în propriul dumneavoastră suflet, bântuit nu de refugiaţii din Siria, ci de cei din ţinutul Gherghesenilor. Totodată, după recomandările dumneavoastră, nu uitaţi să vă măturaţi propria curte greco-catolică, unde v-aţi angajat din 2011, că tare mă tem că vă vor trebui vreo două, trei vieţi ca să puteţi face ceva!

• Alexandru Racu: Ierarhia, poporul și elita de doi lei

Hai să lămurim câteva lucruri cu privire la finanțarea Bisericii de către stat :

Fiecare are dreptul să aibă propria sa părere cu privire la respectivul subiect. Este perfect normal, și democratic, ca unii să fie de acord cu finanțarea Bisericii de către stat iar alții să se opună. Ceea ce nu mai este deloc democratic și denotă o foarte mare nesimțire, cu atât mai mare cu cât deseori se suprapune pe retorica democratică, este ca o minoritate să dicteze majorității cum anume să fie tratată problema respectivă. Iar asta nu înseamnă nici măcar secularizare. Secularizarea dacă se produce se produce la nivel social, prin schimbarea de mentalități și atitudini, proces care ia timp și nici măcar nu este clar dacă și în ce măsură este ireversibil. Deci nu vorbim de secularizare, ci doar de confiscarea statului de către o minoritate agresivă, tupeistă sau fanatică. Căci așa cum este democratic ca fiecare să aibă propria sa părere cu privire la modul în care trebuie să fie finanțată Biserica, tot democratic este ca modul în care este finanțată Biserica să reflecte opinia publică, adică suma părerilor tuturor românilor, și nu opinia unei minorități luminate care se autoproclamă „societate civilă”, de dreapta sau de stânga. În fine, astfel de poziționări la stânga nu fac decât să legitimeze, în mod indirect cel puțin, evacuarea poporului din ecuația politică de către luminata elită tehnocratică, poziționare la care se reduce ideologia și practica dreptei contemporane. Căci dacă o elită luminată are dreptul să facă abstracție de popor, nu văd de ce nu ar avea dreptul să facă același lucru o altă elită luminată.

Sigur, în societatea noastră nu există un consens atunci când vine vorba de identificarea elitei cu adevărat luminate, iar specificul elitelor ce se cred luminate este acela de a-și impune agenda făcând abstracție de inexistența acestui consens. Elitele luminate se luptă între ele, însă toate au un dușman comun, iar acel dușman comun este poporul – cu tot pluralismul și toată diversitatea pe care o implică această noțiune. Lipsa unui consens cu privire la identitatea elitei cu adevărat luminate este doar un aspect. Căci în societatea noastră, ca în orice societate, există mai multe aspecte ale existenței umane care nu fac obiectul unui consens social. Religia este doar unul dintre ele. Dar nu știu cum se face că numai când vine vorba de religie absența acestui consens este invocată, iar diferitele minorități (sau doar individualități) sunt mobilizate, dar nu și atunci când vine vorba de alte aspecte. Unii, care pot să trăiască și fără religie, nu înțeleg de ce trebuie să plătească ei pentru necesitățile religioase ale altora. Dar așa și alții pot să trăiască fără performanțele sportivilor români din competițiile internaționale, care poate că nu-i încălzesc cu nimic. Așa și alții pot să trăiască fără manifestări artistice, cu atât mai mult fără cele mai degenerate dintre ele, de gen facem caca pe o pictură renascentistă ca să facem artă radicală, iar printre cei mai vocali susținători ai încetării finanțării Bisericii de către stat se regăsesc tocmai tot felul de artiști („cu sau fără ghilimele”) care mai de care mai avangardiști. Sunt mulți care trăiesc mult mai bine fără un ICR care să-i plimbe și să-i promoveze, pe banii contribuabililor, pe Tismăneanu, Cărtărescu și alți prieteni ai lui HRP. Nu vor să dea ateii bani pentru biserici? Păi nici creștinii, inclusiv majoritatea de bun simț care vor și spitale (publice) și catedrale, nu vor să dea bani pentru întreruperi de sarcină.

Dar dincolo de asta, vedem că nu avem parte de consens nici atunci când vine vorba de fenomene pe care, în mod normal, toți oamenii cu ceva minte și ceva suflet ar trebui să le considere în mod clar fenomene negative a căror eliminare ar trebui să fie prioritară pentru orice guvern cât de cât normal. Spre exemplu sărăcia, care pentru teologul neoliberal Mihail Neamțu este bună întrucât e lăsată de Dumnezeu, iar pentru alți teoreticieni neoliberali este bună întrucât se traduce în selecție naturală și creștere economică. Nu are rost să spun că, la fel ca și în chestiunea finanțării BOR, așa gândește doar o minoritate, doar că nu neapărat aceeași minoritate, o minoritate care din nefericire își impune voința în detrimentul majorității pe care nu dă doi lei. Deci, așa stând lucrurile, cum procedăm? Facem referendum cu privire la finanțarea Bisericii de către stat? N-am nimic împotrivă. Dar atunci să facem referendum cu privire și la toate celelalte chestiuni. Transformăm România în democrație referendară? Ar fi cam costisitor, și cam absurd, în condițiile în care noi tocmai suntem pe cale de a pierde, prin golire de conținut, forma parlamentară a democrației.

În final alte câteva observaţii :

1. În condiţiile pluralismului care defineşte toate societăţile, şi cu atât mai mult pe cele moderne, şi ale reconcilierii acestor societăţi cu faptul existenţei acestui pluralism, liberalismul (a nu se confunda cu laissez-faire-ul) este modul de guvernare care caută să organizeze, într-un mod cât mai armonios cu putinţă, coexistenţa acestei multiplictăţi de interese şi convingeri. În schimb, iacobinismul, bolşevismul sau, mai nou, și într-un mod ce-i drept mai subtil, tehnocratismul neoliberal, reprezintă moduri de a-i impune poporului agenda unei elite luminate, făcând abstracţie de opinia publică sau de pluralismul social. Liberalismul poate fi mai mult sau mai puţin social în măsura în care se formează un consens social, mai larg sau mai restrâns, dincolo de clivajele religioase sau de alt tip care traversează societatea. Iar coagularea acestui consens depinde în bună măsură de modul în care actorii sociali, religioşi sau seculari, ştiu să-şi organizeze într-un mod funcţional-decent coexistenţa, cu toate tensiunile inevitabile pe care le implică diversele conflicte axiologice ce nu pot fi anulate de acordurile posibile şi necesare. Or, una din precondiţiile stabilirii unui regim de coexistenţă normală este eliminarea dublei măsuri, pentru că oamenii se irită când sunt trataţi precum căţelul din fabula „Câinele şi căţelul”, de către câinii care sunt democrați doar atunci și acolo unde le convine lor să fie.

2. Se strigă vrem spitale nu catedrale. Poate unii dintre cei care strigă au o problemă doar cu Catedrala Mântuirii Neamului (nici eu nu sunt cel mai mare fan al proiectului), nu și cu bisericile, dar cei mai mulți strigă de fapt că vor spitale nu biserici. Într-un fel, e la fel de stupid ca și cum s-ar striga vrem cardiologi nu psihologi. Pentru că, deseori la pachet cu diversele afecțiuni psihice, psihologii se înmulțesc pe acolo unde se golesc bisericile. Știu că problema este complexă și se cere contextualizată și discutată cu toate nuanțele de rigoare, dar cert este că, pe lângă funcția ei socială, biserica exercită și o funcție terapeutică, care pentru mulți oameni se dovedește mult mai eficace decât alte opțiuni disponibile pe piață, fără să existe neapărat un conflict ireductibil între biserică și cel puțin unele dintre aceste opțiuni. Așadar, și dacă discutăm problema strict din punct de vedere social (altminteri Biserica are scopuri eterne și efecte temporale), a vedea în BOR cauza tuturor relelor din societatea românească și în dispariția ei (eventual cât mai bruscă) preludiul unui viitor luminos, tehnocrat și emancipat, trădează o gândire cât se poate de rudimentară.

3. Dincolo de aceasta, sunt multe zone calamitate din România în care, în mod concret, biserica a ajuns să țină loc și de școală și de spital, pentru că numai biserica a mai rămas pe acolo. Or, după cum am văzut, că se taie sau nu de la biserici, cert este că se dă masiv la investitorii strategici și la instituțiile de forță plătite ca să-i păzească pe respectivii de popor. În același timp, pentru mare parte din popor, astfel de tăieri nu vor însemna nicicum că vor avea spitale, ci doar că, în condițiile în care oricum nu au spitale, o să-i mai și plouă și o să-i mai și bată vântul schimbării în timp ce stau pe vremea asta la slujbă printr-un cătun uitat de lume. Știu, pentru tinerii frumoși și deștepți nu e o problemă, că așa mor ăia mai repede, și oricum depinde doar de ei să muncească mai mult, să înceapă o afacere, ca să o ducă mai bine și eventual să-și și rezolve problemele sufletești prin sesiuni coroporate de stimulare a optimismului și a self-esteem-ului. Însă oamenii ceva mai sensibili și mai cu capul pe umeri ar trebui să vadă lucrurile un pic mai nuanțat.

4. Din nefericire, în condițiile în care statul nu mai reprezintă poporul, ci doar o elită tehnocrată care vinde poporul pe doi lei, ierarhia BOR preferă mai degrabă să fie sigură că primește doi lei de la stat decât să riște poziționându-se ferm și clar de partea poporului asuprit. De aceea, în continuare, în loc să-și plângă păcatele și să recunoască păcatele istorice ale instituției, suspină după proprietățile, muncite veacuri la rând de robi țigani și alți amărâți, și confiscate în cele din urmă de liberalii lui Cuza (a cărui secularizare a fost altminteri însoțită de multe și grave abuzuri). În același timp, nu are nimic de spus despre filozofia socială (dureros de contemporană) a intelectualilor și tehnocraților neoliberali pentru care persoana umană e doar o resursă umană care nu valorează mai mult de doi lei. Asta poate și pentru faptul că multe din mașinile cu care se deplasează înaltpreasfințiții nu fac chiar doi lei. Or ar fi bine să se mai dea jos din acele mașini pentru a redesoperi nu doar poporul, pe care opulența nu poate decât să-l înstrăineze, ci și radicalismul evanghelic și patristic în materie de teorie a proprietății. Căci „pământul”, spune Sfântul Ambrozie al Milanului, „a fost întemeiat spre folosință obștească”, dar „[bogații]” (ce pot purta cravată sau mitră) care „trăiesc din jaf” și „mănâncă mai mult pâine străină decât pâine de-a lor … pretind că numai ei au acest drept”[1]. Comparați aceste învățături cu învățăturile de doi lei ale teologului (deopotrivă neoliberal și bugetar de lux) Mihail Neamțu, promovate inclusiv în Cotidianul Lumina, în timp ce fosta guvernare neoliberală tăia 25% din banul văduvei. Ideea este că Biserica va rezista în fața secularizării prin credința poporului, nu prin edificii gigantice finanțate din bani la care ierarhia BOR nu ajunge în mod nemijlocit, ci prin mijlocirea „bampirilor” din complexul privat-stat care „sug sângele poporului”. Iar credința poporului va rezista doar prin apropeirea reală a păstorilor față de popor, care implică o egală distanțare critică/profetică față de elita de doi lei.

P.S. În ceea ce privește problema concretă a finanțării, consider că varianta decentă este aceea în care virarea contribuției fiscale este însoțită de o declarație referitoare la apartenența religioasă, astfel încât banii se alocă automat cultului respectiv. Cât îi privește pe atei și agnostici, aceștia pot alege dacă vor să finanțeze în mod direct, prin contribuția lor, un program social-umanitar al unuia dintre culte, sau dacă preferă să-și redirecționeze contribuția către o asociație de gen „educație umanistă pentru secolul XXI”, „salvați delfinii alături de Remus Cernea”, etc.

[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură în PSB, vol. 52, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, pp. 429, 433.

• Anacronic/ George Valsan: Un cocoșat, un ipocrit și un ins suspect intră într-o sinagogă

E ceva straniu în a fi cocoșat, adică „gârbov”. Poate nu atât durerea fizică, cât rușinea de a fi o caricatură vie. Contorsionat sub greutatea propriei excrescențe, corpul devine un desen bizar, ca o literă mâzgălită de un copil stângaci. Trupul chircit al “gârbovului” e amprenta anatomică a unui om-neom.

Te poți simți cât de cât în largul tău lângă un om care și-a pierdut o mână sau un picior, dar nimeni nu se poate simți confortabil lângă un cocoșat. Invaliditatea (decilipsa unui membru) pare un accident: șchiopul e tot un om, doar că nu mai are un picior. În schimb, cifoza (deci adăugarea unei excrescențe) ne pare o adevărată mutație: cocoșatul, chiar dacă are două mâini, două picioare și ceva în plus, nu mai pare a fi om. Cumva, nu știu de ce, ne e mai confortabil să acceptăm un om cu mai puțin trup decât pe unul cu mai mult trup. Sau poate că nu e o chestiune de cantitate – de mai mult sau mai puțin – ci de calitate: poate privim cocoșatii cu repulsie fiindcă lor le este afectată însăși verticalitatea care-i face să fie oameni…

Și ce e înfiorător este că, o dată cu verticalitatea, cocoșaților le este afectată însăși percepția asupra lumii. Ei nu văd decât pământul. Nu văd decât în jos. Iarbă, cărări, pietre. Cei gârbovi nu văd cerul, adică esențialul. Văd doar secundarul – apa, dar nu și ploaia; urmele pașilor, dar nu și oamenii; florile care încântă, dar nu și curcubeul care, știm, e semnul unui vechi legământ. Din acest punct de vedere, boala lor, a gârbovilor, pare să fie, într-un fel, o antecameră a orbirii… Și nu cred că este deloc întâmplător că în pericopa de azi găsim la un loc o femeie gârbovă și … un orb. Dar să nu anticipăm…

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El. (Luca 13, 10-17).

Ca și alte dăți, minunea făcută de Hristos se petrece simplu – ca și cum ai clipi, ca și cum ai respira. Iisus o vede, o cheamă, o dezleagă, Își pune mâinile deasupra ei și o vindecă. 18 ani de suferință, 18 ani în care femeia fusese om-neom pentru cei din jur și pentru ea însăși, acești 18 ani crânceni s-au încheiat instantaneu. Totul în văzul lumii, fulgerător. Iar lumea, fără îndoială, s-a arătat uimită și L-a slăvit. Și totul s-ar fi putut încheia aici dacă n-ar apărea prompt în scenă adevăratul personaj al parabolei, strigând în gura mare (că doar trebuia să acopere mulțimea) o nerozie mai neomenească decât toate cocoașele lumii puse una peste alta: “Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!...“. Ce fel de om trebuie să fii ca să nu te cutremure o asemenea faptă? Ce fel de background trebuie să ai ca să emiți o replică atât de monstruoasă?

Hristos nu-l lasă pe mai-marele sinagogii să câștige teren și contraatacă imediat: “Fățarnicilor!…”. Acest “fățarnicilor” (hypokritḗs) apare în Noul Testament de vreo 18 ori. Hristos, Cel care stă la masă cu vameșii, prostituatele și tâlharii, pur și simplu tună împotriva ipocriților. Așa îi numește, verde-n față, pe cărturari și farisei, și tot așa îi numește și pe indivizii dubioși care vin să-L întrebe care e treaba cu Cezarul. Capitolele 6 și 23 din Evanghelia lui Matei sunt cât se poate de limpezi și pot fi rezumate prin crâncenul “vai vouă!”. Merită să zăbovim pe acest teren mai puțin umblat.

Este clar de la bun început: mai-marele sinagogii e omul regulii. Mai-marele sinagogii e omul procedurii. Mai-marele sinagogii e omul literei. El suferă de sindromul legalismului, care vrea să reglementeze tot, să nu existe nimic pentru care să nu existe o lege și, evident, o sancțiune. Fanatic al organizării și predictibilității, el dă întreaga realitate pe o lege și întreaga lege pe un articol scris mic de tot. Viața e imprevizibilă (atât de imprevizibilă că uneori prin ea apar minuni, neanunțate în prealabil!) și cere un permanent efort de atenție – ca urmare, e mai ușor și mai eficient să o controlezi prin tehnologia oarbă a legii. Pentru că nu există fățarnic care să nu aibă un adevărat cult pentru lege, mai ales când el pare să se afle de partea bună a ei.*

Fac o paranteză aici: formalismul legalist al mai-marelui sinagogii e cât se poate de contemporan cu noi. Îl găsim peste tot, în diverse forme și proporții – în polițistul care te amendează dacă nu ai actele la tine, deși ești perfect în regulă și asta se poate verifica foarte ușor; în funcționarul public care, după ore de stat la coadă, îți respinge cererea pentru că nu ai dosar cu șină și că nu ai adus și originalul, deși ai copie legalizată; în comisarul care amendează băbuțe care vând pătrunjel la colț de stradă, dar nu se ating de marii business-meni din piețe; în demnitarul care spune senin că “medicina nu e un drept, ci un serviciu” etc. etc. etc. Toți aplică legea, toți spun că unde e lege nu e tocmeală, toți spun că nu e de competența lor să o interpreteze, toți își declină responsabilitatea. Gândirea lor e abolită, discernământul lor e amputat: “De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12;57) Pentru ei, legea e sfântă, chiar dacă e ilegitimă; legea e sfântă, chiar dacă e absurdă; legea e sfântă, chiar dacă e criminală. Nu le putem reproșa torționarilor comuniști ori naziști că nu au respectat legea, nu?**

Numeroasele versete în care Hristos îi descrie și îi acuză pe fățarnici vorbesc de la sine. Fățarnicii dau “zeciuială din izmă, mărar și din chimen”, “strecoară țânțarul și înghit cămila”, au “bârne în ochi”, dar arată cu degetul spre “paiul” din ochiul celuilalt. Din aceste metafore deducem că, prin lentila ipocriziei formaliste, întreaga realitate e alterată prin disproporție, prin dizlocarea măsurii corecte. Micul nu mai e mic, marele nu mai e mare. Totul se amestecă, totul devine confuzie și white noise. Absolutul se topește în relativ. Nu mai există principii, ci numai fapte fără sens. Pentru fățarnic, nu mai există esențial, ci doar secundar. Exact ca prin privirea gârbovului despre care vorbeam la început! Nu e deloc, absolut deloc întâmplător că femeia gârbovă a fost vindecată în prezența ipocritului din sinagogă!

E de ajuns să vedem că, în altă Evanghelie (Matei 23;16 și 23;24), Hristos numește de două ori ipocriții printr-o sintagmă care ar trebui să ne dea fiori: “călăuze oarbe”… În această lumină, pilda de azi ni se arată și mai răscolitoare. E miraculos, desigur, că Hristos a vindecat-o pe femeie, remediind și orbirea parțială – lipsa de perspectivă la care o obliga, în mod inerent, povara din spinare. Dar e cu adevărat tulburător să vezi că, de fapt, mai-marele sinagogii este femeia gârbovă – tot atât precum negativul unei fotografii este fotografia însăși: sufletul lui este ca trupul ei – chircit, diform și fără a putea vedea în altă direcție decât în jos. ***

Să ne fie limpede: pilda femeii gârbove nu este despre femeia gârbovă și cocoașa ei exterioară. Ea, biata, e doar un prilej pentru ca noi să observăm ceva mult mai grav, care ne privește în mod direct. Pilda femeii gârbove este, de fapt, pilda orbirii mai-marelui sinagogii. Acest mai-mare al sinagogii ipocrit care îi strigă lui Hristos din tot sufletul lui de funcționar meschin: “Așa e regulamentul! Sâmbăta nu se lucrează cu publicul! Deci nu se fac nici minuni! Vă rugăm părăsiți incinta!”…

[…]

Note:

*De remarcat și că formalismul este, prin definiție, excesiv. Vrea să domine tot, să judece tot, să împartă tot. Inclusiv timpul însuși.

** Printr-o semnificativă coincidență, anul acesta, în aceeași Duminică în care s-a citit această Evanghelie sărbătorim și pe Sfântul Nicolae. Nu e cazul să insist asupra biografiei lui, însă, în sprijinul tezei articolului, e de ajuns să spun că e Sfântul Nicolae e teribil de ilegalist – în două dintre cele mai cunoscute minuni ale lui, el îndrăznește să doneze bani fără nici o formă legală, din venituri a cărui proveniență nu o cunoaștem și – culmea! – apare în visul împăratului Constantin, răsturnând o sentință nedreaptă chiar înainte de punerea ei în executare. Simplu spus, Sfântul Nicolae pare să fie un adevărat prototip al anti-legalismului. N-ar fi rău să ne aplecăm și asupra acestei laturi a lui, atât de puțin analizată.

*** E firesc să ne întrebăm – ar fi putut Hristos să-l vindece și pe el, pe mai-marele sinagogii? Desigur. Bun, și atunci de ce nu o face? Pentru că păcatul individului în cauză este de alt rang. Tradiția vorbește de un tip special de păcate, “păcatele împotriva Duhului Sfânt”, asupra cărora Dumnezeu nu poate interveni, pentru că nu se pot rezolva decât de dinăuntru înspre în afară. Dumnezeu nu operează cu forcepsul, nu extrage cu de-a sila păcatul. Femeia vrea și nu poate – și va fi salvată. Însă mai-marele sinagogii poate, dar nu vrea – și nu va fi salvat decât dacă el va vrea să se salveze.

[…]/ integral pe anacronic.ro