Mitropolitul Ilarion Alfeyev despre “VIITORUL ECUMENISMULUI”. Ierarhul rus cheama CRESTINII TRADITIONALISTI la o “ALIANTA” STRATEGICA in fata persecutiilor

14-02-2015 15 minute Sublinieri

ilarion

Prezentare facuta de presedintele Departamentului de Relatii Externe al Patriarhiei Bisericii Ruse, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, la Universitatile din Winchester si Cambridge, pe 5 si 6 februarie, 2015.

Dragi membrii ai corpului didactic, studenti si vizitatori ai universitatii, mi s-a cerut sa tin o prezentare cu subiectul interactiei dintre crestinii de astazi. Are ecumenismul vreun viitor? Aceasta intrebare a devenit mai relevanta ca niciodata si cere o analiza atotcuprinzatoare.

Cand Iisus Hristos a zidit Biserica Sa pe pamant, era o singura comunitate a credinciosilor legati impreuna prin credinta in El ca Dumnezeu si ca Mantuitor. La Cina cea de taina, Iisus s-a rugat Tatalui Sau ca ucenicii Sai sa pastreze unitatea dupa modelul existent intre Tatal si Fiul: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21). El a dat apoi ucenicilor trupul Sau ca paine si vin, si le-a poruncit “aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (Luca 22:19). Dupa moartea si Invierea Sa, Euharistia – repetarea Cinei cea de taina, cu rugaciunea ca painea si vinul sa devina trupul si sangele lui Hristos – a devenit cel mai important element, unificator, al comunitatii crestine.

De la aparitia primei generatii crestine, comunitatea a inceput sa se inmulteasca cu repeziciune. Propovaduiirea apostolilor catre evrei nu a fost mai putin roditoare decat cea a lui Hristos. Si totusi, crestinismul a inceput sa capete mare popularitate mai ales printre pagani. Sf. Pavel a jucat un rol esential in largirea misiuniii Bisericii. El a fost cel care, cu pasiune si convingere, a aparat ideea caracterului universal al misiunii crestine. El a insistat si asupra faptului ca in Biserica “nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Coloseni 3:11) Tot la Sf. Pavel gasim si prima asemuire a Bisericii cu un trup: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12:5). Capul acestui trup universal este Hristos Insusi (Efeseni 5:23).

Fiind constienta de sine ca un singur trup, Biserica a intuit din primele momente ale existentei sale riscurile legate de pastrarea unitatii in conditiile vietii pamantesti. Biserica a fost creata ca o proiectie a eternitatii pe ceea ce e trecator, ca “împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9:1). Asadar, Biserica nu a fost perceputa ca o simpla asociere a unor oameni, ca o adunare pamanteasca asemenea altor comunitati sau structuri omenesti. Biserica a fost inteleasa de catre crestini ca mediul duhovnicesc in care ei se intalnesc cu Dumnezeu, in care ei se unesc cu Dumnezeu prin legaturile de nedezlegat ale iubirii, fiind in acelasi timp uniti intre ei prin aceleasi legaturi.Unitatea crestinilor are latura sa supranaturala, si de aceea necesita lucrari supranaturale pentru pastrarea ei.

Din primele secole oameni si comunitati au cazut din Biserica prin impotrivirea fata de anumite aspecte ale invataturilor ei. Acesti oameni au fost numiti de catre Biserica eretici si exclusi din comunitate. Uneori acestia au format propriile biserici si comunitati paralele. Cu toate acestea, dupa cum ne asteptam la o ramura cazuta din copac, observam in majoritatea cazurilor ca erezia a murit destul de rapid si comunitatea ucenicilor unui invatator fals se destrama si dispare.

Inca din Biserica primara ereziile erau clasificate dupa pericolul pe care-l aduceau Bisericii.A mai aparut si cuvantul ‘schisma’ in vocabularul bisericesc, insemnand separarea unui grup particular de oameni din plenitudinea Bisericii. Schismele puteau aparea pentru diverse motive – de la certuri personale intre ierarhi, de la pretentiile unei anumite comunitati asupra teritoriului altei comunitati si din certuri de natura terminologica cu privire la diferite aspecte ale doctrinei bisericesti. Si, in vreme ce schismele aparute din cauza ereziei erau tratate cu severitate si fara compromis, cele datorate altor motive erau de cele mai multe ori vindecate prin efortul diplomatic al ierarhilor, si in anumite cazuri, cu ajutorul autoritatilor seculare.

Istoria bisericeasca cunoaste mai multe schisme majore care au divizat corpul crestinilor din intreaga lume in mai multe ‘familii de Biserici’. Prima schisma majora a aparut in secolul 5, la Sinodul 4 Ecumenic, de la Calcedon, cand a fost adoptata invatatura despre prezenta in Iisus Hristos a doua naturi – divina si umana, fiecare cu proprietatile ei caracteristice. Aceasta invatatura nu a fost acceptata de catre Bisericile Orientale care au fost numite ‘monofizite’ de catre oponentii lor. In prezent, aceasta familie de Biserici cuprinde pe cea Armeana, Etiopiana, Sirio-Malabarana, Sirio-Malankarana si Eritreana, cu aproximativ 10 mil de oameni. Aceste Biserici sunt numite drept Biserici ‘pre-Calcedoniene’ sau ‘Orientale’, desi ele nu se numesc pe sine astfel.

Urmatoarea schisma majora a aparut in secolul 11, nu din motive esential dogmatice, ci mai degraba de natura administrativa. Cauza a fost ruperea in 1054 a comuniunii dintre Bisericile Romei si Constantinopolului. Motivele acestei ruperi a comuniunii existau deja de o vreme, totusi acest eveniment in sine a dus la separatia profunda dintre crestinii din vest si din est. Constantinopolul e fost sustinut de catre ceilalte patriarhate rasaritene, din Alexandria, Antiohia si Ierusalim, cat si de Biserica Rusa, care la momentul respectiv era parte din Patriarhia Constantinopolului. In timp, diferente teologice serioase au fost adaugate la cele administrative. Astazi familia Bisericilor Ortodoxe cuprinde aproximativ 300mil de credinciosi, in timp ce numarul Romano-Catolicilor depaseste un bilion.

In final, a treia mare schisma in istoria crestinismului a fost Reforma, care in curand va marca 500 de ani de existenta. A inceput in 1517, cand Martin Luther a batut in cuie pe usile bisericii din Wittenberg ’95-de-puncte’ care criticau aspru diverse aspecte ale invataturii si practicii Bisericii Catolice. Reforma a dus la ruperea din Biserica Catolica a numeroase comunitati bisericesti, la re-interpretarea radicala de catre aceste comunitati a unui numar de aspecte fundamentale ale doctrinei Catolice in intregime, si la respingerea unui numar de formulari dogmatice. La putina vreme dupa aparitie, Reforma a divizat Europa de Vest in doua tabere ostile. In 1534 a ajuns si in Insulele Britanice, cand la initiativa regelui Henry al 8-lea, Biserica Angliei s-a separat de Biserica Catolica.

Dezvoltarea ulterioara a celor trei traditii bisericesti – Ortodoxa (incluzand Bisericile Orientale – ? n.n.), Catolica si Protestanta (incluzand Biserica Anglicana) a inaintat in directii diferite. Biserica Ortodoxa a pastrat doctrina si structura bisericeasca pe care le-a mostenit din primele secole ale crestinismului si din traditia bizantina a primului mileniu. Biserica Catolica s-a straduit si ea sa pastreze dogmele si morala care erau traditionale in crestinismul apusean. Diferentele dogmatice dintre Ortodocsi si Catolici sunt de mai putina importanta decat cele dintre Catolici si Protestanti de exemplu.

In ceea ce priveste Protestantismul, dezvoltarea i-a fost caracterizata mai ales pe ruperea comunitatilor bisericesti in unitati mai mici, dar si prin crearea de noi directii in fundamentarea crestinismului. Protestantismul contemporan e un fenomen cu atatea laturi incat insasi notiunea de Protestantism e de natura conditionala. Renuntand la conceptul de Traditie Bisericeasca ca norma in sfera doctrinei si moralitatii, si proclamand principiul suficientei Scripturii pentru mantuire, Protestantismul s-a avantat pe terenul interpretarii libere a Scripturii si a obiceiurilor crestine initiale. Patosul Protestant originar consta in idea unei intoarceri la Biserica primara asa cum aparea ea in paginile Noului Testament. Apoi, ideea de ‘reformare’ in sensul de schimbare doctrinala si morala, a fost adoptata de un numar tot mai mare de comunitati Protestante.

Secolul 20 a fost anuntat prin aparitia asa numitei “miscari ecumenice”, a carei tinta originala a constituit-o restaurarea unitatii pierdute dintre crestini. Aceasta miscare a devenit una din cele mai importante fenomene din istoria crestinismului din secolul 20. Biserica a fost intotdeauna constienta ca indiferenta fata de unitatea crestina sau respingerea ei sunt pacate impotriva voii lui Dumnezeu. Chiar din secolul 4, Sf Vasile cel Mare spunea ‘Cei care lucreaza in adevar si cu sinceritate pentru Domnul trebuie sa aiba in vedere unitatea celor care au fost, in multe feluri, divizati intre ei.’ Din momentul in care diviziunea a aparut in lumea crestina s-au facut eforturi pentru a restabili unitatea. Totutsi, numai in secolul 20 a fost creat un cadru sistematic al eforturilor pentru unirea crestinilor si s-a structurat sub forma unor organizatii in cadrul carora s-a urmarit dialogul dintre diferitele confesiuni crestine in mod regulat.

Una din acestea a fost Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), infiintat imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial. De atunci incoace, mai multe generatii de crestini apartinand de comunitati religioase odinioara instrainate una de alta au descoperit singuri credinta si viata fratilor si surorilor lor in Hristos. Multe din prejudecatile fata de alte traditii crestine au fost depasite, dar in acelasi timp s-au inteles mai clar si mai bine si ceea ce-i desparte pe crestini.

O alta etapa importanta in istoria miscarii ecumenice a fost Consiliul Vatican 2 al Bisericii Romano Catolice (1962 – 1965), care a deschis calea celei mai mari confesiuni crestine din lume sa poata dialoga cu alte Biserici si comunitati pe principiul respectului reciproc. Dupa consiliu, Biserica Catolica a intrat in dialog cu Bisericile Ortodoxa si Orientala. O directie separata de dialog a avut in vedere Biserica Anglicana si diversele denominatii Protestante. Aceste dialoguri continua pana in ziua de astazi.

In prezent, dialogul inter-crestin a ajuns in faza in care intrebarea pusa mie ca subiect al prezentarii – “Are ecumenismul vreun viitor?” – a capatat o relevanta aparte. S-ar parea ca dupa multe decade de dialog am putea astepta o apropiere substantiala a pozitiilor. Si, totusi, aceasta apropiere nu s-a intamplat, dupa cum restaurarea unitatii dintre crestini, poruncita de Dumnezeu, nu s-a petrecut. Dimpotriva, in prezent diferentele dintre ortodocsi si Catolici pe de o parte, si cele din lumea Protestanta in sine pe de alta parte, au devenit mai pronuntate decat acum 50-70 de ani cand  consiliul era in perioada copilariei.

Mai mult, diferentele confesionale de azi nu privesc numai probleme doctrinare, pentru dicutia carora exista comisii bilaterale special stabilite. Astazi divergentele apar si in sfera morala – exact in domeniul in care marturisirea crestina ar putea sa nu depinda de diferentele doctrinare. Care este cauza acestor divergente si este oare posibil sa le depasim?

Una din provocarile importante intalnite de lumea crestina in ultimele cateva decade este secularismul. Acesta are o istorie lunga, mergand pana in vremea Revolutiei Franceze. Totusi, numai in secolul 20 mentalitatea seculara a reusit sa domine toate nivelele societatii vestice. Ideile sale, inseparabile de filozofia materialista si de ateism, au inceput sa acapareze nu numai mintile filozofilor dar si pe ale politicienilor. Retorica multor politicieni si figuri sociale devine tot mai anti-crestina pe masura ce promoveaza expulzarea totala a religiei din viata publica si respingerea normelor morale comune tuturor traditiilor religioase de baza.

Astazi, secularismul in Europa a capatat un caracter militant prin faptul ca defaimeaza simbolurile si obiectele religioase. Una din directiile principale de activitate in prezent este distrugerea sistematica a intelegerii traditionale a casatoriei si a familiei. Aceasta provine din fenomenul contemporan de egalizare a uniunilor homosexuale cu casatoria traditionala prin propaganda agresiva a acestor feluri de relatii si prin acordarea drepturilor de a infia copii cuplurilor de acelasi sex.

Atitudinea catre notiunea de viata umana ca valoare de necontestat s-a schimbat si ea. Eutanasia este legala in anumite tari si scoaterea voluntara din viata a noilor nascuti, pe motive medicale, este luata si ea in considerare. Avortul, uciderea copiilor in pantecele mamei, a devenit de multa vreme o norma si este legal. Modul de viata raspandit printre tineri, cultul consumului, al haosului moral, al permisivitatii sexuale, si al unei false interpretari a libertatii sunt justificate prin faptul ca fiecare persoana umana ar avea un drept la fericire personala.

Din punctul de vedere al invataturii biblice, toate acestea marturisesc criza profunda a civilizatiei contemporane. Conceptele de bine si rau devin tot mai vagi in societati care pana recent se defineau drept crestine. Persoana umana ajunge dezorientata in relatia cu lumea exterioara si fara aparare in lupta cu propriile patimi. Drepturile unor indivizi sunt puse mai presus de interesele majoritatii populatiei, ceea ce duce la cresterea tensiunii sociale.

Care ar trebui sa fie raspunsul Bisericilor crestine la aceste provocari? E clar ca acesta ar trebui bazat exclusiv pe revelatia divina, dupa cum ni s-a transmis noua in Biblie. Scriptura e baza comuna care uneste toate confesiunile crestine, incluzand Catolicii, Ortodocsii si Protestantii. Putem noi sa avem directii diferite de a vedea Scriptura, dar avem o singura Biblie, si invatatura ei morala e foarte clara.

In acelasi timp vedem cum anumite Biserici crestine prefera sa fie conduse dupa alte criterii in abordarea problemelor morale. Imperative nu teologice, ci sociale si chiar politice, capata influenta asupra doctrinei morale, care ea insasi se departeaza tot mai mult de ceea ce gasim in paginile Noului Testament, in slujirea lui Hristos si in epistolele Sf. Pavel.

Devine tot mai dificil de a vorbi despre un sistem de valori spirituale si morale comune tuturor crestinilor. Astazi se propovaduiesc diverse variante ale crestinismului de catre diverse comunitati. Din aceasta perspectiva putem imparti crestinii in doua grupe, traditionalii si liberalii. Si o mare prapastie separa astazi nu atat pe Ortodocsi de Catolici sau pe Catolici de Protestanti cat separa pe traditionali de liberali. Anumiti lideri crestini afirma ca Biserica trebuie sa fie suficient de ‘inclusivista’ incat sa accepte standarde de comportament alternativ si sa le binecuvinteze oficial. Traditionalistii, la randul lor, ii acuza pe liberali de respingerea normelor crestine fundamentale si de diluarea fundamentului invataturii morale crestine.

Biserica Ortodoxa crede ca in acest caz nu avem de-a face cu un ‘traditionalism’ depasit, ci cu fidelitatea fata de revelatia divina din Scriptura si, de aceea, cu autenticitatea bunei vestiri crestine. Si daca asa numitii crestini-liberali resping intelegerea traditionala a normelor morale, inseamna ca suntem confruntati cu o problema cat se poate de serioasa: rezulta ca nu suntem divizati pe baza unor subiecte care, din prisma lumii externe apar drept ‘tehnice’ sau se leaga exclusiv de dialogul inter-crestin. In prezent suntem divizati in insasi esenta marturisirii catre lumea exterioara la care suntem chemati. Nu mai vorbim cu o singura voce, nu mai propovaduim o singura invatatura morala, nu mai suntem capabili de a prezenta o justificare comuna, solida, a principiilor morale pe care s-a bazat viata comunitatilor crestine de-a lungul secolelor.

Toate aceste probleme s-au reflectat in relatiile mutuale dintre Biserica Ortodoxa si comunitatea Anglicana. As vrea sa dedic a doua parte a prezentarii subiectului relatiilor noastre mutuale.

Inca din sec 16, cand Biserica Anglicana s-a detasat ca o traditie independenta, separata de Catolicism, teologii Anglicani si-au indreptat atentia catre Ortodoxie; relatiile dintre noi fiind in decursul secolelor de a aduce cele doua Biserici impreuna, in majoritatea cazurilor initiatorul dialogului fiind partea Anglicana. Cat de serioase au fost intentiile poate fi evaluat si prin existenta Miscarii de la Oxford, care a activat in anii 1830 cu scopul de a conduce intoarcerea la traditiile Bisericii stravechi, nedivizate, si care indemna pe multi Anglicani sa studieze cu seriozitate Ortodoxia.

Pana spre sfarsitul sec 20, prin numeroase contacte, eram de acord ca partea principala care trebuie rezolvata pentru unire este intelegerea in sfera doctrinara. Ambele Biserici au participat la evenimente epocale din viata celeilalte.

Dialogul a inceput sa aiba probleme incepand cu a doua jumatate a sec 20, cand decizia ramurii americane a aprobat in 1976 hirotonisirea femeilor in rangul de preot. La sesiunea de dialog din 1978 din Atena, partea Ortodoxa a declarat ca dialogul in vederea unirii nu mai are sens atata vreme cat hirotonirea femeilor avea sa continue. Cu toate acestea, la sfarsitul anilor 1980, ramura americana a inceput sa practice hirotonirea femeilor ca episcopi.[…]

In 1993 s-a ajuns la aceasta si in Anglia, apoi a urmat discutia episcopatului feminin. In prezent, aceste discutii care au divizat comunitatea Anglicana s-au terminat. Numai cu cateva zile in urma a avut loc hirotonirea primei femei episcop in Anglia. Multi au considerat aceasta un progres, pe cand altii au considerat-o o ocazie de mare descantatura. A avut un efect negativ nu numai cu privire la contactele ecumenice ale Bisericii Angliei, dar si asupra situatiei din comuniunea Anglicana, care mai are multi membrii devotati traditiilor crestine din sfera morala si a invataturii bisericesti.

Intr-o discutie incinsa despre femei si epsicopat am raspuns la o intrebare […] ca intr-adevar, nu am rupt legatura cu Biserica Anglicana dupa ce primele femei au fost facute preoti, dar nu din cauza ca eram de acord. Problema era ca inca de pe atunci nu recunosteam legitimitatea ierarhiei Anglicane. Vreme de mai mult de 100 de ani s-a discutat despre recunoasterea de catre Ortodocsi a ierarhiei Anglicane, dar acum aceasta posibilitate s-a destramat chiar si in teorie. De ce? Pentru ca inainte, hirotonirea femeilor era privita in acord drept eroarea unor episcopi particulari. Acum femeile au primit dreptul de a deveni episcopi. Pentru noi aceasta reprezinta ceva foarte clar – dicutia despre recunoasterea ierarhiei Anglicane s-a incheiat.

Dupa cum vedem noi lucrurile, la situatia aceasta s-a ajuns nu din motive teologice, ci din determinarea de a urma modelul secular de egalizare a sexelor in toate ariile vietii. Are de-a face cu rolul marit al femeilor in societatea britanica, adica e rezultatul miscarii feministe, care a aparut si s-a dezvoltat intr-un cadru secular, separat de considerentele crestine. Fireste, anumiti Anglicani vor spune ca nu e asa, ca ce s-a facut a fost in interesul Bisericii.

Partea mai rea, chiar daca uitam de aceste discutii, sau le mutam spre dezbatere in cadrul altor comisii, e ca au aparut si alte fenomene in comunitatile Bisericii Anglicane care au produs multa dezamagire in mediul Ortodox. Si nu numai pentru Ortodocsi, chiar si Anglicanii insisi sunt acum divizati cu privire la acest procese.

Ne referim, in particular, la legalizarea uniunilor homosexuale drept casatorii, nu numai de catre legea civila, ci chiar de catre anumite comunitati Anglicane. Recunoasterea acestor uniuni e vazuta nu numai ca un mod permis de viata, dar si ca ceva normal si laudabil, care nu contravine nici chiar hirotonirii in rangul de preot sau chiar episcop, si care primeste binecuvantarea Bisericii.

In 2003 homosexualul declarat Gene Robinson a fost ridicat la rangul de episcop in America, iar in 2010 a fost facuta episcop o femeie care traia deschis intr-o legatura homosexuala. In 2009 Adunarea Generala a Bisericii Angliei a luat o decizie care obliga acceptarea acestor hirotoniri, iar in 2012 a adoptat un text liturgic despre binecuvantarea ‘casatoriilor homosexuale’ […] E cu neputinta sa reconciliem acesta cu poruncile Scripturii si cu morala traditionala crestina. Biserica Ortodoxa a calificat acestea drept apostazii de la normele credintei apostolice si ale normelor bisericesti, urmand Evenghelia si Traditia Bisericii.

In septembrie 2010 am fost invitat de episcopul de Canterbury, Rowan Williams, sa tin o cuvantare la cina traditionala a Clubului Niceea. Am ignorat  regulile de eticheta si am prezentat in prezenta celor mai varstnici ierarhi ai Bisericii Anglicane un rezumat al acelor acte problematice care au loc in multe comunitati Anglicane, cu care Ortodocsii nu pot cadea de acord, si am mentionat pericolele la care acestea expun dialogul inter-crestin. S-ar parea ca am stricat apetitul multor participanti, dar pe de alta parte unii din ei au venit la mine dupa aceea si si-au exprimat acordul cu cele spuse. La fel se intamplase si cu cativa ani in urma la Conferinta Lambeth.[…]

Alegerea in Martie 2013 a lui Justin Welby ca epsicop de Canterbury, care vorbise despre adeziunea lui la valorile morale traditionale, ne-a dat oarecare speranta. La intrebarea mea despre uniunile de acelasi sex, pe care i-am pus-o la inscaunare, arhiepiscopul a raspuns “Pozitia Bisericii in aceasta privinta a casatoriei este foarte clara. Este fixata in canoanele noastre si am afirmat recent despre casatorie ca este o unire pe viata intre un barbat si o femeie. Nu putem accepta alte uniuni in afara casatoriei, dar noi, ca si Mantuitorul prin harul si mila Sa, ne facem misiunea printre oameni cu slabiciunile lor. In orice caz, convingerea mea personala e neschimbata: castoria e o unire pe viata intre un barbat si o femeie.”

Apreciem normele consistente ale Bisericii Anglicane si pozitia personala a Arhiepiscopului Welby, care a vorbit in mod repetat (inclusiv in Camera
Lorzilor) impotriva legii care da status egal unirilor de acelasi sex cu casatoria traditionala, cat si impotriva acestora ca fiind binecuvantati de Biserica. Dar, dupa cum stim, legea a fost acceptata de parlament anul trecut. Chiar mai devreme, in 2012, Camera Episcopilor Bisericii Anglicane a infiintat un grup care sa cerceteze sexualitatea umana cu scopul de a combate “homofobia”. Rezultatul acestui grup a fost reportul Pilling, care a chemat la toleranta catre reprezentativii minoritatilor sexuale din Biserica, inclusiv catre cei aflati in ordine preotesti. In ianuarie 2014 epsicopii au dat o declaratie in privinta raportului Pilling si i-au aprobat continutul, dar au subliniat ca documentul e de natura sfatuitoare.

As mentiona ca Biserica Ortodoxa nu e impotriva tolerantei in relatiile cu oamenii cu orientare ne-traditionala. Exista astfel de persoane printre credinciosii Ortodocsi. Noi lucram duhovniceste cu ei, ca si cu alte categorii de credinciosi, fara a-i injosi, lua in bataie de joc sau insulta. Dar in aceasta, ca si in alte cazuri, refuzam categoric sa recunoastem pacatul ca norma si sa declaram comportarea pacatoasa ca laudabila. Noi privim tot pacatul ca pe o boala care cere vindecare.

As vrea sa subliniez ca viitorul Bisericii Anglicane si contactele ei ecumenice depind in multe privinte de desfasurarea ulterioara a faptelor in aceasta privinta. Biserica Ortodoxa ramane loiala dialogului cu Biserica Angliei, care acum nu se mai poate desfasura pe linia teologica, ci numai cu privire la interactia in probleme practice. Speram ca nu vor aparea obstacole de netrecut in calea acestui dialog.

Biserica Ortodoxa ramane deschisa cooperarii cu acei reprezentanti ai lumii Anglicane si Protestante care raman fideli invataturii evanghelice. De exemplu, cazul Bisericii Ruse si Baptistii de Sud si Evanghelistii din SUA. […] O intalnire din 2014 cu Billy Graham in Carolina de Sud, proiecte comune in sfera umanitara.[…]

In afara dialogului teologic, Biserica Ortodoxa continua sa dezvolte relatii cu denominatii Protestante in domenii cum ar fi ajutorul umanitar pentru saraci, apararea crestinilor in diverse parti ale globului, pastrarea mostenirii crestine, proiecte de caritate si de educatie. In continuarea relatiilor cu confesiunile Protestante, nu incercam sa trecem in tacere peste diferentele care exista si care apar sa aduca indoiala intr-o posibila unire, ci dimpotriva, incercam sa le depasim in mod onest si deschis.

Din punctul meu de vedere, cel mai promitator dialog il avem cu Biserica Catolica, care si ea incearca sa invete si sa traiasca dupa traditia de veacuri. Imbunatatirea semnificativa a relatiilor dintre Bisericile noastre din ultimii ani se leaga de o mai clara intelegere ca suntem legati de o mostenire comuna, datorita careia atat Ortodocsii cat si Catolicii pot si trebuie sa marturiseasca impreuna lumii valorile de neschimbat ale Evangheliei lui Hristos.

Nu am sa pomenesc in aceasta prezentare deosebirile doctrinare dintre Ortodocsi si Catolici, nici munca Comisiei Comune de Dialog, vreau doar sa spun ca si Ortodocsii si Catolicii intampina aceleasi provocari pe care viata moderna le-a aruncat modului traditional de viata. In acest caz avem de-a face nu cu probleme teologice, ci cu insusi prezentul si viitorul comunitatii umane. Acesta e domeniul in care putem interactiona fara pagube aduse identitatii noastre bisericesti. Cu alte cuvinte, chiar ramanand separati e posibil sa gasim cai de a raspunde in comun provocarilor vietii moderne.

As numi aceasta interactiune o alianta strategica a Bisericilor Ortodoxe si Catolice, desi notiunea de alianta ar putea parea prea tare, intrucat aminteste de retorica militara. Nu imi fac probleme insa despre termen, ci despre continut. Nu vorbim de o unificare structurala care e imposibila la momentul de fata, ci despre cum putem invata sa actionam ca aliati in raport cu lumea exterioara, in timp ce ne pastram structurile administrative auto-suficiente. Cred cu tarie ca aceasta relatie de alianta e esentiala pentru ambele parti.

Este esentiala in particular pentru actiunile comune de aparare a crestinilor de discriminare, oprimare si violenta, la care sunt supusi in multe tari, in
special in Orientul Mijlociu, si in Africa de Nord. Evenimentele asa zisei “primaveri arabe’ au dus la escaladarea violentei impotriva crestinilor. Militanti ai gruparilor radicale au pornit impotriva crestinilor un genocid la scara mare, deliberat si intentionat. In teritoriile pe care ei le detin, extremistii incearca sa stearga total orice urma de prezenta crestina. Crestinii sunt ucisi numai pentru ca sunt crestini, fara deosebire de confesiune. Femeile crestine sunt violate, copii sunt rapiti, biserici stravechi si manastiri sunt distruse.

In 2003 a inceput in Iraq un val de ucideri, acte de terorism, rapiri si violente care au produs exodul crestinilor in masa din tara aceea. In vara lui 2004 militantii asa zisului Stat Islamic au inceput, cu forte proaspete, sa distruga crestinismul din nordul Iraqului, in zonele capturate, unde majoritatea credinciosilor apartin de Bisericile Calcedoniana si Sirio-Catolica. Ca rezultat, crestinii au fost fortati sa paraseasca in masa pamantul stramosesc – numarul lor in Iraq s-a micsorat de la 1.5 mil la mai putin de 200 mii, jumatate din care locuiesc azi cu copiii in tabere de refugiati. Situatia din aceste tabere poate fi numita o catastrofa umanitara. In timpul iernii reci, zeci de copii au murit de hipertermie in taberele din Irak-Kurdistan.

Si in Siria crestinii au mult de suferit. Si in acesta tara ei sunt victimele razbunarii brutale. In cei patru ani ai conflictului de fata, mai mult de 100 de biserici crestine au fost distruse, si mii de credinciosi au fost ucisi. Mai mult de un sfert din populatia crestina a abandonat Siria. Extremistii au distrus in totalitate orasul crestin Maaloula.

Suntem astfel martorii unei anihilari intentionate a crestinismului de pe vechile tinuturi biblice. Aceasta situatie rusinoasa cere crestinilor actiuni hotarate pentru a-i apara pe fratii lor suferinzi.

Din nefericire, nu mai vorbim numai de tari unde crestinii sunt o minoritate, dar si de tari cu traditii vechi, bine stabilite. Cateva tari vest-Europene incearca sa limiteze manifestarea credintei crestine in viata publica in baza argumentului ca ei vor sa asigure drepturile aderentilor altor religii si ale ateilor.

Unul din cele mai scandaloase cazuri a fost concedierea angajatei British Airways Nadia Eweida care purta o cruce la gat. Aceasta femeie a avut de indurat mai bine de 6 ani prin tribunale, pana cand Curtea Europeana a drepturilor omului a sustinut-o in final. Cazul acesta e departe de a fi unic. In 2012 Nohad Halawi a fost concediata de la Aeroportul Heathrow in baza unei plangeri a colegilor musulmani, desi lucra acolo de 13 ani. Curtea Britanica de Apel a fost de partea musulmana in oct 2014 cand a sustinut decizia de concediere.

Discriminarea pe scara larga impotriva crestinilor a fost in cele din urma luata in conderare de membrii PACE. Pe 29 ianuarie 2015, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat petnru prima oara o rezolutie care pune in evidenta discriminarea crestinilor in Europa. Mai devreme, aceasta problema era trecuta sub tacere la nivel oficial. Pentru prima data PACE a indicat ca e gresit sa fie jignite sentimentele religioase ale crestinilor si a mentionat incalcarea dreptului crestinilor de a-si manifesta credinta in public.

Situatia aparuta cere Catolicilor si Ortodocsilor o actiune combinata pentru apararea identitatii crestine a Europei, si a traditiei crestine a culturii europene. Aceasta alianta, avand in vedere protectia valorilor crestine in vestul Europei, la apararea crestinilor din Orientul Mijlociu si Africa de Nord, poate fi largita prin adaugarea acelor membrii ai lumii Protestante si Anglicane care nu sunt indiferenti fata de situatia fratilor si surorilor lor persecutati. Am putea esua complet pe terenul dialogului teologic, dar vom putea avea succes pe terenul interactiunii practice. Vrem sa credem in capacitatea noastra de a ne depasi diferentele, de a actiona impreuna in aceste probleme, de a caror rezolvare depinde prezentul si viitorul crestinismului.

Asadar, are ecumenismul vreun viitor? Prefer sa las intrebara deschisa. Sa se intrebe crestinii mai des acest lucru, amintindu-si de marea raspundere pe care le-a incredintat-o Hristos. Obiectivul restaurarii unitatii va fi intotdeauna tinta pe care Bisericile si comunitatile trebuie sa o urmareasca. In acelasi timp, totusi, trebuie sa ne amintim ca atingerea acestui scop nu e posibila prin lepadarea normelor fundamentale ale moralei crestine, prin alinierea la curentele sociale si la structura sociala in miscare permanenta, ci numai bazat pe adevarul divin revelat in paginile Bibliei. Noi nu avem o alta invatatura, nici nu poate fi alta, “Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor 3:11)

traducere pentru Cuvantul Ortodox de S.V.

Nota noastra:

Ierarhul rus face afirmatii cel putin dubioase pe marginea schismelor monofizite si catolice. In special validarea naratiunii conform careia schisma dintre catolici si ortodocsi a fost motivata mai mult “administrativ” decat teologic este problematica, precum si acceptarea ideii ca exista o “miscare ecumenica” legitima, ca exista un Consiliu Mondial al “Bisericilor” la fel de legitim etc.

Este de remarcat, insa, nuanta pe care ierarhul rus o introduce in discursul despre ecumenism. Astfel, IPS Ilarion observa ca diferentele doctrinare intre confesiuni au fost lasate in umbra de diferentele majore din sfera morala. Ce fel de ecumenism mai poate fi posibil, astfel, intre “biserici” care hirotonesc femei si accepta homosexualitatea drept comportament normal, si cele care pastreaza moralitatea traditionala? Drept urmare, IPS Ilarion vine cu o viziune interesanta: in prezent, ceea ce ar desparti radical crestinii de diferite confesiuni ar fi atitudinea fata de chestiunile morale – liberali vs traditionalisti. Lasand la o parte chestiunile dogmatic-doctrinare (?), care, oricum, pentru traditionalisti sunt o nuca tare ce trebuie lasata intacta, crestinii traditionalisti ar trebui, in opinia sa, sa se angajeze intr-o “alianta” strategica pentru a face fata secularismului si persecutiei anticrestine.

De fapt, ce spune Ilarion Alfeyev este ca ecumenismul si-a cam consumat din combustibil si ca altele sunt imperativele zilei. Faptul ca nu traim un moment bun pentru ecumenisti l-am sesizat si noi in analiza dedicata actiunilor Bisericii Ortodoxe in 2014; ierarhul rus confirma, de asemenea, orientarea Patriarhiei Moscovei pe linia politicii statului rus, care cauta sa coaguleze tot felul de factiuni anti-europene si anti-liberale de pe continentul european. 

IPS Ilarion a fost la sfarsitul anului trecut in Romania, intr-o vizita care a provocat reactii dure ale acoperitilor din media online, care au dat, si pentru acest lucru, ortodoxia in urmarire nationala si l-au trecut pe IPS Teofan pe lista neagra. Ierarhul are si o inalta calificare academica, lucru dovedit si de faptul ca a fost invitat sa tina o prelegere la Cambridge, institutie greu de crezut ca ar fi ortodoxa sau putinista. E drept, nimeni de la Cambridge nu s-a gandit sa citeasca hotnews sau sa-i intrebe pe diletantii din Romania ce cred despre vladicii muscali. Perosnaj influent, opiniile sale sunt relevante pentru a intelege strategia Patriarhiei Moscovei in spatiul crestin si in context “ecumenic”.

*

*


Categorii

"Reforma" in biserica/ aggiornamento, 1. ȘTIRI, Ecumenism, Eutanasie, Homosexualitate, Mitropolitul Ilarion, Opinii, analize, Papa (Papism), Traduceri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “Mitropolitul Ilarion Alfeyev despre “VIITORUL ECUMENISMULUI”. Ierarhul rus cheama CRESTINII TRADITIONALISTI la o “ALIANTA” STRATEGICA in fata persecutiilor

  1. Seamana mai degraba cu o rebranduire a ecumenismului si schimbarea unghiului de abordare. Alianta strategica :).
    Ma intreb cine o fi strategul.

  2. Nu e nimic dubios. A vorbit occidentalilor pe imba lor. Sa revina apusenii la valorile morale autentice si apoi, cu cuget curat, or sa inteleaga cum sta treaba cu Filioque si restul.
    Ideea Inaltpreasfintitului Ilarion pare a fi: “Cum poti sa recunosti importanta dogmei de credinta si unirea deplina a Bisericilor pe temei dogmatic cand tu ai mintea intunecata si sufletul mort fiindca faci lucruri de care pana si paganilor le este rusine?”

  3. Ori eu am citit pe diagonala si n-am inteles nimic, ori ierarhul e alunecos rau si a lasat totul in coada de peste.Ceea ce face ca ecumenismul sa nu” prinda radacini” nu e marea credinta a conducatorilor in dogmele pe care le sustin , ci mandria de a recunoaste ereziile pe care,de-a lungul istoriei, le-au facut si si-au creat din ele dogme.Cum ar fi ca protestantii sa fie sub papucul Papei?sau ortodoxia,dupa niste compromisuri,sa-l comande pe IPS.Alexie?Oare s-ar putea invers?.In niciun caz .Extrapoland problema,de ce R.Moldova s-ar uni cu noi,iar presedintele si parlamentul ar fi dizolvate si conducerea la Bucuresti?.Vlabil si pt.Ucraina si orice tarisoara(provincie )aparuta peste noapte.Aceasta “mandrie national-“religiosa si patriotarda nu “ascunde”dragostea de dreptate si adevar, de credinta in Dumnezeu,ci “dragostea de PUTERE.DOAMNE AJUTA!
    P.S.-SI TOTUSI PANA L-A URMA VOR REUSI ,dupa cum spun sf.Parinti.LIPSA DE DUMNEZEU(APOSTAZIA) le va lua mintile.Pacat ca apostazia va lovi de sus in jos.

  4. ERATA:……sa-l comande pe IPS.Alexie,Papa?

  5. Off-topic: In momentul actual(20:49 Duminica) europarlamentarul Cristian Preda in emisiunea “Impartial de pe Digi 24 face propaganda gretoasa “TTIP” ,acuzandu-i pe cei care se opun(in special pe cei din universitati) . A vociferat vreo 2 minute ca cei care se opun fac parte in “mod evident” din sfera de influenta a Rusiei,care se opun dezvoltarii Romaniei .El mai spunea ca nu exista motive logica pentru a refuza un asemenea tratat.
    In fine,tot Cristian Preda spunea ca e de acord ca SUA sa exporte arme cat mai rapid Ucrainei ,caci razboiul nu se va incheia.

    Cand o sa se publice inregistrarea(daca se publica integral) va rog sa o cautati,ca sa vedeti ce fac “alesii” in Europarlamentul satanic.

  6. In momentul in care mergi la cineva acasa si ii spui: “Domnule, esti vai de capul tau, nu mai ai directie si esti bolnav rau, daca nu vii la mine care am ramas sanatos si te pot ajuta atunci esti condamnat iremediabil la moarte”, nu stiu in ce masura nu isi inchide urechile si inima si te pofteste politicos afara, cu toata dreptatea ta si boala lui. Nu il cunosc pe IPS Ilarion, dar chiar cu anumite “inexactitati”, voite sau scapate, transmite mesajul ca ortodoxia ramane fidela lui Hristos si ei insasi, chiar daca sansa reunificarii crestinatatii incepe sa tinda spre zero. In acelasi timp, uman, ramanem langa fratii nostri in Adam pentru a mai salva ce se poate salva. Cu adevarat apusenii sunt bolnavi, incepand, firesc intr-un fel, de la credinta lor. Dar nu pot sa remarc cat de bolnavi suntem si noi, care cu stindardul ortodoxiei in mana simt cum ne cufundam intr-o mocirla de fariseism, formalism, autosuficienta, ignorare a celui in nevoie de langa noi cel putin pe motivul: “da si eu am nevoie”, campioni la avorturi, si cate si mai cate. Traind multa vreme in Germania, am intalnit multi oameni frumosi interior, care in conditiile specifice lor, se straduiau sa faca si ei ceva constructiv sufleteste. De unirea cu ei cred ca se vorbeste, caci la urma urmei frati suntem cu totii, daca in credinta nu se poate, macar in fapte. Chiar azi a fost evanghelia Infricosatoarei Judecati, in care Hristos nu intreaba nici pe cei de-a dreapta, nici pe cei de-a stanga, daca sunt ortodocsi, catolici sau baptisti, ci daca au dat un pahar cu apa celui insetat sau o bucata de paine celui flamand.

  7. O mostră de politică bisericeasă în mare măsură corectă. Păstrează distanţa şi diferenţa, dar acceptă cooperarea şi solicită conştientizarea păcatelor evidente. Totuşi este politică, credinţa fiind mai mult decât atât.
    Partea proastă constă în prezentarea îndulcită a schismei catolice şi ortodoxiei ante-calcedonienilor. Deci nu este un reper de mărturisire de credinţă, ci doar la nivel de politică internaţională este de apreciat.
    În plus, nu se mai înţelege ce este ecumenismul; se vrea o redefinire a lui în termeni de comuniune de orice fel.

  8. Nu stiu, dar eu una nu vad in acest discurs o mostra de ‘corectitudine politica’, ci din contra, o atentionare destul de sumbra asupra largirii prapastiei, la care se aadauga o abordare cat se poate de pragmatica a necesitatii dar si limitelor colaborarii in astel de vremuri in care crestinismul este supus unor presiuni similare primelor prigoane.

    Omul spune clar: daca la inceput chestiunile tineau de (serioase) divergente dogmatice (ca departarea a inceput sa se produca initial pe teren administrativ asta e mai putin important, e subliniat limpede ca ulterior s-a ajuns la o ruptura dogmatica), dar macar exista o intersectare a pozitiilor in plan moral, acum nici macar acolo nu mai suntem: acum pana si morala a devenit motiv de divergenta!

    In rest, necesitatea mantuirii tuturor oamenilor mi se pare un truism cand e vorba de crestinism – prima religie monoteista cu vocatie universala! Cat priveste necesitatea colaborarii practice, ‘la firul ierbii’, pe teren, cand e vorba de ajutorarea crestinilor prigoniti – iarasi mi se pare de la sine inteleasa. Noutatea, asa cum se arata si in analiza C.O., consta in faptul ca a fost subliniat acest aspect. Iar asta e f bine, pt ca pana la urma unde pot invata oamenii sa se cunoasca mai bine decat acolo unde este practicata jertfa si ajutorarea aproapelui?? Poate ca aceasta o cale este mult mai potrivita pt a demonstra lumina Ortodoxiei, decat cea a discutiilor dogmatice – perfect inutile din punctul meu de vedere, si mai degraba smintitoare pt ortodocsi.

  9. @ sarac cu duhul

    Frate, iarta-ma ca iti spun, dar datoria noastra este sa fim ca “pruncii” la inima, dar la minte sa fim “intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii”.

    Ecumenismul nu este despre a-ti ajuta aproapele, ci este despre unirea tuturor credintelor prin diluarea lor, urmand a se ajunge la un “ghiveci” de idei eretice, in care va fi marita notiunea unui fel de dumnezeu in care sa se cuprinda de la “civilizatie strabuna” pana la extraterestii.
    Si toata aceasta amestecatura se va face prin viclenie, in numele “dragostei, a “tolerantei” si mai ales a “libertatii”.

    Crezi ca nu exista destui ortodocsi amarati, saraci, care nu au cu ce se imbraca sau nu au ce manca sau nu au cu se incalzi, sau care sunt bolnavi, sau care indura lipsuri de tot felul?
    Cine te impiedica sa fi bun, milos si sa indeplinesti invatatura lui Hristos iubindu-i si ajutandu-i pe acestia?

    Cel ce a zis sa-ti ajuti aproapele, a zis zis si sa te desparti de cel eretic:

    “10. De omul eretic dupa una si a doua sfatuire, te fereste;
    11. Stiind ca s-a razvratit unul ca acesta si pacatuieste, fiind singur de sine osandit;”
    (Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Tit – cap.3)

    Sfantul Efrem Sirul spune: ” Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ”

    Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti s-au adunat cu sutele la fiecaqre din cele 7 Sfinte Sinoade si hotarat prin Canoane ca preotii care se vor uni cu ereticii, sau vor accepta ca valid ceva din “tainele” lor sa fie caterisiti. Adica sa li se ia preotia.
    Intelegi ce mare pericol este erezia si infratirea prin “dragoste, intelegere si ajutare” cu ereticii?

    Dumnezeu ne spune sa ne ferim de ei, toti Sfintii Parinti ne spun sa fugim de ei, iar noi ascultam de unii preoti care ne invata sa fim frati cu ei?

    Ti-a iesit in cale un om care are nevoie de ajutor, acela este aproapele. Ajuta-l cu ce poti si gata. Mai departe, dupa ce i-ai dat un pahar cu apa, sau ceva de mancare, sau o haina sau si mai mult l-ai ajutat, daca este eretic desparte-te de el. Si asa ti-ai facut datoria de a-ti ajuta aproapele.

  10. @s.n.

    mi se pare absurd sa selectam texte din sfintii parinti plasate intr-un anumit context istoric si social si sa le transplantam fara discernamant in zilele noastre. Domnul Iisus a stat bine-mersi de vorba cu cannaanence, cu samarinence…dar eu, nu! Eu trec pe partea cealalta a trotoarului!

    Ce facem atunci cu par. Sofronie din Essex, cu par. Calciu Dumitreasa, cu maica Gavrilia si multi altii?? este fals ca ‘toti Sfintii Parinti ne spun sa fugim de ei’. Sa fugi de invataturile lor e una, dar de ei e alta.

    Acele cuvinte, repet, au fost scrise intr-un anumit context istoric si social.

  11. Ruptura dintre ortodoxie si catolicism este de alta natura decat ruptura dintre monofizitism si ortodoxie. Chiar daca aparent ruptura este dogmatica in ambele cazuri, situatia nu este deloc asa. In ortodoxie, lupta cu pacatele este personala, se face in si cu ajutorul Bisericii, dar este esentialmente personala, a fiecaruia dintre noi. In bisericile monofizite si nestoriene situatia este aceeasi. De aceea ruptura intre noi este la nivelul dogmei, dupa posibilitatile de intelegere a fiecaruia. Pot fi si bariere de limba, dar sa nu trecem usor cu vederea ca noua ca oameni ne este totusi greu sa intelegem deplin dumnezeirea.
    Cu catolicismul, situatia se schimba. Biserica catolica are pretentia ca ea lupta impotriva pacatelor, ca biserica, adica institutie organizata. De aici si pretentia papei de a interveni in treburile lumesti, de a impune legi si de a institui tribunale ale caror verdicte si sanctiuni sa se aplice. Lupta cu pacatul nu mai este personala in catolicism, ea trece automat prin institutia numita biserica, biserica lupta cu pacatele in locul credinciosilor, acestia neavand altceva de facut decat sa se supuna normelor de comportament si pedepselor hotarate de conducerea ierarhica. Credinciosul este pasiv si i se fura libertatea de a se impotrivi pacatului. Sa nu ne mire deci slabiciunea occidentului catolic fata de provocarile lumii de astazi, ei sunt asa cum este astazi biserica catolica si celelalte biserici care se comporta la fel.
    Cu protestantii lucrurile ar fi putut sta ceva mai bine, dar din pacate ei se pierd din lipsa de repere dogmatice care se pot gasi doar in Traditia Bisericii, de care s-au rupt neavand nici preotie. Lupta lor cu pacatul este de asemenea personala, dar totodata si individuala, daca se pierd, nimic nu-i va sustine.

    Nu-i deci de mirare ca toate aceste nenororciri au aparut mai intai acolo unde biserica catolica a fost dominanta. Chiar si in America, credinta americanilor a fost foarte puternica pana cand America s-a umplut de catolici (irlandezi, scotieni, italieni si mai nou hispanici). Chiar daca la nivelul declaratiilor episcopii catolici se mai opun inca (dar nu prea tare) casatoriilor homosexuale si altor deviatii de la natura omului, situatia la nivelul credinciosilor de rand se prezinta altfel si o vedem. Realitatea nu este si nu a stat niciodata in declaratii, ci dincolo de ele. Iar anglicanismul nu a fost niciodata un protestantism adevarat, problema esentiala a englezilor cand au adoptat (in Parlament, nu pentru ca a vrut Henric al Viii-lea) anglicanismul era de fapt incalcarea de catre preceptele catolice a articolului I din Magna Carta si, ca un adaos, indarjirea cu care biserica catolica furniza biblii doar in latina, asta in timp ce englezii stiau sa citeasca la acea vreme, ca si acum, doar in limba engleza. Era dubios felul in care catolicismul ascundea in spatele unei limbi moarte Cuvantul Domnului, asta in timp ce Sfintii Apostoli au fost daruiti cu darul de a vorbi fiecaruia in limba lui, tocmai pentru ca Evanghelia sa fie cunoscuta.

  12. @s.n.

    iarta-ma te rog, dar cred ca aceasta raportare lipsita de nuante la anumite texte ale parintilor din vechime, scrise in momente de mari convulsii in interiorul Bisericii, este cat se poate de paguboasa. Stiu ca multi or sa ma contrazica, dar chestiunile astea sunt f nuantate si trebuie discutate cu preoti cu discernamant.

    Eu am discutat aceste chestiuni cu mai multi preoti, inclusiv calugari unde am cautat sfat cnd s-a pus problema sa plec. Nu am auzit nicaieri aceasta abordare, si nimeni nu m-a zis ‘fugi de ei’, ci toti mi-au recomandat vigilenta fata de numite invataturi sau un anumit stil de viata, dar deschidere fata de oameni.

    Abordarea asta duce la izolare si dezbinare. Si la mandrie ascunsa si fuga in turnul de fildes. Si la ascunderea luminii sub obroc. Personal, nu voi continua aceasta discutie. Invit doar la o serioasa reflectie si consiliere.

  13. @ doroteea

    “… dar cred ca aceasta raportare lipsita de nuante la anumite texte ale parintilor din vechime, scrise in momente de mari convulsii in interiorul Bisericii, este cat se poate de paguboasa.”

    Acest lucru pe care l-ai spus tu este foarte des folosit si de cei care lucreaza neincetat la implementarea ecumenismului. La fel spun si ei, ca acum suntem mai moderni, ca traim alte vremuri, ca ceea ce au spus Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti erau valabile pentru vremurile de atunci iar acum, in zilele noastre, toate acestea sunt invechite, depasite, neconforme cu viata noastra actuala.

    Mai spui:

    “Domnul Iisus a stat bine-mersi de vorba cu cannaanence, cu samarinence…dar eu, nu! Eu trec pe partea cealalta a trotoarului!”

    Toti episcopii si preotii si multi dintre calugari si toti mirenii stau zilnic de vorba cu desfranati, cu curvari sau curve, cu hoti si hoate, cu betivi si betive, cu criminali si criminale, cu femei care si-au omorat pruncul in pantece, cu barfitori, cu mincinosi, cu baieti si fete tatuate, cu cercei in nas, imbracati sau mai mult dezbracate … cu toti bolnavii de toate felurile care sunt in “spitalul” numit Biserica Ortodoxa sau care vor sa caute “doctoria” numita Ortodoxie.. Fiecare dintre noi sufera de felurite boli, iar preotul ortodox incearca sa ne vindece pana nu trecem pragul mortii.

    Sesizezi diferenta dintre pacatos si eretic?

    Asta nu inseamna ca ereticul nu poate veni la dreapta credinta. Dar daca Dumnezeu a zis ca dupa prima si a doua discutie, daca nu va intelege sa te feresti de el, inseamna asa trebuie sa facem, caci Dumnezeu este mai intelept decat noi.
    Nu azis satreci direct pe” celalalt trotuar”, ci a zis sa vorbesti o data si a doua oara cu el, iar daca nu vrea sa inteleaga, sa treci pe celalalt trotuar. Pentru ca daca persisti in discutii interminabile si a treia oara, si a patra oara si tot asa, la infinit, exista pericolul sa-i spui ca si el are un pic dreptate, si ca o sa mai lasi din credinta ta sa-l imbunezi pe el si sa-l castigi, si in final s-ar putea ca ortodoxul sa treaca la erezie si nu invers.
    Exact cum fac unii episcopi si preoti ortodocsi acum, in vremurile noastre in care nu mai sunt valabile invataturile Sfintilor Parinti. Atat de mult au stat de vorba cu ereticii, incat au ajuns sa le recunoasca botezul, si harul, si tainele, si fratia in Hristos, si ca pana la urma cam tot aiai este, ca avem cu totii acelasi Dumnezeu. Exact calea vicleana prin care se va inscauna si antihristul.
    Si nici n-am sa mai adaug nimic la ceea ce am zis deja.

    Traim vremuri foarte grele si atat pasajele din Biblie cat si din Sfanta Traditie sunt atat de mestesugit rastalmacite, incat este foarte greu sa nu cazi in capcana.

  14. @s.n

    mai, dar eu nici nu as sta de vorba cu un eretic despre dogma si nici n-as vrea sa conving pe nimeni de nimic! Eu nici cu ai mei nu prea discut dogme :), pt ca nu ma pricep. Eu cred in Ortodoxie, imi place Ortodoxia, ea este o componenta organica a traseului meu existential, e ‘respiratia’ mea ca sa zic asa…nu stiu, nici nu-mi pun problema discutiilor, a impreuna-rugaciunilor samd..

    Admit ca exista un risc, de fapt orice experienta existentiala comporta un risc de cadere – si sigur ca aici riscurile alunecarii sunt mari daca nu desparti clar apele de la bun inceput. Repet si subliniez: discutiile dogmatice cu ereticii tin de competenta marilor ierarhi chemati in astfel de roluri. Pt mine ca si credincios, mi se par inutile si smintitoare. Sunt unde trebuie si asta mi-e de ajuns. Maica Gavrilia a stat printre pagani, dar nicciodata nu s-a rugat cu ei. I-a ingrijit, i-a ajutat, si-a pus viata in primejdie pt ei, dar nu a stat la discutii in materie de credinta cu nimeni. Vezi ca apare viata ei in Patericul sec. XX. Bine, nu intentionez sa ma duc in India :), vorbesc acum principial.

    Vreau sa zic ca viata te poate purta si prin alte parti. Eu nu-i vad pe oamenii aia ca pe niste spurcati, ci ca pe niste rataciti. Nu poti daca stai acolo sa ii eviti total, sa nu vb cu ei etc.. Dar nu pe probleme de credinta.

    Admit ca e mai complicat cu protestantii. Catolicii au fost inselati de pastorii lor, dar nu au eliminat din cate stiu Tainele, Sfintii, Sfanta Traditie. Nu vreau sa spun ca e ok, dar vreau sa spun ca eu cred ca ei mai au totusi o protectie. Nu as pune egal intre protestanti si catolici. Oricum aceste nuante nu implica o disponibilitate mai mare fata de unii sau altii sau o nuantare a pozitiei mele ortodoxe, ci o constatare din exterior.

    Recunosc ca este o problema care ma framanta: bunul simt civic, cotidian, de ‘acolo’ nu se compara cu cel de aici. Iar Biserica Ortodoxa, in schimb, nu suporta comparate cu cea de acolo. Daca le-as putea combina, as trai in tara perfecta :). Dar e o chestie pe care inca nu o inteleg defel. Si, repet, nu e vb aici de nivelul superficial sau chestii de-astea. E vb de un bun-simt autentic, un respect fata de omul din fata ta, care aici nu prea mai exista.

    Nu sunt singura care spune asta. Si Par. Rafail Noica a facut o observatie asemanatoare la un moment dat – iar el nu a fost ca mine, doar in vizita, a trait acolo mult timp. Este un paradox pe care nu il inteleg.

    Dar vreau sa ma fac bine inteleasa: nu as da Ortodoxia pt nimic in lume! Si nu pt ca asa scrie in carti sau pt ca asa a zis cutare sau cutare – desi, evident, si asta e un argument ! 🙂 – ci pt ca aceasta Biserica este VIE, si asta se simte, o simtim cu totii, cu toata fiinta noastra, la slujbe, in fata icoanelor, a Sfintelor Moaste, in cuvintele Sfintilor Parinti…nu cred ca e nevoie sa ne faca nimeni un desen. Intr-o catedrala intri ca intr-un muzeu. Cine a cunoscut Ortodoxia nu cred ca isi mai poate pune problema abandonului. Iar daca unii au cazut…inseamna ca, probabil, a fost ceva fariseic in credinta lor. Si asta, da, consider o mare cadere, o prabusire. Daca nu chiar o lepadare.

  15. Un discurs foarte corect. In esenta ceea ce cred ca a vrut sa transmita este faptul ca daca pana acum dialogul ecumenic gravita in jurul “reconcilierii” diferentelor dogmatice atat de mari dintre ortodocsi si toate celelalte grupari crestine schizmatice, sau chiar a diferentelor dogmatice dintre aceste grupari, acum, prioritatea numarul unu a devenit clarificarea pozitionarii fiecarei biserici care-si zice crestina, ori de partea crestinismului traditionalist, ori a crestinismului liberal.
    Aici lucrurile nu par destul de clare pentru catolici de exemplu, care se scalda intre doua luntri, fiind niste traditionalisi cam liberali, tendinta catre crestinismul liberal fiind tot mai evidenta.
    Asa ca de ce s-ar mai complica (pierde vremea) bisericile in gasirea unui numitor comun in ceea ce priveste dogma, cand fundamentul moralei crestine este dinamitat de chiar bisericile care se revendica a fi crestine. Daca abc-ul crestinismului nu mai este universal recunoscut si acceptat, ecumenismul si-a cam pierdut ratiunea de a fi. In aceste conditii efortul conjugat al denominatiunilor crestine ar fi mai util daca s-ar focaliza pe proiecte cu finalitate practica. Vezi masacrul crestinilor din tarile arabe.

  16. Pingback: INTALNIRE “ISTORICA”: PAPA FRANCISC si PATRIARHUL KIRILL vor discuta, in Cuba, despre PERSECUTIA CRESTINILOR DIN ORIENT | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: Declaratia comuna a PAPEI FRANCISC si a PATRIARHULUI KIRILL. Partea controversata – CORECTITUDINEA ECUMENISTA: reducerea diferentelor dogmatice la “DIVERGENTE ISTORICE”. Partile bune: MARTURIE COMUNA SI CLARA PENTRU FAMILIE, CRITICA INTE
  18. Pingback: Declaratia comuna a PAPEI FRANCISC si a PATRIARHULUI KIRILL. Partea controversata – CORECTITUDINEA ECUMENISTA: reducerea diferentelor dogmatice la “DIVERGENTE ISTORICE”. Partile bune: MARTURIE COMUNA PENTRU FAMILIE, CRITICA SECULARISMULU
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare