DEEP STATE SAU STATUL PROFUND – NOUA ORDINE A PUTERII IN SOCIETATILE “DEMOCRATICE”. O explicatie pentru conflictele acerbe din SUA, dar si din România. CE ESTE SI IN CE CONSTA, DE FAPT, ”SISTEMUL”?

• Karamazov/ Florin Rusu: Statul ascuns din spatele democrației discursive

Rezultatul alegerilor prezidențiale din Statele Unite, dar și cele ale referendumului din Marea Britanie (Brexitul), ar trebui să trezească un interes deosebit pentru lecturarea volumelor lui Peter Dale Scott. Măcar din partea celor care vor să înțeleagă mai mult decât li se “sugerează” prin intermediul narațiunii oficiale, promovată în presa mainstream. Ambele evenimente pot fi interpretate drept o revoltă a populației împotriva “capitalismului de cumetrie” (crony capitalism) dintre tehnocrații din structurile instituționalizate ale statului (servicii secrete, bănci centrale, infrastructuri internaționale, precum FMI, Banca Mondială sau Comisia Europeană, etc), tehnocrați numiți și nealeși, și decidenți din sectorul privat (în special din instituțiile financiar-bancare, firme de avocatură și din sectorul energetic, membrii ai alianței informale Wall Street – “big oil”). Electorii din cele două state s-au comportat în momentul votului ca și cum ar fi niște fideli cititori ai analistului politic, fost diplomat canadian și profesor emerit la California University.

Lecturarea volumului publicat în 2014, “Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației”, este utilă și dintr-un alt punct de vedere: indiferent dacă ești de acord sau nu cu teoria lui Peter Dale Scott, faptele și documentele prezentate în acest volum contextualizează și pun într-o altă lumină reacțiile provocate de rezultatul alegerilor din SUA sau referendumului din Marea Britanie. Atât reacțiile viscerale și revanșarde ale elitelor occidentale (mass-media, politicieni, dar și ale mediului academic), cât și pe cele profunde ale ceea ce Dale Scott numește “deep state” (statul profund).

Vehemența cu care este acuzată superficialitatea și ignoranța votanților de către elitele occidentale, care au descoperit parcă peste noapte mitul votantului rațional, demonstrează că nu numai candidații la președinția SUA dau dovadă de o schizoidie a discursului, recunoscută de altfel de Hillary Clinton într-un “speech” publicat de Wikileaks, ci și elitele. Cei care până recent făceau apologia sistemului democratic occidental, au devenit brusc marii dușmani ai democrației directe. Acest lucru arată nu numai că ei sunt fani ai democrației doar când le convin rezultatele votului, ci și că, în realitate, preferințele lor private sunt extrem de diferite de cele publice. Și nu mă refer la intelectualii paleoconservatori, a căror critică a democrației este una fundamentată teoretic încă de la Revoluția Franceză de către Edmund Burke, ci la cei progresiști și care dau dovadă de un alt tip de conservatorism, cel al status quo-ului, al prezervării cu orice preț a sistemului. Reacția elitelor progresiste occidentale demonstrează că, cel puțin din punct de vedere epistemologic, acestea nu sunt diferite de “inamicii” lor neoconservatori: și ele au o agendă secretă, “profundă”, pe care o ascund publicului larg.

Existența acestei agende secrete pare a confirma teoria lui Peter Dale Scott, potrivit căreia, în SUA lupta dintre curentul democratic și cel autocratic a fost câștigată de cel din urmă, acesta creând un stat ascuns, însă nu și paralel cu statul oficial, ai cărui reprezentanți sunt aleși în mod democratic. Statul ascuns este format din instituții publice structurate, însă aflate în afara oricărui control democratic, precum serviciile secrete, în special CIA și NSA, Fed și diferite agenții de reglementare, dar și de reprezentanți ai sectorului privat, în special de pe Wall Street sau membri ai cartelului petrolier. Analistul politic canadian pare însă nehotărât în ceea ce privește organizarea componentei private a statului ascuns: este ea sau nu organizată, structurată la nivelul celei publice? Dale Scott pare să sugereze că în principal nu, în rândul său existând diferite interese și curente. Cu toate acestea au existat momente în istorie în care și componenta privată a fost una structurală, chiar monolitică. Un astfel de exemplu este cel al cartelului petrolier din anii ’50, cunoscut sub pseudonimul de “cele șapte surori”, format din Standard Oil of New Jersey (în prezent Exxon), Standard Oil Company of New York sau Socony (care a devenit mai târziu Mobil), Standard Oil of California (în prezent Chevron), Gulf Oil, Texaco, Royal Dutch Shell și Anglo-Iranian Company (în prezent BP). Împreună, cu ajutorul CIA și al armatei iraniene, cele șapte companii au contribuit decisiv la înlăturarea guvernului Mossadeq, care vroia să naționalizeze Anglo-Iranian Company. Cele șapte surori controlau 99% din transportul maritim de petrol la nivel global și au impus în mai 1951 un embrago exportului de petrol iranian, în urma căruia producția acestuia a scăzut de la 241 milioane de barili în 1950 la 10,6 milioane de barili în 1952. Interesant este că în momentul în care cartelul celor șapte surori a fost supus unei comisii de anchetă, Exxon a refuzat să ofere informații acesteia, invocând “interesul național”. Ca și în cazul ultimelor alegeri din SUA, în favoarea “interesului național” a fost invocat argumentul inamicului extern, Kremlinul. “Dacă nu s-ar pune problema interesului național, n-am avea nicio problemă să ne confruntăm cu un proces civil sau chiar penal. Însă acestea (informațiile solicitate de autorități – n.r.) sunt genul de informații pe care Kremlinul s-ar bucura să pună mâna”, susținea avocatul celor de la Exxon, Arthur Dean, de la firma de avocatură Sullivan and Cromwell (ai căror angajați au fost și frații Dulles, unul dintre aceștia ajungând șef al CIA și creator al planului Marshall, care aloca 5% din fonduri finanțării activității CIA în Europa Occidentală, iar celălalt secretar de stat în administrația Eisenhower).

Multe s-au schimbat pe piața petrolului, cartelul celor șapte surori fiind înlocuit la începutul anilor ’60 de cartelul statelor exportatoare (OPEC), cartel aflat însă, cel puțin inițial tot sub controlul acestora. De altfel, pasivitatea OPEC la deprecierea petrolului din ultimii doi ani, pasivitate recent încheiată, poate fi interpretată ca o alianță a OPEC cu giganții petrolieri occidentali împotriva micilor producători americani de petrol din formațiuni de șisturi bituminoase. Scăderea prețului petrolului a determinat dispariția de pe piață a micilor producători cu costuri ridicate de producție, care nu și-au permis, spre deosebire de giganții occidentali sau producătorii de stat asiatici sau ruși, să reziste pe piață. Și “îngăduința” cu care sunt întâmpinate de majoritatea statelor OPEC invaziile și sancțiunile occidentale sau mișcările “revoluționare” din statele cu rezerve petroliere dezvăluie o logică mai mult sau mai puțin “ascunsă”: orice “tulburare” a producției din orice stat producător deschide oportunitate câștigării de cote de piață. În plus, cum ar fi arătat raportul dintre cerere și ofertă pe o piață deja caracterizată de supraproducție în absența sancțiunilor occidentale impuse Iranului sau a conflictelor din Irak și Siria?

Alegerile prezidențiale din SUA sunt însă testul suprem care ar trebui să confirme sau să infirme teoria lui Dale Scott. Multă lume interpretează aceste alegeri ca pe un vot antisistem. La prima vedere, cel puțin dacă ne raportăm la discursurile sale private, Hillary Clinton a fost candidatul sistemului. Și finanțarea campaniei electorale pare a confirma acest lucru. Dacă, istoric vorbind, candidatul democrat era perceput candidatul omului obișnuit, al celor 99%, Clinton a fost prin excelență candidatul celor mai bogați 1% dintre americani.

“85% din donațiile de peste un milion de dolari au fost efectuate în conturile de campanie ale candidatului democrat, iar grupurile de lobby (aflate pe statele de plată ale corporațiilor americane) au efectuat donații aproape exclusiv către Hillary Clinton.(…) Nouă din primele 10 cele mai mari donații făcute în această campanie au luat calea conturilor lui Clinton. Democrata a beneficiat de pe urma a 47 de donatori multimilionari, în timp ce Trump doar de pe urma a 11. Separarea pe sectoare economice este menită a confirma la rândul său impresia că Hillary Clinton este candidatul “capitalismului de cumetrie”. 71 de milioane de dolari provin din donațiile sistemului bancar și bursier (Wall Street), 40 de milioane de la sindicate, 9 milioane de la industria farma. Silicon Valley (industria IT) și Hollywood-ul (industria cinematrografică) au finanțat la rândul lor campania candidatului democrat. Trump, în schimb, a fost finanțat de industrii mai puțin implicate în procesul de guvernare a SUA (cazinouri, retail și sport).”^[1]

Surprinde însă absența donațiilor venite din partea a două dintre cele mai influente industrii din SUA, cea de apărare și cea petrolieră. Cu atât mai mult cu cât, potrivit unui studiu mai vechi al Brookings Institute^[2], Departamentul de Apărare este cel mai mare consumator instituțional de produse petroliere la nivel global, fiind responsabil pentru utilizarea a 93% din energia achiziționată de guvernul SUA.

“Departamentul de Apărare din SUA în 2014 a utilizat nu mai puțin de 87 de milioane de barili de carburanți, pentru care a plătit 14 miliarde de dolari. Mai mult de jumătate din cantitatea de carburanți cumpărată este utilizată pentru alimentarea forțelor aeriene ale SUA. Cum dintr-un baril de petrol doar aproximativ 10% se transformă în kerosen (combustibilul utilizat de avioane), rezultă că armata SUA este responsabilă pentru rafinarea mai multor sute de barili de petrol, cantitate ce poate ajunge până la 870 milioane de barili (dacă ar cumpăra numai kerosen), sau aproximativ 3% din producția de țiței globală”^[3].

Cei care cred că odată cu victoria lui Trump, se va instaura o revoluție antisistem, s-ar putea să se înșele amarnic. Așa cum observa recent Robert Higgs^[4], “Statele Unite sunt în mod particular imune la revoluții, în mare parte ca urmare influenței a ceea ce a devenit un stat ascuns atât de puternic și coerent”. Cel mai bun exemplu în acest sens este mailul publicat de Wikileaks, al lui Michael Forman, fost bancher și actual șef al Biroului pentru Comerț Exterior al SUA, din octombrie 2008, cu o lună înainte de desfășurarea ultimelor alegeri prezidențiale, trimis șefului de campanie al actualului președinte Barak Obama, la acea oră candidat, care conținea practic componența viitorului executiv american. Iar Barak Obama, la rândul său, ca și Trump, a fost perceput de populație ca un candidat anti-sistem.

Nominalizările făcute de Trump pentru principalele poziții ale viitoarei sale administrații par a confirma că, în pofida impresiei comune la nivelul opiniei publice, statul ascuns a reacționat în secret și și-a impus deja punctul de vedere. Pentru că Wall Street nu putea dori un secretar al Trezoreriei mai potrivit decât fostul partener al Goldman Sachs, Steven Mnuchin, sau un director al Consiliului Economic Național mai “apropiat” ca numărul doi din Goldman Sachs, Gary D. Cohn. Iar “cartelul petrolier” nu putea obține o funcție mai importantă ca cea de șef al diplomației americane, prin nominalizarea lui Rex Tillerson, CEO la Exxon!

Evenimentele post-electorale din SUA par a confirma teoria lui Dale Scott, chiar dacă arată și o anumită ruptură în rândul membrilor statului ascuns. CIA pare a fi pierdut prima bătălie (cel puțin pe cea electorală), conflictul serviciului secret cu Trump, dar și cu FBI, pe tema rolului jucat de hackerii ruși în campania electorală, arătând o izolare a acestuia. Iar volumul lui Peter Dale Scott arată că CIA a fost principalul artizan al coaliției din spatele “statului ascuns”. Fie că vorbim de intervențiile militare externe, fie de relația cu Hollywood-ul cel mai bine demonstrată de rolul jucat în ecranizarea romanelor lui George Orwell, rescrise de agenții CIA, sau de recrutarea jurnaliștilor americani de-a lungul timpului. În prezent, singurii aliați ai CIA sunt politicieni democrați și mass-media mainstream, pe care Agenția nici măcar nu se mai obosește să o plătească, mulțumindu-se doar cu manipularea sa.

[1]      INFOGRAFIC Trump vs Clinton: Candidatul populist vs candidatul sistemului, Profit.ro

[2]      Armata SUA e cel mai mare consumator de produse petroliere. Cât consumă, cât plătește și de la cine cumpără?, Profit.ro

[3]      Armata SUA e cel mai mare consumator de produse petroliere. Cât consumă, cât plătește și de la cine cumpără?, Profit.ro

[4]      Is a Trump Revolution in the Offing?, Robert Higgs, Independent Institute

• Anacronic.ro: Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației

Urăsc să spun că marile companii petroliere sunt mai mari decât Guvernul Statelor Unite; dar tratamentul preferențial din partea guvernului nostru conduce cu siguranţă la această concluzie. —Procurorul General din Connecticut, Robert K. Killian[1]

În unele dintre ţările îndepărtate în care a făcut afaceri […] influenţa Exxon asupra politicilor şi securităţii locale a fost mai mare decât cea a ambasadei Statelor Unite.[2]

În ultimul deceniu a devenit din ce în ce mai evident că avem astăzi în America ceea ce jurnaliştii Dana Priest şi William Arkin au numit

două guverne: unul cu care cetăţenii sunt familiarizaţi și care operează mai mult sau mai puţin la vedere; celălalt, un guvern paralel, strict secret, ale cărui componente s-au înmulţit ca ciupercile în mai puţin de un deceniu, devenind în sine un univers gigantic și lăbărțat, vizibil doar câtorva cadre atent verificate şi întrutotul vizibil numai lui Dumnezeu.[3]

În 2013, în special după revenirea la putere a armatei în Egipt, din ce în ce mai mulţi autori s-au referit la acest al doilea nivel ca la „statul profund” al Americii.[4] Iată, de exemplu, opinia analistului republican Mike Lofgren:

Există un guvern vizibil situat în jurul Mall-ului din Washington şi există un altul, mai ascuns, mai indefinibil, care nu este explicat la orele de cultură civică și nici nu poate fi văzut de turiști la Casa Albă sau în Capitoliu. Guvernul vizibil reprezintă politica partizană tradiţională care se face la Washington: vârful aisbergului, pe care îl vede zilnic publicul privitor la C-SPAN, controlabil teoretic prin intermediul alegerilor. Partea de sub suprafaţa aisbergului o voi numi Statul Profund, care acţionează potrivit propriei busole, indiferent de cine se află formal la putere.[5]

Activitățile politice ale statului profund sunt sursa principală şi cadrul a ceea ce am numit în altă parte „politica profundă”; „toate acele practici şi aranjamente politice, deliberate sau nu, care sunt de obicei reprimate în loc să fie recunoscute”.[6] Alţii, precum Tom Hayden, numesc statul profund „statul în stat” şi sugerează că ar putea fi responsabil pentru eşecul administraţiei Obama de a urma liniile politice ale discursurilor preşedintelui.[7]

Putem vedea un precedent al ideii de stat profund în definiţia pe care Henry Fairlie o dă establishmentului în Marea Britanie: „întreaga matrice de relaţii oficiale şi sociale în interiorul căreia este exercitată puterea”[8]. Un precedent mai relevant a fost ideea lui Wright Mill despre elita puterii americane tripartite, compusă din directori de corporații, stabilimentul militar şi „un directorat politic”[9]. Ambele concepte sunt relevante, dar establishmentul lui Fairlie a fost mai mult o forţă de constrângere decât una permisivă, în timp ce elita puterii a lui Mill (combinând atât elemente ale statului, cât şi ale statului profund) se axa, dimpotrivă, pe cei cu roluri manageriale mai deschise şi mai active. Mills însuşi credea, şi a scris în 1958, că „mare parte din ceea ce cândva se numea «guvernul invizibil» face parte acum din guvernul destul de vizibil”[10]. Era cu şase ani înaintea primei expuneri majore a cât de puternic devenise guvernul invizibil al CIA.[11]

Această extindere într-un stat pe două niveluri sau dual a mers în paralel cu două alte dualităţi: descompunerea crescândă a societăţii americane în două clase – cei „1%” şi cei „99%” şi bifurcarea economiei Statelor Unite în două aspecte: cea naţională, supusă încă unor reglementări şi taxări guvernamentale, şi cea internaţională, relativ în afara controlurilor guvernamentale.[12] Toate cele trei evoluţii s-au afectat şi intensificat una pe cealaltă – mai ales de la guvernarea lui Reagan din anii 1980, în timpul căreia inechitatea averilor a încetat să se diminueze şi a început să crească[13]. În acest sens, voi descrie, de exemplu, cum Wall Street – întruchiparea acelui „1%” – a jucat un rol semnificativ în crearea CIA după cel de-al Doilea Război Mondial şi cum, peste trei decenii, CIA şi corporaţiile petroliere au jucat un rol important în reajustarea politicii americane pentru „Revoluţia lui Reagan”.

În cărţi anterioare, am oferit versiuni centrate pe cazul american ale acestei relatări, despre transformarea Americii într-un imperiu şi un stat profund. Dar un alt factor care trebuie menţionat este direcţionarea istoriei globale către o societate din ce în ce mai globală, dominată de câteva superputeri emergente. Această tendinţă a fost accelerată după Revoluţia Industrială de noile tehnologii de transport, de la calea ferată din secolul al XIX-lea la avionul cu reacţie şi călătoria în spaţiu, în secolul XX[14].

Între consecinţele negative ale acestei rearanjări trebuie să includem cele două războaie mondiale, în urma cărora Marea Britanie a încetat să mai acţioneze ca superputerea dominantă care fusese după Napoleon. Deloc suprinzător, Uniunea Sovietică şi Statele Unite s-au aflat în competiţie pentru a umple acel gol. Nu s-a putut predetermina faptul că acest Război Rece va fi atât de ticălos şi dominat de violenţă ascunsă, aşa cum s-a întâmplat timp de decenii. Pentru aceasta ar trebui analizate cauze mai contingente din ambele părţi ale Cortinei de Fier – începând cu caracterul lui Stalin şi al partidului său, dar incluzând şi evoluţia parţial sensibilă a fraţilor Dulles şi, mai general, a statului profund din America, care a devenit de departe cea mai mare ameninţare la adresa democraţiei Statelor Unite de astăzi.

Statul profund, guvernul din umbră şi lumea respectabilă de pe Wall Street

„Statul profund” a fost definit de către revista britanică On Religion ca „structuri de putere antidemocratice încastrate într-un guvern, un lucru de care puţine democraţii pot spune că sunt scutite”[15]. Termenul a apărut în Turcia, în 1996, pentru a se referi la elementele susţinute de Statele Unite, în principal la cele din serviciile de informaţii şi din armată, care folosiseră în mod repetat violenţa pentru a interveni și a devia procesul politic democratic din Turcia. Uneori definiţia se limitează la elemente din interiorul guvernului („stat în stat”), însă adesea, din motive istorice, termenul este extins în Turcia pentru a-i cuprinde și pe „membrii lumii interlope turceşti”[16]. În acest capitol voi folosi expresia „stat profund” în sensul mai larg, care include atât nivelul secundar al guvernului secret de la Washington, cât şi pe cei din afară, atât din lumea interlopă, cât şi din cea a oamenilor respectabili, care sunt destul de puternici pentru a-i da o direcție. Pe scurt, voi echivala expresia „stat profund” cu ceea ce în 1993 am numit „sistem politic profund”: „unul care, de obicei, recurge la proceduri de decizie şi aplicare aflate printre cele aprobate public de lege şi societate, dar şi în afara lor”[17].

Ca şi mine, Mike Lofgren sugerează o simbioză ambiguă între două aspecte ale statului american profund:

1. agenţiile situate în centrul politic al Washingtonului, aparţinând guvernului din umbră, cum ar fi CIA şi NSA, care au fost instituite de către statul public și pe care acum îl pun în umbră; și
2. puterea mult mai veche de pe Wall Street, care se referă la puternicii bancheri şi firmele de avocatură amplasate aici.

Oficialii de rangul cel mai înalt ai Trezoreriei, ofiţerii CIA, bancherii şi avocaţii de pe Wall Street gândesc foarte asemănător datorită „uşii turnante” prin care trec cu uşurinţă de la serviciul public la cel privat şi invers. După cum spune Lofgren:

Nu este exagerat să spunem că Wall Street ar putea fi proprietarul real al Statului Profund şi al strategiilor acestuia, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că are banii necesari pentru a răsplăti lucrătorii guvernamentali cu o a doua carieră, mai profitabilă decât poate visa orice avar – cu siguranţă depăşind visurile oricărui salariat al guvernului.[18]

Voi susține că în anii 1950 Wall Street era un complex dominant, incluzând nu doar bănci şi firme de avocatură, dar şi petrolişti de vază, ale căror aranjamente de cartel au fost apărate cu succes împotriva Guvernului Statelor Unite de către firma de avocatură de pe Wall Street Sullivan and Cromwell, casa fraţilor Dulles. Prin lumea respectabilă de pe Wall Street înţeleg tocmai acest complex mai larg.

Recunoscând puterea Wall Street-ului, putem să ne dăm seama că ideea lui Hayden despre „statul în stat” este prea restrânsă: cei cu puterea internă (cum ar fi eşaloanele superioare ale CIA) nu o exercită în izolare, ci prin interacţiunea cu o lume exterioară respectabilă. Deşi este utilă, metafora lui Lofgren despre statul profund ca un aisberg riscă să sugereze o relaţie structurală prea solidă cu această lume respectabilă. Spre deosebire de stat, statul profund nu este o structură, ci un sistem, la fel de dificil de definit, dar la fel de real şi puternic precum un sistem meteorologic.

O teză importantă a capitolului şi a cărţii este că, în mediul necunoscut şi practic nereglementat al acestui stat profund al lumii respectabile, nu întâlnim doar o influenţă dominantă, dar şi o încălcare antisocială a legii şi, uneori, abuzuri criminale.

Lunga istorie a lumii respectabile de pe Wall Street

Includerea de către Lofgren a Wall Street-ului în definiţia pe care o dă statului profund întăreşte observația pe care Franklin Roosevelt a făcut-o în 1993 către prietenul său, colonelul E.M. House, că „adevărul adevărat […] este, aşa cum ştim amândoi, că guvernul aparține unui element financiar din marile centre încă din vremea lui Andrew Jackson”[19].

Intuiţia lui Franklin Delano Roosevelt este bine ilustrată de către eficienţa cu care un grup de bancheri de pe Wall Street (incluzându-l pe bunicul lui Nelson Rockefeller, Nelson Aldrich, şi pe Paul Warburg) a fost capabil să întemeieze, în cadrul unei şedinţe foarte secrete ţinute în 1910, Sistemul Federal de Rezerve – un sistem care, în realitate, a pus supravegherea rezervei de bani a naţiunii şi a tuturor băncilor din America în mâinile nu tocmai imparţiale ale celei mai mari dintre acestea.[20] Influenţa politică a boardului Sistemului Federal (în care Trezoreria federală este reprezentată, dar nu domină) a fost clar demonstrată în 2008, când conducerea Sistemului Federal a asigurat sprijin imediat, mai întâi în guvernarea unui preşedinte republican texan, apoi în cea a unui democrat din Vestul Mijlociu, pentru a salva administrarea nechibzuită a băncilor de pe Wall Street cu bani publici: bănci „prea mari pentru eșec”, bineînțeles, „mult prea mari pentru închisoare”, „dar nu prea mari pentru a fi salvate”.[21]

În 1946, generalul Vandenberg l-a recrutat, în calitatea sa de Director al Serviciului Central de Informaţii (DCI), pe Allen Dulles, pe atunci avocat republican la Sullivan şi Cromwell, în New York, „pentru a schiţa propuneri pentru forma şi organizarea a ceea ce urma să devină, în 1947, Agenţia Centrală de Informaţii”.Dulles a format imediat un grup de consilieri format din şase bărbaţi, dintre care cinci erau bancheri de investiţii sau avocaţi pe Wall Street[22]. Dulles şi doi din cei şase (William H. Jackson şi FrankWisner) s-au alăturat ulterior agenţiei, unde Dulles a orchestrat politici precum răsturnarea regimului Arbenz din Guatemala, despre care discutase anterior în New York, la Consiliul pentru Relaţii Externe.[23]

În ceea ce priveşte influenţa sa, pare că a contat prea puţin dacă Allen Dulles era un avocat de pe Wall Street sau director CIA. Chiar dacă nu s-a înscris în CIA în mod oficial decât în noiembrie 1950, el s-a aflat în Berlin înainte de începutul Blocadei din 1948, „supraveghind dezlănţuirea propagandei antisovietice în întreaga Europă”[24]. La începutul verii anului 1948, a pus la punct Comitetul American pentru o Europă Unită (ACUE), în sprijinul a ceea ce a devenit, pe la începutul anilor 1950, „cea mai mare operaţiune CIA din Europa de Vest”[25].

Statul profund şi fondurile pentru operaţiunile sub acoperire ale CIA

Wall Street a fost, de asemenea, sursa de inspiraţie pentru ceea cee a devenit, în cele din urmă, prima operaţiune sub acoperire a CIA: folosirea a „peste 10 milioane de dolari din fonduri capturate ale Axei pentru a influența alegerile [din Italia, din 1948]”[26]. (Strângerea de fonduri începuse la bogatul Club Brook din New York, dar Allen Dulles, încă avocat pe Wall Street, a convins Washingtonul, care iniţial preferase o campanie sprijinită din bani privaţi, să autorizeze operaţiunea prin intermediul Consiliului Naţional de Securitate şi CIA.)[27]

Prietenul lui Dulles, Frank Wisner, a părăsit mai apoi Wall Street-ul pentru a supraveghea un program extins de operaţiuni sub acoperire prin intermediul recent creatului Office of Policy Coordination (OPC). Dulles, pe atunci încă avocat, a promovat cu succes reconstrucţia Europei Occidentale prin intermediul a ceea ce ulterior a ajuns să fie cunoscut drept Planul Marshall[28]. Împreună cu George Kennan şi James Forrestal, Dulles a „ajutat la născocirea unui codicil secret [al Planului Marshall] care să confere CIA capacitatea de a purta războaie politice. I-a permis agenţiei să sustragă milioane de dolari din plan”[29].

Aşa s-a creat una dintre primele ocazii în care CIA a recrutat, direct sau indirect, colaboratori locali implicaţi în traficul de droguri. Organizatorul Federaţiei Americane a Muncii (AFL), Irwin Brown, asistentul reprezentantului AFL Jay Lovestone (agent CIA), a fost implicat în activităţi de contrabandă cu droguri în Europa în acelaşi timp în care a folosit fonduri deturnate din Planul Marshall pentru a crea „un sindicat muncitoresc «compatibil cu stânga» în Marsilia cu Pierre Ferri-Pisani. În numele lui Brown şi al CIA, Ferri-Pisani (un contrabandist de droguri aflat în legătură cu gangsterul Antoine Guerini) a angajat gorile pentru a-i snopi în bătaie pe muncitorii comunişti din port, aflaţi în grevă”[30].

O sursă de finanţare analogă pentru CIA s-a dezvoltat în Orientul Îndepărtat: aşa-numitul

„Fond M”, un fond secret de bani de proporţii uriaşe, care a existat în Japonia [în 1991] timp de mai bine de patruzeci de ani. Fondul a fost creat de către Statele Unite în epoca imediat următoare războiului, esenţialmente din aceleaşi motive care au dat ulterior naştere Planului Marshall de asistenţă a Europei Occidentale, inclusiv a Republicii Federale Germania. […] Fondul M a fost folosit nu numai pentru construirea unui sistem politic democratic în Japonia, ci, în plus, pentru toate scopurile pentru care erau folosite în Europa fondurile Planului Marshall.[31]

Timp de cel puţin două decenii, CIA a sponsorizat generos partidele de dreapta în ţări precum Japonia şi Indonezia, folosind din nou fonduri ale Axei[32]. (Potrivit lui Chalmers Johnson, „Fondul M […] a fost iniţial creat din vânzarea rezervelor militare de diamante industriale, platină, aur şi argint confiscate de la armata japoneză, pe care aceasta le jefuise din ţările ocupate.”[33])

Ca regulă generală, se pare că, în loc să asimileze aceste fonduri în propriul buget, CIA le-a lăsat neînregistrate, în mâinile puterilor aliate cooperante – de la aliaţi ai Statelor Unite precum Administraţia Cooperării Economice (ECA, înfiinţată în 1948 pentru a administra Planul Marshall) până la companii petroliere şi importanţi moguli ai drogurilor[34].

INTEGRAL LA SURSA

CIA nu a abandonat niciodată dependenţa sa de fonduri din afara bugetului său oficial, cu care să-şi conducă operaţiunile clandestine. În Asia de Sud-Est în special, firma sa, Sea Supply Inc., a oferit o infrastructură pentru traficul de droguri care sprijinea o forţă paramilitară condusă de CIA, PARU[35]. Se pare că CIA a acţionat şi în coordonare cu bani negri proveniţi din diferite contracte ale Guvernului Statelor Unite, de la organizaţia Howard Hughes până la exporturi de arme ale corporaţiilor din domeniul apărării Statelor Unite precum Lockheed şi Northrop[36].

Fragment din capitolul 2 al cărții Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației, de Peter Dale Scott, ce va apărea pe 16 ianuarie la Editura Anacronic.

Reduceri și precomenzi până pe 16 ianuarie, aici: http://magazin.anacronic.ro/

Trebuie sa vezi si: