Catre o “primavara” romaneasca a ortodoxiei?

Familia ortodoxa, nr. 3(98)/2017:

Se vrea o „primăvară” a Ortodoxiei?

Oameni care se cunosc de o viaţă au ajuns să nu-şi mai dea„bună ziua”. Fraţi întru credinţă, care ani de zile au împărtăşit aceleaşi gân­duri şi năzuinţe, îşi spun astăzi cuvinte dintre cele mai grele şi se raportează unii la alţii ca la cei mai mari duşmani. Dar şi tinerii care până mai ieri umpleau localurile şi nu puteau spune care este ziua votului sau care sunt candidaţii la preşedinţie au ajuns, iată, mari revoluţionari, care manifestă şi cer imperios căderea guvernului. Ceva pare că se întâmplă în lume – oala cu aburi s-a încins, iar Ro­mânia este transformată în câteva săptămâni în teatrul unui expe­riment politico-social sau cultural-religios cu rezonanţe majore la nivel global. „Experimentului Piteşti” de acum 65 de ani îi urmează un altul, mai soft în aparenţă: experimentul revoluţiei stradale, al anarhiei iniţiate şi controlate prin Internet.

De fapt, totul a început în urmă cu şase ani, sub numele sugestiv de „primăvara arabă”. Ca la un semnal, în cascadă, în mai multe ţări arabe a debutat o serie de mişcări stradale care cereau căderea guvernului şi reforme democra­tice. Tirania, se spune, i-ar fi scos pe tineri în piaţă, mai ales pe femei, care pentru prima oară în istoria acestor ţări şi-au descoperit vocaţia de revoluţionar. Ciudat este însă faptul că în majori­tatea ţărilor unde a izbucnit revoluţia populaţia o ducea cu mult mai bine decât în ţările lumii oc­cidentale, raportat mai ales la timpul şi eficienţa muncii pe care o prestau cei mai mulţi. Ba chiar, în Libia, nivelul de trai era unul dintre cele mai ridicate din lume. Locuinţa, locul de muncă, şcolarizarea, sănătatea şi chiar plata studiilor în străinătate erau asigurate de stat. Siria, de aseme­nea, nu numai că avea un nivel de trai suficient de ridicat, ci era şi a patra ţară în lume ca sta­bilitate şi siguranţă. După căderea guvernelor în majoritatea ţărilor arabe unde tinerii furioşi s-au ridicat împotriva stăpânirii, s-a ajuns nu numai la scăderea nivelului de trai şi la nesiguranţa zilei de mâine, ci şi la o răspândire fără precedent a terorismului, care a început să fie exportat şi în Europa şi America. Mare parte a tinerilor furioşi au emigrat, lucru constatat mai ales în Siria, unde lupta împotriva „nedemocratului” al-Assad a transformat ţara într-o ruină, precum şi într-unui dintre cele mai riscante locuri de pe glob.

Ce oare i-a făcut pe aceşti tineri să contri­buie la distrugerea propriei ţări şi chiar a viito­rului lor? Cum de s-au trezit, peste noapte, că nu mai pot dormi din cauza regimurilor nede­mocratice care le asigurau, altfel, un nivel de trai cel puţin rezonabil? După cum observă cerce­tările dedicate acestui fenomen, explicaţia este una singură: Internetul. Reţelele de socializare, căpuşate de agenţi plătiţi de nu-se-ştie-cine, au pus în mişcare inginerii sociale şi psihologice ca­pabile să disloce mentalităţi, să formeze compor­tamente, să creeze anxietăţi revoluţionare. Astfel că, am putea spune, de acum aşa va fi condusă lumea. Nu mai este nevoie de reprezentanţi -strada poate dicta, poate dirija procesele soci­ale şi politice, desigur nu bazându-se pe propria raţiune, pe care nici nu o are.

După „primăvara arabă” a urmat „maida­nul ucrainean”. Susţinuţi de presa mondială, tinerii au părăsit calculatoarele pentru a ieşi în stradă. Rezultatul? Instabilitate socială, pau­perizare fără precedent şi emigraţie. Ucraina pare a nu mai fi condusă de ucraineni, cel puţin în ceea ce priveşte interesul naţional.

Acum urmează România. Revoluţionarii motivaţi şi susţinuţi strategic îndeaproape de ser­viciile de informaţii, care controlează aproape orice proces informaţional în societatea româ­nească, luptă pentru schimbarea guvernului şi pentru o Românie liberă de corupţie. Ceea ce nu suportă însă agitatorii revoluţionarilor din piaţă este să le vorbeşti despre faptul că multinaţionalele au furat şi fură în continuare România, fără să fie taxate de nimeni. Nu se acceptă în nici un fel cri­tica acestora, nici a sistemului bancar care a rui­nat milioane de români. în schimb, toată lumea este indignată de corupţie, după douăzeci şi cinci de ani în care legislaţia românească, prin feroci­tatea impozitării, i-a împins pe cei mai mulţi să încalce legea… Cât despre corupţia morală care a condus la peste 22 de milioane de avorturi în 25 de ani, în toate aceste manifestaţii, de asemenea, nu se spune nimic.

„NICI O REVOLUŢIE NU ESTE DE LA DUMNEZEU”

Până la urmă, toate acestea nu sunt decât mişcări politice, prin care stăpânitorii lu­mii noastre îşi asigură şi gestionează puterea. Mai dureros ni se pare însă faptul că şi cei din Biserică, zis-practicanţi sau chiar învăţători ortodocşi, s-au lăsat prinşi în aceeaşi  cap­cană. Au uitat cuvintele Mântuitorului, Care ne spune că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta ^{Ioan 18:36}, sau nu mai realizează faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit tocmai pentru că nu a vrut să elibereze popo­rul evreu de sub stăpânirea romană, ci a in­sistat ca atenţia noastră să fie îndreptată spre eliberarea de sub stăpânirea celui rău, care lu­crează prin propriile noastre patimi. Desigur, la limită, creştinul ca om al cetăţii trebuie să strige sau să se lupte pentru dreptate şi ade­văr, pentru apărarea credinţei şi a tradiţiilor, a familiei şi a copiilor, dar nu este îndreptăţit în nici un fel să se implice în mişcări şi lupte revoluţionare. Iar dacă ne uităm la sângeroa­sele revoluţii ale ultimelor trei sute de ani, vom înţelege mai uşor că nici o revoluţie nu este de la Dumnezeu. Altul este mijlocul prin care Domnul lucrează pentru schimbarea stăpâni­rilor, iar acesta este strâns legat de pocăinţa po­porului, după chipul biblic al ninivitenilor.

Dar revoluţiile în epoca noastră nu se opresc doar la factorul politic. Odată ce in­strumentul Internetului şi al reţelelor de soci­alizare este în mâna serviciilor de informaţii, revoluţiile culturale şi chiar religioase devin foarte probabile. Şi cum o religie puternică sau, mai precis, o Biserică unită în Hristos poate asigura stabilitatea şi unitatea popo­rului sau independenţa lui faţă de curentele ideologice şi manipulările mediatice, atunci, în mod cert, pentru orice inginer de sistem social şi politic, slăbirea Bisericii prin dis­trugerea unităţii ei devine un deziderat. Ba revoluţia poate merge – visul de aur al ateilor! – chiar până la a înlocui ierarhia după bunul-plac al factorilor de putere. Pentru aceasta sunt bune dosarele, urmărirea permanentă a factorilor de decizie din Biserică, dar mai ales cultivarea cu orice preţ a discordiei. Nici o instituţie a lumii acesteia, fie ea statală sau religioasă, nu poate fi distrusă decât din inte­rior. Astfel că va trebui să ne aşteptăm ca, tot mai mult, Internetul să cultive neîncrederea şi revolta, dispreţul şi ura faţă de alţii, ceilalţi care nu sunt de acelaşi gând sau care nu se so­lidarizează scopului „sfânt” al înlocuirii anar­hice a celor care conduc.

„INTERNETUL LUCREAZĂ CU IMAGINI, SI NU CU REALITĂŢI”

De ce Internetul are această putere, unică în istorie, de a manipula imaginaţia omului şi de a crea noi percepţii, stereotipii şi mentalităţi? Cum poate să te transforme peste noapte în cel mai mare duşman al propriilor interese? Răspunsul este foarte simplu. Internetul lu­crează cu imagini, şi nu cu realităţi. El sti­mulează imaginaţia şi dezinhibă comporta­mentele. Astfel că oamenii se îndrăgostesc, se ceartă si ajung să se urască de mii de ori mai repede şi mai probabil pe Internet decât în realitate. Persoane timide în viaţa reală ajung foarte uşor să-şi facă pe Internet declaraţii de dragoste sau, dimpotrivă, să se înjure. Aşa se face că orice manipulare a sentimentelor şi emoţiilor, motoarele cele mai puternice ale acţiunii umane, este favorizată de Internet.

Reţelele de socializare au un avantaj în plus. Ele conferă sentimentul apartenenţei, siguranţa de grup, dar şi te lipsesc de iniţiativa personală şi de posibilitatea reală de a spune nu, de a te împotrivi curentului în care s-a înscris grupul. De aceea cei care reuşesc să influenţeze astfel de grupuri pot controla foarte uşor individul absorbit în ele.

Desigur, aceste lucruri – iarăşi! – nu ar trebui să ne privească foarte mult pe noi, creştinii, asta însă atâta timp cât nu suntem noi înşine dependenţi de informaţia de pe Internet, de modul în care suntem receptaţi în grupul de pe Facebook, de pildă, din care facem parte. Şi, până la urmă, nici nu e nevoie să-i manipulezi pe toţi. Important este doar să influenţezi o masă critică, cea care formează punctul de vedere, ca şi ceilalţi de pe margine, care încă nu au fost „dezvirginaţi” de Internet, să fie influenţaţi într-o mare măsură.

„NE GÂNDIM LA SUFERINŢA SI ÎNSTRĂINAREA ADUSE DE RUPEREA BISERICII?”

Astfel a devenit posibilă, mai nou, încă o revoluţie: cea din sânul Bisericii, revoluţia ge­nerată de Sinodul din Creta.

Câţi oare iau în calcul că celebrul Sinod a fost confiscat de exact aceia care nu urmă­resc decât slăbirea unităţii Bisericii? Căci, din păcate, principalul efect al acestui eve­niment religios şi în acelaşi timp politic nu a fost altul decât dezbinarea. Bisericile locale participante s-au tensionat cu cele nepartici­pante, iar în sânul Bisericilor care au trimis reprezentanţi la Sinodul din Creta au apărut o mulţime de tensiuni şi conflicte. Cele mai mari dintre toate au fost, sau sunt încă, în spaţiul Bisericii Ortodoxe Române.

De ce românii? Explicaţia o avem în feno­menul mai larg politic, în chiar importanţa aşezării noastre din punct de vedere geostrategic. Cine controlează astăzi România con­trolează simultan nu numai pacea sau secu­ritatea Balcanilor, ci şi a Europei. De aceea se construiesc la noi scuturi, de aceea intrăm tot mai des, îngrijorător de des, în obiecti­vul ameninţărilor ruseşti. O Biserică româ­nească puternică înseamnă o piedică evidentă atât împotriva globalizării neomarxiste, în care promovarea homosexualităţii este axi­ală, cât şi împotriva uzurpării libertăţii noas­tre de către străini. Pe de altă parte, unitatea credinţei asigură şi unitatea neamului, mai ales a Transilvaniei şi a Moldovei, care în pla­nurile geopolitice vehiculate în ultimele două decenii sunt împărţite între Apus şi Răsărit.

De ce nu am spune adevărul: orice mişcare care generează astăzi instabilitatea naţională în ţara noastră ne apropie cu încă un pas de secesiune. Conştientizează tinerii de pe Internet aceasta? Sau măcar noi, cei care ne asumăm numele lui Hristos, ne gân­dim la suferinţa şi înstrăinarea aduse de rupe­rea ţărilor româneşti si a Bisericii?

„SĂ NE LEPĂDĂM DE TOATE AMĂGIRILE SI DEZBINĂRILE INTERNETULUI”

Poate că ar trebui cu toţii să ne întoarcem mai mult înlăuntrul nostru, căutând în aceste zile iertarea de păcate şi, totodată, cuvânt de la Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a ţinut ca neam ortodox până astăzi, aici, la confluenţa a multe lumi, şi tot El ne va putea ţine în continuare. Totul este să ne lepădăm de toate amăgirile şi dezbinările Internetului, de lu­mea falsă şi înşelătoare în care acesta ne pro­pune să trăim.

Conducătorii Bisericilor ortodoxe locale, poate că ar trebui să evite întâlnirile pan-bisericeşti, pentru că acestea, cel mai probabil, vor fi manipulate de puternicii zilei. Aceasta se va întâmpla în direcţia compromisurilor decredinţă, necesare pentru aceia tocmai pentru a aduce o şi mai mare dezbinare Bisericii.

Iar pentru noi, mădularele trupului lui Hristos, credem că cel mai important lucru este să căutăm adevărul, prin mult sfat şi dialog între noi în duhul păcii. Unde nu este pace, nu este Dumnezeu, chiar dacă în fiecare zi sau ceas am zice rugăciunea Împărate Ceresc. Cei care cred că vor face bine Bisericii prin mărturisirea în afara unui sobor de ierarhi, a unui sfat arhie­resc şi a unei temeinice sfătuiri şi rugăciuni îm­preună credem că nu se află în Adevărul pentru care cred că se luptă. Mai curând sunt victimele sistemelor de manipulare pe care, de altfel, le condamnă ca fiind apocaliptice, deşi de multe ori se dovedesc dependenţi de ele tocmai pen­tru a-şi procura argumentele secesioniste.

Vin vremuri grele peste neamuri şi Biserică, iar media electronică este cea care le grăbeşte cu adevărat către apocalipsă – însă puterea nu stă în aceste mijloace. Puterea lor este numai aceea pe care noi le-o dăm, aceasta pentru că timpul petrecut în mijlocul lor este sensibil mai mare decât cel petrecut cu Hristos. Aşadar, vinovaţii nu sunt nici corupţii, nici ecumeniştii, ci noi înşine, pentru că ne-am îndepărtat într-un chip fără precedent de Izvorul vieţii şi al înţelepciunii, de Dumnezeu. Drumul către ceea ce ne-am dori să fie nu poate trece de­cât prin inimile noastre, prin conştientizare şi pocăinţă, printr-o cât mai mare fugă de lume şi de amăgirile ei. Credem oare cu adevărat că mai există şi o altă soluţie?

Gheorghe Fecioru