“DESPRE SFANTUL SI MARELE SINOD DIN CRETA. INTREBARI SI RASPUNSURI”. Observatii si comentarii pe marginea unei brosuri asumate de Sinodul BOR

Nota noastra

Brosura Despre Sfantul si Marele Sinod din Creta este o initiativa buna si necesara ca idee de comunicare catre credinciosi. In text se aduc numeroase precizari legate de modul in care Sinodul BOR interpreteaza documentele din Creta, respingand doctrine ecumeniste ca teoria ramurilor, precizand ca scopul dialogului cu eterodocsii este intoarcerea la Biserica cea Una, care este definita explicit drept Biserica Ortodoxa, si se admite faptul ca statutul Sinodului din Creta va fi decis, de fapt, la urmatorul Sinod Panortodox. 

In ciuda acestor puncte pozitive, exista si lipsuri, punctate in cele ce urmeaza mai jos.

Mai intai, insa, o lipsa majora a acestei brosuri, care nu tine de ceva punctual, ci de structurarea ei, este evitarea celei mai grave probleme a Sinodului din Creta, consecinta absentei Patriarhiilor Rusiei, Bulgariei, Georgiei si Antiohiei, precum si evitarea punctelor de vedere exprimate de unele din aceste patriarhii pe lucrarile Sinodului din Creta. Este drept ca e mentionata absenta acestor patriarhii, insa nu este explicat ce inseamna absenta lor si in ce masura se mai poate vorbi despre Sinod referitor la Adunarea de la Creta, de vreme ce, in aceste conditii, nu exista consens in Biserica Ortodoxa. Spre exemplu, toate patriarhiile absente au contestat tocmai statutul panortodox al Sinodului. Apoi, unele din ele s-au pronuntat si pe documente. Sinodul Bisericii Georgiei a cerut corecturi sau chiar inlocuirea unora dintre documente, Sinodul Bisericii Bulgariei a acuzat chiar “devieri de la traditia dogmatica si cere, la randu-i, inlocuirea unor documente. Asadar, aceasta intrebare a ramas fara raspuns si nu e bine. 

Iar acum, vom detalia unele intrebari si raspunsuri, aducand propriile noastre observatii si comentarii.

6. De ce este numit „sfânt” și „mare” sinodul general al bisericii ortodoxe care a avut loc în Creta?

Este numit „sfânt” pornind de la denumirea pe care o are Sinodul fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale  („Sfântul Sinod”) și „mare”, pentru faptul că este vorba de un Sinod general, deci mai mare decât Sinodul unei singure Biserici Ortodoxe Autocefale.

Sfântul și Marele Sinod reunește delegații ale Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Importanța unui Sfânt și Mare Sinod în istoria Bisericii va fi apreciată de un următor Sinod, care va putea recepta în totalitate, interpreta sau dezvolta anumite formulări din documentele elaborate. Această practică a fost asumată de obicei în istoria Bisericii.

Este o precizare foarte importanta, caci admite faptul ca statutul Sinodului din Creta va fi decis, de fapt, intr-un Sinod ulterior. Prin urmare, oficialii BOR ar trebui, poate, sa se si poarte in consecinta, renuntand la atitudinea festivista si apologetica fata de lucrarile din Creta, lasand loc acelor discutii si dezvoltari care pot contribui pozitiv la clarificarea controverselor. Sau, poate, considera ca e cazul ca urmatorul Mare Sinod sa “recepteze in totalitate” deciziile de la Creta? Ar fi o greseala majora. In orice caz, formularea este prolixa, relativ identica cu cea a Sinodului BOR despre cum “ia act” de faptul ca documentele de la Creta pot fi revizuite. Bun, si care-i pozitia romanilor, pana la urma? Avem vreuna? Vrem receptare in totalitate sau interpretare si dezvoltare? 

In schimb, intrebarile si raspunsurile legate de regulamentul Sinodului din Creta si procedurile urmate nu adreseaza cea mai importanta obiectie adusa: faptul ca fiecare biserica autocefala vota prin patriarh. Astfel, nu numarul limitat de participanti (intrebarile 10 si 11) a fost problema Sinodului din Creta, ci aceasta decizie de a introduce principiul reprezentarii, lucru care este nou in practica sinodala. Este drept ca autorii brosurii explica procedura de vot la intrebarea 15, unde arata ca votul patriarhului sau intaistatatorului unei biserici autocefale angajeaza respectiva biserica, dar nu exista nicaieri un raspuns celor care considera ca acest mod de a vota este nemaintalnit in ortodoxie. Patrologul Andrew Louth a explicat foarte clar ca la Sinoadele Ecumenice a functionat regula 1 episcop=1 vot, nu regula votului patriarhului care angajeaza intreaga biserica, in ciuda eventualelor dezacorduri interne. Regulamentul cretan a inovat in acest sens si nu e deloc clar care e baza canonica pentru asa ceva. 

16. De ce nu au semnat unii ierarhi participanți unele documente?

Unii ierahi nu au semnat toate documentele din Creta considerând că există anumite expresii sau formulări în aceste texte (ca, de pildă: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe”, „unitatea tuturor creștinilor” sau participarea Bisericii Ortodoxe la Mișcarea Ecumenică) care necesită anumite îmbunătățiri, clarificări, dezvoltări și nuanțări. Cu toate acestea, niciunul dintre ierarhii care nu a semnat documentele nu a afirmat că motivul nesemnării ar fi vreo erezie (sau erezii) pe care le-ar cuprinde textele din Creta. De aceea, acești ierarhi au continuat și continuă să fie în comuniune cu toți ierarhii Bisericii Ortodoxe. Or, dacă erezia ar fi fost motivul nesemnării documentelor, cu siguranță că aceștia nu ar mai fi păstrat comuniunea cu ceilalți ierarhi.  

Toate documentele finale au fost semnate de toți Întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe și de maj oritatea covârșitoare a celorlalți ierarhi ortodocși prezenți în Creta, însă unele sinoade ale Bisericilor Autocefale, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos, unii ierarhi, teologi și credincioși mireni consideră că anumite părți din documente pot fi explicitate, dezvoltate și nuanțate.

În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul ședinței sale din 28-29 octombrie 2016, a afirmat: „S-a luat act de faptul că textele pot f i explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sf ânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea altor documente sinodale cu teme dif erite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există consens panortodox, ele trebuie amânate și perf ecționate până când se va realiza un consens ” (http://basilica.ro/concluziile-sf antu-lui-sinod-cu-privire-la-desf asurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016).

Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei a afirmat, de asemenea: „Credem că, în viitorul apropiat, orice imperfecțiuni și neajunsuri ale acestui Sinod vor f i depășite la Sinoadele care vor urma cu ajutorul lui Dumnezeu” (http://basilica.ro/evaluarea-sfantului-sinod-al-patriarhiei-alexandriei-referitoare-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta), iar Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a precizat că „documentele finale oficiale ale Sinodului trebuie studiate cu prudență; evaluate aspectele pozitive și notate eventualele neclarități pe care le conțin și care necesită lămuriri” (http://basilica.ro/sinodul-din-creta-sfanta-chinotita-tendintele-de-intrerupere-a-pomenirii-ierarhilor-nu-sunt-justif icate).

O intrebare foarte corecta, dar un raspuns cel putin partial. Intrebarea era DE CE anume unii ierarhi NU au semnat unele documente la Creta. Or, raspunsul dat de autorii brosurii raspunde la alta intrebare: care aspecte din documente au fost obiectul dezacordului la Creta si ce inseamna acest lucru? 

Raspunsul corect la intrebarea 16 consta in redarea punctelor de vedere ale ierarhilor care au fost in dezacord cu documentul despre relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine. Daca nu toate punctele de vedere, macar cele mai reprezentative si argumentate, cum ar fi IPS Hierotheos Vlachos, citat extensiv la o alta intrebare, cea despre cum a fost perceputa contributia delegatiei BOR la Creta…

In schimb, sunt binevenite precizarile punctuale despre pozitia Sinodului din Creta pe tema familiei, parteneriatelor civile si a casatoriilor homosexuale (intrebarile 18, 23, 24), dat fiind faptul ca unii indarjiti anti-Creta au atribuit sinodalilor lucruri complet neadevarate in aceasta privinta.

Mai departe, se pune problema unor definitii ale unitatii si bisericii.

32. Au fost afirmate unitatea și unicitatea bisericii ortodoxe, la sinodul din Creta?

Da. În tot cuprinsul documentului Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine a fost exprimată foarte clar unitatea ființială a Bisericii Ortodoxe, fiind accentuat faptul că ea este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească pe care o mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan. Prin aceasta, s-a mărturisit și unicitatea ei, faptul că ea este unica Biserică, deoarece „bisericile şi conf esiunile creştine neortodoxe s-au îndepărtat în timp de la credința ortodoxă a Bisericii Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească ” (art. 21), adică de la Biserica Ortodoxă.

Biserica Ortodoxă are conştiinţa profundă că ea este Biserica lui Hristos, aşa cum au înţeles-o, au mărturisit-o şi au trăit-o, cu credinţa lor profundă, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi de la cele șapte Sinoade Ecumenice, de la celelalte sinoade de autoritate universală și toți Sfinții Părinți până în zilele noastre. De aceea, delegația Bisericii Ortodoxe Române a insistat foarte mult să se exprime convingerea că, numai pe baza credinţei ortodoxe, se poate reface unitatea creştină, prin întoarcerea eterodocșilor în Biserica Ortodoxă.

Daca lucrurile sunt atat de clare, de ce a mai admis Sinodul BOR, ca si alte Sinoade, si, de altfel, chiar autorii brosurii, ca unele afirmatii/documente sunt revizuibile, corectabile ulterior? De altfel, aceasta contradictie implicita este caracteristica intregului demers al autorilor: pe de o parte, o prezentare nuantata, care subliniaza ca lucrarile si statutul Sinodului din Creta vor fi evaluate de un Sinod Panortodox ulterior; pe de alta parte, o aparare apologetica a documentelor cretane si o carenta evidenta in a prezenta DE CE anume documentul sau paragrafele cu pricina sunt subiect de dezacord in Biserici.

Mai departe, la intrebarile urmatoare, ne este oferita o interpretare romaneasca a unor paragrafe ale documentului Relatiilor privind unitatea crestinilor, obiectivul si caracterul dialogurilor confesionale, statutul teologic al ecumenismului, statutul documentului de la Toronto invocat la Creta. Meritul acestor raspunsuri este ca ofera o interpretare mai ortodoxa a acestor notiuni controversate. Fiind vorba despre un document asumat de Patriarhie, aceasta interpretare poate fi oricand invocata atunci cand cineva din BOR depaseste acest cadru. Totusi, este vorba doar despre o interpretare, fiind evident ca alte institutii ortodoxe, cum ar fi Patriarhia Ecumenica, evalueaza diferit documentul si dialogul ecumenic, punand alte accente. Diferentele de viziune sunt bagate sub pres, lucru ce nu ajuta, ci complica. Se creeaza impresia falsa a unor intaistatatori care au absolut toti aceeasi ravna de a marturisi Bisericea cea Una in Biserica Ortodoxa si de a aduce crestinii altor confesiuni la dreapta credinta. Pe cine ajuta povestile astea? Este prea mult paternalism (atitudine condescendenta, superioara fata de audienta, ca si cum cititorii sunt niste copii la minte) intr-o astfel de abordare si mai degraba creeaza suspiciuni si neincredere tendinta de a musamaliza/farda dezacordurile din ortodoxia universala. 

Sa privim, insa, mai indeaproape, cum prezinta statutul teologic al ecumenismului autorii brosurii:

36. A fost ecumenismul proclamat ca fiind o nouă dogmă a bisericii?

Categoric, nu. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. Nici sinodul din Creta şi niciun alt sinod ortodox nu au declarat ecumenismul ca fiind dogmă de credință, după cum niciun sinod ortodox canonic autocefal nu a declarat vreodată ecumenismul ca fiind „panerezie”.

Documentul vorbește despre dialogul ecumenic, respingând ideea creării unei suprabiserici sau a negocierii adevărului de credință. Prin urmare, acuzațiile pe această temă aduse de unii contestatari ai Sinodului din Creta sunt injuste, iresponsabile și dăunătoare pentru unitatea Bisericii.

Pentru Biserica Ortodoxă participarea la dialogul cu ceilalți creștini – cunoscut, în general, sub numele de mișcare ecumenică – este înțeles ca o șansă de a mărturisi credința ortodoxă în fața creștinilor eterodocși. Deci, această participare ortodoxă la dialog intercreștin nu poate fi considerată ca atitudine eretică, deoarece dialogul între creștini nu este o dogmă de credință, ci o atitudine de cooperare între creștini, în locul polemicii pline de ură confesională și al confruntării violente, care din nefericire, s-au manifestat secole de-a rândul, în istoria creștinismului.

Participând la această mișcare de dialog cu membrii diferitelor confesiuni creștine, Biserica Ortodoxă a considerat, însă, că refacerea unității creștinilor se poate realiza numai prin revenirea eterodocșilor în Biserica Ortodoxă, pe baza credinței Bisericii lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică a Bisericii Ortodoxe, pe care o mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan. Dialogul ecumenic poate deveni problematic în măsura în care este înțeles ca un compromis teologic pe baza unui „minimalism dogmatic” (Gh. Florovsky). Acest fapt este subliniat și în Enciclica Sfântului și Marelui Sinod: „Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă și nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credință” (VII, 20).

37. De ce a fost acceptată „numirea istorică de biserici” (art. 6) pentru comunitățile creștine eterodoxe?

Articolul 6 al documentului Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine menționează că „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, f ără a f i în comuniune cu ele”.

Această formulare, care a născut ample dezbateri în cadrul Sfântului și Marelui Sinod, a fost considerată de unii critici ai documentelor drept o declarație eclesiologică a Sinodului, în sensul recunoașterii calității de Biserică a celorlalte comunități creștine. Deși au fost propuse și alte formule, diferite, pentru a indica organizarea creștinilor care s-au îndepărtat de la credința ortodoxă, în cele din urmă formula „denumire istorică de biserici şi conf esiuni creştine eterodoxe ” a întrunit consensul tuturor delegațiilor Bisericilor Autocefale. De fapt, s-a acceptat ideea că termenul „biserică ” poate avea și alte înțelesuri și uzanțe din perspectivă j uridică, istorică, socială, culturală, decât înțelesul ontologic și teologic, folosit exclusiv pentru Biserica Ortodoxă. În contextul actual, legile care reglementează relațiile dintre cultele religioase creștine și statele europene folosesc în mod curent în titulatura oficială a acestora denumirea de „biserică”. De exemplu, în România, pe lângă Biserica Ortodoxă Română, există 10 culte recunoscute de stat care au în titulatură numele de „biserică”.

38. A mai fost folosită în teologia ortodoxă denumirea de „biserici” pentru comunitățile eterodoxe?

Da. La Sinodul din Creta s-a evidențiat că acceptarea denumirii istorice de „biserici” pentru comunitățile eterodoxe nu reprezintă o inovație, pentru că, de fapt, nu este recunoscut caracterul eclezial ortodox al acestor comunități, ci doar denumirea lor istorică. Astfel de denumiri au mai fost folosite de-a lungul timpului. De exemplu, Sinodul Constantinopolitan din anul 1484, care a condamnat încercările forţate de unire a ortodocșilor cu Biserica Romei, din perioada sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), foloseşte în slujba de primire a celor de alte credințe la Ortodoxie termenul de „biserică” și pentru comunitatea creștinilor catolici (apuseni), susținând că cei care revin de la catolicism la Ortodoxie trebuie să renunțe la învățăturile dogmatice eretice „și la restul obiceiurilor Bisericii lor ” (I. Karmiris, Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου καθολικής-Εκκλησίας, τόμ. ΙΙ, Atena, 1953, p. 988).

Alte autorităţi ale Bisericii Ortodoxe care nu pot fi bănuite de faptul că s-au îndepărtat de la dreapta credinţă, dar au folosit termenul de biserici pentru comunitățile eterodoxe, sunt: Sfântul Vasile cel Mare (sec. al IV-lea), Iosif Vryennios (sec. al XIV-lea) sau Sfântul Marcu Eugenicul (sec. al XV-lea), Enciclica Patriarhilor ortodocşi din anul 1848 sau, mai recent, Sfântul Nectarie de Eghina († 1920) și alții. Când unii teologi sau unele sinoade au vorbit de „Biserica Romei”, după schisma acesteia din anul 1054, ei nu au trădat Ortodoxia, deoarece nu au recunoscut vreo altă Biserică adevărată în afara Bisericii Ortodoxe.

De pildă, Sfântul Marcu al Efesului se adresează „Prea-fericitului Papă al Vechii Rome” cu aceste cuvinte: „Până când cei care sunt ai Aceluiaşi Hristos şi ai aceleiaşi credințe o să ne încăierăm și o să ne măcelărim unii pe alții? Până când închinătorii Aceleiaşi Treimi ne vom muşca și ne vom mânca întreolaltă (cf . Gal. 5, 15) până ce vom aj unge să ne nimicim unii pe alții și să f im desf iințați de vrăj mașii cei din af ară ?” (Sfântul Marcu Eugenicul, Opere, vol. I, Ed. Pateres, București, 2009, p. 199). Așadar, înțelegem faptul că, deşi acest sfânt ierarh ortodox se dezice de greşelile creştinismului apusean, nu renunţă la idealul unităţii tuturor creștinilor în credința cea dreaptă.

Prin urmare, acceptarea denumirii de „biserici” pentru eterodocşi nu reprezintă o inovaţie a Sinodului din Creta. Manuale de dogmatică ortodoxă binecunoscute (precum ale lui P. Trembelas, I. Karmiris, Pr. D. Stăniloae) vorbesc de „biserica romano-catolică” sau de „bisericile protestante” şi nu s-a considerat că această terminologie reprezintă o abatere de la dreapta credinţă, deoarece prin aceste denumiri nu a fost recunoscut caracterul eclezial ortodox al comunităților respective, ci doar denumirea sau numele istoric de „biserică ”. Folosind expresia „biserici eterodoxe ”, care s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă, Sinodul din Creta precizează totodată că „Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sf ântă, Sobornicească şi Apostolească ”.

Este limpede ca e o miza mare in aceste sintagme (“biserici eterodoxe”) si ca presiunile spre folosirea unor formule lingvistice fata de altele nu au fost deloc inocente. Cei care au respins, de pilda, amendamentul initial al Bisericii Greciei (comunitati heterodoxe in loc de biserici), nu au facut-o de dragul si in virtutea termenilor folositi de Sf. Marcu Eugenicul, ci pentru agenda lor este cu totul alta decat aducerea crestinilor de alte confesiuni la Biserica cea Una.

Spre exemplu, autorii brosurii invoca Enciclica patriarhilor din 1848. Intr-adevar, in textul enciclicei se face referire la Biserica Romei (vezi textul integral aici) sau Biserica Apuseana. Citirea Enciclicei din 1848 nu lasa, insa, loc de ambiguitati. Sensul este foarte clar. Sa dam un exemplu:

Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împotriva fiecărei înnoiri. Dar sunt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez.

Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptăţeau către părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi preacinstite –  în stare a păzi evlavia, precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pe care însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor.

In mod explicit, Patriarhii din 1848 cheama Biserica Romei la lepadarea de “innoiri” si de “cugetul latin” pentru a reveni la Biserica cea Una, Sfanta si Soborniceasca, Biserica Ortodoxa. Nu incape niciun fel de indoiala, nu sunt niciun fel de ambiguitati in raspunsul catre Papa in aceasta scrisoare. Tocmai pentru ca aveau un cuget ferm ortodox, patriarhii de la 1848 nu aveau nevoie de formule lingvistice complicate de acoperire, ci au intrebuintat de-a dreptul termenul de “biserica” aplicat Vaticanului pentru ca invitatia lor de revenire a Papei la ortodoxie era la fel de lipsita de echivoc. Asadar, rezulta de aici ca echivocul formulei din documentul Relatiilor este cauzat de echivocul textului in ansamblul sau, cauzat, la randu-i, de echivocul intentiilor autorilor acestuia. In mod limpede, nu toti participantii de la Creta, in frunte cu “ecumenicii” din Constantinopol, au dorinta de a intoarce in Biserica pe eterodocsi, cel mai probabil pentru ca nici macar nu cred ca Biserica Ortodoxa este cea Una. 

Prin urmare, folosirea acestui mijloc de a invoca referinte patristice pentru utilizarea termenului de “biserica” pentru alte confesiuni, pentru a justifica documentul Relatiilor, este eronat. Sa se indrepte documentul, si controversa va disparea. 

De altfel, ultima contributie a IPS Hierotheos Vlachos exact acest lucru arata: istoricul paragrafului 6 si practicile de interpretare ale unor patriarhii nu sunt deloc incurajatoare pentru ortodoxia documentului. 

Apoi, insasi folosirea repetata, in brosura de fata, a formulei lingvistice Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească adica Biserica Ortodoxa, arata ca autorii insisi au simtit nevoia sa epxliciteze ceva prezent intr-o forma ambigua, confuza, in documentul Relatiilor.

40. Acreditează cumva sinodul din Creta o „ecleziologie a ramurilor” care ar presupune existența mai multor biserici ca părți din biserica una sfântă, sobornicească și apostolească?

Nicidecum. Sinodul respinge categoric o astfel de abordare. În documentele Sfântului și Marelui Sinod sunt mărturisite foarte clar două adevăruri fundamentale:

1. Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească ” (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, art. 1; 4; 21), ceea ce exclude orice formă de participare a eterodocșilor la viața internă a Bisericii Ortodoxe, și

2. „bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească ” (art. 21) – propunerea delegației române, care subliniază ruperea sau îndepărtarea eterodocșilor de Biserica Ortodoxă.

Sfântul și Marele Sinod din Creta nu a acreditat în niciun fel ecleziologia ramurilor, ci dimpotrivă a denunțat orice formă de negocieri doctrinare, sincretism sau confuzie teologică: „Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă și nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credință” (Enciclica VII, 20).

Acest raspuns este important pentru ca prezinta o dezicere explicita si categorica de teoria ramurilor. Practic, la nivel oficial, Sinodul BOR respinge aceasta nociva teorie ecumenista. Este foarte bine, dar, cu riscul repetiei, aceasta este interpretarea romaneasca. Daca va exista un consens panortodox in acest sens, se va vedea la urmatorul “Mare” Sinod, insa, in acest moment, aceasta viziune NU pare a fi impartasita de toate Patriarhiile. 

Restul intrebarilor sunt dedicate temelor legate de schisme, fiind vorba, evident, de actiunile nepomenitorilor. Sunt multe raspunsuri bune, insa de interes este indeosebi intrebarile:

46. De ce nu este îngăduită nepomenirea episcopului la sfintele slujbe în biserica ortodoxă?

Încetarea pomenirii ierarhului de către clericul slujitor atrage după sine, în mod inevitabil, sancționarea clericului respectiv de către Biserică pentru încălcarea rânduielii liturgice canonice. Acolo unde nu mai este pomenit ierarhul, a cărui prezență liturgică este vizibilă prin Antimisul de pe Sfânta Masă, semnat de acesta, Sfânta Euharistie nu este canonică potrivit credinței și disciplinei ortodoxe. Preotul care nu-l mai pomenește pe ierarhul său canonic la sfintele slujbe nu se mai poate legitima ca slujitor al Sfântului Altar.

De pildă, Sfântul Ignatie Teoforul († 107), cel care i-a cunoscut personal pe Apostolii Domnului, spune: „Nimeni să nu f acă f ără episcop ceva din cele ce țin de Biserică. Acea Euharistie să f ie socotită validă care este sub episcop sau sub cel căruia îi îngăduie acela” (Epistola către Smirneni VII, 1).

În același înțeles, Părintele Dumitru Stăniloae evidenția importanța pomenirii liturgice a episcopului, ca pe un element fundamental în manifestarea unității Bisericii: „Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, şi care le are în comuniune cu toți episcopii, deci cu toată Bi serica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în unitatea şi în dreapta credință a Bisericii apostolice. Nu ne putem mântui decât în aceasta. Despărțirea de ea e una cu despărțirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui, aşa cum L-au cunoscut Apostolii. Nu numai arhiereul şi preotul se roagă pentru credincioşii păstoriți, ci şi credincioşii pentru ei. Nu numai de la inimă curge sâng ele spre mădulare, ci şi invers. Aşa se menține unitatea şi viața organismului” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 380).

47. Ce spun canoanele bisericești despre oprirea pomenirii episcopului?

Cele spuse anterior despre legătura dintre episcop și Biserică și despre pomenirea liturgică a episcopului este confirmat și de întreaga Tradiție canonică. Unul din cele mai vechi canoane pe acest subiect este Canonul 31 Apostolic: „Dacă vreun presbiter, disprețuind pe episcopul său, ține deosebi adunare şi ridică alt altar, neştiind nici o vină asupra episcopului său în privința dreptei credințe şi dreptății, să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran. Asemenea şi ceilalți clerici şi câți se vor uni cu dânsul. Iar laicii să se af urisească (oprire de la Sf ânta Împărtășanie). Aceasta să se f acă însă după una şi a doua şi a treia admoniție (avertizare) din partea episcopului”.

În primele veacuri ale Bisericii au existat cazuri de preoți care, rupându-se în mod arbitrar de episcopii lor canonici (legali), îşi înfiinţau comunităţi, ridicau biserici separate, independente de autoritatea episcopală, recrutând în felul lor și credincioşi. Astfel produceau schismă sau dezbinare, în detrimentul Bisericii. De aceea, Canonul 31 Apostolic pedepseşte cu caterisire pe orice preot răzvrătit, care arată nesupunere față de episcopul său canonic şi se desparte de el. Dacă vreunui preot i s-ar părea că episcopul său comite ceva împotriva dreptei credinţe, acesta trebuie judecat de sinod (cf . Canonul 9, Sin. IV Ecumenic) şi numai dacă sinodul va declara pe acest episcop vinovat şi îl cateriseşte, doar în acest caz va fi dezlegat preotul de dependenţa faţă de episcopul respectiv (Cf . Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, partea I, trad. de prot. Uroș Kovincici și dr. Nicolae Popovici, Ed. Diecezană, Arad, 1930, pp. 231-234).

48. Canonul 15 de la sinodul I-II de la Constantinopol (861) poate oferi o legitimare canonică a schismei în anumite condiții?

În ultima perioadă, unii clerici și mireni, care au întrerupt pomenirea episcopilor lor, după încheierea Sfântului și Marelui Sinod din Creta, au invocat Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol desfășurat în anii 859 și 861. Dar ce afirmă, mai precis, acest canon? „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, şi episcopi, şi mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oricăror vinovății se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

Cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinți, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învață în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învățători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.

Canonul spune clar că cel ce nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru săvârșirea celor sfinte prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă. De aceea, observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, și anume că nepomenirea ierarhului ar f i un avertisment sau sancțiune dată ierarhului de către cei subordonați lui, dar nu este schismă. Evident că este o interpretare greșită, deoarece nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu pomenirea unui alt episcop care nu este în comuniune cu episcopul nepomenit, sau în cazul episcopilor, cu vreo altă structură eclezială. Canonul 15, însă, nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului decât după ce s-a pronunțat sinodul în această privință. În orice condiții, este preferabilă smerenia unită cu ascultarea față de ierarh, decât schisma.

Partea a II-a a Canonului 15 nu poate fi invocată în argumentarea unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii” sau „nepomenire” a celor care acceptă dialogul ecumenic, deoarece acest dialog nu este condamnat de vreun Sinod ortodox, canonic, autocefal ca fiind erezie. Prin urmare, nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului îl pune pe clericul respectiv în stare de schismă.

49. Care sunt consecințele ruperii comuniunii clericului cu episcopul locului, în afara situației în care sfântul sinod l-ar fi sancționat pe acel ierarh?

Dacă un cleric rupe legătura cu episcopul locului, el rupe legătura cu Biserica întreagă, și atunci toate slujirile lui nu mai sunt slujiri ale Bisericii, ci simple acte rituale pe care Biserica nu le poate recunoaște ca fiind canonice sau valide. Într-o astfel de situație, episcopul eparhiot trebuie să delege pe un alt preot să exercite responsabilitatea pastorală, deoarece prin nepomenirea ierarhului la Sfintele slujbe, preotul răzvrătit s-a rupt de comuniunea cu Biserica Ortodoxă.

Sunt argumente solide care nu pot fi ignorate de sustinatorii nepomenirii, insa exista si un punct asupra carora ne exprimam indoiala: pare ca autorii brosurii, in dorinta de a delegitima punctele de vedere ale nepomenitorilor, introduc un fel de distinctie schisma nelegitima – schisma legitima. Cel putin asa rezulta din ideea ca orice fel de intrerupere a pomenirii, in orice circumstanta, inclusiv cand e vorba de erezie, este tot o schisma.

Dar, este precizat ca nepomenirea se face in cazul unei erezii osandite de Sinoade sau de Parinti. Ar trebui clarificat ce inseamna “Sinoade sau Parinti”. Inseamna ca pot exista erezii osandite si de parinti recunoscuti sfinti cu autoritate in Biserica, sau este doar un sinonim pentru Sinod? Mai departe, intr-adevar, ecumenismul nu a fost osandit de o biserica autocefala, cu exceptia unei anateme conceputa de Sinodului ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia), anatema al carui statut canonic este neclar, avand in vedere ca nu e limpede in ce masura acea anatema e asumata de Sinodul Bisericii Rusiei de astazi. In schimb, este demn de mentionat ca nici Sinodul ROCOR nu a excomunicat pe nimeni prin acea anatema, ci doar a oferit o codificare canonica a ecumenismului. Astfel, anatema nu osandeste indistinct, ci precizeaza explicit ca intelege prin ecumenism teoria ramurilor, teoria bisericii invizibile, admiterea tainelor eterodocsilor precum si comuniunea cu acestia. In plus, chiar Mitropolitul Vitalie al Sinodului ROCOR a explicat faptul ca “nicio organizatie ortodoxa din afara ROCOR nu este tinuta de anatema”. Or, e limpede ca Sinodul BOR nu sustine la nivel oficial niciuna din aceste teorii si acte ecumeniste. De teoria ramurilor, cum vedem mai sus, se delimiteaza explicit chiar in aceasta brosura, teoria bisericii invizibile e incompatibila cu modul in care e definita Biserica aici. 

51. Cum au fost primite de sinoadele bisericilor locale documentele sfântului și Marelui sinod?

În două etape: mai întâi, prin aprobarea lor de către delegațiile prezente la sinod, iar în al doilea rând, prin transmiterea documentelor aprobate către clerul și credincioșii tuturor  eparhiilor.

Credincioșii Bisericilor Ortodoxe participante la Sinodul din Creta au primit, în general, bine documentele Sinodului. Au existat și anumiți credincioși care au manifestat reticență față de unele documente ale Sinodului. Însă cei mai mulți dintre aceștia au rămas în comuniunea Bisericii, manifestând încredere în ierarhii și preoții lor. Din păcate, unii au hotărât să ia calea schismei, separându-se de Biserica Ortodoxă.

Desigur, unele documente ale Sinodului din Creta ar putea fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”, după cum a precizat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa de lucru din 28-29 octombrie 2016.

Aceeași atitudine realistă au arătat-o și alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă, Biserica Greciei, în Mesaj către popor, arată că „textele constituie obiectul aprof undării și studiului pe mai departe, iar credincioșii sunt îndemnați să nu dea greutate cuvintelor acelora care îi instigă să se depărteze de ea cu scopul de a constitui adunări separate în af ara pliromei Bisericii”. De asemenea, Patriarhia Alexandriei, în mesajul său din 16 noiembrie 2016 către credincioși declara: „Sinodul a reprezentat pecetluirea unui drum lung, de mai multe zeci de ani, parcurs prin consultări teologice intense, acorduri și dezacorduri. El a f ost viziunea predecesorilor noștri luminați și harismatici, care s-au rugat să aj ungă ziua convocării acestuia, însă nu au reușit”.

Acest au primit, in general, bine, pe cand anumiti credinciosi sunt reticenti si doar unii au mers in schisma, suna intr-un fel… E un scandal si doar extremismul nepomenitorilor a facut ca miscarea lor sa fie redusa la maximum o duzina de preoti sau monahi. Insa procesele caterisitilor si intreg scandalul sunt pur si simplu daunatoare pentru Biserica si nu pot fi expediate minimalist. Si nu doar la noi, controverse puternice sunt si in Grecia.

In alta ordine de idei, coroborand si cu alte raspunsuri, reiese de aici ca autorii brosurii, fara sa sustina in mod explicit, nu sunt de acord cu viziunea patristica potrivit careia un Sinod devine recept in momentul in care e confirmat de intreaga pliroma a Bisericii, deci nu doar la nivel sinodal. Aici, sensul cuvantului “primit” nu este cel de aprobat, validat, ci de perceput.

Dupa cum se vede, sinodalii aproba documentele, care sunt transmise, apoi, restului Bisericii: clerici si mireni. Acest lucru inseamna ca, de fapt, din dezbaterea documentelor sunt excluse aceste categorii ale Bisericii. Discutia si aprobarea pare a fi doar privilegiul sinodalilor, clericii de rand si credinciosii fiind limitati doar la rolul de a primi ce li se transmite. Evident, nu aceasta este traditia in Biserica si, daca nu sustinem extrema criticata inclusiv de Sf. Grigorie Teologul, care observa ironic cum se pricepe toata lumea din Constantinopol la fineturi dogmatice, sustinem ceea ce au marturisit Patriarhii in Enciclica citata si mai sus din 1848:

 Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa.

Lucru marturisit si de Sfanta Chinotita in mesajul sau citat de autorii brosurii.

Apropo de acest punct, este absolut regretabila si total contraproductiva strategia folosita de Patriarhie si Mitropolii in legatura cu actele aprobate la Creta: batista pe tambal, discutii butaforice, interdictia criticii chiar si cand e constructiva, apologia Sinodului de la Creta. Este imperios necesar ca ierarhii nostri sa inteleaga ca NU MAI E CAZUL sa considere clericii si mirenii drept masa compacta care sa fie tratata de sus, cu mesaje paternaliste (dar nu si parintesti), ca NU SE MAI POATE administra Biserica dupa vechile metode (si nu ne referim la metodele canonice, traditionale) ale cenzurii si autoritarismului. Sunt abordari falimentare care nu fac altceva decat sa reporteze pentru urmatorul moment de criza tensiunile din Biserica. Aerisiti Biserica, iubiti ierarhi!