CRITICA modului in care prezinta Agentia BASILICA documentul cretan RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CRESTINE/ Un model din PATERIC pentru RELATIILE INTERCONFESIONALE/ Duhurile “nepomenitorilor”

26-06-2017 17 minute Sublinieri

Documentul adoptat de Sfântul și Marele Sinod este în cea mai mare parte o preluare mai riguroasă, în acrivia mărturisirii ortodoxe, a conținutului celor două documente adoptate de Conferința Panortodoxă Presinodală din 1986: „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și „Relații ale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”, publicate în limba română imediat după adoptare.[1]

Documentul presinodal„Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”a fost elaborat în forma prezentată Sfântului și Marelui Sinod la Conferința Panortodoxă Presinodală din 12  octombrie 2015, de la Chambésy, Geneva, Elveţia.Din cele 24 de articole finale doar 5 articolesunt total diferite de textul din 1986.

El a fost discutat și reevaluat în cadrul Sfântului și Marelui Sinod, în zilele de 23, 24 și 25 iunie 2016.

Tema principală a documentului privește relațiile cu cei care s-au separat de Biserica Ortodoxă.

Având în vedere faptul că textul a fost constituit din elemente formulate în perioade diferite,  este importantă lecturarea sa din perspectiva pe care o dă Enciclica Sfântului și Marelui Sinod, care exprimă poziția părinților sinodali față de temele conținute de documentele adoptate.

La secțiunea care privește raportarea Bisericii Ortodoxe la dialog, (20) Enciclica precizează următoarele:

Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice.

În acest spirit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi,  Biserica Ortodoxă a atribuit întotdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog, restul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi autenticitatea tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată minimalismul teologic şi nici nu a permis contestarea tradiţiei dogmatice şi a etosului ei evanghelic.

Dialogurile intercreştine funcţionează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi prezenta respectul faţă de învăţătura Părinţilor şi de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturie despre Ortodoxie, întemeiată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

Documentul care face obiectul prezentării noastre abordează și clarifică aspecte complexe ale acestori relații cum sunt: fundamentele și caracteristicile dialogului intercreștin, cadrele în care se realizează participarea la dialog și în special la dialogurile bilaterale și la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică (§1). Unitatea Ei se bazează pe întemeierea de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine (§2).

Biserica este instituită pentru mântuirea oamenilor și reprezintă Trupul tainic al lui Hristos. Ea are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal (§2).

În paragraful 6 se arată că „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe”. Acest pasaj este  o preluare în spiritul rigorii ortodoxe a formulăriiConferinței Panortodoxe Presinodale din 1986 care la propunerea Teologului Theodoros Zisis, pe atunci membru al delegației Patriarhiei ecumenice, era formulat astfel: Biserica Ortodoxă: „recunoaște existența de fapt a tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine”[2].

Folosirea termenului de biserică în acest document se înscrie în sensul exprimărilor asumate de Biserica Ortodoxă în toate perioadele istorice[3] și în cel folosit de teologii ortodocși, inclusiv de cei care acum îl contestă[4].

Așa cum a arătat raportul prezentat în plenul Sinodului de Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului în baza analizei canonistului Theodoros Yancou, folosirea termenului de biserică cu privire la alte confesiuni creștine se datorează faptului că acest termen este la bază unul tehnic (terminus technicus).

Documentul sinodal subliniază în mod concis faptul că Biserica Ortodoxă nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. (§18).

Dialogul cu cei care s-au îndepărtat de adevărul de credință al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, este un alt aspect abordat.

Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. (§4).

Așa cum arată un comunicat recent al Biroului de Presă al Patriarhiei Române, poate exista un dialog de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari. În prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă.

Patriarhul României, la întoarcerea din Creta a explicat că dialogul cu celelalte confesiuni reprezintă o mărturie dinamică a adevărului și presupune responsabilitate.

Dialogul cu alte entități creștine se face mai întâi pentru a mărturisi credința noastră ortodoxă și modul de înțelegere apostolic și patristic al Bisericii, pentru a contribui la apropierea dintre creștini, prin această scoatere în evidență a valorilor eterne ale Ortodoxiei, a spus Preafericirea Sa.

Ortodoxia nu este izolare, ci este Biserica lui Hristos – comuniune peste veacuri – și se adresează tuturor popoarelor, a adăugat Patriarhul Daniel.

Documentul sinodal pe care îl prezentăm arată că Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea tuturor creştinilor. (§5).

În cadrul dezbaterilor Întâistătătorul Bisericii noastre a insistat asupra menționării faptului că creştinii aparţinând altor confesiuni cu care ortodocşii se află în dialog sunt credincioşi care s-au separat de Biserica Ortodoxă sau creştin eterodocşi, iar unitatea, mai precis comuniunea cu aceşti creştini, se poate face doar în credinţa Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Propunerea Preafericitului Părinte Daniel, prin formularea „căutarea unităţii tuturor creştinilor” (în loc de „unitatea creştină”), a fost acceptată de plenul Sinodului.

Paragraful 6 amintit deja mai sus arată că Biserica Ortodoxă crede relaţiile cu bisericile și confesiunile creștine trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.

Sinodul din Creta a subliniat criza profundă prin care trece Mişcarea Ecumenică, dar a recomandat înţelegerea reciprocă şi cooperarea „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12) (§7).

Totodată, documentul arată că refacerea unității creștinilor nu este doar o lucrare omenească:

În relaţiile sale cu ansamblul lumii creştine, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care poartă dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21) (§8).

Biserica Ortodoxă Română a introdus la paragraful 9 un amendament care impune o evaluare la nivel panortodox a dialogului ecumenic. Această evaluare are menirea de a confirma sau infirma utilitatea prezenței în dialog.

Documentul redă mai multe reglementări cu privire la participarea Bisericilor Ortodoxe locale la Consiliul Mondial al bisericilor (CMB), dar și la alte organisme care lucrează la refacerea unității creștinilor (§16):

  • Conferinţa bisericilor europene;
  • Consiliul ecumenic al bisericilor din Orientul Mijlociu;
  • Consiliul panafrican al bisericilor.

Documentul subliniazăcă entitatea numită Consiliul Mondial al Bisericilor nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”,citând dinDeclaraţia de la Toronto: Scopul Consiliului Mondial al bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici (§19).

Menționarea Declarației de la Toronto nu este altceva decât o subliniere a faptului că însăși documentele interne ale CMB oferă Bisericii Ortodoxe garanția unui dialog  în care Biserica Ortodoxă își poate mărturisi fără compromis credința. În niciun caz această menționare nu implică o ratificare a documentelor CMB.

Textul atrage atenția și asupra dezbinărilor venite din interiorul Bisericii Ortodoxe, amintind că păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal.

Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice (§22).


RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CREȘTINE (Document oficial)


În ceea ce privește Mișcarea Ecumenică, Sinodul din Creta afirmă clar că aceasta presupune responsabilitate și dialog excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator (§23). Această mișcare nu presupune compromis în materie de credință și nu trebuie înțeleasă drept ecumenism iresponsabil sau sincretism religios.

Patriarhul României a spus în repetate rânduri că suntem datori să mărturisim dreapta credință nu cu ură confesională, ci cu smerenie și iubire creștină.

Ca răspuns la unele manifestări și atitudini negative privitoare la Sfântul și Marele Sinod, în comunicatul intitulat Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii, Patriarhia Română îndeamnă la comuniune și responsabilitate. Creștinul ortodox lucid și realist, așa cum arată același comunicat, poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv.

Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolică a lui Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii.

Este foarte important de menționat, după cum a spus Patriarhul Daniel la revenirea în țară după Sinodul din Creta, că românii ortodocși au fost activi în toate comitetele de lucru ale sinodului, dar și în lucrările ședințelor plenare. Din partea Bisericii noastre, nu numai Patriarhul, ci și alți ierarhi au luat cuvântul și au făcut propuneri.

Patriarhul a caracterizat atmosfera în care s-au desfășurat lucrările sinodale ca fiind una de bucurie frățească și de coresponsabilitate.

Articol redactat în consultare cu Pr. Conf. Dr. Patriciu Vlaicu.

[1]Vezi „Relațiiale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină” în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10, pp. 65-70 și „Biserica Ortodoxă și Mișcarea ecumenică” publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 9-10, pp. 62-75.

[2]Vezi pentru detaliile dezbaterilor care au avut loc pe marginea acestui articol” Secrétariat pour la préparation du Saint et Grand Concile de L’Église Orthodoxe, IIIe Conférence Panorthodoxe Préconciliaire. Actes (28 Octobre – 9 Novembre 1986), 231. O analiză amplă a acestei problematici este realizată de Drd RăzvanPerșa http://nomocanon.com/geneza-formularii-biserica-ortodoxa-accepta-denumirea-istorica-a-altor-biserici-si-confesiuni-crestine-eterodoxe-fara-a-fi-in-comuniune-cu-ele/

[3]Sinodul din 1484, Enciclica Patriarhilor Răsăritului, din anul 1848, toți patriarhii răsăriteni au folosit-o întotdeauna în corespondențele oficiale.

[4]Vezi Răzvan Perșa http://nomocanon.com/geneza….

Nota noastra

Ingenioasă prezentarea făcută în colaborare cu Pr. Patriciu Vlaicu. Chiar pune pe gânduri.

Totuși există unele minusuri care ar trebui evaluate corect:

  1. Afirmația că documentele concepute în 1986 au fost îmbunătățite la ultima Conferință Presinodală, din 2015, constituie o diversiune cel puțin în punctul acceptării denumirii de biserică și pentru celelalte confesiuni. Totul se bazează pe eludarea nuanțelor, pe care încerc să le vădesc în câteva cuvinte. Astfel, în 1986 s-a găsit formula că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una și recunoaște existența de facto a celorlalte Biserici și Confesiuni. De aici rezultă că acelora li se recunoaște o existență perisabilă, în afara Bisericii celei una a lui Hristos, care este doar cea Ortodoxă. Și este foarte importantă modificarea adusă de Pr. Zisis ca existența lor să nu fie recunoscută drept ontologică (în adevăratul sens), ci de facto (accidentală). Totuși, în 2015 se insistă pe păstrarea epitetului de ontologic pentru celelalte confesiuni, chiar dacă mai ascuns. De data aceasta se pornește de la premiza că unitatea Bisericii nu poate fi tulburată la nivelul naturii ei ontologice, fără a preciza care este acea Biserică. Ce înseamnă aceasta? Natura ontologică a Bisericii ține de lucrarea lui Hristos, la nivelul harului și a dreptei credințe, în contrast cu natura ei pământească, ce ține de administrație, clădiri și alte aspecte materiale. A spune că unitatea nu poate fi tulburată la nivel ontologic înseamnă că nu poate fi afectată legătura cu Hristos prin nimic. Ca și cum nu putem tăia un atom sau da foc la apă. Or, unitatea ontologică a Bisericii Ortodoxe poate fi tulburată de schisme, erezii și alte disensiuni care presupun ruperea comuniunii în Hristos. Concluzia ar fi că este avută în vedere, așa cum demonstrează și IPS Ierotheos, o Biserică mai presus de erezii și schisme, pe care le include. Și în cadrul acelei Biserici sunt recunoscute la nivel ontologic și celelalte biserici și confesiuni, adică au o legătură cu Hristos, chiar dacă diferă de Ortodoxie prin denumiri diferite. Prin aceasta este validată teoria ramurilor.
  2. Afirmația că Documentul acesta trebuie privit prin prisma Enciclicei Sinodului constituie o recunoaștere că este defectuos. Este ciudat ca tocmai documentul care se ocupă special de o temă anume să fie privit prin prisma mesajului general, nu invers. Dar, chiar și așa, nici Enciclica nu respinge teoria ramurilor atunci când decretează că Biserica Ortodoxă constituie „continuarea autentică” (§2) a Bisericii celei una, lăsând deschisă posibilitatea ca ea să fie continuată și de alte confesiuni, chiar dacă nu autentic.
  3. Faptul că este respinsă „ideea egalității confesiunilor” este un lucru pozitiv, dar continuarea reprezintă tocmai esența ereziei ecumenismului: „în nici un caz nu poate primi unitatea Bisericii ca pe o adaptare interconfesională” (§18). Trebuie observat că, în primul caz este condamnată o idee, adică teorie, iar în cazul al doilea nu este acceptată unitatea Bisericii ca compromis interconfesional, nu o teorie a unității Bisericii urmărită la nivel interconfesional. Ceea ce înseamnă că este acceptabilă ideea că unitatea Bisericii ține de un nivel interconfesional, dar nu este primită (traducerea corectă, nu după versiunea franceză a documentului) prin vreun compromis. Aceasta înseamnă că Biserica cuprinde toate confesiunile, nu doar pe cea Ortodoxă. Deci nu facem compromisuri, totuși pornim de la o învățătură compromisă, teoria ramurilor.
  4. Pretenția că Biserica Ortodoxă „a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia” este una falsă. Ar fi trebuit să se precizeze că doar unele Biserici au făcut aceasta, printre care Patriarhia de Constantinopol. De exemplu, la Conferința de la Moscova din 1948, unde au participat majoritatea Bisericilor Locale, s-a hotărât neimplicarea în CMB cu justificări teologice.
  5. Este important de precizat faptul că ceilalți creștini (eterodocși) s-au despărțit de Biserică, nu de Biserica Ortodoxă. Cu alte cuvinte, sunt în afara Bisericii lui Hristos, nu în afara Bisericii Ortodoxe.
  6. În forma lui din 1986, documentul preciza că se cere clarificarea poziției dogmatice a celorlalte confesiuni pentru o cunoaștere reciprocă și pentru a putea stabili cu care confesiuni se poate purta dialog. Tocmai de aceea erau avute în vedere relațiile cu anumite confesiuni (anglicani, vetero-catolici și vechi orientali), care manifestau la vremea aceea o apropiere de ortodoxie. Dar hirotonia femeilor și alte devieri până acum ar fi trebuit să limpezească problema. La momentul actual pare superfluu să cerem celorlalte confesiuni clarificarea poziției lor dogmatice. La fel, în 1986 se putea afirma că ecumenismul este în criză pentru că se stabileau greu contacte. Dar acum nu se mai poate spune același lucru, de vreme ce continuă în ciuda diferențelor din ce în ce mai accentuate. Dimpotrivă, este chiar puternic.

Având în vedere cele expuse mai sus, fără a menționa și alte aspecte problematice, consider că prezentarea de pe Basilica nu aduce lămuriri, ci adâncește dialogul surzilor și disprețul față de problemele reale produse de Sinodul din Creta.

Un Ieromonah 1

Deșertul egiptean nu a fost monocrom, ci destul de mozaicat din perspectiva convingerilor teologice ale asceților. Marea dispută care a divizat lumea monahilor a fost cea între origeniști și antro­pomorfiști, cu variațiile și cu nuanțele ei. Ereticii menționați cel mai des în apoftegme sunt tocmai acești origeniști, despre a căror doctrină nu ni se spune prea mult. Adesea ei ar putea fi socotiți imaginea generică pentru doctrinele eterodoxe, iar bătrânii în câteva apoftegme ne oferă un mic cod al comportamentului față de cei care gândesc și cred altfel decât noi.

O istorisire de acest tip se găsește la Avva Lot (pe care Biserica îl pomenește la 22 octombrie), care asemenea multor părinți ai deșertului este de o rară gentilețe și atenție. La acesta vine un bătrân, care îi cere o chilie, iar avva i-o dă și îl lasă să se odihnească în ea. Apoi, când primește vizitatori, îi trimite și la bătrânul nou venit. Atunci însă află că bătrânul vizitator predică învățătura lui Origen. Dintr-o dată, Avva Lot se vede prins într-un conflict interior: pe de o parte, datoria de a împlini porunca dragostei, iar pe de altă parte, fidelitatea față de credința pe care o profesează. De aceea nu putea să îl alunge, pentru că asta ar fi însemnat o încălcare flagrantă a cuvântului lui Hristos, a cărui poruncă nu e diferențiată, dragostea nu se împarte în funcție de confesiune. În același timp nu putea să stea alături de el, pentru că asta ar fi presupus o confirmare implicită a credinței lui eretice.

Mai mult decât atât, acceptarea bătrânului origenist ar fi produs sminteală, de aceea „Avva Lot se întrista și zicea: «Să nu creadă părinții că și noi suntem așa»”. În mijlocul acestei tulburări, ascetul nu încearcă să își rezolve problema singur, autonom, ci merge să caute sfatul unui alt monah, Avva Arsenie, care este foarte practic: „Să nu-l gonești, ci spune-i: «Uite, mănâncă și bea ce vrei dintr-ale Domnului, dar nu mai vorbi aceste lucruri», și dacă vrea, se îndreaptă. Iar dacă nu va vrea să se îndrepte, el însuși va cere să plece de acolo, nu va trebui să-l silești tu”. Pus în practică, gândul acesta a avut consecințe neașteptate. Expus la dragostea comunității, care nu i-a negat suportul material, adică nu a rupt legăturile cu el, bătrânul a cerut în cele din urmă să plece, pentru că nu a mai putut suporta pustiul. Atunci bătrânii l-au condus cu toată dragostea, fără acuze și conflicte inutile.

Modelul Avvei Lot este cât se poate de potrivit pentru a exemplifica funcționarea practică a relațiilor cu cei de alte credințe. Porunca iubirii pe care o dă Hristos nu are granițe confesionale sau de alt tip (ba, mai mult, Domnul pune și un accent cu totul aparte: dragostea de vrăjmași). În același timp, conviețuirea cu eterodocșii nu este o confirmare și nici o acceptare a credinței lor.

Singurul pericol ține de posibilitatea smintelii, dar nu altceva. Nu frica unei contaminări a purității credinței îl face pe Avva Lot să se delimiteze de bătrân, ci precauția față de alți părinți care ar putea crede eronat că a primit credința celuilalt. Erezia este în primul o formă de autoexcluziune, iar în urma rugăciunii lucrurile se aleg de la sine, fără să fie nevoie de vreo acțiune brutală care să contravină legii dragostei. Ba chiar atunci când se produce separarea dragostea nu încetează, pentru că judecata este a Domnului, iar al nostru doar efortul de a iubi după porunca Lui.

  • Doxologia/ Pr Constantin Sturzu:

Ce duhuri intervin în disputa „nepomenitorilor”?

Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhneşte. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuţii pe probleme de credinţă. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărţii Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creştini proveniţi „din eresul fariseilor” (v. 5) şi după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise. Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei şi multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluţia a constituit-o dialogul şi argumentarea, în duh de răbdare şi, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovniceşti, se apelează la ultimatumuri, se dau sentinţe fără drept de apel şi, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puţin două mari consecinţe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-şi susţine poziţia din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd şansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiţi, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toţi cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este uşor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Şi nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăieşte, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei şi va accepta că a greşit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.

A avut loc un sinod, cum au mai fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei Bisericii. Unele au fost numite ecumenice, altele „tâlhăreşti”. Cine a decis aceasta? A fost sau este o instanţă anume care constată ortodoxia sau eterodoxia hotărârilor unui sinod? Un răspuns elaborat şi argumentat la o astfel de interogaţie ne oferă Părintele Profesor Liviu Stan, în articolul „Despre «recepţia» de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice”, publicat în Revista Studii Teologice, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, pp. 395-401, din care redau următorul fragment: „Istoria vieţii bisericeşti ne arată că toate «recepţiile» de care este vorba s-au produs în mod spontan, într-un timp mai lung sau mai scurt, iar nu în mod organizat cu forme sau rânduieli juridice, şi în nici un caz într-un mod plebiscitar comun, ci într-un mod plebiscitar de altă natură, ce-şi are izvorul în lucrarea Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în Biserică şi o asistă în permanenţă, dându-i puterea de a păstra dreapta credinţă şi ferind-o de greşeală în această materie. Prin urmare, principiul care acţionează atât în mod pozitiv pentru păstrarea adevărului revelat în Biserică, cât şi în mod negativ pentru ferirea Bisericii de greşeli este Duhul Sfânt. El este deopotrivă izvorul şi garantul infailibilităţii Bisericii, ca şi componentul divin al conştiinţei Bisericii, care are şi îmbină cu acest component pe acela uman, reprezentat de conştiinţa comună a întregii obşti a credincioşilor”.

Aşadar, nu o persoană, nu o instituţie sau vreo sinaxă, ci Însuşi Duhul Sfânt este garantul adevărurilor de credinţă. Evident, Duhul Sfânt lucrează prin oameni. Dar prin ce fel de oameni, dacă nu prin oameni cu viaţă sfântă? Cu alte cuvinte, adevărurile de credinţă sunt clarificate în Biserică prin cei „plini de Duh Sfânt” (v. Faptele Apostolilor 4, 8; 6, 3 şi 5; 7, 55; 11, 24; 13, 9). Acum, să ne uităm puţin la atitudinea celor care se rup de Biserică, pe motiv că trebuie „să se îngrădească de erezie”. Ce vedem, inclusiv în postările video de pe internet? Vedem persoane care nu lasă ierarhul să intre la Sfânta Liturghie, cerându-i socoteală pe un ton şi cu o atitudine bune de folosit în piaţă, când negociezi preţul la cartofi. Sau nici măcar acolo. Pot fi obrăznicia sau agitaţia semne ale prezenţei Duhului Sfânt? Mai vedem şi maici care apelează la presă pentru a se plânge cât de prigonite sunt. Asta au făcut sfinţii mărturisitori de-a lungul veacurilor? Aceste maici nu mai vor să facă parte activă din obştile lor, pe motiv că se pomeneşte la slujbe un ierarh semnatar al documentului din Creta. Dar nici nu au decenţa de a se retrage din locul în care consideră că nu se mai regăsesc. Dimpotrivă. Se luptă şi cu dinţii pentru a ocupa abuziv şi ilegal un spaţiu care nu le aparţine de drept. Asta le inspiră Duhul Sfânt, Cel Care a sălăşluit în inimile atâtor călugări care au suferit, de-a lungul veacurilor, nedreptăţi şi prigoniri reale, nu închipuite?

Ce mai vedem la „nepomenitorii” noştri? Cum apelează la toate tertipurile legale sau canonice, ca să scape de consecinţele gestului lor schismatic. Toată pleiada lor de argumente se vădeşte a nu fi „cuvânt cu putere multă”, inspirat de Duhul Sfânt (v. Luca 4, 32; I Tesaloniceni 1, 5; I Corintenti 4, 20). Atunci speră să câştige ceva prin braţul legii şi prin forţa unor enoriaşi manipulaţi să facă zid viu în faţa lor. Oare aşa a procedat Mântuitorul atunci când a fost judecat şi condamnat pe nedrept? Aşa s-a comportat Sfântul Ioan Gură de Aur când a fost alungat din scaunul arhiepiscopal? A instigat pe adepţii săi la revoltă în Constantinopol? Ca să nu mai vorbim şi de acei preoţi „nepomenitori” care dau voie mirenilor să se împărtăşească pe la casele lor după ce dau „bip” duhovnicului, cerând iertarea păcatelor. Asta ne învaţă Duhul Bisericii, să ne „spovedim” acasă, în faţa icoanei? În afară de cazurile cu totul speciale, se poate lua Împărtăşania altfel decât în cadrul Sfintei Liturghii?

Marea problemă pe care o au aceste suflete care ajung să fie chinuite şi de demonul „corectitudinii politice” (sic!) e aceea că nu pot convinge că duhul care îi poartă este Duhul lui Dumnezeu. Cel mult, îi pot convinge pe cei purtaţi de aceleaşi duhuri ca şi ei. Comportamentul te trădează dacă ai sau nu ai pe Duhul Sfânt. Nu se poate să-L ai, atunci când faci o afirmaţie dogmatică – pe care o pretinzi a fi ortodoxă –, dar să-L pierzi brusc, atunci când stai de vorbă cu superiorul tău pe linie bisericească, recurgând la ţipete şi ameninţări. Unde nu este smerenie, blândeţe, pace, dragoste pentru neputinţele celorlalţi, acolo nu poate fi nici conştiinţă dogmatică. Pentru că dogmele sunt viaţă în Hristos, nu lozinci de strigat pe stradă. Chiar dacă întrerup comuniunea şi se înstrăinează de noi, „nepomenitorii” tot fraţi ai noştri rămân. Şi dacă ei nu ne pomenesc pe noi, noi să îi pomenim la rugăciune, ca să dobândim cu toţii duhul discernământului. Apoi fiecare să ia aminte la cuvântul „ucenicului iubit” al Domnului, care ne îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1).

Dar cu Sfântul Apostol Pavel ce aveţi?

Mă aşteptam ca articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută să stârnească reacţii din partea unor nepomenitori. Aceştia nu au dorit să răspundă la întrebarea ce duhuri îi poartă pe cei agresivi, pe cei care fac tulburare, pe cei care dezleagă de păcate printr-un „bip” pe telefonul ucenicului, pe cei care recurg la tertipuri avocăţeşti, pe cei care botează din nou ş.a.m.d. În schimb, au găsit de cuviinţă să-mi arate că pe noi, cei ce am rămas cu statornicie în Biserică, ne bântuie, de fapt, tot felul de duhuri. Numai că eu nu susţin că noi, cei ce am rămas în comuniune, în Biserica lui Hristos cea Una, am fi fără de prihană. Dimpotrivă. Cred că are dreptate Părintele Mitropolit Antonie de Suroj când, în volumul „Făcând din viaţă rugăciune”, mergând pe linia Sfântului Efrem Sirul, spune că „Biserica pe pământ nu este o adunare de sfinţi, ci este o gloată de păcătoşi care se pocăiesc. Suntem o gloată, încă în formare, dar suntem toţi păcătoşi. Diferenţa dintre noi şi ceilalţi este că noi ştim asta şi avem o nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu şi de mila oamenilor. Nu suntem o gloată glorioasă, ilustră, ci suntem o gloată sărăcăcioasă, prăpădită, în zdrenţe, nu atât în cele din afară, cât lăuntric, duhovniceşte. Ne aflăm în Biserică pentru că avem nevoie de mântuire, suntem aici deoarece recunoaştem că suntem pierduţi şi că singura noastră nădejde şi mântuire este în Dumnezeu şi în ceilalţi, în Dumnezeu Cel care a căutat, a salvat şi a adus înapoi acasă oaia cea pierdută”. În schimb, a te erija în deţinătorul adevărului, a judeca şi acuza de erezie practic pe toţi ierarhii din Biserica Ortodoxă (căci toţi sunt în comuniune euharistică) nu se poate face decât de pe poziţiile cuiva care are viaţă sfântă. Da, Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut o astfel de poziţie. Dar ca să-l ai drept model pe acest minunat sfânt, e musai să ajungi la măsura sfinţeniei lui. Altminteri, eşti lesne de manipulat de demonii „corectitudinii teologice”, care-ţi pot da râvnă şi argumente non-stop, dar care nu ţi-L pot da pe Duhul Sfânt.

Lupta nu este între cei ce au rămas în Biserică şi cei care se plasează, volens nolens, în afara ei. Ca în toate celelalte aspecte ale vieţii bisericeşti, lupta „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Aceste duhuri vor dezbinare, vor ceartă, vor tulburare. Şi, parţial, le-au şi obţinut. Dar nu se vor opri aici. Vor îndemna şi împinge lucrurile către o radicalizare a poziţiei ce va degenera în schismă, în „epurări” de tot felul, într-un legalism şi un puritanism care-şi fac deja simţite prezenţa.

Vreţi să cunoaşteţi de ce sunt în stare astfel de duhuri? Hai să facem un mic exerciţiu, aplicând la Cartea Faptele Apostolilor aceeaşi logică a duhurilor care îndeamnă azi la ruperea comuniunii pe motiv de erezie şi ecumenism (sincretism) doctrinar. Ce găsim aici? Că la primul sinod apostolic s-a luat în discuţie opinia greşită a celor din „eresul fariseilor”, care considerau că cei ce se converteau la Hristos trebuiau să fie tăiaţi împrejur, în conformitate cu Legea lui Moise (v. Fapte 15, 5). Acest sinod a lămurit că nu e cazul să fie împlinită această prevedere veterotestamentară şi spune celor „dintre neamuri”: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face” (Fapte 15, 28-29). Şi trimit sinodalii la Antiohia pe Iuda şi pe Sila, împreună cu „iubiţii noştri Barnaba şi Pavel” (v. 25). Ce face Pavel la scurt timp după acest moment? Apostolul neamurilor a mers „la Derbe şi la Listra. Şi iată era acolo un ucenic cu numele Timotei, fiul unei femei iudee credincioase, şi al unui tată elin, care avea bune mărturii de la fraţii din Listra şi din Iconiu. Pavel a voit ca acesta să vină împreună cu el şi, luându-l, l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era elen” (Fapte 16, 1-3). Este aici sau nu o încălcare a unei hotărâri a Sinodului apostolic? Duhurile care acum îndeamnă la „nepomenire” ar spune imediat că „da” şi ar îndemna pe cei pe care i-ar putea stăpâni să întrerupă repede comuniunea – cu cine? – cu cel mai râvnitor dintre apostoli şi cel care a militat pentru netăierea împrejur a convertiţilor!

Mai mult decât atât, acelaşi duh al „corectitudinii teologice” l-ar acuza şi de un soi de ecumenism avant la lettre pe cel ce a cunoscut pe Domnul, mergând pe drumul Damascului. Ni se relatează că „în Atena, (…) duhul lui (al lui Pavel, n.n.) se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Fapte 17, 16). Cu toate acestea, „Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte 17, 22-23). A spune că sunt „evlavioşi” nişte păgâni închinători la idoli, arătându-le respect pentru locurile lor de închinare, cu siguranţă ar fi considerat de duhul „acriviei teologice” drept abatere de la credinţa cea adevărată şi gravă relativizare doctrinară.

În ambele situaţii, deciziile şi cuvântarea Sfântului Apostol Pavel trebuie considerate doar în context şi doar prin prisma intenţiilor sale. Dânsul a procedat cu înţelepciune, după principiul: „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 22). Dar dacă nu avem duhul discernământului, lesne putem aluneca în judecată şi lua decizii pripite, căci se ştie că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). Fiecare e însă liber să aleagă ce să creadă şi cărui duh să slujească. Mă doare, în continuare, să văd că unii se îndreaptă acum hotărât spre schismă, prin interpretări de genul celor de mai sus. Le respect decizia, dar eu aleg, la rându-mi, să-i păstrez în rugăciunea mea, mai ales că pe unii am avut ocazia a-i cunoaşte. Ştiu că, în inima lor, dacă există măcar un dram de onestitate şi de bunăvoinţă, Dumnezeu poate să aducă lumină, încredinţare şi pace.


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), Ecumenism, Parintele Constantin Sturzu

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “CRITICA modului in care prezinta Agentia BASILICA documentul cretan RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CRESTINE/ Un model din PATERIC pentru RELATIILE INTERCONFESIONALE/ Duhurile “nepomenitorilor”

  1. Origenismul din pilda cu Avva Lot este asemenea ecumenismului din ziua de azi, adică nu era condamnat încă sinodal pe vremea lui. Important este să nu ne facem părtași la aceste erezii și să nu dăm impresia că le susținem.

    Cât privește articolul de pe Basilica, ar mai fi de adăugat cel puțin două aspecte importante:
    1. La extrem se poate considera că în Creta nu a fost validată Declarația de la Toronto sau alte documente emise de CMB. Totuși chiar unul din citatele preluate prezintă gândirea eretică a teoriei ramurilor când afirmă că CMB pune „într-o legătură vie Bisericile” pentru a dezbate problemele cu privire la unitatea Bisericii” (19). Avem Biserici mai multe și Biserica cea una, care le-ar cuprinde pe toate.
    2. În articol NU este privită ca o eroare afirmația că păstrarea credinței ortodoxe este garantată numai la nivel sinodal.

  2. Neașteptată as putea spune aceasta intervenție și re-abordare a ceea ce s-a petrecut în Creta. Ar fi o chestiune însă de lămurit , în plus, fata de cele foarte bine punctate în articolul de mai sus și aceasta ar fi : ce facem noi mirenii și ce faceți voi preoții în continuare?. Ava Lot l-a rugat pe Origenist sa nu mai vb despre acele lucruri și i-a arătat dragostea lui în continuare. A vb despre Sînotul din Creta în predici este ca și Cum ai fi vorbit în comunism la pedici despre propaganda marxista și ateism.Vă întreb oare nu seamănă oarecum cu episodul par. CALCIU ? ÎI spuneau sa tacă pt a nu tulbura relatiile cu mai marii tarii iar apoi l-au caterisit.Noi mirernii și voi preoții cât vom mai tăcea? Nu ne rupem, nu oprim pomenirea , nu atacam dar avem datoria de a spune Adevarul. Sub nicio forma nu poate fi numit “Sfant” Sinodul din Creta….E plin de tulburare și greseli.

  3. @Luc
    Situația actuală este deosebită, într-adevăr. Orice învățătură greșită trebuie marginalizată și exclusă din Biserică. În cazul în care acea învățătură dobândește o putere mare și cuprinde mare parte din cler și credincioși, e nevoie ca Biserica să hotărască și să condamne acea învățătură printr-un Sinod. Până atunci ne ferim de părtășia la erezie și evităm, pe cât se poate, frecventarea slujitorilor sau bisericilor care răspândesc ecumenismul. Cine are puterea duhovnicească să înfrunte mai fățiș această erezie va avea și laudă pe lângă prigoane.
    Există o datorie de a contracara ecumenismul și Sinodul din Creta, dar să fie pusă în practică în duhul mărturisirii, nu al certurilor. După cum s-a văzut și în exemplul Avvei Lot, exigența dragostei și a păcii este la fel de mare ca și a păstrării credinței curate. Nu este de condamnat la modul absolut întreruperea pomenirii, ci doar derapajele care pot apărea în această direcție.

  4. multumesc mult pentru “zona albastra”, nu le-as fi vazut asa de clar… sa-i ajute Dumnezeu si Maica Domnului pentru lamuriri !! eu cred – printre altele – ca timpaniile astea cu doctorate pe afara pe la tot felul de universitati straine cu departamente de religie/ii eterodoxe au strimbat mintea unora poate cinstiti sufleteste la inceput, ca sa nu mai vorbim de posibile afilieri – pe timpul sejurului in afara – la tot felul de structuri ne-religioase (agenti de influenta bine recompensati sau “idioti utili” dupa Lenin). Ai impresia ca ei s-au format filozoficeste (si nu duhovniceste, nici n-aveau cum…), in cheie dialectica: le intorc destul de fin (dar minciuna tot minciuna ramine), ei dau impresia ca fac lucru de avocat (poate, poate prostim completul de judecata), nu de oameni traitori duhovniceste, care cauta sa lamureasca lucrurile; e posibil ca unii sa se fi intors de la doctorate chiar dezamagiti de ortodoxie, fiind mult mai atrasi de perspectiva recunoasterii intelectuale pe care o da participarea pe la congrese internationale, scrisul de carti publicate pe afara, samd; vast subiect !…

  5. Da, noi ne-am prezentat bine la sinod, am facut o figura buna, ne-am aratat drept credinciosi, dar am sfarsit prin a semna in unanimitate textele urat mirositoare ale “sinodului”. Si atunci, ce mai conteaza cum ne-am prezentat? Chiar si lumeste privind, ce importanta mai are ce spui inainte sa-ti pui semnatura pe un contract care iti influenteaza viata? Ai semnat! Toata lumea va sti ca ai semnat, nu va mai pune nimeni pret pe ceea ce ai spus inainte, chiar daca te-ai exprimat oarecum impotriva! Doar tu te vei mai putea amagi cu parerea de sine!
    Cel mai probabil, Patriarhia va merge in continuare pe aceeasi linie, ba chiar isi va intensifica toate eforturile pentru a impune sinodul din Creta ca “mare, sfant” si infailibil, singurul care “asigura pastrarea credintei ortodoxe”! Si noi ce vom face, dupa cum bine intreaba mai sus Luc? Cat vom mai putea rabda?

  6. vai, sperb citatul din Antonie de Suroj: Biserica nu e o adunare de sfinti, ci o ‘gloata de pacatosi’, nu ‘o gloata glorioasa’, ci una ‘prapadita’, mizerabila ‘interior’, duhovniceste. Ce ne deosebeste de altii? Curatenia? Bunatatea? Invatatura? Nu. Ci CONSTIINTA PACATOSENIEI noastre si a nevoii urgente de mila Domnului pt a ne scapa de aceasta pacatosenie si impuritate.

  7. @un ieromonah

    La modul absolut nu, insa in aceasta situatie anume, nepomenirea nu isi gaseste justificarea, din motive conjuncturale: statutul incert al documentelor, al Sinodului chiar, prezenta unor oponenti si nesemnatari la Creta care, totusi nu au recurs la nepomenire, etc.

  8. Prin tot felul de conferinte se incearca in ultimul timp promovarea casatoriilor mixte,nicidecum stingerea conflictelor din Biserica.Nepomenitorii au stopat pentru un timp rugaciunile in comun si dispensele acordate pentru astfel de casatorii.E o presiune uriasa pe preoti.In episcopii sunt voci care se ingrijoreaza pentru ca multe cupluri aleg in aceasta situatie alta confesiune,considerand Ortodoxia prea rigida.Pe de alta parte mari duhovnici,ca Parintele Iustin Parvu nu faceau concesii,desi cunosteau durerile romanilor din diaspora.Aceasta diaspora folosita de toate autoritatile pentru a legitima schimbarile…

  9. Pilda cu avva Lot si batranul origenist se gaseste si in Proloagele ( doua volume ) editate la Craiova in anii 90.

  10. Pingback: DESPRE SFANTUL SI MARELE SINOD DIN CRETA. INTREBARI SI RASPUNSURI. Observatii si comentarii pe marginea unei brosuri asumate de Sinodul BOR
  11. Pingback: RELATARI DIN VIZITA PATRIARHULUI DANIEL IN RUSIA. Intalniri importante cu PF Kirill, dar si cu alti patriarhi, si un cuvant despre "UNITATEA DE CREDINTA"/ SINOD ISTORIC AL BISERICII RUSIEI: "patriarhul" schismatic FILARET al KIEVULUI c
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare