Revista “FAMILIA ORTODOXA” despre “SINODUL” DIN CRETA, dezbinarile si polarizarile ideologice pe seama “ecumenismului”, INTRERUPEREA POMENIRII EPISCOPILOR si “RAZBOIUL DINTRE NOI”: Nu cumva ni se aplica strategia DIVIDE ET IMPERA “prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?”. CARE SA FI FOST SCOPUL ASCUNS AL PSEUDO-SINODULUI?

11-09-2016 15 minute Sublinieri

Una dintre cele mai judicioase, oneste si lucide analize pe marginea celui mai controversat eveniment bisericesc al anului

***

“Familia ortodoxa”, nr.9/2016:

Între ecumenism şi antiecumenism

Dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia şi judecata aproapelui – întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.

„Ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia. De la Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult.

Cât de mult cred ei în acest „dialog” e însă o altă discuţie. Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.

Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.

Deşi situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu. De asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”

Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen. De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern –, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod[1].

În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce se intenţionase – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).

În discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. Deşi la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” – concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic. De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.

De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul. Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate.

Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte”

Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o?

Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive.

În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui? Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă?

Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiar acesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?

Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi(!). Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii – altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie.

Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context – lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii.

Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol. Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.

Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma –, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”. Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi. Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?

„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” Luca 17:2

Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe nici un credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.

Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” Luca 17:2. Prin urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.

Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă. Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni. Aşadar, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului teologic.

Ce-i de făcut?

În fine, ce ne rămâne de făcut?

Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă e vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia. Părinţii şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Hristos.

Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” 1 Thessaloniceni 5:17, şi mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere. Într-un astfel de context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.

Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu Singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina).

Gheorghe Fecioru

[1] http://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/

hr1

Legaturi:

*

***

***

 

***

 

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor [ecumenistilor – n.n.]. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), Articolele saptamanii, Ecumenism, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Polemici, conflicte, zelotism, extremism, provocari, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Revista “FAMILIA ORTODOXA” despre “SINODUL” DIN CRETA, dezbinarile si polarizarile ideologice pe seama “ecumenismului”, INTRERUPEREA POMENIRII EPISCOPILOR si “RAZBOIUL DINTRE NOI”: Nu cumva ni se aplica strategia DIVIDE ET IMPERA “prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?”. CARE SA FI FOST SCOPUL ASCUNS AL PSEUDO-SINODULUI?

  1. O analiza buna. Are o singura lipsa: articolul 22. Mai putem vorbi despre “pleroma Bisericii”? Daca articolul 22 ramane, mai suntem Biserica Ortodoxa? “Sfantul Sinod are, exclusiv, aceasta competenta (a discuta despre hot. Sinodului din Creta) potrivit Satutului” BOR, semneaza Andrei, episcopul Harghitei si Covasnei la 03.09.2016. Lucrurile sunt mult mai avansate. Daca ne reintoarcem la analiza Parintelui Epifanie, traiesc cosmarul de a intelege ca anul 2016 nu reprezinta secolul VIII sau IX pentru anul 1054. Din pacate ierarhia ne cam da…. ce ne-a dat Humbert.

  2. Ca unul ce am fost de fata la dezbaterea esuata de la P. Nt, as fi vrut sa fie data uitarii de rusine. Totusi vad ca a fost preluata o descriere nerealista facuta de Silviu Chirila, ba chiar cu titluri proprii. Pana si cei de la Oradea au facut asta dupa ce au emis un comunicat prin care se cere dezbatere teoligica pe tema Sinodului din Creta.
    Cateva observatii:
    -Autorul, Silviu Chirila, nu a fost prezent sau cel putin nu s-a remarcat la conferinta pe care o descrie. Asta in ciuda faptului ca este unul din semnatarii Scrisorii deschise catre IPS Teofan. De altfel, nici unul din semnatari nu a fost prezent (din cate stiu). Dupa ce au avut curajul marturisirii si intreruperii pomenirii ierarhului, acum s-au simtit “in groapa cu lei” si au evitat-o. Ce incredere poate prezenta descrierea aceasta in atare conditii?
    -Este adevarat ca toti invitatii au fost pro Sinod, un fapt criticabil. Ca si atitudinea preotilor din Piatra care au predicat acid si cu insulte exagerate la adresa P. Mihail Popescu. Intr-adevar, premizele au fost proaste. Un minus pentru invitati, dar o ocazie pt contestatari sa- si manifeste punctul de vedere. Ocazie ratata prin neparticipare. A ramas totul pe oamenii de rand.

  3. -De la inceput totul a fost bruiat de cei prezenti prin vociferari zgomotoase. Desi li s-a promis cuvantul daca va fi o atmosfera pasnica,ei au vrut sa o faca de la inceput tensuonata prin interventii impretinente.
    -P. Vasile Mihoc a aprins si mai tare atmosfera numind extremisti pe cei ce au intrerupt pomenirea ierarhului. Asta inainte aa aduca vreun argument. De aici totul s-a transformat intr-o cearta urata. Unii din sala, nu foarte multi, au vociferat mereu, acoperind pe toti. de cele mai multe ori fara argumente.
    -Daca voia lui Dumnezeu se manifesta prin huiduieli si amenintari, ciudsta este teologia dnului Chirila. Intrebarea unuia din sala”Ce a facut Sf. Nicolae la Sinodul1?” nu pot sa o calific decat ca amenintare. Interventiile unora care nu aratau deloc stabilitate psihica mie nu-mi par de la Dumnezeu. Pur si simplu nu s-a putut purta un dialog macar.
    -Doamna din Germania, care a plans, era de fapt o isterica ce nu stia nici ea ce vrea. A vorbit de sitiatia ei din Occident fara o legatura cu Sinodul. De parca erau vinovati invitatii.
    -Cel xare a contestat invocarea in documentul sinodal a Declaratiei de la Toronto a fost cat de cat coerent, ca prof de gramatica. Totusi a vorbit foarte lung fara sa poata raspunde la obiectia ca se face referire doar la unele pasaje din Declaratia de la Toronto. Nici macar apoi Silviu Chirila nu a fost in stare sa observe ca premizele citate sunt doua, dupa cum atesta trimiterile din document. Deci este posibil ca acele premize sa fie doar cele citate, nu intreaga Declaratie.
    -Observatia ca traducerea documentelor in romaneste nu este fidela nu este socanta, ci corecta. Este un minus. Totusi e priblema celor care nu au consultat traducerile ofiiale in greaca, engleza,fr sau rusa. Deci toate obiectiile legate de discriminarea de gen cad pt ca acolo e vorba de sex. Iar explicatiile chiar au fost pertinente, cu citate din Enciclica. Surzenia ascultatorilor si rautatea calomniatorilor nu pot fi credibile.
    -Folosirea termenului de Biserica pt eretici a fost bune argumentata de invitati cu citate din acte sinodale vechi de secole. S-a si spus acolo si a recunoscut acelasi prof de gramatica faptul ca nu e vorba de adunari, ci de Biserici cu majuscula. Curios ca acum este uitat acest lucru.
    -Prezentarea canonului15 a fost defectuoasa din partea invitatilor,intr-adevar. Doar ca este incorect absolut ca atitudinea salii sa fie calificata drept “vadit dezacord” cand a fost vorba de huliganiam total. S-a ajuns la tipete si chiar contestarea ierarhiei. Poporul era cel in drept sa condamne pe arhierei, nu un sinod. Pe cand canonul da voie la intreruperea pomenirii, nu la condamnarea ierarhului.

  4. -Afirmatia ca cei din sala au discutst probleme “importante şi serioase, în cunoştinţă de cauză” este absolut ridicola. Nu a fost nimeni care sa prezinte un punct de vedere corent sustinut anti-sinod. Iar cei din sala au dat dovada ca nu cunosc bine problema, ba chiar aveau probleme serioase de exprrimare si atitudine.
    -Au fost interesante momentele cand unii scandau: “Plecati! Plecati!”, numai ca erau in minoritate absoluta. Era vorba de un grup nu mai mare de 20 oameni maxim din toata sala. Majoritatea dorea sa fie lamurita cu privire la Sinod, dar nu se putea din cauza unora care blocau totul prin huliganismul lor. Ce-i drept, nu s-a ajuns la loviri, dar amenintari asupra celor ce filamau sau isterii ridicole au fost cu duiumul.
    -desi invitatii nu au apucatt sa faca o prezentare a temei< deci este ciudat ca se afirma apoi ca "s-a luat de la început toată argumentaţia pentru susţinerea necondiţionata a sinodului".
    -Pentru mine este clar ca Silviu Chirila si,eventual, toti pe care-i reprezinta nu sunt in stare de dialog. Ei se simt infaliibili si Scrisoarea lor este un reper pt toti si nici macar nu accepta un alt punct de vedere. Spun asta pt ca acolo nu au fost reluate temele sinoduluii pt ca nu a fost posibil din cauza unora din public. De unde stie Silviu Chirila ce se dorea? Plus ca mi se pare normal sa fie o prezentare la inceput ca punct de pornire. Deci nu stiu ce poate avea el in minte cand se refera la "regli stricte".
    -Nu m-a convins nici pledoaria P. Patriciu, care a fost admirabil, dar as fi dorit o dezbatere autentica, macar in vreo directie, pro sau contra.
    -Sunt profund dezmagit ca atitudinea salii este asumata de Silviu Chirila. OAre au fost trimisi de el? Dezamagit sunt si de multele distorsionari din prezentarea dansului. Nu prezinta credibilitate ca unul care vrea indreptarea situatiei ridicata de Sinodl din Creta.
    -Ca o ultima observatie: oare chiar au curajul sa prezinte inregistrarea video cu conferinta??? Imi parre ca nu mai avem simtul penibilului si al rusinii.

    Ma mir de cei de la asociatia Astradrom ca au preluat un astfel de material cu un titlu prorpiu, ca si cum gireaza tot fenomenul. Plus ca preia la inceput o caracterizare total tendentioasa si chiar in dezacord cu restul materialului (sus este numit totul circ, iar in rest drept o manifestare a unor oameni bine pregatiti si in cunostinta de cauza).

  5. Dragoș Bahrim (fb)
    Mitropolia de Nafpaktos organizează un simpozion teologic în ziua de 1 octombrie 2016, având ca vorbitori între alții pe părintele Efrem egumenul Mănăstirii Vatopedi și pe pr. prof. Nikolaos Loudovikos, pe subiectele fierbinți eclesiologice. Se pare că se dorește conturarea chiar a unui grup de reflecție teologică moderată și sănătoasă, fără excesele celor ale căror ecouri ajung acum până în România…

    Ἱερὰ Μητρόπολη Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου – Ἐκκλησιαστική Παρέμβαση – Β΄ Θεολογικό Συνέδριο: «Θέματα Ἐκκλησιολογίας»
    Ἐκκλησιαστική Παρέμβαση – Ἱερᾶς Μητροπόλεως Ναυπάκτου καί Ἁγίου Βλασίου
    PAREMBASIS.GR

  6. Care sa fi fost scopul ascuns al pseudo-sinodului din Creta? Aduce mai degraba cu ofertele din Muntele Carantaniei facute Mantuitorului.
    Daca ne departam putin de subiect, trebuie sa recunoastem ca prea au fost pe fata toate, de la organizare si pana la redactarea textelor. Am avut parte de o provocare directa, o manusa aruncata in obrazul ortodoxiei in vazul lumii intregi, un fel de test. Un test la care am picat cu brio, nu doar raspunzand la stimuli, precum cainele lui Pavlov, ci supralicitand cu un exces de zel formidabil.
    Spun Sfintii Parinti ca atunci cand, dupa o lupta usoara, vrajmasul se preface invins, omul cade in pacatul mandriei, intorcandu-se impotriva Creatorului sau.

  7. Ca mireanca nu m-am gandit sa intrerup nicio pomenire. Cand a fost cazul, m-am rugat alaturi de foarte multi altii pentru Cotabita, Adrian Constandache, parasutistul, pentru Ioana, romanca din Germania si m-am bucurat ca au supravietuit. Si pentru Schumacher m-am rugat, ori de cate ori citeam cate un articol despre el. N-am putut sa-i mai cuprind si pe aia cu scaun la cap, dar poate e cazul sa incep.

  8. @ Alexandru (nepublicat):

    Acum nu iti mai zici George, dar de trollat, trollezi la fel. Drum bun, frate, chiar nu avem vreme sa raspundem la toate diversiunile.

  9. @ carmen

    Multumim pentru stire, multi oameni au incredere in cuvantul parintelui staret Efrem.

  10. Pingback: In Grecia se poate: SIMPOZION TEOLOGIC PE TEMELE FIERBINTI ALE BISERICII, cu participarea STARETULUI EFREM VATOPEDINUL/ In Biserica noastra, cu putine exceptii, PARE A SE REFUZA DEZBATEREA LIBERA PE MARGINEA SINODULUI DIN CRETA, iar clericilor “razv
  11. https://www.facebook.com/dragos.bahrim.1/posts/1736075359987948

    Parintele Patriciu Vlaicu a scris câteva gânduri despre întâlnirea-dezbatere de la Piatra-Neamț pe marginea Sinodului din Creta din 1 septembrie, la care i-am fost cu bucurie partener.

    Deși principalul interlocutor al nostru Mihai-Silviu Chirilă, a prezentat foarte tendențios întâlnirea, care cu greu poate fi numită dialog, nu există nici un motiv ca aceasta să fie socotită un eșec al nostru. Faptul că în acea seară la Piatra-Neamț s-a coagulat grupul principalilor contestatari sau unii reprezentanți ai lor (de exemplu, unii preoți – între care părintele Macarie de la Oituz – care au oprit pomenirea ierarhilor lor au trimis reprezentanți cu camere de filmat…) ar fi putut fi putut fi într-adevăr un serios motiv de îngrijorare. Au fost prezenți și monahul Teodot și domnul Chirilă, autorul textelor trimise Mitropolitului Teofan, mai recent autor și al scrisorii semnate de părintele Elefterie de le Roman dar și mulți alții. S-a răspuns punctual la fiecare problemă ridicată, deși presiunea asupra noastră a fost foarte mare. Personal, în acele momente încercam în mod practic, pornind de la starea concretă din sală, să-mi imaginez cam cum este iadul…

    De foarte multe ori, interlocutorii au acceptat argumentația noastră sau cel puțin nu au mai continuat susținerea pozițiilor lor. Pozițiile lor erau de cele mai multe ori lipsite de logică, și fără susținere documentară… De mai multe ori ne-au dat dreptate. În discuția privind termenul de Biserică după ce i-am explicat domnului Chirilă de ce poziția sa este nominalistă și extrapolată riscă să conducă la alte abateri doctrinare acesta a renunțat să-și mai susțină opinia din lipsă de argumente. Sper să reiau cât de curând în scris ceea ce am spus atunci.

    În același timp în sală erau persoane izolate sau grupuri de persoane care tulburau liniștea scandând cu voce când mai puternică, când mai joasă (după tot tipicul manipulărilor colective): erezie! erezie! erezie! Încercau să creeze o atmosferă potrivnică și mai că au reușit. La un moment dat am încercat să le arăt că ei pornesc de la pre-judecata Sinodului, fiind convins de “adevărul” lor personal și că nu au o gândire bisericească, când am citit un mic fragment dintr-o scrisoare către papă a Sfântului Marcu al Efesului, fără să le spun inițial autorul… După ce le-am spus cine este, fiind blocați în duhul de conestare au strigat, referindu-se la Sfântul Marcu: un eretic!

    Însă poate pricipala dovadă că partenerilor nostri de discuție nu le convine ceea ce s-a întâmplat acolo este faptul că, deși întâlnirea de 2 ore și 30 de minute a fost filmată de cu vreo 10 camere, nu au postat pe internet nici măcat o fotografie.

    https://www.facebook.com/Pr.Prof.Patriciu/posts/1489530564396769

    Mă simt obligat să reacționez la postarea “De ce a fost conferinţa de la Piatra Neamţ un eşec total pentru organizatori” http://mihaisilviuchirila.blogspot.be/…/de-ce-fost-conferin… a d-lui Mihai-Silviu Chirilă.

    In toată tulburarea provocată de unii pe marginea Sinodului din Creta sunt multe abordări tendențioase, și eu am participat la dezbaterea de la Piatra Neamț ca simplu invitat, venind de la 2500 de Km pentru a discuta deschis despre un eveniment major al Bisericii, la care am fost prezent.
    Sunt convins că mulți dintre contestatarii Sinodului sunt de bună credință, dar unii chiar nu doresc să înțeleagă acest eveniment. Am fost la dezbatere pentru că simteam nevoia să discut deschis despre aceste lucruri, în mijlocul poporului în sânul căruia au apărut provocările. Mă gândeam că voi întâlni oameni doritori să audă, din mărturia unei persoane care a fost acolo, ce s-a întâmplat în Creta. Din păcate cei ce au fost la dezbatere ca protestatari, cu excepția câtorva, chiar nu erau interesați de lucruri concrete. Ceea ce era important era scandalul și provocarea.

    Nimeni nu și-a propus să arate că există consens în privința Sfântului și Marelui Sinod. Ne-am propus pur și simplu să înțelegem mai bine ce stă în spatele acuzațiilor ce se aduc Sinodului din Creta și semnatarilor documentelor. Trebuie să recunosc faptul că am acceptat fără ezitare invitația și pentru că Înaltului Teofan i se face o mare nedreptate și m-am simțit obligat să aduc o mărturie despre contribuția Înaltpreasfinției Sale la lucrările Sinodului.

    La ora începerii dezbaterii de la Neamț chiar credeam că vom avea parte de o seară interesantă. În foarte scurt timp mi-am dat seama că o buna parte din cei prezenți erau acolo nu pentru a asculta sau a pune întrebări ci pentru a manifesta….

    În text se spune că acolo a fost “o dezbatere teologică autentică, cu accente critice, cu întrebări foarte pertinente, cu replici foarte documentate ale sălii, cu manifestări de indignare, de altfel inerente unei astfel de confruntări.” Realitatea este că atmosfera a fost de-a dreptul penibilă, și jurnaliștii prezenți în sală au confirmat a doua zi această stare de fapt. Din punctul meu de vedere acest eveniment a dovedit clar că unele persoane frustrate încearcă să ajungă în centrul atenției prin coordonarea unor proteste manipulatoare. Este trist….

    Din întrebările puse, am înțeles că sunt unele persoane cu adevărat preocupate să înțeleagă mesajul Sinodului din Creta. Din păcate chiar și față de acestea sala a manifestat lipsă de respect, astfel încât un Preacuvios Părinte – nesusținător al Sinodului din Creta- a fost nevoit în mai multe rânduri să intervină și să atragă atenția că atitudinea adoptată de protestatari este cu totul nepotrivită.

    Sunt foarte surprins că dl Silviu Chirilă nu înțelege obiectul dezbaterii de la Neamț. Noi nu am fost acolo pentru a judeca documentele Consiliului Mondial al Bisericilor ci pentru a înțelege mesajul Sinodului din Creta. Dovada că textul sinodal validează doar premisele care sunt citate este însăși formularea din text:

    “Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).”

    Doar aceste premise sunt asumate de Sinod. Dacă se dorește să se pună pe seama documentului lucruri pe care nu le afirmă, problema nu este a Sinodului ci a celor ce au această atitudine.

    Autorul nu dorește să asume valoarea textelor sinodale nici măcar în aspectele care în mod evident clarifică limitele participării Bisericii Ortodoxe în dialog. Am afirmat în cadrul dezbaterii că Patriarhia Română a introdus un amendament care obligă Biserica ortodoxă la o evaluare periodică a participării la dialog. În cadrul acestei evaluări se va putea ține seamă și de obiecțiile aduse de clerici și mireni. În urma documentului din Creta, participarea la dialog nu este una care să se prelungească indiferent de rezultate, ci există clar obligația evaluarii și luării unor decizii în funcție de rezultatele concrete ale dialogului. Eu am întrebat retoric dacă ar fi fost mai bine să nu existe o astfel de obligație de evaluare a participării la dialog.

    Când se afirmă că a fost un răspuns neconvingător la intrebarea despre poziționarea Sinodului față de problema căsătoriilor persoanelor de același sex, se dovedește că a fost un dezinteres pentru răspunsul meu. Poziția celui ce chestiona se baza pe zvonuri despre întâlnirile preconciliare. Eu am spus că nu putem judeca acolo zvonurile și am adus în atenție texte concrete. Am spus că textele sinodale se poziționează foarte clar în acest sens: Pentru prima dată un Sinod afirmă răspicat că pentru a putea vorbi despre familie,” Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă” (Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (1) ). Textul mai spuune:

    ” Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși… Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare cu persoane de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. (8,9,10)”

    Domnul Silviu Chirilă afirmă că “s-a pus întrebarea dacă nu cumva sistemul sinodal a fost pervertit prin deciziile sinodului. Răspunsul a fost nesatisfăcător, fiind centrat pe motivarea modului de reprezentare la sinod, când de fapt întrebarea era dacă nu cumva s-a creat un nou sistem sinodal, unul de tip papal, cu puteri extinse în mod necanonic. ”

    Eu am arătat că Biserica are o natură sinodală și că în sinod se exprimă Bisericile prin reprezentanții lor. În Sinod au avut drept de cuvânt toți episcopii și nimeni nu a fost împiedicat să-și spună părerea, iar Bisericile autocefale aveau posibilitatea să refuze un text sau altul în urma dezbaterilor interne influențate și de discuțiile din plen. Am arătat cu argumente canonice că Sinodul din Creta respectă principiile de organizare sinodală. Spre surprinderea mea, răspunsul din sală a fost: “Ne-ați năucit cu atâtea canoane!” Asta spune multe despre cât îi preocupa pe protestatari referințele la Tradiția canonică.

    Legat de rugăciunile interconfesionale, se omite afirmația mea prin care m-am declarat ferm împotriva rugăciunilor mixte. Se spune că ” Unul dintre conferenţiari (de fapt eu sunt acela) a afirmat că nu există nicio menţiune a termenului “ecumenist” în text, o încercare subtilă de eludare a realităţii, ştiut fiind că, de fapt, “ecumenism” şi “mişcare ecumenică” reprezintă acelaşi lucru.”

    Eu am făcut distincția între ecumenism ca ideologie, ca orice noțiune care se încheie prin ism, și deschiderea ecumenică, despre care vorbesc documentele. Am afirmat că ecumenismul ca mișcare care și-ar propune să acrediteze teoria ramurilor sau să constitue o super-biserică este într-adevăr o realitate străină de învățătura Bisericii. Am afirmat că Sinodul din Creta arată că participarea la mișcarea ecumenică nu are ca obiectiv crearea unei supra-biserici, și nu apără o ideologie a unirii bisericilor prin intermediul CMB. Textul sinodal spune concret: “CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici…” (19)

    Într-adevăr, în dezbaterea de la Piatra Neamț una dintre cele mai disputate teme a fost cea legată de denumirea de “biserici”. Insistența domnului Silviu Chirilă în a introduce argumentele aristotelice, și a refuza evidența că în toate perioadele istorice a fost folosită noțiunea de biserică însoțită de un adjectiv calificativ a primit răspuns de la Părintele Bahrim care a adus citate concrete și a atras atenția că o abordare de acest gen poate duce chiar la erori doctrinare.

    Au fost aduse în discuție de către mine textele sinodului din 1484 care a condamnat uniatismul de la Florența și Enciclica Patriarhilor ortodocși din 1848, şi chiar canonul Sfântului Vasile care vorbeşte despre Țschismatici” pe motive doctrinare, numindu-i “din Biserică” ( și în originalul grecesc este cu majusculă), Domnul Silviu Chirilă omite să recunoacă faptul că atunci când a afirmat că termenul “ecclesia” folosit de acele texte poate fi interpretat în sensul său de bază, ca “adunare”, nu în sensul teologic de Biserică eu am pus pe ecran textul în original unde este scris Biserica aceea (latină) ( de care se lepăda cel ce intra în Biserica ortodoxă). Domnia sa a asumat public evidența.

    Da, am afirmat și afirm răspicat că “Nu s-a făcut mai mult la acest sinod decât au făcut Sfântul Vasile cel Mare sau cei prezenţi la sinodul din 1484” și Patriarhii ortodocși în 1848. Patriarhii ortodocși au folosit noțiunea de Biserică cu referire la catolici. Ei vorbesc în paragraful 17 despre Biserica apuseană și despre: “însăși haina cea sfâșiată a Mântuitorului” făcând trimitere la schisma dintre ortodocși și latini.

    Se afirmă că am primit obiecții pertinente referitoare la interpretarea trunchiată a canoanelor cu referire la justificarea nepomenirii episcopului.

    Eu am încercat să spun cele de mai jos, dar cum atmosfera era de necontrolat, în parte am spus și în parte am afișat:

    În ordine cronologică, primul canon care abordează această problematică este canonul 31 apostolic . În acest canon este foarte importantă formularea : „nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății”. Unii ar putea înțelege că dacă un episcop ar fi acuzat de abateri în privința dreptei credințe și a dreptății, clericii s-ar putea separa cu de la sine putere de acesta. Ori canonul dorește să condamne tocmai această atitudine. Formularea: „nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă” se referă explicit la un act de judecată bisericească asupra episcopului. Ori canoanele 12, 20, 100 Cartagina, 1 Constantinopol (394), 15 Antiohia, 1 Chiril al Alexandriei, arată că sinodul este instanța competentă să judece un episcop. Când canonul 31 apostolic numește pe cel ce se rupe de episcopul locului ca fiind uzurpator, dorește să arate prin aceasta că dacă un cleric rupe comuniunea cu episcopul său fără să aștepte judecata sinodului, el uzurpă competența sinodală de judecată și se face pe sine însuși judecător împotriva rânduielii canonice. Această înțelegere este confirmată de către canonul 6 II ecumenic, care arată explicit că nu poate fi acceptată o acuză împotriva episcopului fără ca ea să fie investigată. Completând această înțelegere, canonul 9 al sinodului IV ecumenic arată că orice litigiu dintre un cleric și episcop, trebuie judecat de sinodul provinciei, iar dacă neînțelegerea ar fi între preot și mitropolit, plângerea să fie adresată patriarhului. În același sens, canonul 14 Sardica arată că fiecare caz privind comuniunea cu episcopul trebuie să fie rezolvat cu grijă și cu credință deoarece: „după cum episcopul este dator să ofere slujitorilor dragoste curată și tratament bun, în același chip și supușii cu sinceritate trebuie să îndeplinească pentru episcopi cele ale slujbei”.

    În problematica analizată aici, canoanele 13, 14, 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, au o importanță aparte. Canonul 13 I-II vorbește explicit despre osândirea clericilor care nu-și pomenesc episcopul după rânduiala liturgică și canonică, „înainte de condamnarea lui finală”, uzurpând judecata mitropoliților. Canonul 14 I-II condamnă disprețuirea episcopului de către preot și îndepărtarea de la comuniunea cu acesta înainte de decizia sinodală.

    Atunci când canonul 15 I-II, după ce confirmă cele precizate de canoanele 13 și 14 I-II, laudă separarea de episcop datorită unei erezii, afirmă de fapt că aceia care rup comuniunea cu episcopul ce propovăduiește erezia „nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi și pe pseudoînvățători și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”. Din aceste cuvinte reiese deslușit că atitudinea lăudată nu este aceea de separare a preotului de Biserică și sinod, prin ruperea comuniunii cu episcopul locului, ci tocmai de valorizare a comuniunii sinodal ierarhice, prin apelul pe care preotul respectiv îl face la mitropolitul care are competența de chemare în judecată a episcopului dovedit a fi atașat unei erezii deja condamnate de către Sinod.

    Astfel, dacă un episcop, deja mustrat de sinod pentru învățătura pe care o propovăduiește, reîntors în eparhia sa ar persevera în acea învățătură, este evident că preoții nu trebuie să aștepte o nouă judecată, ci, refuzând pomenirea episcopului ereziarh, atrag atenția instanței sinodale competente care are capacitatea de a cere socoteală episcopului respectiv. Această interpretare este susținută de întreagă tradiția canonică care arată că sinodul are competența de a judeca episcopii atât pentru probleme pastoral-administrative, cât și doctrinare (6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 14 sin. I-II).

    În același timp este lesne de înțeles că într-un grup de canoane (13, 14,15 I-II C-tinopol) care articulează comuniunea eclezială prin sistemul sinodal, nu se poate identifica drept soluție canonică separarea de episcopul locului și de sinodul din care acesta face parte, ci se afirmă manifestarea recursului printr-un act de nepomenire care este consecința perseverării episcopului respectiv într-o atitudine condamnată deja definitiv „de către Sfintele Sinoade și de către Sfinții Părinți”. În acest sens, textul arată că instanța care are competența de judecată a unor astfel de cauze, adică sinodul, nu va condamna pe preotul care refuză pomenirea episcopului pentru aceste motive, ci îl va aprecia ca un apărător al rânduielii din Biserică.

    Am arătat deasemenea că menționarea nepomenirii Primatului Greciei de către Mitropolitul Pireului ca argument pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai documentelor Sinodului din Creta este o manipulare pentru că această nepomenire nu se datorează protestului față de deschiderea ecumenică ci rânduielii Bisericii Greciei. Pe Arhiepiscopul Greciei nu-l pomenește nici un ierarh din Grecia, nici cei mai deschiși spre dialog. Aducerea în discuție a acestui subiect pentru a argumenta corecta aplicare a canonului 15 I-II, în cazul nepomenirii Mitropolitului Teofan este evident o manipulare grosolană.

    Ca o concluzie, îmi exprim amărăciunea că o întâlnire care ar fi putut fi de un real folos a fost degradată, la nivelul unei “babilonii” așa cum jurnaliștii prezenți în sală au și relatat.

    Nu cred că poate fi cineva mândru de atmosfera creată la Piatra-Neamț prin cei ce erau în tabăra contestatarilor.

    Eu cred că Biserica are nevoie de voci care să critice constructiv, din interior, în comuniune, cu realism și durere. Trebuie totuși ca acele persoane să renunțați la negarea evidențelor și în cazul acesta concret, la deformarea unor realități la care au fost martori atâtea sute de persoane.

  12. Referitor la comentariile P. Patriciu despre canonul 15 I-II și 31 apostolic:
    Chiar dacă toate trei canoanele, 13-15 I-II, sunt în legătură, toate au același înțeles, referindu-se la schisma făcută prin întreruperea pomenirii ierarhulului pentru „oarecare învinuiri”, după cum menționează atât 13, cât și 15. Deci acestea nu țin de erezie, pt că diferența o face canonul 15 în partea a doua. În plus, chiar canonul 13 exclude erezia, după cum se observă din prima sa propoziție (pentru că nu mai poate face rău prin erezii, cel rău se folosește de schisme). El condamnă doar schisma, care nu presupune alterarea credinței, ci dezbinarea pe alte motive, bisericești.
    Dacă s-ar fi avut în vedere întreruperea pomenirii după condamnarea sinodală, ce rost ar fi avut canonul 15? Situația când un episcop s-ar întoarce în scaun după o mustrare sinodală este utopică. Nu există mustrare, ci ori condamnare, ori dezicere de erezie. Dar chiar canonul menționează explicit că se referă la erezie condamnată de Sinoade sau (nu și) de Sfinții Părinți și înainte de cercetarea sinodală a respectivului episcop (patriarh).
    Desigur că doar un Sinod poate condamna pe acel episcop, dar clerul inferior poate înceta pomenirea lui. Singura mențiune ar fi să constituie o măsură de ultimă instanță.

  13. Pingback: RAPORTUL CONFIDENTIAL AL INTAISTATATORULUI MANASTIRII STAVRONICHITA CATRE SFANTA CHINOTITA DESPRE DEZBATERILE SINODULUI DE LA CRETA. Marturie importanta care confirma rolul pozitiv jucat de DELEGATIA BOR si conduita dispretuitoare si manipulatorie a Mitro
  14. Pingback: Atunci cand… “Biserica doare…”: PARINTELE SOFRONIE si GANDUL LUI DUMNEZEU PENTRU A RAMANE IN BISERICA PATRIARHALA chiar si in vremuri de mare sminteala: “Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste
  15. Pingback: PĂRINTELE RAFAIL NOICA – cuvânt la Catedrala Mitropolitană din Iași: “RĂMÂNEȚI ÎN CREDINȚĂ, RĂMÂNEȚI ALĂTURI DE BISERICĂ ȘI DE PĂSTORII NOȘTRI! Vă îndemn și vă rog să purtați în rugăciuni pe arhiereii voștri!“
  16. Pingback: PARINTELE AMFILOHIE de la Diaconesti, cu discernamant despre SINODUL DIN CRETA, dincolo de aparente, in contextul mai larg si mai profund al geopoliticii mondiale: “CATI NU S-AR BUCURA SA FIE UN SCANDAL IN BISERICA, CATI NU RAVNESC DEZINTEGRAREA TAR
  17. Pingback: “Fiți cu luare-aminte la cei ce se arată a fi „super-ortodocși”!” AVERTISMENTELE DUHOVNICESTI ALE UNUI MITROPOLIT MARTURISITOR GREC: “Nu ne putem ocupa unilateral doar cu erezia, ci ne vom îngriji mai întâi să ne curățim suf
  18. Pingback: PATRIARHUL ECUMENIC BARTOLOMEU atata focul schismatic, sfidand constiintele credinciosilor. Pentru SS Bartolomeu SINODUL din CRETA a fost mijlocul prin care Biserica Ortodoxa RECUNOASTE ECUMENISMUL
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare