Arhim. Nichifor Horia: FARA DREAPTA CREDINTA SE SPURCA TOT, PRECUM UN GRAM DE BALEGAR STRICA TOATA APA CURATA/ IPS Teofan – predici audio trezitoare in prima saptamana de Post/ “ORTODOXIA NOASTRA NU-I MUZEU, CI VIATA”/ SFINTII 40 DE MUCENICI si RABDAREA PANA LA SFARSIT: “Fericiti cei ce nu-si vand sufletul diavolului”

9-03-2014 13 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul)Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 5-9)

Cum vom dobândi căldura în rugăciune?

Prin luptă și răbdare, prin acestea două va via în noi rugăciunea fierbinte. Se cere timp și osteneală multă, însă să nu ne împuținăm sufletește, să nu ne obosim, să nu ne îngreunăm! Osteneala noastră, dacă este sistematică și stăruitoare, mai devreme sau mai târziu va fi oricum încununată cu succes. Va primi coroană nu datorită nouă, ci datorită milei nemărginite a lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Traducere de Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, p. 52)

Sfințenia, descrisă de la un capăt la altul

„Şi vă veţi sfinţi şi sfinţi veţi fi” (Levitic 11, 44).

Copilul meu binecuvântat,

Îți urez din tot sufletul să reușești să dobândești sfințenia. Şi nu este greu. Puţin să luăm aminte la noi înșine și vom reuși. Privirea să ne fie întotdeauna îndreptată spre cer. Gândul întotdeauna curat. Vorba, dreasă cu sare. Supărarea întotdeauna străină de noi. Omul nostru lăuntric, pașnic. Lupta noastră să fie continuă şi neîntreruptă. Credinţa, puternică. Rugăciunea, arzătoare. Tot timpul să fim pregătiți și să dorim să gustăm din Paharul Vieţii. Iată sfinţenia! Ţi-am descris-o de la un capăt la altul.

Părintele tău duhovnicesc

(Înger pământesc și om ceresc” – Părintele Eusebiu Giannakakis, Editura Doxologia, p. 229)

„Acum știți ce înseamnă să suferi. Or, câți oameni din jurul dumneavoastră nu suferă?”

Ați auzit de Sfântul Alexie Meciov, care a fost preot. Acestuia toate îi mergeau bine, avea o soție minunată, iubitoare, copii, parohie în Moscova – și pe neașteptate i-a murit soția, pe care o iubea foarte mult. O vreme n-a putut deloc să-și vină în fire, nu putea sluji normal, plângea tot timpul. A venit la el un alt sfânt, faimosul Ioan de Kronstadt, care aflase de durerea lui și dorise să se întâlnească cu el. I-a zis părintelui Alexie cuvintele următoare: „Acum știți ce înseamnă să suferi. Or, câți oameni din jurul dumneavoastră nu suferă? Dumneavoastră sunteți preot: această suferință, această cunoaștere a dumneavoastră, amintirea soției vă pot ajuta să le slujiți acestor oameni nefericiți, deznădăjduiți, bolnavi, suferinzi. Nu trebuie să vă lăsați înghițit de durere, ci trebuie să mergeți la oameni și să-i ajutați știind ce înseamnă durerea” – și părintele Alexie s-a ridicat și a început să slujească.

Bineînțeles, el nu a mai îndrăgit vreo altă femeie – și asta este foarte bine, fiindcă durerea lui i-a dat o compasiune colosală față de ceilalți oameni: nu privea niciodată cu nepăsare necazul altuia, ci se străduia întotdeauna să ajute. Tragedia unicei lui iubiri l-a făcut mai profund, l-a dus la sfințenie.

(Dmitrii SemenikDragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 60)

40_mucenici_din_sevasta

Pildă de adevărată dragoste părintească, din Mucenicia Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Sfinţii Patruzeci de Mucenici, săvârşindu-se pe stadionul nevoinţei, şi, după starea cea de toată noaptea în iezer şi după răbdarea cea de diamant către ger, fiind traşi către dimineaţă la ţărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioare­lor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei petrecea lângă dânşii, privindu-l pe fecio­rul său, mai ales şi pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toţi; şi se temea ca nu cumva tinereţea şi iubirea de viaţă să facă frică întru dânsul şi nevrednic să se afle de cinstea şi rânduiala ostăşească. Deci stătea uitându-se, şi, precum putea, şi cu chipul şi cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul şi zicând:

Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui ceresc, puţin rabdă, ca desăvârşit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic du­reros nu te va întâmpina; toate acelea au tre­cut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biru­it; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceaţă, răsuflare şi veselie, de care te vei împărtăşi împărăţind cu Hristos, şi solitor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face”.

Deci zdrobindu-li-se sfinţilor flu­ierele picioarelor, şi-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostaşii, aducând care, au pus într-însele sfinţitele trupuri ale sfinţilor, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l aşa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască şi uitând de milostivirile (afecțiunea) cele de maică, văzându-l lăsat aşa singur, această privelişte o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa şi a fiului său; şi ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort şi stins, l-a aflat pe dânsul că trăieşte.

Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, şi-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece şi foarte dulce [simţire] pentru sfârşitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinţii, punând trupul cel mort al fiu­lui ei cel preaiubit deasupra, şi aşa cu ceilalţi l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor şi, pizmuind ei pe Creştini, au luat oasele lor şi le-au slobozit într-un râu. Iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au adunat aproa­pe de o râpă, iar scoţându-se ele cu mâini­le Creştinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăţie nefurată.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 71)

Predică la Sfinţii 40 de Mucenici (9 martie)

Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19)

40_muceniciIubiţi credincioşi,

  Dacă ar veni aici 40 de ritori împodobiţi cu darul bunei vorbiri, nu ar fi în stare să ne vorbească îndeajuns despre viaţa şi pătimirea Sfinţilor 40 de Mucenici, a căror sfântă prăznuire o facem astăzi. Şi dacă patruzeci nu ar putea face lucrul acesta, cum aş putea eu singur, cel cu totul neiscusit în frumoasa vorbire, să vă spun şi să vă zugrăvesc, prin cuvânt, o icoană atât de minunată despre chinurile, suferinţele, răbdarea şi nevoinţele acestor 40 de ostaşi viteji şi nebiruiţi ai lui Hristos de la Sevastia?

Totuşi, cerând ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să arăt după a mea slabă putere, istoria sfântă a pătimirii acestor 40 de Mucenici, pe care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă îi cinsteşte cu o deosebită prăznuire de aproape două mii de ani. Sfinţii 40 de Mucenici au pătimit pentru credinţa lui Hristos pe vremea păgânului împărat Liciniu, în oraşul Sevastia Armeniei, de la un eparh sălbatic şi pierzător cu numele Agricolae. Aceşti sfinţi au fost cu toţii ostaşi ai împăratului pământesc, viteji în războaie, care mai pe urmă s-au arătat şi ostaşi aleşi ai împăratului ceresc. Trei dintre ei cu numele de Chirion, Candid şi Domnos, erau foarte is­cusiţi în dumnezeieştile Scripturi, şi aflându-se despre ei că sunt creştini, voievodul cel păgân i-a prins şi îi silea să se închine idolilor neînsufleţiţi, prin care păgânii aduc jertfe diavolilor.

         Aducându-i la judecată, tiranul Agricolae, mai întâi i-a lăudat cu viclenie, ca să-i înşele; apoi, văzând că nu se supun, le-a spus să respecte împărăteştile legi şi să jertfească zeilor, ca să nu fie munciţi şi pedepsiţi cu moartea. Iar ostaşii împăratului ceresc au răspuns:

„Dacă pentru împăratul pământesc am arătat atâta vitejie în războaie, precum ştii, apoi câtă vitejie şi jertfă se cuvine să aducem noi împăratului Celui fără de moarte, Ziditorul tuturor?”

Iar păgânul eparh, văzând statornicia lor în credinţă, le-a zis:

„Una din două alegeţi: Ori să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe, ca să luaţi daruri de la împăratul, ori, dacă nu vă supuneţi, veţi fi lipsiţi de dregătorie şi veţi suferi munci amare”.

„Noi suntem creştini, au răspuns ei, şi pentru împăratul nostru Iisus Hristos suntem gata a ne jertfi şi a muri”.

Acestea zicând sfinţii, au fost aruncaţi în temniţă, până ce eparhul se va gândi cu. ce fel de moarte să-i piardă. Iar sfinţii, intrând în temniţă ca într-o biserică, şi-au plecat genunchii la rugăciune, zicând: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege”.

La miezul nopţii, pe când se rugau, li s-a arătat Domnul, zicându-le:

„Bun este începutul nevoinţei voastre. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Acest glas de sus auzindu-l toţi, s-au bucurat şi s-au rugat până dimineaţa.

După şapte zile Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi aduşi la judecata nedreaptă. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare în credinţă îi sfătuia pe prietenii săi, zicând:

Fraţilor, să nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu în războaie, când îl chemam şi îi biruiam pe vrăjmaşi care erau atât de mulţi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastră: Satana, Liciniu şi Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrăjmaşul nostru cel nevăzut. Oare unul singur va putea să ne biruiască pe noi patruzeci? Să nu fie!”

Deci i-a întrebat eparhul dacă se leapădă de Hristos ca să jertfească idolilor. Dar ei nici n-au vrut să audă. Apoi le-au promis dregătorii şi averi, numai să împlinească porunca împăratului. Ei însă strigau într-un glas:

Noi suntem ostaşii lui Hristos şi suntem gata să murim pentru El. Iar averile şi cinstea împăratului nu ne trebuie, căci aşteptăm răsplata vieţii viitoare”.

         Atunci eparhul a poruncit să-i bată cu pietre şi să-i arunce din nou în temniţă. Aici s-au rugat sfinţii lui Dumnezeu până târziu, iar la miezul nopţii au auzit un glas de sus:

„Cel ce crede în Mine, de va și muri, va fi viu. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de munci, că în curând se vor sfârşi. Ci răbdaţi puţin şi veţi primi cununi de biruinţă!”

         A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost scoşi din nou la judecată. Ei însă au răspuns eparhului într-un glas:

„Faceţi-ne orice voiţi, că noi suntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!”

Auzind aceasta eparhul, s-a sfătuit cu ai săi şi a hotărât să-i arunce în temniţă până seara. Apoi a dat sentinţă de moarte şi anume să fie dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere, ca să moară de frig, fiind iarnă şi ger.

Auzind Sfinţii Mucenici hotărârea de condamnare la moarte prin îngheţare, au dat laudă lui Dumnezeu şi s-au rugat cu lacrimi să le dea putere a răbda chinurile până la sfârşit. Apoi, îmbărbătându-se unul pe altul, s-au sfătuit în ce loc doresc să li se aşeze cinstitele moaşte după ce vor lua cununa muceniciei.

La îndemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, „ostaşul lui Hristos”, împreună cu alţi doi, a scris o scrisoare de mărturisire şi de îndemnare către fraţii lor de acasă. Scrisoarea s-a păstrat până astăzi sub numele de „Testamenul Sfinţilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au săvârşit în Sevastia”.

La asfinţitul soarelui, Sfinţii 40 de Mucenici au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în lacul îngheţat al Sevastiei. Era ger cumplit şi se chinuiau de iuţimea frigului. Dar ei strigau la Dum­nezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Unii mai slabi strigau: „Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: „Dulce este raiul!” Alţii ziceau: „Rece este gheaţa!” Ceilalţi îi îmbărbătau, zicând: „Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!Şi aşa se întăreau unii pe alţii, luptându-se cu frigul şi durerea.

    Pe malul lacului se afla o baie cu apă caldă, ca cei ce se vor lepăda de Dumnezeu să scape acolo de moarte. Şi iată că un ostaş din cei patruzeci, slăbind de ger, a alergat la acea baie şi cum a deschis uşa a căzut jos mort, pentru că se depărtase Duhul Sfânt de la el. Pe la miezul nopţii o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a topit gheaţa şi a încălzit pe Sfinţii Mucenici. Apoi s-au coborât din văzduh 40 de cununi strălucitoare peste capetele ostaşilor lui Hristos. Una, însă, plutea deasupra, căci unul din ei se lepădase. Atunci un ostaş ce păzea pe mucenici, văzând cununa a strigat: „Şi eu sunt creştin”. Apoi, dezbrăcându-se, s-a aruncat în lac şi cununa s-a aşezat pe capul lui.

    Dimineaţa cei 40 de martiri au fost scoşi vii din lac şi li s-au zdrobit fluierele picioarelor cu toiege până ce şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Hristos. Numai cel mai tânăr dintre ei, anume Meliton, nu murise. Păgânii au aşezat trupurile Sfinţilor în care, să le ducă afară din cetate ca să le ardă. Dar mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, îmbărbătându-se de Duhul Sfânt, l-a luat în spate şi alerga după carele acelea, ca să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. „Vreau să fiu mamă de mucenic!” striga ea, îndemnându-şi fiul să rabde până la capăt. Pe cale Sfântul Meliton s-a săvârşit în spatele mamei sale şi s-a adăugat celorlalţi.

     Trupurile sfinţilor au fost arse într-un cuptor, iar cenuşa lor a fost aruncată în apă. Puţinele rămăşiţe din moaştele lor au fost adunate pe ascuns şi duse la o biserică spre cinstire, cum ceruseră Sfinţii în testamentul lor.

Iubiţi  credincioşi,

     Iată ce înfricoşate chinuri au răbdat Sfinţii 40 de Mucenici, pentru dragostea lui Hristos. I-au bătut şi închis în temniţă, dar ei nu s-au înfricoşat. I-au aruncat goi, iarna, în lacul îngheţat, dar ei nu s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu. Strigau păgânii care îi chinuiau: „Închinaţi-vă zeilor şi veţi lua de la noi cinste şi averi”. Iar ei răspundeau:

„Noi suntem creştini şi nu ne trebuie cinste şi avere pe pământ. Averea noastră este credinţa în Hristos şi viaţa veşnică!”

Apoi le ziceau: „Ieşiţi din apa îngheţată şi intraţi în baie, ca să fiţi vii şi să jertfiţi idolilor!”. Iar ei strigau:

„Nu ne lepădăm de Hristos! Rămânem în ger să murim pentru El, decât să trăim în baie împreună cu diavolul!”.

         Vedeţi, fraţilor, credinţa mucenicilor, răbdarea şi bărbăţia lor? Vedeţi cât de greu s-a apărat dreapta credinţă în Dumnezeu până astăzi? I-au bătut, i-au aruncat goi în lacul îngheţat, i-au ispitit cu cinste, cu averi şi baia cea caldă, dar ei nicidecum nu s-au lepădat de Hristos. Le-au zdrobit picioarele până şi-au dat sufletele, iar ei strigau până în ultima clipă: „Suntem creştini şi nu ne lepădăm de Hristos! Numai unul s-a lepădat şi a murit, dar Dumnezeu a ales pe altul în loc. Fericiţi sunt Sfinţii 40 de Mucenici, căci, cu răbdarea şi credinţa lor, ne-au îmbărbătat pe toţi să ne apărăm dreapta credinţă de secte şi de necredinţă! Fericiţi sunt cei ce rabdă necazurile vieţii cu curaj şi nădejde în Dumnezeu. Fericiţi cei ce nu-şi vând sufletul diavolului pentru averi şi cinste trecătoare!

   Vedeţi credinţa şi bărbăţia mamei Sfântului Meliton? Ea nu plângea că fiul ei moare pentru Hristos, ci se temea să nu se lepede de El şi să nu fie lepădat din ceata Sfinţilor Mucenici. Curajul acestei mame este aproape unic în Biserica noastră. Să învăţăm mult din tăria şi bărbăţia ei. Mamele creştine să nu-şi ucidă copiii, ci să-i nască şi să le dea o bună creştere duhov­nicească. Să-i păzească de păcate şi de ispitele înşelătoare ale tinereţii, care le aduc boală şi moarte. Să-i înveţe de mici dreapta credinţă, rugăciuni şi ascultare de păstori, de Biserică şi de mai marii lor.

În ţara noastră Sfinţii 40 de Mucenici sunt mult cinstiţi şi pomeniţi. În această zi credincioşii aduc la biserică 40 de colaci în formă de 8, după numărul Sfinţilor 40 de Mucenici, care se cheamă popular „sfinţi” sau „mucenici”. Să ştiţi că aceşti 40 de colăcei împletiţi simbolizează cele 40 de cununi care le-au luat din cer pentru credinţa şi răbdarea lor. Sunt făcuţi din pâine dulce şi în formă de 8, pentru că acest semn simbolizează veşnicia şi dulceaţa vieţii veşnice din ceruri.

   Numele acestor 40 de sfinţi sunt: Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantis, Iulian, Lisinie, Aghie, Altie, Flavie, Acachie, Eodit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gae, Leontie, Atanasie, Kiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filactimon, Severian, Andion, Meliton şi Aglae. Sfinţii 40 de Mucenici ai lui Hristos au fost prinşi spre pătimire la 26 februarie şi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului la 9 martie, pe vremea păgânului împărat Liciniu, împărăţind peste noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Ilie Cleopa

40_mucenici9

Legaturi:

***


Categorii

Ierarhi romani, IPS Teofan Savu, Pagini Ortodoxe, Parintele Cleopa Ilie, Parintele Efrem Filotheitul, Parintele Nichifor Horia, Pastorale, Postul Mare, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “Arhim. Nichifor Horia: FARA DREAPTA CREDINTA SE SPURCA TOT, PRECUM UN GRAM DE BALEGAR STRICA TOATA APA CURATA/ IPS Teofan – predici audio trezitoare in prima saptamana de Post/ “ORTODOXIA NOASTRA NU-I MUZEU, CI VIATA”/ SFINTII 40 DE MUCENICI si RABDAREA PANA LA SFARSIT: “Fericiti cei ce nu-si vand sufletul diavolului”

  1. Pingback: STARETUL EFREM DIN ARIZONA – “APOSTOLUL AMERICII” si “MAGNETUL” HARULUI (reportaj subtitrat in limba română) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Parintele Andrei Coroian despre ADEVARUL ORTODOXIEI si distinctia intre ECUMENICITATE si ECUMENISM. “Unirea creștinilor înseamnă ÎNTOARCEREA LA ORTODOXIE. Este necesar ca Biserica să nu cadă în în ecumenism, nu numai pentru a-și păstra ide
  3. Pingback: ORTODOXIA – CREDINTA MANTUITOARE, BISERICA INTEMEIATA DE HRISTOS. De ce icoana NU este “chip cioplit” si in ce fel o cinstim? SFANTUL SINOD NE INDEAMNA SA SUSTINEM “familia creştină tradiţională” si “identitatea noa
  4. Pingback: Cuvintele Cuviosului Ioan Krestiankin la SARBATOAREA ORTODOXIEI | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Păzind dreapta credinţă, te sârguieşti tu să vieţuieşti după regulile acestei sfinte credinţe? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PASTORALA SFANTULUI SINOD din Duminica Ortodoxiei AVERTIZEAZA SEVER asupra pericolelor aduse de "ERA VIDEOCRATIEI" si asupra patimilor din sfera NARCISISMULUI si (AUTO)IDOLATRIEI induse de RETELELE DE SOCIALIZARE: "Suntem captivi, fără ni
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare