Articole din categoria: Pastorale

Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenuncheați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască. Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să le adoarmă conștiința.

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie, aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă de duh şi încurajare între ei.

În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morții, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiți de ceva care ne-ar îmbolnăvi și ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acțiunile justificate privind prevenția, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credința în Înviere. Ne comportăm ca și cum viața de aici ar fi veșnică. Pe de altă parte, neliniștea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieții de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși într-o cameră de teama de a nu fi descoperiți.

Grele și amare sunt lacrimile ce curg pe altarele Bisericii lui Hristos, în aceste momente de grea încercare a întregii umanități. Sunt lacrimi de tristețe pentru cei care nu mai sunt printre noi, dar și lacrimi pentru că, poporul lui Dumnezeu, nu poate participa așa cum se cuvine la sărbătoare sărbătorilor. Săvârșirea Sfintei Liturghii fără participarea poporului lui Dumnezeu, denotă o imagine greu de descris în cuvinte, iar îndemnul lui Hristos: Pace tuturor! rămâne parcă fără răspuns.

Deși este o încercare grea, vedem învierea Fiului lui Dumnezeu ca având astăzi un înțeles și mai profund, conștienți fiind de faptul că fără învierea Lui, omul se îndreaptă către nicăieri. El, Lumina lumii, vine astăzi în maximă apropiere de omul aflat în suferință, prin lumina învierii, lumină ce străbate întunericul păcatului, a bolii și a morții, oferindu-ne speranța că vom trece împreună cu Dumnezeu peste întunericul suferinței pe care o trăim, și curând vom vedea iar lumina restaurării tuturor în Hristos.

Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranţei şi a respectării diversităţii se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane.

Iubiți frați și surori întru Domnul, încredințați mie, nevrednicului, ca fii duhovnicești, să luăm, cu toții, aminte, că vine ceasul – și acum este – când nu se mai poate trăi și cu lumea aceasta, și cu Dumnezeu. Nimeni nu poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu și lui mamona (cf. Mt. 6, 24). Că, iată, am ajuns să vedem împlinindu-se cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: în zilele din urmă vor veni vremuri grele. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de iubire, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei (2 Tim. 3, 1-5).

HRISTOS A INVIAT!

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea vieţii celei depline. Această bogăţie de viaţă o simţim întrucâtva în zilele Sfintelor Paşti. De ce, însă, nu dobândim acest duh de viaţă pe deplin? De ce, oare, pierdem şi puţinul acesta de-a lungul anului? Răspunsul este unul singur: pentru că nu suntem oameni ai Învierii. O privire onestă asupra vieţii noastre arată că, de cele mai multe ori, suntem creştini doar cu numele. Împlinim exterior, dacă împlinim, poruncile şi rânduielile bisericeşti, dar ne lipseşte adâncimea vieţii duhovniceşti. În mod formal aparţinem Bisericii, precum ramurile unui copac. Prin aceste ramuri nu mai curge însă seva dătătoare de viaţă, pentru că nu avem duh de pocăinţă, cuget smerit şi rugăciune fierbinte. Lipsiţi de roadele Duhului Sfânt – dragostea, bucuria, pacea, blândeţea –, devenim ramuri uscate, fără legătură reală cu viaţa copacului, adică a Bisericii. După cuvântul Scripturii, deşi trăim, suntem morţi, nu avem viaţă în noi înşine.

Iubite frate, iubită soră, trăim în vremuri în care iluziile se năruiesc una după alta. Mulți dintre înțelepți vorbesc despre lipsa de sens existențial a omului contemporan, despre starea de alienare în care trăiește și despre angoasa pe care i-o stârnește înstrăinarea tot mai mare pe care o resimte față de direcția în care merge lumea. Omul, în aceste vremuri tulburi, trăiește o criză spirituală, dar și socială și culturală a cărei cauză de profunzime este respingerea moștenirii sale creștine, adică respingerea fundamentului însuși pe care s-a clădit civilizația noastră europeană. Prin acest gest de respingere, omul își taie rădăcinile, își reneagă trecutul, își alterează prezentul și își refuză viitorul.

Cu cât suntem astăzi invadaţi de mai multe imagini trecătoare, fugitive, cu atât sărăceşte conţinutul comunicării, al comuniunii dintre oameni. Totul devine imagine a materialului limitat și efemer, adică ne „informăm văzând”, fără să mai realizăm că „imaginile pot înşela mai mult decât cuvintele” şi că „pentru omul văzător (şi numai atât) nevăzutul nu există”.

Industrializarea forțată a țării a făcut ca sătenii să se mute în masă la orașe și să-și piardă în mare parte identitatea lor profundă de oameni ai pământului, iar cei rămași la sate au fost dezrădăcinați prin pierderea pământului, intrat in proprietatea gospodăriilor colective. După revoluția din 1989, toată suflarea românească a așteptat o schimbare radicală în bine ceea ce, pentru păcatele noastre, nu s-a produs. Dimpotrivă sărăcia și mizeria morală au luat proporții de neimaginat datorită înmulțirii păcatelor, mai cu seamă al prunc-uciderii și distrugerii totale a economiei, ceea ce a condus la transformarea țării în piață de desfacere pentru produsele străine și la exodul în masă al românilor. Astăzi majoritatea satelor românești sunt pe cale de pustiire. Și totuși nu ne putem mulțumi doar să ne plângem de această realitate dureroasă și să dăm vina pe alții. Vinovați suntem toți, iar vinovăția trebuie să ne-o asumăm fiecare în parte și să încercăm să facem ceva pentru satul nostru și pentru țara în care ne-am născut și care a cheltuit pentru formarea noastră. Cei care se pot întoarce acasă, s-o facă cu toată încrederea că fac un lucru plăcut lui Dumnezeu, cei care au aici firme să investească cât pot de mult în România, cu toate greutățile pe care întoarcerea acasă sau investițiile în țară le presupun. Știm cu toții că lucrurile bune se fac cu multă jertfă.

Stiripentruviata:  IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: „Paștele este sărbătoarea Bisericii, a familiei și a unității noastre naționale. Considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei, a realității de care depinde viitorul și dezvoltarea poporului nostru” (…) Iubiți părinți, frați și surori, …

Dacă taina fărădelegii se vădește și se strigă, cu nerușinare, de pe acoperișuri, dacă cel ce nedreptățește nu se sfiește să nedreptățească și mai mult, și dacă cel ce se spurcă, nu se rușinează să se spurce și mai mult și să-i mai spurce și pe ceilalți, atunci, de bună seamă, vremea este ca nici cel drept să nu se sfiască să facă dreptate și mai mult, și nici cel sfânt să nu se rușineze (de lumea aceasta ipocrită și grabnică la a judeca și a osândi) să se sfințească și mai mult. Că, iată, Domnul ne făgăduiește că va veni curând, să dea fiecăruia după cum este lucrarea lui.

Vremea este, frați și surori întru Domnul, a căuta să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor și lumii, și a îmbrățișa mai degrabă calea evlaviei, a smereniei și a fricii lui Dumnezeu, decât a ne potrivi cu acest veac și cu năravurile și obiceiurile lui pustiitoare și stricătoare de suflet, știind că, în măsura în care dorim după cele de Sus, Hristos Cel Înviat ia chip în noi și, în măsura plinirii poruncilor iubirii Lui, vom deveni fiii Celui Preaînalt. Astfel, Chipul lui Hristos Cel înviat va străluci pe chipurile noastre, și întreaga noastră ființă și viața noastră se vor umple de Harul Său și se vor înnoi nu doar la Paști, ci la fiecare Dumnezeiască Liturghie la care ne împărtășim cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Său Sânge, spre iertarea păcatelor și spre tămăduirea trupurilor și a sufletelor noastre. Trăind în acest fel, vom deveni cu toții fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai Învierii.

Cultură a morţii înseamnă să ignori prigonirea şi omorârea creştinilor din Orientul Mijlociu, pentru că noi europenii ne-am uitat, premeditat şi programat, rădăcinile creştine; cultură a morţii înseamnă toate atentatele teroriste islamice, care sunt minimalizate, corect politic vorbind, prin expresia „au fost provocate de musulmanii radicalizaţi”; cultură a morţii înseamnă să absolutizezi drepturile copiilor sau ale elevilor în defavoarea autorităţii neagresive şi a demnităţii spirituale ale părinţilor sau ale profesorilor, fără să iei în calcul că în felul acesta atât copiii, cât şi elevii, vor fi transformaţi în nişte fiinţe care ştiu doar să aibă pretenţii arogante, rupte de responsabilitatea faptelor; cultură a morţii înseamnă să nu ne doară sufletul pentru tinerii care îşi desfigurează viaţa prin consumul de droguri, prin accesul direct la pornografie, care are efecte toxice asupra curăţiei minţii şi a inimii, asupra frumuseţii relaţiei dintre un bărbat şi o femeie şi asupra calităţii duhovniceşti a lăuntricului, pentru că „multiplicarea dorinţelor” „conduce la o oboseală a voinţei, stare numită epuizarea eului” [Diacon Adrian Sorin Mihalache].

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne propriii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

După cel de-al doilea război mondial, a venit însă peste poporul nostru, ca un tăvălug, comunismul ateu care i-a distrus în mare parte fiinţa modelată de credinţa sa ancestrală, cultivând în locul ei patimile contrare virtuţilor strămoşeşti: necredinţa, ura de clasă, minciuna, hoţia. După căderea comunismului, românii au fost cu totul nepregătiţi să facă faţă concurenţei economice străine care i-a distrus industria. Tot la fel, cei mai mulţi n-au fost pregătiţi să-şi asume o libertate responsabilă. Astfel migrarea în străinătate a milioane de români în căutare de lucru, ca şi natalitatea extrem de scăzută, încurajată de liberalizarea avortului (peste 20 milioane de la Revoluţie) pun în pericol dăinuirea însăşi a neamului. Populaţia îmbătrâneşte, satele sunt pe cale de dispariţie. Ne putem întreba: câtă credinţă mai curge prin sângele nostru? Dar nu-i suficient să ne lamentăm. Ce putem face fiecare pentru neamul şi ţara noastră? Bogăţia unei ţări o formează în primul rând oamenii ei. Ţara are nevoie de noi. Cine se întoarce acasă, acela se aseamănă cu marele Moise despre care Sfânta Scriptură spune că a preferat să sufere cu poporul său şi să se întoarcă în Canaan decât să aibă dulceaţa păcatului cea trecătoare a Egiptului (cf. Evrei 11, 25-26).

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Unde vom ajunge? Vom vedea noi. Dacă cei în vârstă credem că nu vom ajunge să vedem sau să primim pedeapsa, ne înșelăm. Dacă cei tineri credeți că veți scăpa să nu treceți prin momente deosebit de grele, iarăși vă înșelați. Nu criza economică, nu criza financiară sau alte crize prin care trece lumea sunt greutățile cele mai mari, ci greutățile care cu adevărat apasă asupra neamului și amenință existența lui sunt păcatele pe care noi le săvârșim, le îngăduim și le acceptăm uneori cu nepăsare.

Păcatul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu este mai vechi decât lumea; l-a săvârșit mai întâi Lucifer, alături de ceata îngerilor lui. Împotriva rânduielilor divine s-au ridicat, apoi, protopărinții noștri, Adam și Eva, râvnind la o îndumnezeire fără El (Fc. 3, 4-5). Tot împotriva Domnului au pornit oamenii a construi și turnul Babel, la propriu (Fc. cap. 11), pentru ca apoi să o facă, în diferite forme, toți mai marii lumii care, îmbătați de putere, I-au sfidat învățătura, și toți cei care au preferat orice alte închinări străine − de la idolatria păgână, pseudolatria de orice fel și până la egolatria postmodernă.

Să iertăm, să mângâiem și să cercetăm în această zi și mormintele goale ale sărăciei fraților noștri. Femeile mironosițe au găsit Mormântul gol și giulgiurile zăcând. Lângă noi sunt atâtea morminte goale ale sărăciei și în ele nu zac decât giulgiurile sărăciei și ale nepăsării noastre față de frații mai mici ai lui Hristos. Oare câți au înțeles cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul atunci când grăia mulțimilor despre împărțirea hainei tale cu semenul tău (cf. Luca 3, 11)?!

Spuneam că omul contemporan a devenit rob imaginii. Dacă imaginea este bună lucrurile sunt în ordine. Dar, dacă imaginea este rea, păcătoasă sau indecentă? Atunci este o problemă. Pentru că prin imagine intră dracul în suflet. Or imaginile păcătoase pot fi oferite de televizor, de site-urile indecente de pe internet, de facebook. Şi în felul acesta imaginea păcătoasă devine o fereastră înspre iad.

Cei care nu mai au gândul lui Hristos uită şi nesocotesc legile şi rânduielile date de Dumnezeu oamenilor dintru începutul creerii lor, privind între altele, familia, căsătoria constituită din uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Mântuitorul a spus limpede fariseilor care veniseră „să-L ispitească întrebându-L dacă se cuvine omului să-şi lase femeia sa [să se despartă n.n.] – pentru orice pricină. Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19, 3-6). Aceasta este deci familia, căsătoria rânduită de Dumnezeu: un bărbat cu o femeie şi nu un bărbat cu alt bărbat care înseamnă sodomie, păcat pedepsit de Dumnezeu cu ploaie de pucioasă şi foc, în cetatea Sodomei (Fac. 19, 24).

Azi asistăm parcă la o implozie a istoriei și fără să ne dăm seama ne îndreptăm spre o sclavie a păcatului și a depărtării de Hristos Domnul, Cel Ce ne-a cercetat prin Întrupare.

Noi cei botezați în numele Sfintei Treimi mărturisim că aparținem culturii și civilizației hristice. Ideile și gândurile sunt pâinea minții noastre. Ce fel de idei și gânduri semănăm azi în mintea copiilor? Spre ce fel de civilizație ne îndreptăm: spre cea a luminii sau spre cea a întunericului?

Să nu ne amăgim. Dacă nu ne transformăm familia într-o mică biserică, nu putem rezista tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm, fiecare cum putem, fie și cu ultimele puteri, în viața Bisericii, vom cădea pradă forțelor întunericului care vor să pună obrocul peste lumina care pâlpâie, încă, în ochii nevinovați ai pruncilor. Nu ne mai putem face prea multe iluzii cu privire la așezarea acestei lumi, la o posibilitate de redresare colectivă, pe scară instituțională. Bătălia se va duce acum chiar pe terenul nostru, al intimității noastre familiale. Acolo trebuie rezistență, la nivel micro-familial. Acolo trebuie dusă lupta cea mare. Putem ușura această luptă dacă vom dovedi, pe cât posibil, că putem fi solidari. Că ne putem strânge, unii lângă alții, unii pentru alții, încurajându-ne, îmbărbătându-ne, ajutându-ne unii pe alții cu fapta și cuvântul. Nu putem rezista altfel decât încercând, după slabele noastre puteri, a imita viața primilor creștini. Nu după formă, ci după fond, după modelul strălucit al primelor comunități creștine. Doar acolo unde există o astfel de unitate suflă mai puternic și „vântul” Duhului (Ioan 3, 8). Altfel, risipiți unii de alții, vom fi asemenea oilor rătăcite de la turmă.

Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă. Spun aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii.

Pornind de la această mărturie pe care cei ce au auzit glasul păstorilor au dat-o, înțelegem și modul în care Dumnezeu ne cheamă să fim părtași lucrării Lui, să fim mâna Sa în creație până la sfârșitul veacurilor și, înviind lăuntric, trezindu-ne din neputințele grijilor de zi cu zi, să fim și pentru alții sprijin spre împlinirea celor rânduite din veac de Dumnezeu.

Să nu uităm că lumea are nevoie să se împărtășească de Învierea lui Hristos prin deșteptarea noastră. Să nu uităm că suntem aluatul care dospește frământătura lumii și destinul lumii depinde și de mărturia noastră. Să ne unim cu lumina Învierii și noi înșine să devenim fii și fiice ai luminii pentru ca lucrarea lui Hristos să se împlinească și prin noi. Mărturisind prin faptele noastre că Hristos a Înviat, nădăjduim că măcar unii dintre cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale se vor deschide spre primirea adevăratei Lumini.

România pare că se transformă, pe zi ce trece, într‑un mare laborator de reeducare a unor conştiinţe târzii, care ţin la o credinţă vetustă, întunecată, fără orizont, numită creştinism. Credinţă care vorbeşte despre Înviere şi nu numai despre legile naturale, despre persoana umană şi nu numai despre individ sau mase, despre milă şi nu numai despre eficienţă, despre buna tradiţie a umanităţii şi nu numai despre figuraţie ieftină pe Facebook, despre ierarhie a valorilor şi nu numai despre devălmăşie axiologică totală şi clisme psihanalitice de grup.

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece omenirea, sunt foarte multe spaţii de libertate şi adevăr, de bucurie şi pace lăuntrică. Şi aceasta nu departe de noi. Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păstrat neprihănirea, cât este posibil omeneşte. Sunt, de asemenea, oameni care au căzut adânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întunericul patimilor la lumina unei vieţi frumoase…

Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în calendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi‑au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.

„Iată, iubiţii mei, port pe piept icoana Maicii Domnului Alăptătoarea. Plângeţi pentru această mamă care a plecat năprasnic dintre noi și mai ales plângeţi pentru acest copil orfan care, fiindu-i foame, încălzit la pieptul bunicii sale și al tuturor mamelor care-l mângâie acum, caută un piept pentru a fi alăptat – era un copil sugar, așa cum sunt toţi copiii mici, neînţărcaţi – însă pe acest copil, de azi înainte, îl va hrăni Maica Domnului, care ne hrănește pe toţi cei care îi cerem ajutorul în nevoi. L-a alăptat și pe Hrănitorul făpturii, ne alăptează pe fiecare în parte și mai ales pe cei care sunt fără de mamă și fără de ajutor. Deoarece Maica Domnului preferă să stea mai degrabă între cei neajutorați, decât între Puterile Cerești. Maica Domnului este hrănitoarea tuturor. Precum L-a hrănit odinioară pe Iisus Hristos Emanuel, Cel întrupat de dragul nostru și spre folosul nostru, ne hrănește, împreună cu El, și pe noi cei care, prin harul înfierii, am devenit fraţii lui Iisus și copiii Maicii Domnului”.

“Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este cea dintâi faptă care ne va apăra în anul următor de întunericul ce se abate peste lume din toate părţile, inclusiv peste ţara noastră“.

“Unirea în cuget, frăția în Duhul este una din cele mai mari puteri ale unui neam. Să ținem unul la altul și fiecare la neamul nostru, făcând împreună un zid pe care să nu-l poată dărâma nicio meșteșugire a dușmanilor care caută să ne învrăjbească”.

Prea multele noastre păcate, lipsa rugăciunii și șovăielnica sau absenta noastră credință, la care se adaugă lupta celor fără de Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, creionează situația lumii de astăzi, după chipul și atitudinea celor din timpul Nașterii lui Hristos.

Tragedia avorturilor și alte forme de aşa-zisă familie – diferite de cea tradițională, alcătuită din tată, mamă și pruncii lor – pericolul introducerii educației sexuale în școli, concomitent cu lupta împotriva religiei și a icoanelor, drama emigrației românilor în afara țării și a musulmanilor în Europa completează tabloul situației de astăzi, similară celei din timpul Nașterii lui Hristos.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este piatra de temelie a credinței și trăirii miilor de mărturisitori și mucenici din primele veacuri ale creștinismului, începând cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, până în zilele noastre, în timpul regimului comunist ateu, și va continua până la sfârșitul veacurilor. Mucenicia face parte din legea trăirii noastre creștine, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29).

Aşadar, la un praznic ca a­ces­ta, vă invit pe toţi – cler şi popor – să devenim mai con­şti­enţi de ceea Passover-Lambce este cu adevărat va­loros şi reprezentativ pentru cre­dinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie fă­cătură ori diversiune, anume con­struite în „laboratoarele“ ce­lor care nu văd cu ochi buni spi­ri­tul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielu­lui -, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sa­le bine cunoscute.