Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!”

“Infricoşător de mulţi sunt cei care se întorc înapoi. Chiar dacă au cunoscut adevărul… Nu dai importanţă întâlnirii sufletului tău cu Dumnezeu”

Cuvant al Pr. Ciprian Negreanu pentru Duminica Samarinencei, rostit in Duminica a 4-a dupa Pasti (2014):

(ascultati de la min. 8:50)

“[…] De un al doilea rod al Învierii ne amintim în Duminica samarinencei, adică scoaterea din adâncul necunoaşterii, învierea sufletului, a inimii, a conştiinţei – a sufletului, care era adormit, cum s-a întâmplat cu această samarineancă -, din adâncul păgânismului, din adâncul căderii, din adâncul desfrânărilor, a păcatelor în care trăia – căci cinci bărbaţi avusese şi acesta, cu care stătea, nu-i era bărbat [legitim, n,n.] – deci, din tot acest adânc al neştiinţei, al nepăsării, al uitării, al păcatului în sine şi al morţii sufletești, Învierea pe care ne-o aduce Hristos. Şi aceasta o pregustăm încă de acum. Cei ce vor pot să primească acest rod, pot să se hrănească cu el. Chiar dacă acum, primul rod nu-l gustăm decât atunci când, cu tot sufletul şi cu credinţă mare, cerem de la Dumnezeu să ne tămăduiască de anumite boli. Si Dumnezeu a făcut cu noi, şi va face, multe minuni, şi ne va tămădui de multe ori, şi ne va scoate din multe necazuri, şi din multe boli, şi din multe dureri – cum v-a şi scos până acum, cu siguranţă, pe mulţi dintre voi. Deci, dacă primul rod al Învierii, acesta, al învierii trupurilor şi al tămăduirii bolilor îl gustăm acum numai în parte, vremelnic, şi îl vom gusta desăvârşit la Înviere – acesta, al doilea, este stringent, necesar să-l gustăm de acum. Cine nu-l gustă de acum nici nu va gusta învierea desăvârșită dincolo. Adică, se împlineşte, cu cei ce nu vor gusta vreodată din acest rod al învierii sufleteşti, cuvântul Sf. Ioan Evanghelistul din Apocalipsă – de fapt al Mântuitorului, că El spune în Apocalipsă:

Fericiţi cei ce vor gusta învierea cea dintâi, aceia nu vor gusta moartea cea de-a doua.

Deci [daca] este o înviere dintâi, înseamnă că este și cea de-a doua. N-o spune aici, dar e clar.

Învierea cea dintâi este învierea aceasta a sufletului, trezirea la Dumnezeu, trezirea la adevărul mărturisit de Dumnezeu, învierea sufletului, a inimii noastre prinse în mreaja păcatelor şi a greşelilor şi a gândurilor omeneşti şi a micimilor omeneşti. Asta e prima înviere. Deci fericiţi cei ce participă la această primă înviere, cei ce vor să guste şi gustă din această primă înviere, aceştia nu vor gusta moartea cea de-a doua.

Adică înseamnă că există şi o primă moarte. Prima moarte este cea din care gustăm toţi, moartea trupească, toţi vom gusta din moartea aceasta, nu scapă nimeni, cum n-a scăpat nici Mântuitorul – nici n-a vrut să scape – cum n-a scăpat nici Maica Domnului – nici n-a vrut să scape. Şi această primă moarte toţi o vom gusta. Dar înfricoşător este să guşti cea de-a doua moarte, despre care se spune la Judecata de Apoi. Că Mântuitorul zice că vor merge cei ce au făcut cele bune spre viaţa veşnică, iar cei ce au făcut cele rele spre osândă veşnică – numind osânda veşnică moarte; e un fel de moarte sufletească. Aceea este moartea cea de-a doua.

Deci fericiţi aceia care gustă din acel fruct al trezirii sufleteşti, al învierii sufleteşti aici, şi păstrează acest fruct. Nu numai că gustă, şi apoi uită, ci nu-şi întorc ochii înapoi când au pus mâinile pe plug.

Fericiți aceştia, că nu vor gusta moartea cea de-a doua.

Adică nu le va zice Hristos Dumnezeu:

Treceţi de-a stânga, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui.

Nu va zice asta. E înfricoșător, înfricoşător să auzi asemenea cuvânt şi înfricoşător să fii de-a stânga. Pentru asta merită să te pregăteşti o viaţă, merită să-ţi păstrezi acest fruct al învierii, să-l ocroteşti, acest fruct al învierii, al trezirii sufleteşti.

Despre acesta vom vorbi şi despre asta ne vorbeşte învierea sufletească a samarinencei, care s-a trezit din moarte şi s-a dus şi a vestit tuturor: Am găsit pe Cel despre Care spun Scripturile! Şi după aceea, restul vieţii o dovedeşte. Ea a murit mărturisind, ea, surorile ei, fiii ei, murind mucenicește, Fotini numindu-se, în faţa împăratului roman, mărturisind pe Hristos fără frică. Ea, o femeie samarineancă simplă şi nebăgată în seamă până atunci, a ajuns să mărturisească pe Hristos în faţa cezarului roman. Şi a dovedit că acel fruct pe care l-a primit ea, al învierii sufleteşti, nu l-a pierdut.

Acesta e un al doilea pericol de care noi trebuie să ne ferim. Mulţi primesc acest dar sau mulţi poate au gustat din această trezire a sufletelor, dar mulţi se întorc înapoi. Înfricoşător de mulţi se întorc înapoi. Îl uită, nu-l hrănesc, nu-l cinstesc, nu-i dau valoarea pe care o merită acest fruct al trezirii sufleteşti, al întâlnirii tale cu Dumnezeu. Nu dai importanţă întâlnirii sufletului tău cu Dumnezeu. Şi începi să-l treci sub tăcere, începi să-l bagatelizezi, începi să-l amesteci şi să adaugi păcate peste păcate şi răutăţi peste răutăţi şi gând peste gând şi, mai ales, gânduri cărora le dăm drumul pe gură cu uşurinţă. Repet şi nu cred că veţi obosi să ascultaţi încă o dată cuvântul părintelui Arsenie Boca, care zicea:

„Măi, nu daţi drumul pe gură la tot ce vă trăsneşte dracul prin cap.”

Aşa zicea părintele Arsenie Boca şi continua:

„…cuvintele pe care le spuneţi sunt fiinţe vii care vor merge cu voi până la A Doua Venire, la Judecata cea Mare.”

Şi acolo, de faţă cu demonii, cu care aţi conlucrat să spuneţi acele cuvinte, care sunt şi roadele demonilor. Păcatul e un pact între om şi diavol împotriva lui Dumnezeu. Deci aceste cuvinte, slobozite de noi cu uşurinţă, vor merge cu noi ca nişte fiinţe vii. In ce sens? Ele rămân în inima unui om, în inima altuia şi se coc acolo, se adaugă la răul din sufletul acelui om.

Am întâlnit oameni care mi-au spus: “Părinte, n-am hulit până la 50 de ani niciodată, n-am gândit rău, n-am înjurat.” Şi la 50 de ani, la 60 de ani, mâniindu-se, devenind mai stresat, mai obosit, cum vine, o dată cu bătrâneţea, oboseala trupului, „…am început să am o hulă împotriva Maicii Domnului, un gând îngrozitor, pe care nu l-am avut niciodată. O înjurătură urâtă. Dar ţin minte că l-am auzit pe tatăl meu odată, când repara ceva, că şi-a dat peste mână cu ciocanul şi a zis înjurătura aceea.” O dată l-a auzit. A rămas în inima acelei femei şi până la 50 de ani uitase complet. A trăit cuvântul până atunci? A trăit!

„Nu daţi drumul pe gură la tot ce vă trăsneşte dracul prin cap, căci cuvintele sunt fiinţe vii, care călătoresc cu voi până la A Doua Venire”.

Şi noi poate zicem. Să ştiţi că cuvintele auzite de noi înşine sunt foarte puternice. Cuvintele noastre sunt foarte puternice. Cuvintele aduc realitatea.

Părintele Iosif Isihastul, care cred că în scurt timp va fi declarat sfânt, îi ruga pe ucenici să zică tare rugăciunea, să se audă pe sine. Şi strigau: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Şi strigau tare, îi durea gâtul, îi durea gura cât strigau toată ziua, dar se auzeau pe sine și se întărea cuvântul lui Dumnezeu în inima lor. Ei se auzeau pe sine şi se întăreau prin cuvântul ce îl spuneau. Şi să ştiţi că asta se vădeşte până şi în cuvântul preoţilor. Când preotul ţine cuvânt nu îl tine numai pentru ceilalţi, îl ţine şi pentru sine. Cuvântul ce-l zice, care nu e numai de la el, e şi de la Dumnezeu, îl întăreşte și pe el, nu numai pe celălalt. Voi, de multe ori, trăind asemenea situaţii, aţi vrut să întăriţi un om, să-i spuneţi ceva, să-l întăriţi într-un adevăr, într-o credinţă. Şi, spunând acel adevăr, acea credinţă, v-aţi întărit și pe voi. N-aţi simţit asta? Că, după ce aţi spus, şi voi aţi fost mai hotărâţi și mai lămuriţi, parcă. Aşa este cuvântul, el are putere. Chiar şi când ziceţi: “Bine, dar nu l-am zis de faţă cu alţii, l-am zis numai eu, aşa…”, nu, pentru că el atunci va trăi în tine. Se va hrăni din tine acel cuvânt. Să avem mare grijă cu cuvintele.

V-am spus şi repet, o singură dată l-am văzut pe părintele Sofian Boghiu, care a venit chemat de noi, de ASCOR, prin anul ’97 la rugămintea Înaltului Bartolomeu – l-a chemat pe părintele Sofian la Cluj. Era bătrân, vorbea încet şi aproape nimeni n-a înţeles nimic, pentru că el vorbea la microfon în catedrală, dar vorbea încet. Dar, la un moment dat s-a oprit și a zis:

„Un singur lucru mă înfricoşează şi plâng când îmi aduc aminte şi ziua şi noaptea. E un singur cuvânt din Scriptură...”

Să zică un duhovnic asemenea lucru şi de vârsta lui, trebuia să asculţi, pentru că trebuia să fie ceva important. Şi a zis:

„De orice cuvânt spus în deşert vom da seama în faţa judecăţii lui Dumnezeu. De orice cuvânt spus în deşert!”

Şi parcă un fulger a trecut prin toţi. Că aşa este. Şi dăm drumul prin gură la cuvinte cu o uşurinţă…! Şi ne mirăm că nu putem zidi nimic. Păi cuvintele ne dărâmă, cuvintele noastre ne dărâmă pe noi înşine!

Companiile, şi întâlnirile, și oamenii care nu ne folosesc, şi cu care continuăm să persistăm într-o legătură ne fac rău, atâta timp cât oamenii aceia bârfesc, judecă, sunt răutăcioşi, spun cuvinte grele, înjură… Fereşte-te, nu te crede prea tare!

Dacă mâna ta, piciorul tău, ochiul tău te duc în ispită, taie-le şi aruncă-le de la tine.

Aşa zice Dumnezeu. Oare dacă Dumnezeu credea că suntem în stare, n-ar fi zis: “Învaţă-ţi mâna să nu mai facă greşeala aia, învaţă-ţi ochiul să nu mai privească aşa, învaţă-ţi piciorul…” Dar, uite, că n-a zis asta. A zis: Şi o să cazi şi tu încercând să dai mâna altuia, vei cădea şi tu în ispită.

Şi, întorcându-mă la ce spuneam: înfricoşător de mulţi sunt cei care se întorc înapoi. Chiar dacă au cunoscut adevărul. Şi una dintre motivaţiile pentru care se întorc înapoi este şi aceasta, chiar dacă pare puerilă: că au dat drumul cu ușurință pe gură la lucruri la care nu trebuiau să dea drumul. Faceţi un experiment, deşi nu vreau să-l faceţi, dar l-aţi făcut, probabil. Daţi drumul cu uşurinţă la gură şi ziceţi, ca să fiţi în bună înţelegere cu cineva care judecă şi cârteşte uşor şi se plânge din toate, ca să fiţi asemănător cu el şi să vă împrieteniţi cu el, fiţi şi voi cârtitori, vorbiţi şi voi de rău puţin, chiar dacă până atunci n-aţi fost aşa. În scurt timp veţi deveni chiar cârtitor!  „Ceea ce faci te face”, zicea părintele Teofil şi aşa este. Şi una este păcatul de gând şi ispita de gând – şi acolo e mult de vorbit şi mult de explicat – dar mult mai grav este păcatul rostit cu gura, spus clar, sau făptuit cu mâna, cu tot ce are omul. Acela e înzecit, însutit mai grav. Bineînțeles, îşi are obârşie în gând şi în inimă, de unde vine tot răul; dar una este să-l ai în minte şi să-l suprimi, să-l dai la o parte, să-l îndepărtezi, şi alta este să-l faci, să-l lucrezi. Diferenţa e de la cer la pământ.

Şi, amintindu-mi de aceasta întoarcere înapoi a omului, după ce l-a cunoscut pe Dumnezeu, nu pot să nu-mi aduc aminte de acea viziune, vedenie a acelui pustnic egiptean care se tulbura şi se împotrivea lui Dumnezeu, că de ce Dumnezeu îngăduie ca atâtea suflete să se piardă. Şi se supăra pe Dumnezeu, se certa cu Dumnezeu şi Îi cerea să-i explice de ce atâţia oameni se pierd, de ce atâţia oameni nu se apropie de El, de ce aşa de grea pare, la prima vedere, această cale a mântuirii. Şi un înger al Domnului s-a arătat şi i-a zis:

„Deşi nu se cuvine omului şi nu poate omul cuprinde taina mântuirii, dar pentru că mulţi ani ai cerut, iată, ţi se va da.”

Şi i-a descoperit Dumnezeu ca într-o vedenie, ca într-o arătare, ca într-o parabolă ceea ce se întâmplă cu sufletele omeneşti. Şi el vede lumea ca pe un râu imens care curge, înspumat şi plin de valuri, curge la vale într-o prăpastie fără fund. Şi cu fiecare val vedea mulţimi de mii, şi mii de oameni prinși de acel val şi pe fiecare val vedea scris un păcat. Pe unele scria “desfrânare”, pe altele “mândrie”, pe unele “părerea de sine”. Şi în tot acel râu erau mulţi oameni care se pierdeau şi se duceau în abis. Și el s-a revoltat şi a zis:

„Vezi, Doamne, toţi se duc şi Tu nu faci nimic!”

Şi îngerul i-a zis:

„Uită-te mai bine!”

Și s-a uitat și a văzut pe tot râul acela mii de plute şi mii de îngeri strălucitori care, cu căngi, cu funii, cu ce puteau, prindeau oamenii care voiau şi care măcar ridicau o mână sau un deget. Pe toţi îi prindeau şi-i ridicau pe plutele acelea şi-i duceau la mal şi-i curăţau şi-i îmbrăcau în haine albe şi-i hrăneau şi-i duceau în nişte locaşuri, care erau biserici unde-i spălau prin Taina Spovedaniei şi-i hrăneau cu Taina Împărtăşaniei şi aceia se ridicau voioși şi plecau să urce pe un munte înalt, unde sus părea că este Dumnezeu şi întâlnirea cu Dumnezeu. Şi el a zis:

„Da, dar uite, numai unii, care ridică mâna…!”

Şi îngerul i-a zis:

„Uită-te mai bine!”

şi s-a uitat, şi era ca în parabola aceea a celor invitaţi la cină, când Dumnezeu trimite pe slugile Lui să umple casa şi îi adună pe ciungi şi pe şchiopi şi pe orbi şi tot mai era loc şi le-a zis:

Mergeţi şi siliţi-i să intre! Siliţi-i!

Părinţii spun ce înseamnă să silească Dumnezeu pe cineva. Dumnezeu încearcă să ne silească aducând asupra noastră şi necazuri şi încercări şi ispite şi boli şi prin asta ne sileşte cumva să ne apropiem de El, că altfel nu ne-am apropia. Altfel ne merge bine, avem de toate, nu ne mai interesează problema cu Dumnezeu. Asta înseamnă silirea. Şi i-a zis îngerul:

„Uită-te mai bine!”

şi s-a uitat şi a văzut îngeri care aveau căngi lungi şi care, la fundul râului, îi prindeau pe cei care erau acolo şi mulţi dintre ei îşi scoteau căngile din ei şi ţipau:

„Nu-mi trebuie, n-am nevoie!! Eu vreau să-mi petrec viaţa, eu vreau să fiu fericit…!”

şi continuau să cadă în abisul fără sfârşit.

Asta a văzut acel monah, dar, mai mult, şi aici voiam să vă aduc, mulţi dintre cei care se îmbrăcau în haine albe și mergeau și urcau veseli spre munte, deşi din loc în loc erau biserici de odihnă şi puteau intra oricând în ele și puteau să intre şi să se adape din Dumnezeieştile Taine şi să se întărească cu rugăciunea, cu harul lui Dumnezeu, mulţi uitau să intre în ele, mulţi aveau prea mare nădejde în forţele lor, alţii o luau abrupt spre locuri prăpăstioase, alţii se înfricoşau şi mulţi se întorceau înapoi, fugind spre valurile acelui râu. Şi chiar dacă îngerii şi celelalte suflete strigau:

„Nu te duce! Nu te duce!”,

ei strigau:

„Mai frumos era acolo… Mai bine era acolo… Mă întorc înapoi…”

Dureros este că mulţi care au simțit și au gustat această primă înviere se întorc înapoi. Să nu fim dintre aceia! Să nu se împlinească cu noi cuvântul părintelui Arsenie Boca, care zice:

„De la Dumnezeu ieşim, la Dumnezeu ne întoarcem, rotunjind cercul. Unii, însă, nu se mai întorc.”

Deci acolo, undeva, pe cercul acela, unii se pierd, o iau la stânga, la dreapta, nu mai vor să se întoarcă spre acest început adevărat, spre Dumnezeul Cel Viu.

[…]

Am înfăţişat Duminicile care vor urma şi învierile despre care ele ne vorbesc şi pe care trebuie să le gustăm şi din care trebuie să ne hrănim încă de acum, mai ales din această primă înviere, a sufletului, ca să putem să nu murim a doua oară. Amin”.

Legaturi: