CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV – intimul Duhului si puterea sfanta a cuvantului. Plus: PARINTELE SOFRONIE SI BISERICA RUSA

† 11 iulie 1993

***

PREDOSLOVIE la cartea Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I:

Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, carii au grait voua cuvantul lui Dumnezeu, carora privind savarsirea petrecerii, urmati-le credinta. (Evr. 13:7)

“Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993) este astazi unul dintre cei mai cunoscuti si cititi scriitori-asceti ai veacului trecut. Cartile lui – Cuviosul Siluan Athonitul, Despre rugaciune si celelalte, au intrat deja statornic in vistieria predaniei dreptslavitoare.

[…]

Parintele Sofronie a inceput calatoria vietii sale la Moscova. Din anii copilariei, el s’a daruit picturii. In 1922, viitorul nevoitor a scapat in Apus, pentru a-si continua indeletnicirile artei departe de tulburarile anilor de dupa Revolutie. Anii tineretelor lui au cunoscut o incordata cautare launtrica: Cum poate omul dobandi Vecinicia? La Paris i-a fost dat sa traiasca o dumnezeiasca cercetare, care mai apoi i-a schimbat toata viata: Parasind pictura, in 1925 el s’a dus la Muntele Athos sa devina monah.

Şase ani mai tarziu s’a intalnit cu Cuviosul Siluan Athonitul. Intalnirea lor a devenit un eveniment istoric ce avea sa influenteze intreaga noastra epoca. Prin Cuviosul Siluan lumea crestina a primit cuvantul de Dumnezeu descoperit, al mantuirii: „Ţine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Invatatura si experienta Cuviosului s’au facut temeiul duhovnicesc in devenirea insusi Parintelui Sofronie.

De la marele sau povatuitor, Parintele Sofronie a mostenit si marea invatatura despre cum se naste cuvantul duhovnicesc. Odata, la Athos, intr’o discutie in legatura cu felul cum vorbesc cei desavarsiti, Staretul Siluan a spus: „Ei de la sine nimic nu spun. (…) Vorbesc numai ceea ce le da Duhul”. Urmand acestei vechi traditii dreptslavitoare, Parintele Sofronie traia o sfanta teama fata de fiecare cuvant al sau, fie el rostit, fie scris. Pentru ca Insusi Domnul ne-a descoperit deosebita insemnatate a tot cuvantul rostit: “Pentru tot graiul desert carele vor grai oamenii, da-vor sama de dansul in ziua judecatii” (Mt. 12;36). El Insusi ne-a dat „pilda”: Niciodata nu a rostit cuvinte desarte. Mai mult, Fiul fiind Cuvantul, Logosul Tatalui, de la Sine nimic nu a grait. Graiurile carile Eu zic voua, nu de la Mine le graiesc , ci numai cele cate am auzit de la Tatal meu. Tocmai prin micsorarea de sine a „Eului” Propriu, Iisus Hristos S’a aratat a fi stralucirea slavei si chipul ipostasului Tatalui (Evr. 1; 3) – dragostea niciodata nu cauta ale sale. (1 Cor. 13: 5)

Simtul de raspundere pentru fiecare cuvant al sau, Parintele Sofronie l-a trait si mai adanc facandu-se duhovnic la Muntele Athos de catre Manastirea Sf. Pavel.

„Duhovnicul este nevoit sa simta ritmul lumii launtrice al fiecarui om ce vine catre el. Spre aceasta se roaga el, pentru ca Duhul lui Dumnezeu sa-l povatuiasca, dand cuvantul cel de trebuinta fiecaruia”.

Staretul isi amintea mai tarziu:

„Constientizandu-mi starea ca fiind departe de desavarsirea de cuviinta, indelung si cu durere in inima cerseam Domnului sa nu-mi ingaduie a gresi, sa ma pazeasca in caile adevaratei voii Sale, sa-mi insufle cuvintele folositoare fratilor. Iar in insusi ceasul convorbirii cu celalalt, eu incercam sa-mi tin auzul mintii catre inima, pentru a prinde gandul lui Dumnezeu, si adesea chiar cuvintele ce trebuie spuse”.

Monahii au iubit cuvantul lui, si veneau catre el din multe manastiri, pentru sfat duhovnicesc si sprijin. Candva el a zis: „Daca omul merge timp de sapte ceasuri pentru a auzi un cuvant, cum este cu putinta sa fii cu el nepasator?” Cu fiecare din cei ce veneau la el se purta cu cea mai mare luare aminte si grija, iar ei ii rasplateau acestea cu adanca recunostinta. Adesea, in obstile mari ale manastirilor athonite, grija de capetenie a mai-marilor manastirilor era organizarea practica a vietii. Povatuitorilor duhovnicesti le era greu uneori sa dea atentia necesara fiecaruia. Hrana cuvantatoare a fratilor se limita adesea la citirea in trapeza, spovedanie si dumnezeiasca slujire. Convorbirile pe teme duhovnicesti intre frati erau rare, si acestea numai intre foarte putini dintre ei. De aceea Staretul stia din experienta ce neaparata trebuinta aveau tinerii monahi de cuvant duhovnicesc si cat de important era sa-i invete lupta cu patimile.

Cand Parintele Sofronie s’a intors in Europa Apuseana, Dumnezeu i-a incredintat slujirea cuvantatoare a mantuirii multor oameni. De acum insa nu mai simtea acea libertate in cuvant. Mai tarziu Staretul scria:

„Psihologia monahilor, rabdarea lor si puterea de a indura depasea tot si pe toti cei intalniti in Europa in asa masura, incat pur si simplu nu gaseam nici cuvinte, nici forme exterioare de comunicare. Ceea ce monahii primeau cu recunostinta, in Europa zdrobea pe oameni”.

Prin rugaciune, Staretul cunostea nevoile duhovnicesti ale oamenilor chiar si fara ca ei sa vorbeasca despre ele. Se intampla ca Staretul vorbea cu cineva dar, din rugaciune, cuvantul i se indrepta nu direct catre cel cu care vorbea, ci indirect, catre altcineva dintre cei ce ascultau. Astfel, candva l-a cercetat o doamna din Romania. S’a intamplat ca ea sa fie de fata la o conversatie din trapeza, intre Parintele Sofronie si altii. Şi dintr’o data si-a dat seama ca tot ce spunea el era tocmai raspunsul la cele mai tainice intrebari ale ei. La sfarsitul mesei, impresionata, s’a apropiat de el, si inainte de a putea spune ceva, Staretul a intrebat-o cu dragoste: „Have I not answered all your questions?” [Oare nu v- am raspuns tuturor intrebarilor?, n.n.].

[Nota traducatorului, Parintele Rafail Noica:

“La aceasta intamplare traducatorul cartii a fost de fata. Era prin anii 1960. Intamplator o cunoscusem pe acea doamna, care venea vara la Campulung-Muscel pentru a asculta cuvantarile filosofului Constantin Noica. Cunoscand personal problemele din Romania, de unde plecasem nu demult, imi era limpede ca tot ce vorbea Parintele Sofronie cu o grecoaica se adresa in realitate doamnei in cauza”. ]

Inca din anii cand slujea in Franta, la Sainte-Genevieve-des-Bois, in jurul sau a inceput sa se adune o obste monahala. Staretul dadea mult timp cuvantarilor cu fratii. La inceput acestea erau povatuiri personale catre frati, dictate de imprejurarile vietii, de una sau alta din nevoile vreunei situatii concrete. Staretul, cu teama, a constientizat puterea cuvantului Dumnezeiesc – care este mai ascutit decat toata sabia ascutita de amandoua partile, si strabate pana la despartitura sufletului si a duhului, si a incheieturilor si a m aduvei, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii (Evrei 4: 12). Unii dintre frati, din neputinta, nu au fost in stare de a purta o astfel de „greutate” a cuvantului Dumnezeiesc, caci dupa firea sa, el nu este omenesc, depasind masura firii de dupa cadere. Cu toate acestea Staretul, din adanca dragoste catre fiecare dintre frati, dorind mantuirea tuturor, a recurs la urmatoarea metoda: Uneori dadea povete aspre cuiva dintre cei „tari”, atunci cand cuvantul, in esenta, era adresat cuiva dintre cei „slabi” care erau de fata la conversatie.

Uneori la trapeza, in vremea citirii scrierilor duhovnicesti, Staretul atragea atentia fratilor la cate un gand al Sfintilor Parinti. Oprind citirea, el lamurea cele auzite. In clipe de deosebita insuflare, conversatiile se prelungeau ceasuri intregi, pana la masa urmatoare. Asemenea lucruri se intamplau nu arareori si la Sainte-Genevieve-des-Bois, si in Marea Britanie, unde s’a mutat obstea in 1959. Asa s’a infiripat Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul, in tinutul Essex din Anglia. In ultimii ani ai vietii Staretului cuvantarile luasera un caracter mai regulat: fratia se aduna in biroul unde Staretul lucra si vorbea cu oamenii. Cand insa obstea a crescut in numar, cuvantarile au inceput sa aiba loc in noua biserica a manastirii, inchinata Cuviosului Siluan Athonitul. Atmosfera bisericii era mai prielnica cuvantarilor lui. Unui preot, inchinator la manastire, Staretul i-a propus sa slujeasca Liturghia. Dupa ce se impartasise, la sfarsitul slujbei Staretul i-a spus:

„Eu am fost de fata la Liturghia dumneavoastra; acum veniti si dumneavoastra la a mea”.

Avea in vedere cuvantarea pe care Parintele Sofronie urma sa o tina fratilor in acea zi. Cuvintele „liturghia dupa Liturghie” exprima cat se poate de bine adevaratul caracter al cuvantarilor Staretului: cuvantul rostit de el devenea un har povatuitor in cele ale tainelor, un fel de prelungire a starii liturgice inaintea Fetei Domnului. In aceste cuvantari se poate simti cu deosebita putere cat de strans era legata viziunea lui dogmatica cu intregul proces al vietii duhovnicesti launtrice. Dogmele Bisericii aveau o legatura reala si directa cu cele de zi cu zi ale manastirii, cu ultimele maruntisuri ale vietii zilnice a fiecarui monah. Intr’o astfel de atmosfera, prin cuvantul Staretului viata chinoviei se sfintea, si orice lucrare cat de mica dobandea o insemnatate de dimensiuni cosmice. Astfel, in viata de obste Staretul vedea mai presus de toate chipul fiintarii Dumnezeiesti – dupa asemanarea Sfintei Treimi. „Acolo” dragostea reciproca este cuprinsul vietii Fiecaruia dintre Cele Trei Ipostasuri Dumnezeiesti. Prin urmare, dragostea si unimea fratimii devenisera tema de capetenie a cuvantarilor sale:

„Astfel, in viata noastra monastica, de nu ne vom invata a iubi, nu stiu ce indreptatire s’ar putea gasi in favoarea monahismului”.

O astfel de viziune dogmatica nu era o nascocire intelectuala. Din cuvantari se vadeste ca theologia devenise deja starea lui. Acea stare, Staretul inseta sa o impartaseasca celorlalti:

„Ma rog lui Dumnezeu ca sa se intareasca in voi anume aceasta stare. Iar aceasta este „gnoseologia” noastra in calea Dumnezeiasca. Este calea catre adevarata cunoastere a adevaratului Dumnezeu – theologia ca stare a duhului nostru care traieste necontenit in Dumnezeu-Duhul Sfant”.

Cuvantarile ce urmeaza sant de o deosebita importanta, prin faptul ca ele cuprind perioada ultimilor patru ani din viata Staretului. In pragul mortii, Dumnezeu i-a dat indraznire sa vorbeasca despre sine lucruri ce pana atunci ramasesera taina sufletului sau inaintea lui Dumnezeu. In acei ani Parintele Sofronie scria:

„Apropiindu-ma de iesirea mea, in varsta batranetii, zdrobit zi si noapte de neputintele trupesti, mai putin ma pot rani de catre judecatile oamenilor in privinta mea. In vartutea acestui fapt, m’am hotarat spre o si mai mare dezvaluire, acum deja in fata multora, a ceea ce pana acum pazeam cu osardie de ochi straini”.

Aceasta nu a fost nicidecum rodul vreunei ieftine iubiri de sine sau patimase plecari asupra-si. Staretul prea bine stia cat de repede paraseste harul lui Dumnezeu pe om pentru astfel de miscari ale sufletului. In el ardea dorul de a-si vedea fratii, precum si pe toti oamenii, partasi acelorasi daruiri duhovnicesti de care il invrednicise Dumnezeu: inaintea mortii sale se grabea sa le transmita totul, pana la capat. Pentru aceasta, cuvantul Staretului, trecut prin topitoarea pocaintei, umplea atat de lucrator pe fratii cei de fata cu energia sfintitoare dumnezeiasca – putere lucratoare ce preschimba inimile oamenilor.

In cuvantarea de ramas bun cu ucenicii Sai, Domnul le-a spus: De acum voi curati santeti, pentru cuvantul carele am grait voua (Ioan 15:3). In traditia Bisericii, nu rare sant cazurile cand cuvantul sfintilor a facut sa se pogoare har asupra celor ce ascultau, impartasind sufletelor lor starea sfinteniei. Destul este sa pomenim ca prin cuvantul rugaciunii Apostolilor s ‘a clatit locul unde erau adunati, si s ‘au umplut toti de Duhul Sfant. Alte pilde: Convorbirea lui Motovilov cu Sf. Serafim din Sarov, cand Motovilov a gustat dulceata duhului dumnezeiesc si a vazut pe Sfantul Serafim in Lumina Nefacuta; sau intalnirea Cuviosului Siluan cu Parintele Sofronie, cand in vremea convorbirii, Parintele Sofronie a trait starea despre care vorbea Sfantul Siluan. O asemenea cercetare a harului a trait in 1932 si David Balfour, in timp ce vorbea cu Parintele Sofronie in biblioteca Manastirii Sf. Panteleimon. Staretul, care isi petrecuse zilele in plans infocat, in acel moment, prin cuvintele simple ale conversatiei, a impartasit lui Balfour starea sa. Balfour a trait-o ca pe o atingere a suflului nemuririi. Un simtamant cucernic a umplut intreg sufletul lui, incat nu mai putea nimic sa graiasca, ba chiar se temea sa se miste. Toate cele vremelnice au palit si si-au pierdut tot interesul. In acea uimire a zabovit aproximativ douazeci de minute.

Cuvantarile Staretului cu fratii s’au dovedit a fi un fagas al starii de har in care insusi Staretul petrecea dupa nevointa sa monahala de multi ani:

„Trebuie sa ne concentram toata atentia numai la faptul de a nu gresi, nici inaintea lui Dumnezeu, nici inaintea omului, nici fata de lucruri”, spunea el.

„Şi din aceasta viata simpla, dar concentrata pe acea porunca, se naste starea omului cand el, fiintial de acum, se traieste in Dumnezeu”. Greu de gasit cuvinte pentru a exprima acea stare care depaseste tot ce este pamantesc. „A o exprima cu cuvantul nu putem,” zicea el intr’una din cuvantarile sale, „noi trebuie sa «nimerim» in aceasta stare. Si «nimerim» in ea daca Insusi Dumnezeu vine si salasluieste intru noi – nespus de maret si de puternic, si nespus de smerit”.

Nici o structura exterioara, nici o pravila, nici o randuiala administrativa, ci anume cuvantul incredintat lui de Dumnezeu prin Cuviosul Siluan, el l-a pus la temeiul manastirii. Caci cuvantul Domnului este anume ceea ce ramane in veac, chiar atunci cand cerul si pamantul vor trece. Cuvantul de Dumnezeu dat este cea mai puternica arma in iconomia mantuirii. Puterea lui, cea vecinic lucratoare, ne-a fost prevestita de catre prorocul Isaia: Cuvantul Meu, carele va iesi din gura Mea, nu se va intoarce catre Mine desert, pana cand va plini toate cate am voit, si voiu spori caile tale si poruncile Mele (Isaia 55: 11).

Domnul a poruncit martorilor cuvantului Sau: Nu va grijiti mai nainte ce veti grai, nici va invatati; ci ceea ce se va da voua intru acel ceas, aceea graiti: ca nu santeti voi cei ce graiti, ci Duhul Sfant (Marcu 13: 11). Drept aceea Staretul aproape niciodata nu se pregatea pentru a vorbi: nu alcatuia insemnari, nu studia carti de theologie. De fiecare data mergea sa intampine fratia cu teama si cu credinta, cu mintea stand in rugaciune inaintea Scaunului lui Dumnezeu – in nadejdea ca Dumnezeu nu ii va trece cu vederea rugaciunile, si ca Duhul Sfant va invata (…) intru acel ceas ce trebuie sa zica (Luca 12, 12).

Il aduceau pe jumatate bolnav, pe jumatate orb, garbovit de batranete. In biserica il astepta deja obstea, uneori si oaspetii inchinatori, in atmosfera unei deosebite insemnatati a unei intalniri in numele lui Hristos. Staretul incepea cu rugaciuni, cerand lui Dumnezeu sa dea lui cuvant mantuitor sufletului tuturor celor de fata. In cantarea rugaciunii toti chemau pe Cel ce „pretutindenea este, si toate plineste”. Apoi Staretul de obicei se ruga Maicii Domnului cu cuvinte precum:

„Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare, carea ai nascut pre Cuvantul cel mai sfant decat toti Sfintii, da noua acum cuvant bineplacut Domnului”.

„Sfinte Ioane cel mare, Inaintemergatorul Domnului, si al lui Hristos-Dumnezeu prieten, cauta milostiv preste cei care ti-am incredintat viata noastra si mantuirea, si ne pazeste de toata primejdia duhovniceasca, pentru ca si noi sa mostenim Imparatia lui Hristos Dumnezeul nostru”.

„Cuvioase Parintele nostru Siluan, primeste pre noi, fiii tai, si roaga pre Dumnezeu ca si noi sa primim invatatura ta, carea este invatatura lui Dumnezeu Duhul Sfant Insusi”.

Urma o lunga pauza: Staretul se aduna launtric cu toata fiinta sa, si incordat, cauta cuvant prin rugaciune. Inima Staretului, subtiata de multi ani de plans si suferinte, ca un radar foarte sensibil, era in stare sa prinda cele mai subtiri miscari ale duhului care „unde voieste sufla” (Ioan 3, 8). Şi parca intrand in acel suvoi al veciniciei, incepea sa vorbeasca, schimbandu-si infatisarea fetei si dezvaluindu-se in maretia imparateasca a cuvantului sau. El vorbea rar, ca din inima. Cu toate acestea, Staretul se purta totdeauna in chip cat se poate de firesc si simplu. Nu era la el nimic pretentios, neadevarat, ceva care sa aduca cu un oracol pronuntand o profetie. Nu. Doar avantul rugaciunii fierbinti catre Dumnezeu, prin cuvantul lui cuprindea pe cei de fata si le inalta cugetul in acea lume unde realitatile dumnezeiesti se contempleaza ca ceva vadit.

El insusi candva s’a marturisit fratiei, intr’una din cuvantari, cand nu erau oaspeti de fata:

„Eu tot mereu am incercat sa va explic cum se naste cuvantul lui Dumnezeu in inima omului. Acest proces nu este atat de simplu, si totusi el este foarte limpede si definit. In ce chip sa auzim, in locul glasului nostru patimas, glasul Dumnezeului nostru in inima noastra? In ciuda sarcinii nespus de marete ce ne sta inainte, viata noastra ramane totusi cat se poate de simpla in manifestarile ei exterioare. Atunci cand cuvantarile noastre erau in prezenta oaspetilor, desi cuvantul meu se adresa noilor-incepatori, am observat ca, in chip curios, rugaciunea mea pentru a primi cuvant ii includea si pe ei. Iar a include si pe ei – inseamna a schimba cuprinsul cuvantarii. Astfel incat, cand santem singuri, ma simt mai liber, in ciuda reactiilor si starilor diferite ale celor prezenti aci. Şi totusi, nici in acest caz nu ne simtim total liberi, si nu dobandim unimea cuvantului, deoarece cuvantarea noastra nu se poate adresa unui nivel comun tuturor, caci fiecare se afla la un alt nivel”.

Mare era setea Staretului de a vedea pe cei pe care-i duhovnicise, bucurandu-se de „toata plinirea Dumnezeirii” (Cf. Col. 2:9). Drept aceea, mereu era muncit de intrebarea: Cum sa impartasesti generatiilor ce vin aceasta experienta launtrica? Este oare cu putinta a cultiva in ceilalti dorul cuvantului? Astfel, de o deosebita nadejde il umpleau cuvintele Vechiului Legamant, unde se vorbea de „scoli de proroci” (Cf. 1 Imp. 19-20; 4 Imp. 2:3). El spunea fratiei:

„Noua tuturor ne este de neaparata trebuinta sa ne dezvoltam pana la a auzi fara gres glasul Domnului – nevointa care cere necontenit, zi si noapte, atentia launtrica. Astfel viata simpla, in cele din afara, devine o necontenita impartasire cu Dumnezeu”.

El credea ca usile catre cele mai inalte masuri ale desavarsirii nu sant inchise nimanui, ci, prin adanca pocainta, foc care mistuie tot ce este necurat in om, prin necontenita petrecere cu mintea in Dumnezeu, Domnul, in a Sa mila, poate veni si savarsi Insusi toate.

Cuvantul Staretului avea un anume „gust”. Precum tot cuvantul duhovnicesc nascut in Dumnezeu, el purta aceeasi calitate: omul recunostea intuitiv in el Adevarul. Este cu neputinta a-l imita, inlocuind adevarul cu eruditia exterioara sau cu masca buneicinstiri. Omul aude glasul veciniciei ei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr’o marturie launtrica ce nu se supune nici unei analize. Avand trecuta o indelunga nevointa a minţii, dureroasa si cu multa truda, Staretul de acum petrecea nedezlipit cu gandul in Dumnezeu, si nevazut Ii contempla maretia si intelepciunea varsandu-se in suvoiul voii Sale celei vecinice. Pomenirea lui Dumnezeu ii sfintea toata lucrarea si cuvantul, si de acum ii era cu neputinta a nu iubi pre El din toata inima si din toata intelegerea si din tot sufletul si din toata taria sa (Marcu 12:33).

O veche predanie athonita porunceste tinerilor monahi sa traiasca gandul ca „toti duhovnicii sant sfinti, dar duhovnicul meu e mai sfant“. Nu le era greu a pazi aceasta pravila celor ce erau cu Parintele Sofronie. Cu toate acestea, faptul ca el era atat de simplu si de accesibil, ascundea de ochiul mintii contemporanilor adevaratele lui dimensiuni, al caror inteles, treptat, se dezvaluie de abia acum, cand el nu mai este cu noi.

In exemplarul personal al ultimei sale carti, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, abia dupa moarte am aflat, ingrijit asezat in ea, un ravas tuturor celor pe care atat de mult ii iubise sufletul lui:

“Nu imi este usor sa va parasesc, insa cerc o oarecare nadejde ca, prin aceasta carte, impreuna cu celelalte ale mele, veti putea vedea inima mea cea „adanca”, si gandul meu pe care am incercat sa-l exprim prin cuvantul meu, nascut din rugaciune fierbinte cu lacrimi. De fiecare data, cand veti voi, veti putea, citind, sa fiti cu mine in planul Duhului, mai cu seama daca acest chip al impartasirii il veti sustine in acelasi timp cu rugaciunea”.

Ierom. Nicolai Saharov

***

Marturia Duhului: Parintele Sofronie si Biserica Rusa

“La inceputul anilor ’90 au venit la Manastire oas­peti din Rusia – fenomen foarte rar in acei ani. Fiind de fata la una din cuvantarile Staretului impreuna cu obstea manastirii, unul din oaspeti a cerut Staretului sa rosteasca un ultim cuvant pentru monahism. Vazand in aceasta semnificativa intalnire Pronia lui Dumnezeu, Staretul a inceput sa vorbeasca, adresand cuvantul intregii Biserici Ruse. Intalnirea l-a rascolit pe Staret in chip deosebit, caci de-a lungul intregii sale cai cres­tinesti el adanc se plecase inaintea nevointei mucenicesti pe care a rabdat-o Biserica Rusa in veacul al XX-lea. Fiind in pragul mortii, in acel moment Staretul s-a hotarat sa dezvaluie ceea ce ii fusese dat sa traiasca de-a lungul a multe decenii in rugaciunea sa neincetata pentru Biserica Rusa, precum ii fusese aratat de catre Duhul Adevarului. In acea cuvantare Staretul cu frica a cutezat sa rosteasca aceste cuvinte indraznete:

„Duhul lui Dumnezeu ma instiinteaza pentru adevarul cuvintelor mele in legatura cu Biserica Rusa si cu Patriarhul ei cel de Dumnezeu dat. Staruitor va rog pe toti: Ascultati-mi cuvantul pe care Dumnezeu mi l-a dat[1], si pentru care toata raspunderea o iau asupra-mi”.

Ele sunau ca marturisirea lui inaintea intregii Biserici Ruse, si ca testamentul lui pentru intreg credinciosul popor rus.

Atat Staretul Sofronie cat si parintele si povatuitorul lui duhovnicesc, Cuviosul Siluan Atonitul, priveau prigonita Biserica Rusa, in suferintele ei pentru credinta, ca pe o pilda de nevointa muceniceasca pentru intreaga lume crestina. In anii de dupa Revolutie, contempland in duh batalia credintei in Hristos Dumnezeu, cu necredinta, Staretul simtea ca infruntarea cea mai crancena avea loc in Rusia. Din aceasta pricina rugaciunea sa pentru credinciosii acelui pamant era deosebit de arzanda. Cu toate acestea, la Manastirea Sf. Pantelimon de la Athos, unde Parintele Sofronie si-a inceput calea monahala, atitudinea fata de Biserica Patriarhala Rusa era departe de a fi binevoitoare. In unii din ierarhii si preotii ei, Staretii athoniti vedeau pe „vanzatorii” lui Hristos, care in chip fatarnic faceau compromisuri cu regimul atheist. Intr-o scrisoare catre David Balfour, Staretul scria:

„(…) Staretii athoniti se raporteaza nebinevoitor fata de Mitropolitul Serghie. (…) Eu nu mi-am ascuns simpatia fata de Biserica Patriarhala Rusa, si de aceea m-am vazut supus unei oarecare persecutii”.

Staretul isi amintea cum l-au chemat odata la o sinaxa cu monahii unde i-au cerut sa se lepede de convingerile sale fata de Biserica Rusa. Tacut, el le-a ascultat invinuirile, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l lumineze si sa-i dea cuvantul de folos. Intr-un anume moment a simtit in inima: „Ei, acum vorbeste!” Si Parintele Sofronie s-a ridicat sa vorbeasca. Cuvintele lui simple, dar care purcedeau din experienta data lui de sus, au invederat adevarul ca pe un fapt vadit ce nu mai cere nici o alta dezbatere. Dupa intamplarea de mai sus, atitudinea fata de Biserica Rusa in manastire s-a schimbat intrucatva. Acum, la inceputul celui de-al treilea mileniu, ne aflam in fata dovezii vadite a adevarului cuvintelor lui, carora insasi istoria le poarta marturia. Dupa cateva decenii, slobozita de asuprirea comunismului, Biserica Rusa s-a ridicat din cenusa ca singurul martor negresalnic al adevarului Dreptei Slaviri in Rusia care si-a pastrat credinciosia fata de Cel Care i-a asezat temeliile – Hristos. Dupa saptezeci de ani de stapanire atheista, „portile iadului nu au biruit-o”.

In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind deja la pustie, adesea se ruga nopti intregi pentru toate popoarele „ca intr-un fel de nebunie”: era strigatul launtric catre Dumnezeu pentru pacea intregii lumi. Insa, ca si mai inainte, prigonitii Rusiei ocupau primul loc in constiinta lui. Rugaciunea pentru ei era la inceputul tuturor rugaciunilor lui, si la mijloc, si la sfarsit.  Acea rugaciune l-a legat pe  Staret pentru totdeauna cu un fir duhovnicesc nevazut de soarta bisericii Ruse.

Venind in Franta dupa razboi, Staretul in chip firesc a facut cerere de a fi primit in clerul Exarhatului Bisericii Ruse. Staretului ii era straina constiinta acelora dintre emigranti care rupsesera comuniunea liturgica cu Biserica Patriarhala, in vartutea opozitiei lor fata de situatia politica contemporana din Rusia, si care socoteau lupta cu puterea sovietica ca momentul esential si cel mai important al vietii lor. In acei ani, apartenenta la jurisdictia Patriarhiei Moscovite in Franta, ba chiar in intregul Apus, era supusa multor greutati. Toti cei ce mergeau la Biserica Rusa a Patriarhiei Moscovei erau socotiti „agenti ai lui Stalin” si, inevitabil, erau supusi unor presiuni morale. Pentru faptul ca apartinea Bisericii Patriarhiei Ruse, Staretul a fost nevoit sa plece de la Institutul Sfantul Serghie din Paris. Insa Staretul primea cu recunostinta fata de Dumnezeu aceste incercari: vedea in ele „o oarecare masura de impartasire” a suferintelor poporului ortodox rus.

Staretul spunea: „Biserica in Rusia este Biserica in iad”. Era puternic atras, anume sa fie cu ei „in iad”, sa se roage impreuna cu ei. In 1958 Parintele Sofronie a calatorit in Rusia la invitatia oficiala a Patriarhiei Moscovei, cu intentia tainica de a ramane in Lavra Sfintei Treimi a Sfantului Serghie, spre a impartasi soarta Bisericii suferinde. La intrevederea cu Preafericitul  Patriarh  Alexei  I,  cand  i-a dezvaluit intentia sa, Preafericitul i-a raspuns: „Parinte Sofronie, veniti maine, si va voi da raspuns”. In ziua urmatoare Patriarhul a spus: „Parinte Sofronie, nu pot toate”. Staretul s-a vazut nevoit sa se intoarca in Apus, insa partasia vie  in  rugaciune cu  poporul   suferind  se intiparise  adanc  in  constiinta  lui.  Fusese  izbit  de contrastul neinchipuit pe care il prezenta atunci viata din Rusia Sovietica. Pe de-o parte, poporul adanc credincios; oamenii sufereau la vederea necredintei celorlalti si plangeau pentru cei ce refuzau sa vada cea atat de limpede, atat de „vadita” Fiinta si prezenta a lui Dumnezeu, traind starea celor necredinciosi ca pe cea mai cumplita nefericire. Pe de alta parte, necredinciosii, carora le era rusine ca printre ei inca se aflau atatea „prejudecati”, si care faceau totul pentru a izbavi tara „progresista” de aceste ramasite ale vechii „ignorante”.

Staretul isi amintea mai cu seama de o intamplare in Biserica Academiei Duhovnicesti a Moscovei, unde slujise  Liturghia. La sfarsitul slujbei, poporul  se inghesuia sa sarute crucea. Multi plangeau, dar o femeie in varsta plangea cumva in chip deosebit, chiar daca linistit – cu frangerea unei inimi indurerate. Staretului i s-a indurerat sufletul de compatimire si a simtit cum i se rupe inima. A luat crucea in mana stanga,  iar cu dreapta a tinut capul batranei si a intrebat-o incet la ureche: „Care va este durerea?” „Am un fiu necredincios”, a raspuns ea, si a plecat, plangand si mai tare. Staretul a ramas impresionat de adancul suferintei ei: era nu mai mica decat suferinte mame ce si-a pierdut singurul ei fiu.

Dupa caderea sistemului comunist a inceput renasterea duhovniceasca a poporului rus. O data cu aceasta s-au ivit nu putine noi miscari bisericesti si in afara Bisericii. In acesti ani grei, intarit de marturia launtrica a dreptatii Bisericii Ruse, Staretul a chemat pe fiii ei sa se tina neclintit de omoforul ei mantuitor. Unul dintre duhovnicii rusi a impartasit Staretului Sofronie indoielile lui, starnite de anumite manifestari din Biserica Rusa. Drept raspuns, Staretul i-a scris:

„(…) Rog cu staruinta pe Sfintia Voastra sa faceti ascultare glasului meu, al unui om pacatos: Ţineti-va cu toate puterile numai de Biserica Patriarhala. Ţineti-va pana la „marturisire” (ca sa nu zic pana la „martiriu”, adica pana la moarte). Mantuirea este numai in Ea. Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste manifestarea lor exterioara – sunt curse ale vrajmasului. Prin ele vine numai razvrat, ura, obsteasca pierzanie.

Va scriu acestea cu deplina constiinta a raspunderii mele inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii celei Rascumparate cu scump Sangele Fiului lui Dumnezeu celui Intrupat.

Oricat ar fi de neocolit neajunsurile – Ea si numai Ea singura isi va afla calea Sa cea adevarata. Asa spunea la vremea sa Ioan Gura de Aur. Asa spunea Cuv. Serafim din Sarov. Asa gandesc toti nevoitorii tuturor generatiilor care cu adevarat se tem de a gresi”.”

Ierom. Nicolai Saharov

 (in: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004)

---

[1] „Cuvinte îndrăzneţe”: într’adevăr, în treizeci şi unu de ani, nici o singură dată nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să afirme deschis că ceea ce ne povăţuia era cuvântul lui Dumnezeu, insuflat de Duhul Sfânt. (N. tr.)

LEGATURI:

***

***

***