MODELUL SI MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ care a renuntat la o multinationala pentru o naveta la un sat din Apuseni: MIRELA MIRON

13-01-2014 14 minute Sublinieri

aa

“Ai încredere: o conştiinţă curată e cel mai de preţ lucru… Nu-ţi va ieşi din prima, dar îndrăzneşte, dă voinţă şi vei primi de la Dumnezeu puterea de-a reuşi”

  • Gandul:

VORBEŞTE ROMÂNEŞTE. Profesoara care a renunţat la salariul şi maşina de serviciu de la multinaţională pentru a-i învăţa limba şi literatura română pe copiii din Apuseni

O profesoară de limba română face zilnic naveta din Cluj-Napoca, peste 100 de kilometri dus-întors, în fiecare zi, ca să-i înveţe carte pe copiii din Mărişel, o comună din Apuseni. Mirela Miron se trezeşte la 5 dimineaţa, la 6 e în microbuz, alături de copii, iar la 9 – la ore. La finalul zilei reface traseul, dar în sens învers: Mărişel – Cluj.

Am petrecut o zi cu ea, ca să-nţeleg motivul care a făcut-o pe doamnă asta de  oraş să renunţe la domnie –la un salariu mare şi la maşină de serviciu” –  pentru o oră de limbă română. O zi ca un film.

E trecut puţin de ora 6 dimineaţa, iar microbuzul care duce muncitorii la centrala Hidroelectrica întârzie. Calea Turzii din Cluj-Napoca e pustie, abia trece câte un taximetru rătăcit sau un autobuz de transport în comun. Un bec chior, învăluit în vălătuci de ceaţă, luminează anemic strada. E frig, iar Mirela Miron se plimbă pe marginea străzii, să se încălzească, cu ochii în patru, să nu piardă maşina. Are 39 de ani, este profesoară titulară de limba şi literatura română şi aproape zilnic face naveta din Cluj-Napoca, 50 de kilometri dus, 50 de kilometri întors, pentru a-i învăţa carte pe copiii şcolii “Pelaghia Roşu” din Mărişel, în creierii Munţilor Apuseni.

Foto: Raul Ştef

Trece de 6.15 când un microbuz alb urcă gâfâind Calea Turzii şi trage lângă trotuar. Profesoara urcă, ocupându-şi locul în ultimul rând de scaune, lângă geam. O oră şi jumătate face până la  centrala Hidroelectrica, aflată la 10 kilometri de Mărişel. Acolo coboară şi aşteaptă alte 30 de minute până când o ia microbuzul şcolii care strange copiii din satul Ruseşti pentru a-i duce la ore. N-are încotro. Ea a ales să le predea copiilor de la ţară, aşa că se descurcă cum poate. Drumul nu i se decontează.

În microbuz e întuneric. Muncitorii picotesc în timp ce de la difuzor Julio Iglesias se tânguie în spaniolă, fără ca nimeni să îl bage în seamă. Nici Mirela Miron, care-şi scoate din geantă un ghem de curele cu o mică lanternă fixată. Un fel de lampă de miner, pe care şi-o aşază pe frunte.

Foto: Raul Ştef

“Nu îmi permit să îmi pierd timpul. Ceasul e preţios pentru mine. Pe drum citesc sau ascult conferinţe la MP3, ori împletesc şnururi colorate, de prins la încheietură”, spune profesoara în timp ce fixează fasciculul de lumină. Să-i bată pe carte.

E aproape 7.30 când microbuzul opreşte în faţa centralei, prima oprire spre şcoala din Mărişel. Mirela Miron coboară şi aşteaptă cealaltă maşină într-un mic magazin comunal. Acolo îşi ia cafeaua, după acelaşi ritual. Mereu fără zahăr, pe care i-o dă Mariana, cu care s-a împrietenit. Se lipeşte de soba de teracotă, cu paharul ieftin în mână, gândindu-se la cum va fi la iarnă când satul va sta îngropat în zăpadă şi maşinile n-or să mai urce pe munte.

Foto: Raul Ştef

Un sunet de claxon o face să tresară. E ora 8.00: şoferul de pe microbuzul şcolii e punctual. Profesoara urcă şi se aşază în primul rând de scaune. Maşina porneşte spre Ruseşti, satul din care adună copiii care aşteaptă, cuminţi, câte doi, câte trei, la marginea drumului de ţară.

“Sunt copii din satele aparţinând comunei Mărişel, cea mai întinsă din România. Maşina ajunge şi la zece kilometri de şcoală pentru a-i prelua, casele sunt răsfirate pe dealuri… Unii stau foarte departe, vin pe jos până la drum, iar de acasă până la microbuz străbat pe jos alţi 10-12 kilometri. Nu e uşor nici pentru copii”, spune – ca o litanie – dascălul.

În microbuz urcă, pe rând, şi copiii. Râd, povestesc, minutele trec repede.

Foto: Raul Ştef

“Fac acest traseu aproape în fiecare zi. Mă trezesc la 5 dimineaţa, la 6 prind microbuzul la 8 vine al şcolii, iar la 9 sunt la Mărişel. Trei ore dus, trei ore întors. Uneori vin la şcoală cu maşina doctoriţei din sat, alteori cu vreun localnic care lucrează la Hidroelectrica. Nu vin tot timpul acasă. Se-ntâmplă să rămân peste noapte la vreo familie unde sunt copii. E prea obositor să fac zilnic naveta din Cluj şi nu aş da randament la ore. Trei ore dus, trei ore întors nu prea pot face zilnic, oboseala se acumulează, se scuză profesoara.

Rămâne peste noapte în sat şi pentru că a organizat un mic atelier de cusut cu fetele din clasele mai mari, cu care şi-a propus să coase ii. Îi are şi pe cei de-a opta, cu care de la 8.00 face pregătire pentru examenul de evaluare naţională din vară.

Mirela Miron predă la Mărişel din 2012. Are 18 ore pe săptămână la 48 de elevi, împărţiţi în patru clase, de la a cincea şi până la a opta. Majoritatea sunt băieţi.

La şcoala din Mărişel ziua începe la ora 9 fix,  cu elevii încolonaţi în curte, pe clase. Şi cu un ritual: “tonul la cântec” – “Deşteptă-te, române!”. Când ultimul vers se termină, ca la un semn, copiii se întorc către biserica din vecinătate şi spun, în cor, “Împărate ceresc”.

Foto: Raul Ştef

“Aşa este aici, la şcoală, tradiţia la fiecare început de ore, şi se păstrează. Asta îmi place la munte, că sunt oameni care îl simt aproape pe Dumnezeu şi care mai fac semnul Crucii deasupra pâinii proaspăt scoase din cuptor”, spune Mirela Miron.

Prima oră de română o are cu cei mai mari, de-a opta, cărora le-a pregătit un test. “Este un test recapitulativ, cu o durată de 30 de minute. Avem un citat din legende populare româneşti, iar întrebările testează cunoştinţele elevilor despre familia lexicală a unor cuvinte sau formarea unui substantiv, le cere profesoara.

Nu trec zece minute, când primele foi sunt întoarse cu faţa în jos, semn că elevii au terminat. Mirela Miron le strânge. Notele la test se vor da ora viitoare.

Următoarea oră e cu cei de-a cincea şi e una de lectură. Se citeşte  “Împărăţia lui Ciuboţel” a scriitorului basarabean Spiridon Vangheli.

“Lipsa de lectură se cunoaşte, dar sunt soluţii pentru asta. Ideal ar fi să avem cărţi noi, dar la bibliotecă nu sunt fonduri pentru cărţi”, spune cu amar profesoara. Predă după manuale vechi, de 15 ani, dar nu se lasă. Şi profită de Facebook. Pentru că unii copii au conturi pe reţea, profa de română le-a trimis o carte în format PDF. A Sînzianei Popescu, “Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm”, “roman fantasy din mitologia românească”.

“Toţi citesc cartea acasă, pe calculator, şi spun că le place. Aveam nevoie de cărţi pentru ei şi am găsit soluţia”. Nu-i singura aleasă.

Sătulă să aştepte de la alţii, de la cei responsabili, salvarea educaţiei, Mirela Miron a creat rezistenţa. Cu un blog, unde scrie despre cartea românească.

Autorii români sunt sufocaţi pe piaţă de marketingul agresiv al traducerilor, al cărţilor de succes, pentru că sunt frumos colorate. Mi-am propus să citesc cu elevii mei literatură română şi dintr-un spirit de patriotism. Încurajarea scrierilor româneşti ar trebui sprijinită de Guvern după modelul ţărilor nordice, unde sunt programe guvernamentale, se aleg cele mai bune zece cărţi din listă, le cumpără şi le trimit la şcoli. Este literatură naţională”.

Foto: Raul Ştef

A treia oră o ţine la a şasea. O lecţie recapitulativă despre Fonetică. La prânz intră la a VII-a, unde lansează o provocare: scrierea unei povestiri de la o temă dată, de la cuvinte cheie: “ceas”, “potcoavă”, “floare”, “măr”, “pod”…

Copiii se agită, ideile se bat, se fac propoziţii şi fraze. La final, câştigătorii primesc câte un Plus în catalog de la Mirela Miron. O profesoară atipică.

 

Pentru că Mirela Miron a intrat în învăţământ doar de cinci ani deşi a absolvit două facultăţi de profil – Limbi Clasice şi Litere. Mărturiseşte că la început nu a atras-o profesoratul, ci şi-a dorit “un salariu mare şi o maşină de serviciu”. Aşa că s-a angajat la multinaţională unde a lucrat şapte ani în publicitate.

“La 30 de ani mi-am pus întrebarea «ce fac eu, de fapt?» şi mi-am răspuns că fac bani pentru firmă. Mi-am adus aminte că am o bibliotecă în mintea mea, că pot să ofer ceva şi că pot să am satisfacţii, chiar dacă nu sunt bine plătită. A fost greu la 30 de ani, dar am început a doua facultate şi după absolvire am intrat în învăţământ. Au urmat examene, cursuri de formare, titularizare. A fost greu să trec de la un salariu mare şi de la maşina de serviciu, la un salariu de 900 de lei lunar. Nu am resimţit asta nici ca pe un regres, nici ca o depresie. Spun doar că a fost dificil”, povesteşte Mirela Miron.

Foto: Raul Ştef

De anul trecut, Mirela Miron este profesoară de limba şi literatura română la Mărişel, după ce a fost suplinitoare la licee “de fiţe” din Cluj-Napoca.

“Am avut a doua notă la titularizare. Pentru mine exista posibilitatea de a mă [detasa] într-o şcoală din municipiul Cluj-Napoca, dar pe o perioadă determinată, de un an – de doi. Cred că nu pot să progresez, nici elevii nu o pot face, cu profesori care se schimbă o dată la un an sau doi. Mi-am propus să rămân mai mulţi ani în Mărişel pentru a  avea şi eu satisfacţii din munca mea, iar copiii să reuşească să înveţe ceea ce am de oferit”.

Recunoaşte că alegerea a fost grea, pentru că ajunge târziu acasă, obosită, are doi copii de crescut şi nu mai are timp de meditaţii.

“Nu regret nicio clipă hotărârea luată. A meritat să fac acest pas, pentru că se poate lucra cu copiii din Mărişel. În plus, îmi place zona, îmi place şcoala, colegii, oamenii. Mie îmi place profesia pe care o am, cred că o fac bine şi cred că am ceva de oferit. De ce limba română? Limba română, limba maternă, îţi oferă o viziune asupra vieţii, iar lectura îmbunătăţeşte nu doar vocabularul, ci şi cunoaşterea. Cu cât cunoşti mai multe cuvinte, mai multe noţiuni, experimentezi sentimente. Cred că lectura îi va ajuta pe copii în viaţă, îi va ajuta să vorbească corect propria limbă, pentru ei, ca oameni”, spune Mirela Miron.

 

E ora 13.00, iar microbuzul plin cu copii se pregăteşte de plecare. În mijlocul lor, Mirela Miron care are trei ore până acasă. De pe dealuri, vântul pare a se înteţi, iar vremea se răceşte. În maşină, un grup de fete încep să colinde. Se apropie Crăciunul.

MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ după scandalul şpăgii din şcoala de fiţe

Am văzut, în ultimele zile una dintre cele mai negre părţi ale şcolii româneşti. Este e notorietate cazul învăţătoarei Dana Blându, filmată de o mamă în timp ce îi certa pe părinţi pentru cadourile simbolice, de neacceptat, în opinia sa, într-o “şcoală de fiţe”. Vineri, la prânz, învăţătoarea Blându a părăsit sistemul: a fost demisă din funcţia pe care o ocupa la Şcoala 10. În timp ce toată lumea vorbeşte astăzi despre “şcolile de fiţe” din Capitală, noi vă propunem să mergem împreună într-o şcoală de ţară, o şcoală dintr-o comună de munte, pe nume Mărişel.

În timp ce un dascăl pleacă din şcoală pe uşa din dos, acoperit de ruşine, un altul intră pe uşa din faţă, cu dragoste de copii, încredere în viitor şi disponibilitatea de a face sacrificii. Este vorba de Mirela Miron, pe care aţi cunoscut-o, în gândul, în urmă cu o lună, drept corporatista care a renunţat la un job bine plătit pentru a-i învăţa româna pe copiii de la Mărişel.

Gestul ei neînţeles de mulţi, are o explicaţie. Mirela Miron crede în viitorul meserie de dascăl, la fel cum cred şi colegii ei de la şcoala “Pelaghia Roşu” . I-am întâlnit la ei acasă, în munţii Apuseni, şi veţi ajunge să le cunoaşteţi poveştile, în zilele următoare, din gândul.

Astăzi începem prin a vă prezenta MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ, profesorul Mirela Miron. Un manifest care vorbeşte despre alegerile pe care suntem forţaţi să le facem zi de zi de dragul copiilor noştri, despre rezistenţă în faţa tentaţiilor la care un dascăl este supus, despre conştiinţa unei misiuni, despre tarele şi virtuţile învăţământului românesc.

“Dezastrul pe care îl trăim noi în şcoli este mai grav decât ceea ce se întâmplă la Roşia Montana sau la Pungeşti. Totuşi, nu va ieşi nimeni în stradă, pur şi simplu pentru că doar noi, cei din sistem, înţelegem cu adevărat ce se întâmplă; ceilalţi doar observă efectele dezastruoase asupra copiilor lor“, crede profesoara de română, care are o recomandare pentru studenţii şi dascălii aflaţi la început de drum.

“Corupţia e rară în şcolile româneşti, dar de-o vei întâlni, părăseşte dacă poţi, acel loc. Nu-i vei putea schimba pe oameni, dar ai dreptul la propria ta opţiune. Refuză să colaborezi şi ia atitudine contra atunci când gesturile simbolice de recunoştinţă ale părinţilor către noi sunt transformate în profit, dar nu-i judeca pe colegii ce au ajuns să-şi necinstescă profesia, deoarece sărăcia e greu de suportat.  Ai încredere: o conştiinţă curată e cel mai de preţ lucru, iar acolo unde nu vei găsi ceea ce aştepţi aminteşte-ţi că şi tu faci lucrurile să meargă,  pentru că vrei şi pentru că te pricepi în profesia pentru care te-ai pregătit. Nu-ţi va ieşi din prima, dar îndrăzneşte, dă voinţă şi vei primi de la Dumnezeu puterea de-a reuşi”.

Vă prezentăm mai jos, integral, mesajul ei.

Vă invităm să îl citiţi şi vă lansăm o provocare: aceea de a ne trimite exemple de dascăli integri, dedicaţi, profesionişti, care îşi fac meseria la fel de frumos precum, odinioară, domnul Trandafir. Suntem siguri că astfel de exemple există în viaţa reală, nu doar în cărţi şi aştepăm să ne scrieţi, pentru a-i cunoaşte cu toţii pe adresa de mail online@gandul.info.

MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ

“Dragi viitori profesori de limba şi literatura română,

Este de admirat că alegeţi o profesie într-un sistem de învăţământ ce seamănă foarte bine cu o cursă cu obstacole, atât pentru noi, cât şi pentru elevii noştri. Aceasta dovedeşte multă dragoste, dar şi abilităţi de luptător. Sistemul de învăţământ se află într-un moment dificil în care se desfiinţează clase, se închid şcoli, se desfiinţează posturi, iar în locul eminenţilor colegi pensionaţi, din şcolile de prestigiu, ajung, fără concursul cuvenit care ar dovedi performanţa, colegii profesori cărora li s-au desfiinţat şcolile. Examenele de titularizare oferă, de cele mai multe ori doar un post de suplinitor, iar, în cazul fericit în care ai o notă foarte mare, un post de titular într-un sat. Nu e de dispreţuit, chiar dacă drumul până acolo e obositor.

Omul sfinţeşte locul şi s-ar putea să găseşti acolo elevi motivaţi, colegi primitori, respect, precum şi stabilitatea necesară formării tale profesionale, dar şi ca om.

Noi cei din generaţia mai veche, am văzut, în ultimii ani, cum dispar şcolile profesionale, iar specialiştii din toate meseriile au ajuns bodyguarzi la bănci, în cazul în care n-au plecat din ţară. Am asistat neputincioşi la eliminarea examenului de admitere la liceu sau la facultate, la modificarea programului universitar al unui student, la scoaterea gramaticii din programele de liceu, a literaturii de la proba orală bacalaureatul la limba şi literatura română, a culturii generale şi a cronologiei din manuale. Programele disciplinei pe care o predăm propun pe prima lor pagină atitudini şi valori ce nu se regăsesc deloc în paginile următoare. Am văzut, de asemenea, cum criteriile de performanţă se relativizează, iar noi suntem expuşi furiei părinţilor avizi de note mari ce oferă posibilitatea de admitere în licee bune sau locuri bugetate la facultate. Dezastrul pe care îl trăim noi în şcoli este mai grav decât ceea ce se întâmplă la Roşia Montana sau la Pungeşti. Totuşi, nu va ieşi nimeni în stradă, pur şi simplu pentru că doar noi, cei din sistem, înţelegem cu adevărat ce se întâmplă; ceilalţi doar observă efectele dezastruoase asupra copiilor lor.

Corupţia e rară în şcolile româneşti, dar de-o vei întâlni, părăseşte dacă poţi, acel loc. Nu-i vei putea schimba pe oameni, dar ai dreptul la propria ta opţiune. Refuză să colaborezi şi ia atitudine contra atunci când gesturile simbolice de recunoştinţă ale părinţilor către noi sunt transformate în profit, dar nu-i judeca pe colegii ce au ajuns să-şi necinstească profesia, deoarece sărăcia e greu de suportat. Ai încredere: o conştiinţă curată e cel mai de preţ lucru, iar acolo unde nu vei găsi ceea ce aştepţi aminteşte-ţi că şi tu faci lucrurile să meargă, pentru că vrei şi pentru că te pricepi în profesia pentru care te-ai pregătit. Nu-ţi va ieşi din prima, dar îndrăzneşte, dă voinţă şi vei primi de la Dumnezeu, puterea de-a reuşi.

Dacă nu putem schimba nimic deoarece Ministerul îşi ia hotărârile făcând abstracţie de noi, cei implicaţi în sistem, să continuăm să facem ceea ce ne stă nouă în putinţă. Avem privilegiul de a lucra cu copii; ei au încă o conştiinţă curată, al căror glas îl vor auzi, mai devreme sau mai târziu, când vor vedea că avem ceva de dăruit pentru ei, cu dragoste, dar şi cu fermitate.  Deşi acelaşi glas al conştiinţei le spune şi ce e bine şi ce e rău, ei au, totuşi, nevoie ca noi, adulţii, să le confirmăm limitele. Elevii noştri au, de multe ori, părinţii obosiţi, stresaţi, în divorţ sau divorţaţi.  Aceşti copii sunt hărţuiţi de marketingul agresiv al industriei divertismentului, de cel al jocurilor pe calculator, lor li se vinde ţigări, alcool şi droguri fără ca, de multe ori, poliţia să sancţioneze pe cineva.

Elevii noştri au nevoie de noi, profesorii lor, cei care petrecem cu ei, de multe ori, mai mult timp decât o fac părinţii lor. Haideţi să-i învăţăm să citească, chiar dacă sistemul le-a permis să ajungă la liceu în situaţia aceasta, iar societatea nu le-a oferit alternativa unei şcoli performante. Noi, profesorii lor, suntem conştienţi că fenomenele culturale se află în strânsă legătură cu cele istorice şi dacă uneori manualele  ignoră acest lucru, să le împărtăşim şi elevilor noştri ceea ce noi am avut privilegiu de a afla de la profesorii noştri. Să-i învăţăm folclor şi mitologie românească, chiar dacă aceste lucruri nu se mai găsesc în cărţile lor şi să nu uităm că în literatură găsim măcar o nostalgie a eticului, aşa cum credea Liviu Rebreanu.

Mulţi dintre eleviii noştri nu mai citesc cărţi, ci ecrane. Trebuie acceptat faptul că aceasta este lumea în care trăiesc ei, diferită de ceea a părinţilor lor. Copiii nu vor refuza însă, niciodată, să li se citească, vor asculta bucuroşi o poveste clasică, un fragment din Noul Testament sau o ghicitoare în versuri citite de mama, tata, bunica sau bunicul. Ecranul nu va înlocui niciodată relaţia specială dintre părinţi şi copii sau dintre bunici şi copii. Îndemnaţi părinţii să citească împreună cu copiii lor şi să discute despre situaţiile şi personajele întâlnite în texte deoarece îşi vor spune bucuroşi părerea despre un personaj sau despre o situaţie, iar ei vor avea ocazia să discute cu copiii lor despre valori, despre bine şi rău, despre iubire sau despre alte lucruri importante.

Să le propunem elevilor lecturile timpului lor: autori români contemporani de literatură pentru copii. Le va face o reală plăcere să o citească, deoarece vor găsi lumea lor în ea şi le va fi de folos. Deşi aproape ignoraţi de marile edituri care, în mod firesc fac afaceri cu titlurile ce sunt succese sigure de casă, autorii români continuă să scrie o literatură pentru copii de calitate, publicată la edituri mai mici. Pe mulţi dintre ei nu o să-i găsiţi în librării, veţi întreba zadarnic de numele lor, dar îi puteţi căuta în librăriile on line: Spiridon Vangheli, Ioana Nicolaie, Victoria Pătraşcu, Alina Miron, Adina Popescu, Sânziana Popescu, Laura Grunberg, Florin Bican şi mulţi alţii.

Să ne bucurăm de copilăria elevilor noştri ca de un teritoriu al sufletelor curate în care noi avem responsabilitatea să scriem o colindă, un psalm sau o poveste ce nu se vor şterge niciodată şi care vor reprezenta, peste timp, cele mai preţioase comori”.

Mirela Miron: “Este vorba despre un sistem de valori pe care îl are fiecare dintre noi”

Am întâlnit-o pe profesoara Mirela Miron în şcoala ei din Mărişel, într-o pauză. Ea este corporatista care a renunţat la maşină şi la un salariu bun într-o multinaţională pentru a preda română într-un sat din Apuseni. Gestul său pare de neînţeles pentru mulţi dintre românii care trăiesc la oraş şi jinduiesc la un job bine plătit într-o corporaţie, dar Mirela Miron vorbeşte despre el cu liniştea omului convins că a ales bine.

Foto: Raul Ştef

“Este vorba despre un sistem de valori, pe care îl are fiecare dintre noi. Sigur, am vrea în fiecare zi să avem ceva nou: îţi cumperi nu ştiu ce, te duci în nu ştiu ce excursie. Toate astea îţi oferă bucurii, dar acestea se pot sfârşi la un moment dat, ca tot ce ţine de verbul A AVEA. Dar bucuriile care ţin de verbul A FI, pe acestea nu ţi le ia nimeni”, spune Mirela Miron, care recunoaşte că este greu să îţi cobori nivelul de trai şi care ştie că articolul apărut în gândul i-a intrigat pe unii dintre corporatişti.

Coleg: “Să ştii că în învăţământ te vei pensiona cu hainele pe care le ai deja”

Ea însăşi a trecut printr-un proces anevoios de adaptare când a decis să-şi schimbe viaţa şi să intre învăţământ.

“Este dificil să alegi. Mult timp am făcut gafe financiare: puneam în coş mai mult decât îmi permiteam. Eram obişnuită… Dar nu a fost o suferinţă asta. Pentru că schimbarea vine din interior”, spune profesoara.

Îşi aminteşte acum ce i-a spus un coleg când a auzit ce vrea să facă.

“M-a întrebat De ce? Eu nu ştiu cât de puţin se câştigă în învăţământ. Şi eu i-am spus, aşa, un pic inconştientă: Şi ce să fac dacă câştig mai mult? Să-mi cumpăr haine mai multe? Pentru că aşa făceam. Şi a spus: No, bine. Să ştii că în învăţământ te vei pensiona cu cele pe care le ai deja. Mi-a spus foarte clar, dar asta e ultima pagubă. Este ca o îndrăgostire şi în momentul în care eşti îndrăgostit nu te mai interesează alte lucruri”, e hotărâtă să meargă mai departe Mirela Miron, chiar dacă ştie că va mai avea greutăţi de întâlnit în cale.

“Există o limită şi, din păcate, în învăţământ, limita asta e coborâtă mult, mult prea jos. Eu am avut ajutorul mamei mele, al soacrei mele în privinţa copiilor. Sigur, cel mai afectat a fost băiatul meu cel mare, care s-a obişnuit ca eu să-i cumpăr anumite lucruri, ca noi să avem maşină, dar a înţeles totuşi, pentru că e şi o chestiune care ţine de valori. Te poţi limita la puţin, la strictul necesar, problema e că în învăţământ nici strictul necesar nu ţi-l mai poţi asigura, dar eu nu am ajuns încă acolo”, mărturiseşte profesoara.

Cum a decis să devină profesoară de română

Cu doar câţiva ani în urmă, pe când lucra într-o multinaţională, Mirela Miron şi-a dat seama că îşi doreşte altceva de la viaţă.

Cred că noi cei care eram adolescenţi în 1989 am fost un pic naivi. Am admirat maşinile străine, hainele din Occident, tot ce aveau ei, ciocolata, ouăle Kinder. Eu, de exemplu, când am avut prima oară bani mi-am cumpărat 20 de ouă Kinder. Eram ahtiaţi după ce aveau ceilalţi. Acum ne-am maturizat, avem 40 de ani, şi începem să preţuim ceea ce avem noi. Toţi am fost un pic naivi, după ce am ieşit din comunism, iar acum începem să ne aşezăm şi să ne căutăm valorile, să ne întoarcem la ceea ce avem noi mai bun. Eu asta am găsit în mine, ca punct de sprijin, literatura română. De asta am început a doua facultate, tot de Litere, am început să citesc, a fost ca o îndrăgostire”, povesteşte Mirela Miron.

Şi a început să îşi dorească să îi înveţe şi pe alţii ceea ce a ajuns ea să îndrăgească. Astfel a ajuns să predea în cele mai bune licee din Cluj, unde nu erau scoase la concurs însă decât posturi de suplinitori şi după ce reuşea să-şi facă elevii să progreseze, era nevoită să-i părăsească în anul următor, când se întorcea la catedră titularul de drept.

Foto: Raul Ştef

“Satul ăsta este o răsplată pentru toată strădania mea din ultimii ani”

La examenul de titularizare din 2012, Mirela Miron a luat a două notă pe centru de concurs, dar nu a reuşit nici aşa să primească un post în oraş, ci la 51 de kilometri de Cluj, la Mărişel. “Mi-am zis: Ce să fac? Iar să mă duc într-un loc nou, să clădesc ceva cu copiii şi să plec peste un an? Mă duc acolo unde sunt titulară, vreau să am continuitate. Cu ideea asta am venit în Mărişel, să-i cunosc pe ei, să pot să lucrez pe termen lung”, spune profesoara, care nu ştia mai nimic despre locul în care urma să ajungă.

Foto: Raul Ştef

Ştiam doar că este un loc frumos, dar ce am găsit aici mi-a întrecut toate aşteptările”, afirmă Mirela Miron care a rămas impresionată de şcoala, de profesorii, de elevii şi comunitatea de aici. “Îmi place totul, căldura oamenilor, peisajul frumos, modul în care am fost primită, faptul că este un sat de munteni, de oameni hotărâţi, totul m-a impresionat. Mie mi se pare că satul ăsta este o răsplată pentru toată strădania mea din ultimii ani”, crede profesoara, care-şi vede renunţarea drept un câştig.

 

Foto: Raul Ştef

Diana Marcu este editor al ziarului Gândul

Raluca Ion este editor al ziarului Gândul

 2830

Legaturi:


Categorii

1. DIVERSE, Articolele saptamanii, Educatie, Eroism, omenie, Scoala romaneasca

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “MODELUL SI MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ care a renuntat la o multinationala pentru o naveta la un sat din Apuseni: MIRELA MIRON

  1. “nu-i judeca pe colegii ce au ajuns să-şi necinstească profesia, deoarece sărăcia e greu de suportat” – aici nu cred ca s-a referit la cazul de la scoala 10 din Bucuresti, pt ca invatatoarea Dana Blându NU de saracie a pretins ce-a pretins si s-a adresat parintilor in acel fel…

  2. Credinta,curaj,ambitie,calitati ce ne lipsesc.Constiinta? Ce e aia,cand lumea lupta pentru supravietuire si mai face…mici compromisuri.Ce sa-i faci… Vremurile grele,toti sefii ciocoi.Ma regasesc in atitudinea doamnei profesoare,cu o diferenta.Eu nu am ajuns sa fac ceea ce-mi place si sa fiu folositor semenilor.Rod o paine neagra,amara,exilat dupa cinci servicii consecutive,unde am fost o persoana incomoda doar pentru faptul ca exist.Imi place sa cred ca sunt un supravietuitor dar cu toata bruma de optimism ce mai zace in mine nu prevad un viitor mai linistit.
    In ce priveste coruptia in scoli,cred ca profesoara se inseala.Boala a dat in cancer si majoritatea cadrelor didactice se complac in situatie,chiar daca nu pretind.Parintii vin in particular cu atentii,pentru a-si proteja odraslele si se prefac ca in Caragiale ca nu stiu unul de altul.

  3. Doamne ajuta! Cred ca acesti copii sunt cu mult mai castigati decat cei de la “scolile de fite”

  4. Este deplorabil faptul ca, din pricina unor persoane fara educatie, rusine si frica de Dumnezeu, este discreditata o profesie cu importanta vitala in supravietuirea intelectuala a poporului roman, aceea de dascal.
    Politicul a creat si promovat indivizi ca cei mediatizati in rafala pe posturile de televiziune.
    Tine cineva minte numele tuturor ministrilor invatamantului din ultimele doua decenii? Isi aminteste cineva cate reforme s-au propus si anulat, cate valuri de manuale au creat confuzie si dezordine in programele scolare?
    Parte din acesti salariati ai ministerului, caci profesori nu se pot numi, au absolvit facultati bidon, si-au platit locurile la catedra si isi dispretuiesc elevii pentru ca nu au fost invatati sa se respecte pe ei insisi pentru propria lor valoare intelectuala si morala.
    Nu cu telefonul mobil se va face curatenie in scolile romanesti, ci cu severitate in trierea dascalilor din sistemul public.

  5. Absolut minunat! Ma inclin in fata oamnenilor cu suflet frumos.Mai avem sperante ca nu-i totul pierdut, mai avem dascali adevarati pe care un copil nu-i va uita toata viata! Pacat ca in multe scoli din orase copiii traiesc adevarate deziluzii legate de relatia cu profesorii. Vad cu ochii lor curati nedreptatea si-o striga in familie, iar parintii sunt neputinciosi in fata unui sistem bolnav. Felicitari administratorilor acestui site pentru tot ceea ce fac!

  6. S-a “reformat’ mereu in invatamant,dar nimeni nu a observat un lucru care pe mine ma exaspereaza in fiecare dimineata.Trebuie sa-mi trezesc odraslele la o ora nepotrivita pentru ei pentru ca orele incep la 8.00.De ce nu s-a gandit nimeni,macar pentru clasele I-IV ca ar fi mai potrivita ora 9.00?Ei nu au copii?

  7. In sensul “discreditarii in rafala” vine si stirea publicarii romanului ” La petite communiste qui ne souriait jamais” (Micuta comunista care nu suradea niciodata) la editura” Act Sud”.
    Romanul, scris de Lola Fond, este considerat deja (!), cea mai buna carte a anului.
    Urmarind cronicile, nu a reiesit ca autoarea are o scriitura exceptionala, ca stilul a fost remarcat de critica cea mai pretentioasa, ci ca abordeaza o tema cutremuratoare, aceea a performantei obtinute de sportivele romanace prin mijloace apropiate de tortura.
    In speta, autoarea se refera la Nadia Comaneci, cu care poarta un dialog imaginar. Toti comentatorii aproba faptul ca Nadia Comaneci nu a fost consultata asupra subiectului, naratiunea pastrand in acest fel, “originalitatea demersului scriitoricesc”.
    Informatia am aflat-o inainte de a-mi bea cafeaua de dimineata si mi-a trebuit ceva timp pentru a ma calma.
    In rezumat, Lola vorbeste despre starea de infometare in care traiau gimnastele noastre lasate de familii pe mana unui “monstru” numit Bella. Copilele visau noaptea ca manacau si beu apa, caci sufereau si de sete. Nadiei, in mod special, i-se refuza si dreptul de a merge la toaleta…
    Cititorii sunt pusi la curent cu faptul ca exercitiile efectuate de sportivele romance au fost eliminate din concursuri, intrucat medicii si juriile le-au considerat periculoase pentru sanatatea si chiar, viata gimnastelor.

    La aceasta ora nu stiu daca o voi aborda pe Lola pe blogul personal. Merita intrebata macar motivul pentru care nu a impresionat-o cazul sportivelor din Germania de Est obligate sa suporte tratamente cu hormani de sinteza.

    S-a vorbit, s-a scris foarte putin despre sutele de profesori din spatele olimpicilor romani, despre calitatea intelectuala a acestora, despre daruirea morala si sacrificiile lor.
    Este imperativ ca mediul cultural, presa, multii anonimi de pe bloguri sa corijeze aceasta situatie.
    Ce ziceti de o rubrica permanenta: “Dascalii mei” prezenta in publicatiile crestine, in care orice elev sau fost elev sa evoce personalitatea unui profesor de exceptie?

  8. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE! -
  9. Pingback: PILDE DE OMENIE IN VREMURI INUMANE sau altfel de eroi: taranul care a adoptat 4 fetite, medicul care a lasat multinationala pentru a lucra la tara, tanara saraca lipita pamantului care a returnat un portofel cu 1000 lei - Recomandari
  10. Pingback: De ziua unității naționale, să ne amintim ce ne unește - ActiveNews
  11. Pingback: Dinu C. Giurescu: DE 25 ANI NU FACEM ALTCEVA DECAT SA DESTRAMAM IDEEA NATIONALA, IDEEA DE STAT/ Stegarul Ion Arion – MARTIRUL NECUNOSCUT AL UNIRII DE LA ALBA-IULIA/ Pr. Mihai Aldea – Conferinta despre ISTORIA NECUNOSCUTA A ROMÂNILOR, INTRE TR
  12. Pingback: De ziua unității naționale, să ne amintim ce ne unește | Regăsirea frumosului pierdut
  13. O inteleg perfect pe aceasta profesoara.

    In prezent lucrez intr-o multinationala. Sincer, abia astept sa ma intorc la tara, sa traiesc intr-o casa de paianta, cu gaini in curte. Sa sa fac basici la maini de la pus rosii si / sau de la sapat in gradina.

    E o viata mult mai sanatoasa din punct de vedere moral, psihologic si fizic.

    Viata e atat de scurta ca nu merita sa stai inchis intre patru pereti de beton cel putin opt ore pe zi…E mult mai gratificant sa fii cu oamenii ´´simpli´´ si sa vezi un rasarit sau un apus de soare. Astea sunt valori.

    Restul sunt minciuni,

  14. Pingback: CARTEA CUVINTELOR DISPĂRUTE. Mircea Stanciu ne cheamă "să intrăm într-o mișcare de rezistență împotriva sărăcirii vieții noastre" - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare