CRESTINII SI RAZBOIUL. Ca mieii in mijlocul lupilor. BISERICA ORTODOXA NU SUSTINE IDEEA DE “RAZBOI SFANT”. Totodata, cel care nu-l apara pe aproapele de NEDREPTATE se face PARTAS faradelegii ASUPRITORULUI

Creştinii şi lumea în război: Ca mieii în mijlocul lupilor

„Participarea creştinului la orice fel de război vine în vădită opoziţie cu credinţa sa. Dar şi tolerarea nedreptăţii ce se face celor nevinovaţi este culpabilă.”¹ Această concluzie cu valoare de aforism a lui Georgios Mantzaridis exprimă cel mai bine atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de război şi stagiul militar.

Biserica se opune participării creştinilor la războaie de cucerire, însă încuviinţează satisfacerea serviciului militar şi participarea la războiul pentru apărarea patriei. Sunt şi scriitori bisericeşti care par a se opune întru totul înrolării în armată, precum Origen, Lactanţiu, Tertulian, dar aceştia sunt excepţii de la o atitudine deschisă a Părinţilor faţă de problema războiului de apărare şi a necesităţii ca un stat să aibă o oaste care să‐i protejeze pe cetăţenii săi de o agresiune armată şi un dispozitiv poliţienesc menit să asigure ordinea internă.

Biserica Ortodoxă nu a susţinut niciodată ceea ce alte denominaţiuni creştine sau religii numesc drept „război sfânt”². Nu există vreun Sfânt Părinte care să susţină că a ucide eretici sau păgâni este un lucru lăudabil. În Ortodoxie nu a existat practica iertării retroactive a păcatelor soldaţilor care au luptat împotriva celor de altă credinţă. Bizanţul a rămas ostil la ideologia cruciadelor – răspunsul Apusului la jihadul propovăduit de popoarele războinice ale semilunei³. Pentru bizantini, războiul a fost dintotdeauna ceva „necurat”⁴, iar canoanele Sfinţilor Părinţi dovedesc acest lucru cu prisosinţă.

Scopul acestei cărţi nu este de a explica sau analiza din punct de vedere istoric sau teologic concepţiile unui anumit Părinte sau deosebirile dintre diverşi Părinţi în privinţa problemei războiului, ci pur şi simplu de a oferi cititorului român un florilegiu de texte patristice despre o tematică din nefericire mai mereu actuală. În scurtul studiu de faţă vom prezenta câteva coordonate referitoare la modul în care Biserica s‐a raportat de‐a lungul istoriei la problema războiului şi a prezenţei creştinilor în armată.

***

Putem identifica mai multe etape care marchează concepţia Bisericii despre război şi stagiul militar⁵. În perioada dintre întemeierea Bisericii la Cincizecime şi apariţia primelor scrieri ale Părinţilor Apostolici, creştinii – în mare parte de etnie iudaică – sunt o minoritate persecutată. Războiul este văzut ca o lucrare demonică⁶; creştinilor li se interzice cu desăvârşire să folosească forţa pentru a se apăra. Dumnezeu este Cel care răzbună, Cel care îl înalţă şi îl coboară pe om.

Între perioada Părinţilor Apostolici şi prima jumătate a secolului al III‐lea, creştinii sunt o minoritate tolerată într‐o lume ostilă şi neospitalieră. Biserica îi îndeamnă să evite înrolarea în oaste datorită cultului demonilor prezent în ritualurile militare. În această perioadă au scris Irineu, Tertulian, Ipolit, Ciprian, Clement şi Origen⁷, cel din urmă afirmând că singurul mijloc de a instaura pacea sunt rugăciunile. Acestea îi lovesc pe demoni, care se află la originea oricărui conflict militar8. Opoziţia creştinilor faţă de slujirea la oaste era motivată nu doar de faptul că armata romană avea o structură religioasă, cu sărbători, simboluri şi rânduieli cultice proprii – toate indicii ale idolatriei9, ci şi fiindcă creştinii evitau vărsarea de sânge, violenţa¹⁰. Acest lucru reiese atât din prevederile canonice ale Sfântului Ipolit, cât şi din atitudinea martirilor militari, precum Sfântul Marcellus care a afirmat înaintea judecătorului: „Sunt creştin şi nu pot sluji acestui jurământ [militar], ci numai celui făcut lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic”¹¹, sau Sfântul Maximilian: „Eu sunt creştin şi nu pot face rău”¹².

Rezumând concepţia despre război a Bisericii din primele trei secole, „putem spune cu încredere că fiecare declaraţie venită din partea unui scriitor creştin despre ucidere şi război, până la domnia lui Constantin, stipulează că creştinii nu trebuie să ucidă, nici măcar în război”¹³. Poate părea paradoxal faptul că, tot în această perioadă, se dezvoltă concepţia despre creştin ca soldat al lui Hristos, Părinţi precum Clement al Romei¹⁴, Ignatie al Antiohiei¹⁵, Minucius Felix¹⁶, Clement Alexandrinul¹⁷ preluând elemente din limbajul militar pentru a vorbi despre lupta pe care creştinul o duce în această lume aflată sub stăpânirea vrăjmaşului lui Dumnezeu, diavolul¹⁸. Militia Christi nu poate fi compatibilă cu militia mundi^19. Temelia pe care s‐a edificat această concepţie este capitolul 6 din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, versetele 11‐17²⁰.

Totuşi nici măcar în perioadele marcate de cele mai crunte persecuţii, creştinii nu au lipsit din armata romană. Mai mult, unii cercetători sunt de părere că discursul virulent anti‐război şi anti‐armată al Părinţilor Bisericii primare a fost cauzat de înrolarea creştinilor în oastea imperiului şi participarea lor activă pe câmpul de luptă²¹. În acest sens avem exemplul soldaţilor din Legio XII Fulminata, al lui Iuliu Veteranul († 304), şi al mucenicilor militari atât de îndrăgiţi în Răsăritul creştin: Sfântul Gheorghe (originar din Siria), ridicat la rangul de general de împăratul Diocleţian (244‐313) ca urmare a curajului său deosebit pe câmpul de luptă, dar martirizat după ce‐şi mărturiseşte credinţa în Hristos; Sfântul Isidor (originar din Alexandria), ucis în Chios în timpul persecuţiei lui Decius (251), Teodor Stratilat²², ridicat la rangul de guvernator al Heracleei de împăratul Liciniu la începutul secolului al IV‐lea. Alături de aceştia îi mai amintim pe Teodor Tiron, Procopie, Dimitrie, acesta din urmă fiind înălţat de împăratul Maximilian la rangul de conducător al armatei imperiale din Tesalonic; a pătimit mucenicia prin tăierea cu sabia după ce a mărturisit că este creştin²³.

Secolul al IV‐lea se identifică, în ceea ce priveşte subiectul prezentului studiu, cu opera şi personalitatea lui Constantin cel Mare şi Eusebiu al Cezareei. Părintele istoriei bisericeşti încearcă să ofere o justificare teologică²⁴ a războiului de cucerire purtat de împăratul Constantin: scopul legitim este asigurarea păcii; imperiul condus de împărat este o imagine a stăpânirii lui Dumnezeu asupra cosmosului. Victoriile împăratului Constantin reprezintă intervenţia lui Dumnezeu în istorie pentru a zdrobi puterea lui Satan. Constantin, precum odinioară Octavian Augustus, este instrumentul prin care Dumnezeu revarsă pe pământ darurile Împărăţiei cerurilor^25. Dacă pentru Origen, singurul lucru pe care îl poate face un creştin este să se roage pentru victoria armatei imperiului, în concepţia lui Eusebiu există creştini care pot face parte din armată (de vreme ce ea îi slujeşte unui împărat creştin, alesul lui Dumnezeu care împlineşte voia Acestuia), şi creştini care trebuie să se ferească de vărsarea de sânge, anume clericii26.

Ultima mare contribuţie patristică la chestiunea războiului este cea a Părinţilor latini Sfântul Ambrozie al Milanului şi Fericitul Augustin, Episcopul Hipponei. Sfântul Ambrozie afirmă că este îndreptăţit războiul purtat pentru pedepsirea fărădelegii sau cel de apărare a patriei²⁷. Făcând trimitere la episodul din Vechiul Testament²⁸ când Moise l‐a apărat pe israeliteanul bătut de egiptean (Ieş. 2, 11‐14), episcopul Milanului spune că cel care nu‐l apără pe aproapele de nedreptate se face părtaş fărădelegii asupritorului²⁹. Cu siguranţă însă, Sfântul Ambrozie nu a urmărit în mod expres să făurească un concept creştin despre războiul drept³⁰.

Augustin respinge războiul roman de cucerire, socotind că este motivat de dorinţa de stăpânire, chiar dacă obiectivul său este o pace statornică. Aprobă însă războiul de apărare^31. Concepţia despre război a Fericitului Augustin este cea a lui Platon şi Cicero cu adăugiri creştine. Scopul războiului este restaurarea păcii³². Războiul trebuie îngrădit în rânduielile unui justum bellum şi preceptele Predicii de pe Munte. Imperiul Roman trebuie apărat şi legile sale respectate, cu atât mai mult cu cât are acum o conducere creştină. Doar autorităţile pot să ia viaţa unui om, iar militarul creştin poate ucide în război, fiindcă se află sub comanda unei autorităţi legiuite^33. Cetăţeanul obişnuit nu trebuie să se apere fiindcă nu poate face acest lucru fără patimă, impunerea propriei voinţe şi pierderea iubirii. Iubirea de aproapele şi dreptatea sunt motivele pentru care se poate purta un război³⁴. Nu există război drept, dar popoarele nedreptăţite trebuie apărate³⁵. Atât pentru Ambrozie, cât şi pentru Augustin, chestiunea nu mai este dacă creştinii pot lua viaţa unui om, ci care sunt condiţiile necesare care justifică această faptă³⁶.

În perioada bizantină, concepţia Bisericii Ortodoxe despre război este influenţată de ideea că imperiul este condus de un „basileu învestit de Hristos”³⁷. „Împăratul, slujitor devotat al Bisericii, la învăţăturile căreia se supunea aidoma oricărui alt creştin” este „singurul garant al ordinii – păcii… şi singurul stăpân al războiului, adică al războiului împotriva duşmanilor statului şi ai credinţei Imperiului de drept divin, cum a fost din‐ totdeauna, Bizanţul”.³⁸ Această concepţie a fost întărită de numeroase evenimente în a căror desfăşurare pare să se fi manifestat iconomia dumnezeiască: de exemplu, încercarea eşuată a lui Roilas, conducătorul goţilor, de a lua cu asalt Constantinopolul, armata sa fiind nimicită de Dumnezeu cu „fulgere şi cu foc”³⁹ sau „intervenţiile speciale ale Maicii Domnului în câteva eliberări miraculoase ale Constantinopolului”: consemnate în timpul domniei împăraţilor Heraclie (626), Constantin IV Pogonatul (677), Leon IV Isaurianul (718)⁴⁰.

Robert Taft a identificat unsprezece efecte ale impactului pe care realitatea pace‐război l‐a avut asupra cultului liturgic bizantin:

1) referinţe la, şi ectenii pentru pace, pentru biruinţă, pentru conducerea ţării, pentru armată în textele liturgice;

2) sfinţi militari;

3) elemente religioase în celebrarea victoriilor militare;

4) omilii a căror redactare a fost cauzată de asedii, bătălii, victorii, înfrângeri;

5) menţionarea în calendar a unor astfel de evenimente;

6) ectenii pentru a împiedica un atac, pentru a cere victoria, sau a mulţumi; aceste ectenii erau adesea repetate anual la aniversările respective;

7) folosirea icoanelor/moaştelor în aceste ectenii sau alte slujbe şi rugăciuni pentru pace/război;

8) onoruri (συγχώρησις) pentru cei care luptă sau cad în războiul purtat pentru o cauză dreaptă;

9) cultul crucii;

10) preoţii militari;

11) şi mai ales acele felurite slujbe de tip militar (rugăciunea înainte de luptă etc.) pe care aceşti preoţi le săvârşeau conform tipicului⁴¹.

Datorită legăturii interdependente dintre Statul bizantin şi Biserică, opoziţia categorică a acesteia faţă de război a fost oarecum atenuată. Cu toate acestea, colaborarea cu statul nu a făcut ca Biserica să‐şi abandoneze principiile. De exemplu, împăratul bizantin Nichifor Fokas (963‐969) i‐a cerut Bisericii să‐i recunoască drept mucenici pe soldaţii ce sunt ucişi în războaie. Biserica nu i‐a acceptat cererea. Argumentul cu care patriarhul şi cei dimpreună cu el au respins solicitarea împăratului a fost următorul: „Cum ar putea fi socotiţi mucenici, sau deopotrivă cu Mucenicii, aceia care omoară şi sunt omorâţi în războaie, pe care dumnezeieştile canoane îi supun pedepsei, trei ani oprindu‐i de la Înfricoşătoarea şi Sfânta Împărtăşanie?”⁴².

Sfântul Serghei din Radonej (secolul al XIV‐lea) i‐a dat binecuvântare Marelui Cneaz Dimitrie să poarte un război de apărare împotriva hanului tătar doar după ce s‐a încredinţat că toate mijloacele paşnice de soluţionare a diferendului fuseseră epuizate⁴³. Pe de altă parte, nu toţi conducătorii ortodocşi au hotărât să se apere de vrăjmaşi cu arma în mână. Unii au urmat modelul hristic al jertfei de sine: Sfântul Edmund, rege englez († 870), şi‐a dat viaţa în mâinile invadatorilor danezi pentru a‐şi salva poporul. Cronicarul Abbon din Fleury (cca 945‐1004) a consemnat în Pătimirea Sfântului Edmund ultimele cuvinte ale regelui, cuvinte ce trădează o conştiinţă creştină trezvitoare: „Nu vreau să‐mi pângăresc mâinile cu sânge”. În Cronica lui Nestor citim că prinţii Boris şi Gleb din Kiev (secolul al XI‐lea) au primit moartea din mâna ucigaşilor trimişi de fratele lor, fără să se opună. Sfântul Ioan Vladimir (cca † 1015), un voievod sârb, i‐a înmânat sabia duşmanului său bulgar, spunându‐i: „Ia‐o şi ucide‐mă. Sunt gata să mor precum Isaac şi Abel”⁴⁴.

Fiindcă subiectul acestui volum îl reprezintă opinia Părinţilor Bisericii din toate veacurile despre problema războiului, în particular, şi serviciul militar, în general, am ales să includem în dosarul nostru şi Părinţi recent canonizaţi, precum Sfinţii Siluan Athonitul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici şi Paisie Aghioritul. De asemenea, unele texte nu se referă strict la concepţia unui Părinte despre război, ci la modul în care un anumit Părinte a înţeles să slujească la oaste, cum s‐a comportat în timpul satisfacerii serviciului militar sau în timpul confruntărilor armate. În acest sens, exemple grăitoare sunt vieţile Cuvioşilor Siluan Athonitul, Iacov Tsalikis şi Paisie Aghioritul, acesta din urmă participând la războiul civil declanşat de partizanii comunişti (1946‐1949) după cel de‐al Doilea Război Mondial.

Mărturiile acestor Părinţi contemporani sunt cu atât mai importante cu cât ei au cunoscut ororile şi provocările războiului modern. Vedem că ei nu se roagă atât pentru a fi ocrotiţi ei de Dumnezeu, ci pentru ca Dumnezeu să‐i ferească de vărsarea sângelui aproapelui, pentru ca cei din jurul lor să fie ocrotiţi şi păziţi de urgia glonţului şi a focului. Atitudinea lor este una de eroism jertfelnic; nu simt ură faţă de inamic, nu îndeamnă la exterminarea lui. Rugăciunea lor îl acoperă pe aproapele, harul iubirii apără comunităţi întregi (precum citim în mărturia despre Părinţii contemporani teofori precum Sfântul Stareţ Serafim de la Viriţa sau Sfântul Cuvios Gheorghe Karslidis, Noul Mărturisitor din Drama).

O parte din textele selectate nu au ca subiect concepţia despre război, ci preluarea limbajului militar de Părinţii Bisericii în elaborarea unui anumit punct de vedere (e.g. Clement, Episcopul Romei, Minucius Felix, Clement Alexandrinul). Altele surprind viziunea Părinţilor despre relaţia dintre Biserică şi Stat, modul în care trebuie creştinul să se raporteze la regulile stăpânirii civile şi militare (e.g. Iustin Martirul şi Filosoful, Ciprian, Episcopul Cartaginei).

Am inclus şi citate care reflectă opinia Părinţilor despre motivul care stă la baza izbucnirii unui conflict militar: păcatul. Interesant este faptul că deşi, conform părerii majoritare, acest păcat este lăcomia şi dorinţa de stăpânire, odată cu extinderea Bisericii lui Hristos şi încreştinarea provinciilor romane din Africa şi Orientul Mijlociu, războiul devine perceput ca o lucrare a demonilor menită expres a eroda Biserica şi a nimici aşezările creştinilor. Demonii îi stârnesc pe păgâni şi eretici la război împotriva creştinilor. În literatura patristică de la sfârşitul Antichităţii târzii, lucrarea demonică este implicit asociată cu invaziile perşilor⁴⁵ şi prozelitismul sângeros al ereticilor monofiziţi sau al „sarazinilor”/ mahomedanilor (e.g. Sfântul Sofronie al Ierusalimu‐ lui, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Anastasie Sinaitul)⁴⁶.

În alcătuirea antologiei patristice ne‐am folosit, în principal, de următoarele lucrări: Adolf Harnack, Militia Christi (1905), John Cecil Cadoux, The Christian Attitude on War (1919), Louis J. Swift, The Early Church Fathers on War and Military Service (1983), John Helgeland, Robert J. Daly şi J. Patout Burns, Christians and the Military. The Early Experience (1985), For the Peace from Above, editori Hildo Bos şi Jim Forrest (2011)47.

După cum remarca Părintele Philip LeMasters, tensiunea pe care o găsim în Ortodoxie între norma păcii şi îngăduinţa războiului drept este una eshatologică48. Biserica Ortodoxă se roagă pentru pacea întregii lumi, atât prin rugătorii ştiuţi şi neştiuţi, cât şi liturgic: „Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre… Pentru pacea a toată lumea… Domnului să ne rugăm!”. Oamenii trăiesc în păcat, iar războiul este o consecinţă a păcatului. Biserica însă are datoria să menţină nealterat îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos la pocăinţă, nonviolenţă şi iertarea vrăjmaşilor⁴⁹.

Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale. Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: „Pace casei acesteia”. Şi de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi. (Luca 10, 3‐6)

Dragoş DÂSCĂ, Parintii Bisericii despre razboi si stagiul militar, Doxologia, 2015

NOTE:

[1] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, traducere de diac. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 380. Subcapitolul „Războiul” este una dintre cele mai bune abor‐ dări creştin‐ortodoxe ale problemei. A se consulta [şi] pentru o perspectivă etică ortodoxă binevenită despre chestiunea, relativ inedită în strategia militară, a „războiului preventiv” şi a terorismului (pp. 380‐381). Pe de cealaltă parte, un studiu din spaţiul publicistic ortodox, care susţine raţiunile „războiului preventiv”, este The Virtue of War. Reclaiming the Classic Christian Traditions East and West, care îl are co‐autor pe istoricul şi teologul ortodox Alexander Webster (Regina Press, MA, 2004).

[2] Nicholas Oikonomides, „The Concept of «Holy War» and Two Tenth Century Byzantine Ivories”, în Timothy S. Miller şi John Nesbitt (ed.), Peace and War in Byzantium, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1995, p. 68.

[3] Jihadul este prin excelenţă definiţia „războiului sfânt”: „Obligaţia credincioşilor [musulmani] de a apăra şi răspândi credinţa musulmană prin întrebuinţarea forţei armate… Cei care mor în jihad sunt consideraţi martiri pentru credinţă şi au un loc asigurat în Paradis”, N. Oikonomides, op. cit., p. 64. „Duceţi război împo‐ triva celor care nu cred deloc în Allah, nici în Ziua de apoi, care nu privesc deloc ca interzis ceea ce Allah şi Apostolul său [Mahomed] au interzis, şi a acelora dintre oamenii Scripturii [evreii şi creştinii] care nu practică adevărata religie. Duceţi război împotriva lor până ce vor plăti tribut cu propriile mâini şi până când se vor supune” (Coran IX, 29), apud Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam, traducere de Felicia Andreca, Editura Cartier, Chişinău, 2003, p. 84.

[4] Alexander F.C. Webster, The Pacifist Option. The Moral Ar‐ gument Against War in Eastern Orthodox Theology, International Scholars Publiations, Maryland, 1998, p. 86.

[5] John Helgeland, Robert J. Daly şi J. Patout Burns, Christians and the Military. The Early Experience, Fortress Press, 1985, pp. 87-93.

[6] Taţian, ucenicul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, considera că războaiele sunt inspirate de demoni (Cuvânt către greci 19, 2‐4), cf. Louis J. Swift, The Early Church Fathers on War and Military Service, Michael Glazier, Wilmington, 1983, p. 36.

[7] Acesta este considerat de Louis J. Swift drept teologul cu discursul pacifist cel mai bine articulat din Biserica primară. Vezi L.J. Swift, op. cit., p. 60.

[8] J. Helgeland et al., op. cit., p. 91.

[9] Ibidem, pp. 48‐50.

[10] Jean‐Michel Hornus, It’s Not Lawful for Me to Fight. Early Christian Attitudes Toward War, Violence, and the State, Herald Press, Scottdale, Pennsylvania, 1980 (revised edition), pp. 160‐161.

[11] Text latin în Adolf Harnack, Militia Christi: Die Christliche religion und der soldatenstand in den ersten drei jahrhunderten, Tübingen, 1905, p. 117.

[12] Ibidem, p. 115, în opoziţie cu afirmaţia că Părinţii Bisericii primare fac deosebire între a sluji în armată, a efectua (de cele mai multe ori prin constrângere) stagiul militar (militare) şi a lupta efectiv, a participa activ în război (bellare). Vezi în acest sens J.‐M. Hornus, op. cit., p. 158 (întreg capitolul 5 din cartea lui Hornus, Antimilitarism – The Church’s First Official Position – And Its Withering Away, este o dezvoltare a ideilor lui Harnack expuse în Militia Christi despre o aşa‐zisă „îndepărtare” a Părinţilor de mesajul Evangheliei) şi Roland Bainton, Christian Attitudes Toward War and Peace. A His‐ torical Survey and Critical Re‐evaluation, Abingdon Press, Nashville, 1960 (13th Printing 1983).

[13] Ronald J. Sider, The Early Church on Killing, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2012, p. 194.

[14] Prima epistolă către Corinteni, XXXVI, XXXVII. Despre limbajul militar folosit de Sfântul Clement, vezi A. Jaubert, „Les Sources de la Conception Militaire de l’Eglise en 1 Clément 37”, Vigiliae Christianae 18 (1964), pp. 74-84. Preluând metafora de inspiraţie paulină a creştinului soldat (cf. I Tim. 1, 18; II Tim. 2, 3-4), Clement îi adaugă elemente din Apologia lui Socrate, Seneca şi Epictet, dar şi din Testamentul lui Iov şi Cartea Macabeilor (pp. 76-78).

[15] Epistola către Policarp VI, 2.

[16] Octavius XXXVII, 1‐3.

[17] Cuvânt de îndemn către elini XI, 116; Stromate VII, 16, 100.

[18] Adolf Harnack, Militia Christi. The Christian Religion and the Military in the First Three Centuries, trad. de David McInnes Gracies, Fortress Press, 1982, republicată de Wipf and Stock, Eugene, Oregon, 2001, pp. 45‐46 (din păcate, această traducere, spre deosebire de ediţia iniţială în limba germană, nu cuprinde textele în latină şi greacă selectate de A. Harnack); J.‐M. Hornus, op. cit., pp. 69‐71. Harnack chiar identifică la Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, o adaptare deplină a imagisticii militare romane în conceptul de militia Christi/caelestis militia: Taina Botezului este sacramentum, jurământul militar; Hristos este imperator‐ul, chiar dacă toţi creştinii sunt ostaşi, milites, adevăraţii războinici sunt muenicii şi mărtu‐ risitorii; biserica este castra dei, cf. A. Harnack, op. cit., pp. 60‐61.

[19] J.-M. Hornus, op. cit., p. 79.

[20] „Îmbrăcaţi‐vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo‐ triva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu‐le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându‐vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”

[21] L.J. Swift, op. cit., pp. 47, 69; J. Helgeland et al., op. cit., p. 23; R.J. Sider, op. cit., pp. 193‐194. În acest sens, J.‐M. Hornus aduce drept argumente, printre altele: reacţia lui Tertulian care a protestat viguros în scrierile sale împotriva prezenţei creştinilor în armata romană, episodul narat de Lactanţiu (De mort. pers. 10) despre incidentul din timpul lui Diocleţian, când preoţii păgâni i‐au acuzat pe creştini că fac semnul crucii, alungându‐i pe demoni şi compromiţând astfel jertfa împăratului; îndemnul lui Clement Alexandrinul, din Cuvânt de îndemn către elini X, 100, ca militarii care s‐au convertit să rămână în continuare în armată, dar să facă ascultare de Domnul Iisus Hristos; două omilii ale Sfântului Vasile cel Mare închinate Sfântului Mucenic Gordius şi celor patruzeci de ostaşi martirizaţi în Sevastia (320). J.‐M. Hornus, op. cit., pp. 123‐127.

[22] Στρατηλάτης: comandant militar, general.

[23] A.F.C. Webster, op. cit., pp. 184‐186.

[24] „Eusebiu s‐a îndepărtat întru totul de perspectiva eshatologică: pentru el nu mai conta decât capitolul 13 de la Romani şi o deificare aproximativă – cel puţin prin împuternicire – a puterii care, fiindcă exista, cu siguranţă fusese instituită de Dumnezeu”, J.‐M. Hornus, op. cit., p. 50.

[25] L.J. Swift, op. cit., p. 85.

[26] Ibidem, p. 88.

[27] Ibidem, pp. 99‐100.

[28] Gerson Moreno‐Riaño afirmă că metaforele şi imaginile despre război folosite de Sfântul Ambrozie al Milanului nu fac parte dintr‐o viziune articulată despre războiul drept, apud Philip Wynn, Augustine on War and Military Service, Fortress Press, Min‐ neapolis, 2013, pp. 137‐138.

[29] G. Mantzaridis, op. cit., p. 375.

[30] P. Wynn, op. cit., p. 143.

[31] Helgeland et al., op. cit., pp. 90‐91.

[32] R.H. Bainton, op. cit., pp. 95‐96. De asemenea, „Sfântul Augustin a combinat elemente din literatura romană şi cea iudeo‐creştină într‐un mod de gândire care va influenţa întreaga perioadă a Evului Mediu”, Frederick H. Russell, apud John Mark Mattox, Saint Augustine and the Theory of Just War, Continuum, London, NY, 2006, p. 4. Lucrările lui John Mark Mattox şi Philip Wynn citate aici reprezintă cea mai amplă contribuţie recentă la discuţia despre Fericitul Augustin şi viziunea sa despre război.

[33] P. Wynn, op.cit., p. 329. Despre natura şi posibilitatea feri‐ cirii omeneşti cu referire la unii care susţin că „beati qui militant”, ibidem, p. 160.

[34] R.H. Bainton, op. cit., pp. 97‐98.

[35] Fericitul Augustin, De Civitate Dei 4, 15, PL 41, 124, apud G. Mantzaridis, op. cit., p. 375.

[36] L.J. Swift, op. cit., p. 93.

[37] Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului bizantin, traducere de Cristina Jinga, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 19.

[38] H. Ahrweiler, op. cit., p. 134.

[39] Vezi Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria bisericească, 37, 4 [traducere de Pr. Vasile Sibiescu, PSB 44, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 244]. Întregul capitol este dedicat intervenţiilor divine mi‐ raculoase din timpul domniei împăratului Teodosie, ca mărturie a credinţei sale.

[40] Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul şi structurile lui mistagogice, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 280.

[41] Robert F. Taft, s.j., „War and Peace in the Byzantine Divine Liturgy”, în Timothy S. Miller şi John Nesbitt (ed.), Peace and War in Byzantium, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1995, pp. 17‐18.

[42] G. Mantzaridis, op. cit., p. 378. Răspunsul patriarhului se găseşte în I. Zonaras, Ἐπιτομὴ ἱστοριῶν 26, 25, 22‐23.

[43] Fr. Philip Lee Masters, The Goodness of God’s Creation. How to Live as an Orthodox Christian – A Guide to Orthodox Ethics, Regina Orthodox Press, Salisbury, MA, 2008, p. 77.

[44] A.F.C. Webster, op. cit., pp. 189‐193.

[45] Scrisoarea 569 adresată renumitului ascet din veacul al VI‐lea Varsanufie cel Mare (Filocalia XI, 1990, pp. 524‐525) reflectă concis atmosfera tensionată din rândul comunităţii monahale din Gaza Palestinei cauzată de războaiele cu perşii, „o prevestire pentru pustiirea adusă pe seama creştinilor în Palestina şi Egipt de mahomedani” (observaţia Părintelui Stăniloae de la nota 760, loc. cit.): „Fiindcă lumea e în primejdie, îţi cerem Părinte toţi, să rogi bunătatea lui Dumnezeu, ca să întoarcă braţul şi să bage sabia în teacă. Stai între cei ce au căzut şi între vii cu sfânta ta tămâie şi opreşte pe Pierzător” (p. 525).

[46] „Când, după dreapta judecată a lui Dumnezeu neamul sarazinilor a năvălit în Muntele cel Sfânt al Sinaiului să ocupe locul şi să‐i facă pe creştinii care au existat mai înainte aici şi care mai înainte au fost şi ei sarazini să se lepede de credinţa în Hristos…. unul dintre ei, care din întâmplare era foarte iubitor de Hristos, când a văzut apostazia şi pierderea sufletelor celor de o seminţie cu el care s‐a făcut, a alergat într‐un loc abrupt şi primejdios, ca să se salveze şi să fugă, preferând mai degrabă moartea trupului decât să trădeze credinţa lui Hristos şi să‐şi primejduiască sufletul”, Dimitrios G. Tsamis (ed.), Patericul sinait, „Anonimi” XXII, traducere de Pr. prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 61. Limonariul sau Livada duhovnicească a Sfântului Ioan Moshu este presărat cu mărturii despre invazia triburilor arabe adepte ale credinţei musulmane: vezi, de exemplu, capetele 20, 21, 99, 133, 136 [Ediţia consultată: Ioan Moshu, Limonariul sau Livada duhovnicească, Editura Reîntregirea, Cluj‐Napoca, 2014].

[47] După cunoştinţa noastră, cea mai recentă contribuţie despre chestiunea războiului în creştinismul răsăritean este articolul lui Yuri Stoianov, „Eastern Orthodox Christianity”, publicat în volumul de studii Religion, War and Ethics: A Sourcebook for Textual Tra‐ ditions, editori Gregory M. Reichberg, Henrik Syse şi Nicole M. Hartwell, Cambridge University Press, 2004, pp. 164‐235. În spaţiul teologic românesc, cele mai ample studii despre concepţia Părinţilor Bisericii despre război sunt cele realizate de Arhid. prof. dr. Constantin Voicu, „Argumente contra războiului la Sfinţii Părinţi”, în Studii de teologie patristică, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 342‐379, Dr. Marian Gh. Simion, „Teoria războiului drept şi creştinismul or‐ todox”, în Revista Teologică, nr. 4/2010, pp. 83‐106 şi Pr. prof. Adrian Ignat, „Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra războiului”, în Restructurări dilematice, Editura Argonaut, Cluj‐Napoca, 2013, pp. 230‐249, Răz‐ boiul confesional şi problematica sa în istoria Bisericii Creştine, Editura Universitară, Bucureşti, 2012, 364 p. Despre război în teologia Ve‐ chiului Testament, vezi Diac. dr. Cătălin Vatamanu, „«Războiul sfânt» din perspectiva Vechiului Testament”, în Studii Teologice, București, EIBMBOR, Seria a III‐a, anul II (2006), nr. 3, pp. 100‐119; Lect. dr. Alexandru Mihăilă, „Există război sfânt în afară de Jihad?”, în volumul domniei sale de eseuri (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte, volumul I, Editura Nemira, Bucureşti, 2011, pp. 398‐403.

[48] Fr. Philip LeMasters, op. cit., p. 87.

[49] Mt. 5, 21; Mt. 5, 43-48; Mt. 23, 33-36; Mt. 26, 51; Mc. 12, 28-

[50]; Lc. 6, 34-36; In 8, 7-11.

***

Să nu mai iubeşti nici această lume, nici slujirea în armata ei, fiindcă Scriptura adevereşte că „cel care este prieten al acestei lumi este un vrăjmaş al lui Dumnezeu” [Iac. 4, 4]. Ostaşul care foloseşte sabia este slujitorul morţii, iar atunci când varsă sângele său sau al altuia aceasta este răsplata pe care o primeşte pentru slujirea sa. Va fi socotit ca vinovat de moarte fie din pricina morţii sale, fie a păcatului său, fiindcă, în război, ostaşul, luptând mai mult pentru altcineva decât pentru sine, este fie biruit şi ucis, fie învinge şi câştigă un pretext pentru a ucide – căci nu poate fi biruitor dacă nu varsă mai întâi sânge. Dar Domnul spune: „Nu puteţi sluji la doi domni, Unuia Dumnezeu şi lui Mamona” [Mt. 6, 24]… Ascultă-mă, aşadar, fiul meu şi pleacă-ţi urechea către mine. Rupe-te de orice legături care te ţin prins în mrejele acestei lumi. Schimbă-ţi slujba lumească de ostaş cu altceva mai bun: începe să-I slujeşti ca ostaş Regelui celui Veşnic.

[Sf. Paulin de Nola (353/354-431), Epistola 25, 3, 8. Traducere de Dragoş Dâscă după textul latin din Patrologia Latina 61, 301-304]

 

*

            [Împăratul Nichifor II Focas] a fost şi el dornic să impună o lege cum că soldaţii care pier în luptă ar trebui să fie socotit vrednic de cinstirile mucenicilor… L-a îndemnat pe patriarh şi pe episcopi să accepte această învăţătură, dar unii dintre ei i s-au opus cu bărbăţie şi i-au zădărnicit planul, punându-i înainte canonul marelui Vasile care spune că cei care au ucis un adversar în luptă trebuie îndepărtaţi de la Împărtăşanie timp de trei ani.

[Ioan Skylitzes (a doua jumătate a sec. al XI-lea), Synopsis Historiarum, în Yuri Stoyanov, „Eastern Orthodox Christianity”, publicat în volumul de studii Religion, War and Ethics: A Sourcebook for Textual Traditions, volum editat de Gregory M. Reichberg, Henrik Syse şi Nicole M. Hartwell, Cambridge University Press, 2004, p. 183; traducere de D. Dâscă]