CUM NE INDREPTAM CATRE CRACIUN? Ce este bucuria crestina?

23-12-2013 7 minute Sublinieri

nat_tophalf

  • Doxologia:

Cum ne îndreptăm spre Crăciun?

Simeon Kraiopoulos – Despre pocăință

De la bun început aș vrea să vă întreb ceva: Ne simțim oare cu toții în bună rânduială pentru sărbătoarea Crăciunului? Suntem cu toții în pace, în tihnă? Ne îndreptăm toți spre sărbătoare – cum să zic – într-un mod fiziologic normal sau avem înlăuntrul nostru suspansuri sau lucruri ținute ascunse, avem înlăuntrul nostru angoase, avem înlăuntrul nostru stres, tulburare și neliniște?

Dacă cineva ar umbla prin oraș, în piață și ar vedea lumea cum aleargă ici, aleargă dincolo, ca să apuce să cumpere, ar zice cineva: „Ce nefericiți sunt oamenii și cum să se simtă fericiți acești oameni așa cum se gândesc, așa cum se mișcă și cum iau toate aceste lucruri? Ce nefericiți sunt!

Cum poate cineva să facă Crăciunul, să-l sărbătorească adică, în fiecare zi? Cum spuneam astăzi la Sfânta Liturghie, Crăciunul nu-l așteptăm numai, ci îl trăim încă de pe acum. În ziua de Crăciun S-a născut Hristos. Însă acest fapt, că S-a născut Hristos nu cuprinde numai  întreg timpul, nici numai întreaga viață, ci cuprinde și veșnicia, îmbrățișează toate. Prin urmare, pretutindeni este Crăciun și în fiecare ceas este Crăciun.

Crăciun nu este numai ziua aceea într-un mod static și închis și ca și cum ar fi ceva „magic : de îndată ce vine ziua aceea, pătrundem înlăuntru și noi și toate”. Ziua aceea va fi o zi ca toate celelalte, dacă nu vom fi pregătiți, așa cum trebuie să fim. Și suntem pregătiți, atunci când înseși aceste zile de Crăciun pe care le sărbătorim ne influențează și acum și ne înrâuresc înlăuntrul nostru, ne folosesc și ne ajută. Prin urmare, ca să revin, ce Crăciun va sărbători cineva când, să zicem, nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu, și are înlăuntrul său tulburare, agitație, neliniște, un gol, deznădejde, disperare? Toată viața omului în lumea aceasta este nădejdea. Întreaga existență a omului este plină de nădejde. Dacă cineva nu are această nădejde, ce poate face Crăciunul? Dacă cineva nu are această credință, Crăciunul ce să facă? Dacă nu are această deplinătate a prezenței lui Dumnezeu înlăuntrul lui, ce poate face Crăciunul?

Dar ce anume îl pune în rânduială pe om? Tocmai de aceea iarăși pun întrebarea dacă suntem pregătiți, pentru ca, pe măsură ce înaintăm către sărbătoare, să nu avem neliniști și suspansuri. Omul nu este în rânduială nici prin faptul că încearcă să uite –cum încearcă unii pur și simplu să uite – nici prin faptul că își caută diferite îndreptățiri și justificări. Acel lucru care îl pune în rânduială pe om, acel lucru care îl odihnește pe om este pocăința, faptul de a se pocăi cineva înaintea lui Dumnezeu, de a se smeri înaintea lui Dumnezeu, de a se întoarce cu toată inima spre Dumnezeu. Fără pocăință înainte nu vine Crăciunul. Oricum ar fi lucrurile acasă, să te pocăiești înaintea lui Dumnezeu, dar și înaintea celorlalți.

Aceasta bineînțeles implică dragoste față de Dumnezeu și față de alții. Oricum ar fi lucrurile, după aceea se vor aranja. Se creează dintr-odată o altă atmosferă, o altă stare și atunci vor putea oamenii să facă Crăciunul. Dar pocăință adevărată. Repet, pocăința nu înseamnă să uiți anumite lucruri. Uneori într-un loc anume cineva simte că este expus, își amintește acolo fapte, stări, lucruri care îl expun, îl umilesc, îl mâhnesc și vrea să se ducă în alt loc ca să se pună în ordine. Aceasta este o fugă. Desigur, uneori acest lucru este bun într-adevăr, fiindcă nu se poate altfel, fiindcă nu are curaj omul să facă și altfel, dar aceasta nu este vindecarea. Acel lucru de care are nevoie, acel lucru care îl vindecă într-adevăr pe om este să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru orice a făcut, pentru orice îi aduce învinuire.

Să se pocăiască pentru orice păcat înaintea lui Dumnezeu și așa păcătos cum este, sinele lui rănit, cel expus, cel în suspans și în orice stare s-ar afla, să aibă curajul să stea înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai curajul să stai înaintea lui Dumnezeu, având înaintea ta păcatele tale și stai cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, acest lucru este ori cutezanță, ori pocăință. Și firește, oricine înțelege când este cutezanță și când este pocăință.  Altminteri, omul își ascunde păcatele, își ascunde sinele și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu complet nevinovat. În acest caz, doar își uită păcatele, mai exact spus, în termeni de psihologie, își respinge trăirile cele păcătoase în subconștientul lui, în inconștientul lui și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu poate cumva pocăit, cumva în rânduială, cumva smerit, cumva îndreptat, poate așa cum vrea Dumnezeu. Totuși aceasta nu înseamnă punere în rânduială.

Pocăință nu este așa de ușoară precum socotim noi. Și vă rog, să luăm aminte. Pocăința nu este atât de simplă pe cât credem noi că este. Și aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți dă harul Lui care să creeze înlăuntrul tău pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace pe tema pocăinței. Ne-am referit și altă dată la ceea ce se spune în Apocalipsă: A avut loc acest rău, a avut loc acel rău, s-au distrus unele, au pierit atâția și celelalte și „oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor”. Nu s-au pocăit. După ce a venit asupra lor și un alt rău și o altă plagă, ei tot nu s-au pocăit. Și spune acest lucru și mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este foarte sigur că omul se va pocăi, chiar dacă, atunci când trece printr-un moment dificil, pare că se pocăiește. Nu este sigură pocăința aceasta care are loc într-un mod silit, să zicem într-un moment în care ești forțat. Este cutremur, piere lumea și gata te pocăiești. Sau vine război, ești în primejdie de moarte și gata te pocăiești. Nu este sigură o astfel de pocăință. Fiindcă omul l-a părăsit pe Dumnezeu și după aceea Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință pentru ca Dumnezeu să-l vindece și să-l mântuiască.

Pocăința este mare lucru. De aceea și spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică te pocăiești în momentul acela cât poți tu și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp ceri și pocăință. Este ca și cum ai cere pocăință atunci când zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Acela care o cere, zice „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și când fie că nu poate, fie că nu se întâmplă nimic și se oprește, atunci înseamnă că nu are adevărată dorință de pocăință.

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: http://paterikakeimena.blogspot.ro/2011/12/blog-post_1903.html

Pr. Constantin Sturzu: Post şi bucurie

La prima vedere pare puţin cam deplasat să vorbim despre bucurie taman în post (sau în legătură cu postul). Pentru mulţi (şi, în general, pentru cei care nu postesc) perioada aceasta de înfrânare e asociată cu întristarea şi crisparea, cu o izolare de toate bucuriile. Mulţi se uită suspect la tine dacă îndrăzneşti să zâmbeşti (măcar) atunci când posteşti. Poate că aşa va fi fost cu postul precreştin: evreii îşi smoleau feţele, îşi puneau cenuşă în cap, unii se afişau pe la colţurile uliţelor în atitudini care sugerau cât de rugători şi postitori sunt. A venit însă Hristos şi a adus şi “scandalul” acesta al postului luminos: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18).

Aşadar nu este nici o incompatibilitate între post şi bucurie, mai ales când ne mai şi străduim să-l primim în ieslea sufletului nostru pe Hristos, prin taina sfintei împărtăşanii. Dar ce fel de bucurie să fie totuşi aceasta? Căci nu poate fi vorba de una dintre bucuriile simple ale vieţii: nu vorbim de bucuria celui care a luat un examen sau a câştigat la loto, nici de bucuria îndrăgostitului care află că este, la rându-i, iubit. Nu vorbim nici măcar de bucuria intelectuală provocată de lectura cărţilor. E vorba de un fel de bucurie pe care o vom numi bucurie creştină. E genul de bucurie pe care o poţi avea, fără vreo întrerupere, aici, pe pământ, şi care va fi multiplicată de mii de ori în viaţa de veci.

Chiar şi când mustră, chiar şi când plâng

De fiecare dată când se vorbeşte de Părintele Cleopauna dintre trăsăturile evidenţiate la duhovnicul de la Sihăstria este tocmai bucuria sau verva pe care o răspândea în jurul său. Nu în sensul că ar fi fost vesel tot timpul sau că ar mai fi făcut şi mici “glume” duhovniceşti, ci în sensul că îl simţeai tot timpul bucuros de prezenţa ta. Indiferent cât de bolnav sau de obosit era, te primea cu aceeaşi bucurie, dar o bucurie care iradia din toată fiinţa lui. Nu o puteai neapărat citi pe chip sau în voce, ci în întregul felul său de a comunica (prin cuvânt, prin gest, prin atitudine) cu cei din jur. […]

La Părintele Arsenie Papacioc te întâlneşti cu un fel de bucurie caldă. Te simţi ca un musafir îndelung dorit într-o casă primitoare. Părintele Paisie Aghioritul (care, dacă ştirea din Grecia se confirmă, urmează a fi canonizat ca sfânt) te primea, din câte povestesc cei care l-au cunoscut, cu inima mamei vesele că şi-a reîntâlnit copilul rătăcit. Sfântul Serafim de Sarov e binecunoscut prin felul în care îşi întâmpina vizitatorii: “Hristos a înviat, bucuria mea!”. Şi exemplele ar putea continua pe sute de pagini.

Deşi se manifestă într-un mod aparte, toţi cei enumeraţi mai sus au în comun aceeaşi bucurie. E bucuria pe care o dobândeşti pe drumul sfinţeniei şi de care nu te mai desparţi niciodată. Dacă veţi întâlni pe cineva care nu emană bucurie în jurul său (nu oricare, ci acea bucurie creştină) atunci e puţin probabil că vă aflaţi în preajma unui sfânt. Cei care s-au lipit de Dumnezeu sunt conectaţi şi la bucuriile divine. Şi le transmit, gratuit şi involuntar, şi celor din jur. Chiar şi când te mustră. Chiar şi când plâng.

Inimă săracă, dar primitoare

Bucuria se regăseşte şi la cei care au avut mult de suferit, în temniţi sau în prigoană, în boli sau în încercări cumplite. Cel ce s-a lipit de Dumnezeu cu toată fiinţa lui, chiar şi când e cuprins de durere, are şansa de a gusta bucuria. Maica Siluana Vlad ne explică de ce:

Simţirea bucuriei în durere e o mare taină şi e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea şi Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situaţia în care eşti, deşi face parte din viaţa ta, nu e chiar viaţa ta. E aşa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu şi totuşi nu erai încă cel ce eşti acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile naşterii şi fără acele dureri nu era posibilă viaţa de acum. La fel şi acum, toate durerile vieţii tale sunt durerile naşterii tale la viaţa cea adevărată, dacă le trăieşti cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită şi în prezent de cel ce crede şi nădăjduieşte în făgăduinţele Domnului. Trăim pentru Viaţa veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum şi o trăim cu viaţa noastră de acum, cu acest trup şi acest suflet atât de sensibile la durere.

Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale naşterii nu sunt scopul vieţii, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieşi vii din moartea păcatului.”

Ne apropiem de praznicul Naşterii Domnului. E un moment pe care e bine să ne străduim în permanenţă a-l pătrunde şi a-l trăi. Pentru că Dumnezeu a ales să fie om. Dumnezeu ne-a ales pe noi, pe fiecare dintre noi, să devenim asemenea Lui. Dar asta nu se poate prin eforturile noastre proprii, ci prin străduinţa de a-L primi în toate cele ale noastre. Prefăcându-ne inima în ieslea sărăcăcioasă, dar primitoare, a staulului din Betleem.

“Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim «după capul nostru», nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi ale psihismului” (cf. Maica Siluana).

Aşadar, naşterea aceasta din nou, de sus, a noastră, este un proces continuu. E o continuă preschimbare a noastră. Şi cum să nu te bucuri când, pe drumul acesta al devenirii sau al postirii întru îndumnezeire, descoperi uimit, în fiece clipă, lucruri noi sau le vezi înnoindu-se pe toate cele pe care le vedeai, anterior, doar cu ochiul durerii şi al îndreptăţirii de sine?

 nasterea (1)


Categorii

Craciunul, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Parinti greci si athoniti, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “CUM NE INDREPTAM CATRE CRACIUN? Ce este bucuria crestina?

  1. Pingback: HRISTOS SE NASTE! -
  2. Mos Craciun – o iluzie scurta cu gust amar – pr. Gheorghe Anitulesei

    http://www.youtube.com/watch?v=TmKtjMXmRGA#t=48

  3. @ Av. George Pana:

    Are si destule exagerari.

  4. Alegem ce e bine. Alții nu zic nimic…

  5. @Av. George Pană
    In fiecare an, in perioada Craciunului, apar unii care gasesc sa desfiinteze pe “Mos Craciun”, de parca “el” ar fi vinovat pentru necredinta, neascultarea, lipsa de educatie a copiilor nostri, sau pentru lipsa noastra de discernamant.

  6. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! -
  7. Pingback: TUDOR CHIRILA: “Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari” - Recomandari
  8. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? (Recomandari duhovnicesti) - Recomandari
  9. Pingback: SFANTUL NICOLAE, “Parintele, Fratele, Fiul, Prie­tenul pe care-l asteptam sa vina in fiecare an” si cascada sa de MINUNI care nu trebuie uitate/ Ce daruri cerem de la “Mosul” sau: CINE NI-L DESPARTE PE “MOS NICOLAE” de
  10. Pingback: BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu“ (si AUDIO) -
  11. Pingback: TRAGEDIA CRACIUNULUI FARA HRISTOS. “Craciunul” sau “Nascutul”? CE SI CUM SARBATORESTE OMUL DE AZI? De la TAINA INTRUPARII la IZGONIREA LUI DUMNEZEU din lume. In cautarea duhului pierdut al Nasterii Domnului -
  12. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  13. Pingback: Bucuria duhovniceasca. MAICA DOMNULUI A ADUS IN LUME BUCURIA -
  14. Pingback: Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei: DE LA NAȘTEREA DOMNULUI LA ”O, TANNENBAUM”: “Sărbătoare fără Sărbătorit și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi
  15. Pingback: Pastorala puternica de Craciun a PS Sebastian: DE LA NAȘTEREA DOMNULUI LA ”O, TANNENBAUM”: “Sărbătoare fără Sărbătorit și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi! Aceasta
  16. Pingback: CRACIUNUL intre INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU si SFARAMAREA OMULUI IN NUMELE IDEOLOGIILOR ANTIHRISTICE, intre Traditiile vechi ”cu miros de brad si cozonaci” si Lumea lui Mc.Consumerism, in care “SURPLUSUL DE SCLIPICI incearca sa acopere DEFICI
  17. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare