Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC?

27-12-2013 10 minute Sublinieri

“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei.

Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Ed.  Omniscop

  • Pemptousia:

Nădejde și disperare de Crăciun, de Pr. Prof. Adamántios Avgoustídis

Este vremea Crăciunului și, așa cum se întâmplă tot mai des în ultimii ani, în acest răstimp văd lumina tiparului tot felul de articole care denunță faptul că s-a pierdut înțelesul sărbătorii și că super-consumismul și-a impus tot mai mult stilul și a ajuns predominant.

Și nu sunt neîndreptățite, căci, dacă dezgolim sărbătorile acestor zile de elementul folcloric, de party-urile nocturne, de ocazia de a petrece o vacanță în toată regula și de obligatoriile întruniri de familie, lucruri pe care le impun aceste zile, ce va mai rămâne, așadar, care să amintească de Crăciun celor mai mulți dintre noi?

Întrebarea noastră nu vine în contradicție cu mâhnirea, justificată de altfel, care se ascunde în spatele acestui reproș. Vrem însă să lansăm o provocare pentru mintea și, de ce nu, și pentru sufletul nostru, ca să ajungem la conștiința faptului că toate acestea sunt deja date și de la sine înțelese și că simpla exprimare a nemulțumirii față de ele nu poate îndrepta nimic. Cel mult poate să sublinieze și în scris lipsa de sens și să accentueze conștiința mizeriei duhovnicești și a sărăciei afective pe care vrea să le ascundă strălucirea artificială a acestor zile.

Este evident că euforia consumeristă nu este manifestarea firească a unei fericiri care îndeobște caută tihnă, ci funcționează ca stimulent pentru o exuberanță fără motiv și fără sens, furnizându-i justificarea de rigoare pentru a se manifesta spontan. Pustiul supra-iluminat al orașele impersonale se străduiește să creeze o confuză voioșie obligatorie, aproape maniacală.

Nimic însă nu poate ascunde depresia care ia proporții în aceste zile, tentativele de suicid care cresc și fetițele cu chibrituri care își fac apariția în număr tot mai mare.

Este facil să te refugiezi în constatări melancolice, iar pasul următor este de obicei să recurgi la iluzia și evocarea bunelor vremuri de altădată, și asta până vor trece aceste zile și ne vom întoarce la siguranța apăsătoare a rutinei noastre.

Să nu ne blocăm însă în aceste constatări sumbre, oricât de adevărate ar fi ele! Dacă refuzăm să ne lăsăm cugetul cotropit de dezamăgirea pe care o naște observarea acestor fenomene și abordăm obiectiv cauza lor psihologică, e posibil să ajungem la unele descoperiri interesante.

Anume că, în orice chip am încerca să înăbușim strigătul de disperare al agoniei noastre existențiale – fie în zgomotul revelionului, fie sub vălul fantasmagoriei și al euforiei artificiale – depresia, oricât de mascată ar fi, tot reală rămâne și ea va domina starea noastră afectivă. Specialiștii cunosc bine dispoziția bulimică de apărare a individului depresiv, care încearcă să își ascundă prin satisfacții ”gustative” sau prin mania consumeristă frustrarea pe care o trăiește la nivel afectiv. Un exemplu tipic este acela al nevestei care încearcă să își aline angoasa depresivă a frustrării afective cutreierând prin magazine și făcând shopping-therapy. Același mecanism ne împinge să ne manifestăm pseudo-euforic în încercarea de a evita simțirea golului lăuntric și a dispoziției noastre înclinate spre tristețe.

Ce ne face, așadar, melancolici la unison, ce ne face să participăm de voie, de nevoie, la exuberanța prefabricată și artificială care definește atmosfera acestor zile? Dacă sărbătorile Crăciunului ar fi fost prin definiție unele fără Hristos, niște serbări ale solstițiului de iarnă, așa cum era în epoca precreștină ziua de 25 decembrie, atunci probabil nu ar fi avut sens aceste gânduri și neliniști. Am fi stat mulțumiți, cu toții de acord în mod tacit că sunt necesare anumite ocazii de ieșire din rutină; prin urmare, am fi fost împăcați cu utilitatea serbărilor. Însă, cu cât mai asurzitoare e relaxarea și distracția, cu atât mai tragic e cotidianul pe care îl ascunde.

nas

Dar imperativul cel mai profund al salvării noastre din stricăciune, din timp și din necesitate nu poate fi satisfăcut prin supunerea la necesități în parte instituționalizate, fie ele și distractive, dar, în definitiv, totdeauna atât de vătămătoare. Câtă bucurie poate să aibă un praznic – în care se presupune că este sărbătorită Nașterea Celui Care ar putea să ne scape din sclavia lipsei noastre de libertate duhovnicească și din mizeria existențială – atâta vreme cât tocmai pe El L-am scos afară din viața noastră, din rostul vieții noastre? Ce petrecere de nuntă își justifică festivitățile și exuberanțele sărbătorești câtă vreme ”mirele” a fost alungat? Asemenea ”nunți” se aseamănă mai mult cu înmormântările pompoase, a căror strălucire se datorează mai degrabă sentimentelor de vinovăție ale rudelor față de defunct decât dragostei față de el ori a nădejdii în Hristos.

[…]

CITITI MAI DEPARTE LA SURSA

Sfințite zile, de Fótis Kóntoglou

Bucuria duhovnicească și veselia cerească pe care o simte creștinul de Crăciun nu le pot simți cu nici un chip aceia care îl serbează doar ca pe o datină înduioșătoare, ca pe o datină care are mai mult de-a face cu bucuriile obișnuite ale lumii, cu iarna, zăpada și focul din sobă.

Numai creștinul ortodox prăznuiește duhovnicește Crăciunul și sufletul lui cunoaște simțăminte sfințite și este încălzit de o căldură de neînțeles, care vine din altă lume, este încălzit de căldura Duhului Sfânt, după cuvântul Antifonului [gl. IV], care zice: În Duhul Sfânt tot sufletul viază și în curăție se înalță, se luminează întru Unimea Treimii cu sfințenie de taină.

Trup și suflet dimpreună prăznuiesc, se veselesc cu Dumnezeiască veselie, pe care omul aflat departe de Hristos nu o gustă. Câtă vreme inima creștinului, în aceste sfințite zile, este plină de buna mireasmă a psalmodiei, de prea dulcea revărsare duhovnicească de Lumină care acoperă toată zidirea – munții, marea, fiecare stâncă, fiecare copac, fiecare piatră, fiecare făptură. Toate sunt sfințite, toate prăznuiesc, toate psalmodiază, toate se veselesc, întreaga fire este precum un măslin prearoditor în casa lui Dumnezeu. Nimeni nu poate simți în inimă o asemenea bucurie, decât dacă Îl iubește pe Dumnezeu și trăiește cu Dumnezeu în aceste zile, pentru că nimeni altul în afară de Dumnezeu nu poate să dăruiască o asemenea bucurie, o asemenea pace, după cuvântul pe care l-a spus Domnul la Cina cea de Taină: Pacea Mea v-o dau vouă, nu vă dau pacea pe care o dă lumea (Ioan 14:27).

Bucuria lui Hristos și pacea Lui sunt altceva decât bucuria și pacea lumii. Pentru aceasta, omul care se bucură să meargă la biserică spre a se adăpa din acest izvor nemuritor al adevăratei bucurii și păci, spune dimpreună cu David: Trimite lumina Ta și adevărul Tău; acestea m-au povățuit și m-au condus la muntele cel sfânt al Tău și la locașurile Tale. Și voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeul Cel ce veselește tinerețile mele (Ps 42:3-4).

Să prăznuim, așadar, și noi, frații mei, Nașterea lui Hristos în Duh și în Adevăr, în psalmi și laude și cântări duhovnicești și atunci și celelalte se vor adăuga nouă, ni se vor dărui adică bucuria casei, a familiei, a firii, a conviețuirii, a veseliei curate, căci pe toate le va îndulci dragostea lui Hristos și le va încălzi căldura Aceluia care este de-viață-dătător. Mare lecție de smerenie este pentru noi, fraților, Nașterea lui Hristos. Unde S-a născut? Într-o iesle, (…), și înțelegem astfel mai adânc nespusa pogorâre a lui Dumnezeu (…). Maica Lui, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, departe de casa ei, străină în loc străin, s-a dus și L-a născut într-un grajd al animalelor. Boul și asinul Îl încălzeau cu răsuflarea lor. Niște ciobani i-au fost alături. Dimpreună cu mieii nou-născuți S-a socotit și Mielul lui Dumnezeu Care a venit în lume, ca să Îl mântuiască pe om din blestemul lui Adam. Ce om s-a născut în mai mare smerenie?

Sfântul Isaac Sirul scrie în cuvântul său despre smerenie aceste minunate cuvinte:

Doresc să-mi deschid gura, frații mei, și să grăiesc despre prea înalta smerire și sunt plin de cutremur, precum omul care știe că va vorbi despre Dumnezeu. Căci smerenia este veșmânt al Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a făcut om întru smerenie S-a îmbrăcat și prin smerenie a venit în comuniune cu noi, luând trup ca al nostru. Și omul acela care s-a îmbrăcat cu smerenia, într-adevăr s-a făcut asemenea Aceluia Care S-a pogorât din înălțimea Lui și a acoperit cu smerenia puterea măreției Lui și slava Lui. Și aceasta s-a întâmplat ca zidirea să nu fie mistuită de focul strălucirii Lui. Căci zidirea nu ar fi putut nici să-L privească, dacă El nu Și-ar fi asumat o parte a zidirii, anume trupul, ca astfel să poată vorbi cu ea. Măreția și-a acoperit-o cu trupul și prin trup a venit în comuniune cu noi, prin trupul pe care l-a luat din Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, Maria. Așa încât, văzând noi că El este din neamul nostru și vorbește ca un om, să nu ne temem de strălucirea Lui. De aceea, omul care poartă veșmântul pe care l-a purtat Ziditorul (anume smerenia), s-a îmbrăcat cu Însuși Hristos.

Ieslea este inima smerită și numai într-o asemenea inimă vine și Se naște Hristos.

Biserica noastră luminează în întunericul iernii, prăznuind Nașterea lui Hristos. Din lăuntrul ei se face auzită o psalmodie mai presus de lume, precum aceea pe care o psălmuiau îngerii în noaptea în care S-a născut Domnul, glasul cel curat al celor ce prăznuiesc. Ce alt popor în afară de noi are această binecuvântare? Ce alt neam se veselește cu asemenea graiuri cerești?

Și a cui este trâmbița arhanghelicească care se aude azi când Se naște Hristos? Este a Sfântului Cosma Melodul. Și se mai aude una, o altă prea dulce glăsuire, a Sfântului Ioan Damaschin. Două corzi ale aceleiași dumnezeiești chitare! Cosma a scris întâiul canon al Crăciunului într-o limbă mai simplă, în genul epic. Iar Ioan Damaschin a scris cel de-al doilea canon al aceleiași sărbători într-o limbă mai veche și în metru iambic. Înflăcărarea celui dintâi se împletește cu măreția celui de-al doilea.

[…]

CITITI CONTINUAREA LA SURSA

Mulţi dintre bătrânii noştri îşi mai amintesc şi astăzi cum petreceau Crăciunul. Nu trăiau nimic din “magia sărbătorilor de iarnă”, nu-şi umpleau sacoşele cu fel de fel de mărfuri, promovate de Moş Crăciunul burtos şi cu nasul roşu, sosit tocmai din Laponia, într-o sanie trasă de reni. Nu se îmbuibau cu delicatese, uitând să meargă la biserică şi să se bucure de vestea cea mare a Naşterii Mântuitorului. Dimpotrivă, tradiţiile se îmbinau perfect cu trăirea creştină, căci atât sosirea tainică a lui Moş Crăciun, cât şi împodobirea bradului avea profunde semnificaţii religioase.

“Pentru toţi vine Moş Crăciun. Aşa se crede de veacuri. Şi nu fără temei. Istoric, motivul s-a născut pe tărâm religios, îşi are geneza în Protoevanghelia lui Iacob (scriere apocrifă, apărută în sec. al II-lea în mediul grecesc), iar din ea s-au inspirat şi unii părinţi ai Bisericii. Trecut prin tradiţiile slave, motivul s-a articulat pe imaginea moşului bun, iar din tradiţia iconografică creştină a primit chipul Sfântului Ierarh Nicolae. Moş Crăciun este moşul bun, care aduce daruri la copii, fapt inspirat din viaţa Sfântului Nicolae, care făcea daruri celor săraci. Pe de altă parte, obiceiul de a face daruri are şi un alt temei, acela că Magii au adus daruri la Naşterea Domnului: aur, smirnă şi tămâie. Un element semnificativ este şi bradul de Crăciun, sau pomul. În trecut, se făcea mai simplu. Prin Maramureş, s-au păstrat, uitate prin podurile caselor, vechi exemplare de pom: din paie, din fasole, benzi de hârtie. Aceasta dovedeşte că tradiţia pomului de Crăciun este veche în mediul popular. Mai târziu, s-a adoptat pomul de brad, după modelul occidental. Pomul astfel împodobit este un fel de pom al vieţii, al raiului. Naşterea Domnului a deschis calea restaurării omului şi de aici pomul vieţii s-a reîmpodobit în rai. De aceea, bradul capătă podoabe luminoase, steluţe, dulciuri. El semnifică reîmpodobirea pomului din rai, despodobit de Adam, prin faptul că a risipit rodul luat din el.”(din articolul Obiceiurile certifică identitatea noastră ca popor – Dialog cu preotul dr. Nicolae Cojocaru, cercetător neobosit al culturii populare, în ziarulLumina, ediţia din 22 decembrie 2012)

Ce a mai rămas astăzi din Crăciunul de altădată? Un alt Moş Crăciun, sosit de pe meleaguri străine, a invadat minţile şi inimile noastre, în timp ce bradul de import, “costumat” cât mai şic posibil, a devenit un fel de idol la care se închină, de la mic la mare, toţi cei ce L-au exclus pe Dumnezeu din vieţile lor. Pericolul este dublu: sedus de “ambalajul” comercial, creştinul se rupe de Biserică, petrecând această zi de bucurie a credinţei noastre creştine, ca pe o zi oarecare, poate ceva mai festivă decât celelalte zile din an. În al doilea rând, Crăciunul de import ucide ce a mai rămas din tradiţiile noastre, care ne-au îmbogăţit spiritual de-a lungul veacurilor, şi care certifică identitatea noastră ca neam. Iar un popor fără cultură şi fără tradiţii nu este decât un popor vasal, uşor de manipulat, un popor fără viitor.

Doar aşezând faţă în faţă trecutul şi prezentul, Crăciunul autentic românesc şi Crăciunul de import, putem vedea falsul grosolan. Moşului roşcovan, sorbind cu nesaţ dintr-o sticlă de suc şi râzând în hohote groteşti i se opune categoric Moşul cel bun, Moşul cel misterios, pe care cei mici nu-l vedeau niciodată, pentru că venea noaptea, pentru a face daruri, cu prilejul Naşterii Domnului.

“Moş Crăciun din tradiţia creştină nu seamănă aproape deloc cu cel pe care-l vedem astăzi, pretutindeni. Moşul era tainic, unic pentru toţi copiii, venea noaptea, în numele Domnului, ca să dăruiască. Nu îl vedeam pentru că, în fond, Moşul nici nu există ca atare, întrupat. Printr-un Moş Crăciun misterios putem induce unui copil ideea că lumea este o taină care trebuie descoperită, că dincolo de lumina reflectoarelor există ceva care nu poate fi decât simţit. În ultima vreme, aceste simţuri ne-au fost tocite şi nu e de mirare din moment ce vedem Crăciuniţe umblând pe la televizor şi toată lumea poartă un fes roşu. Noi pierdem fondul în detrimentul formei. Cântăm şi ascultăm colinde, dar uităm să le mai ascultăm versurile, semnificaţia lor. Colindele sunt esenţă de teologie spusă în modul cel mai simplu, care au o frumuseţe poetică. Din păcate, colindele au devenit fond peste tot, în gări, la metrou, în restaurante. În graba noastră cu pregătirile, în minte cu obligaţia de a oferi cadouri, facem ca sărbătorile, în loc să fie calme, liniştite, să fie bântuite de o agitaţie continuă şi oboseală“,precizează etnologul şi teologul Costion Nicolescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

Doar redescoperind fondul spiritual românesc, prin renunţarea la împrumuturi nefaste şi primejdioase, doar trăind în mod autentic Sărbătoarea Naşterii Domnului, şi nu printr-o participare exclusiv formală la slujba de Crăciun, Îi aducem lui Hristos închinarea noastră curată, într-o lume contaminată de alte felurite “închinări”, la idolii distrugători de suflet ai societăţii de consum.

colinde_de_craciun_romania_celendo_2

Legaturi:

***


Categorii

Craciunul, Irina Nastasiu, Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC?

  1. Craciunul MAI ARE SEMNIFICATIA REALA SI APARTE fata de celelalte sarbatori crestine, DOAR pentru cei care traiesc (sau reusesc) sa ramana ancorati in DIMENSIUNEA duhovniceasca a sarbatorii!

    – prin asezarea sufleteasca realizata de ruperea de lume (lumesc), pastrarea parfumului ne-contrafacut din Biserica si, cu ajutorul Tainelor, daca nu se murdareste vizual si auditiv de mijloacele de comunicare ‘in masa’ de-acasa, crestinul, reuseste sa aduca Craciunul la el acasa, dupa ce si l-a impropriat (d)in Biserica, unde se colinda CU ADEVARAT frumos, duios… unde (cu mici exceptii)esti bagat in atmosfera de acum 2000 de ani, simtind putin din mirosul de fan, sesizand respiratia calda a animalelor, prezenta Maicii Sfinte, a pruncului Iisus, a magilor, a darurilor – luminati de Steaua calauzitoare care s-a oprit deasupra locul nasterii lui Hristos, si poposeste in fiecare an si pentru noi, toti crestinii, care cred (fara indoiala) si se bucura cu-adevarat!

  2. Parintele Arsenie Papacioc, Domnul sa-l odihneasca cu Sfintii sai, spunea de asemeni ca prin Nasterea din Santa Fecioara, Hristos a redat femeii un loc demn in societate, ceea ce ii era refuzat dupa vechea lege…
    Din pacate unele femei nu sunt constiente de menirea lor…

  3. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?”/ CINE NE-A FURAT SARBATORILE? - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare