FARISEISM SI TREZVIE/ Modelul ideal de iubire si jertfa al unei familii preotesti din Basarabia: “Oamenii de aici traiesc in SIMPLITATE si acesta este motivul pentru care nu si-au alterat firea”

24-09-2012 8 minute Sublinieri

  • Doxologia [Constantin Sturzu]:

Fariseii vechi şi noi

Asa cum se stie, anul acesta este dedicat sfantului maslu si ingrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc sapte pericope din Evanghelii, intre care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe langa care trec, nepasatori, un preot si un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat ca, uneori, cate un slujitor prefera ca, in loc de a rosti intocmai versetul in care se spune ca “un preot se cobora pe calea aceea(Luca 10, 31), sa rosteasca “un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea” sau chiar “un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea. Drept justificare a schimbarii textului se invoca faptul ca, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul ca ar parea ca face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Si atunci apare specificarea “al Legii vechi” sau eufemismul “un cuvios oarecare“. Aceasta mica si “nevinovata” modificare nu este deloc un amanunt de neluat in seama, ci constituie un serios prilej de reflectie asupra preotiei si asupra crestinismului de astazi. Evident ca in mintea celui care schimba astfel textul se afla dorinta de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabola (al Legii vechi, intr-adevar!) si ar vrea sa sugereze ca preotul de azi, fidel marturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepasator pe langa un om aflat in suferinta. Dar este si un reflex al clericului care este atacat astazi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-si invata adeptii ca preotii sunt cei care L-au rastignit pe Mantuitorul pe cruce, iar preotii de astazi nu sunt decat urmasii acelora, de acum doua mii de ani, atacul asupra preotiei sacramentale constituind un argument pe care-si cladesc retorica indreptata impotriva Bisericii bimilenare. Preotia Vechiului Testament este insa doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos si, dincolo de denumire si de unele elemente de cult (cum ar fi tamaierea), preotul crestin este cu totul altceva decat era, in vechime, preotul templului iudaic. Cu atat mai stranie este obsesiva acuzare a preotilor de azi ca fiind ucigasi ai lui Hristos, in conditiile in care El a lasat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fiiconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4,1) si de a oferi credinciosilor insusi trupul si sangele Sau, pe care le-a jertfit pe Sfanta Cruce.

Insa pentru a merge pana la capat cu reflectia noastra si pentru a fi onesti intrutotul, trebuie sa mai sesizam si ca aceasta “indulcire” a textului din slujba sfantului maslu mai denota si o frica de a ne asuma cuvinte pe care Mantuitorul le-a adresat, acum doua milenii, celor care se socoteau pe ei insisi ca fiind slujitori ai lui Dumnezeu. Ca si in cazul altor texte din Evanghelii, si in cazul acestei parabole, Domnul ne transmite un avertisment, anume ca exista riscul ca, socotindu-ne pe noi fideli implinitori ai poruncilor divine, sa nu pierdem din vedere esentialul, adica persoana umana, mai ales cea aflata in suferinta. Caci si acel preot, care “se cobora pe cale”, s-a ferit sa se atinga de cel ranit pentru ca, de la distanta, se vedea ca omul respectiv era “aproape mort”. Or, daca ar fi constatat ca era mort cu adevarat, acel preot al Legii Vechi devenea, prin atingerea trupului celui decedat, necurat, si nu mai putea sluji la templu decat dupa ce implinea anumite ritualuri de curatire. Asa ca el s-a ferit a-l ajuta pe omul ranit, aparent din motive binecuvantate, crezand ca, in felul acesta, respecta o porunca divina.

Tot asa si astazi, exista riscul de a lua anumite porunci ca fiind scopuri in sine si de a pierde din vedere iubirea si mila pe care suntem chemati sa le aratam fata de aproapele nostru. Spre exemplu, daca o persoana, avand o mare durere in suflet, voieste sa se spovedeasca, iar un duhovnic nu ar accepta sa o marturiseasca intrucat nu a tinut post inainte de a veni la scaunul de spovedanie, atunci exista riscul ca acel suflet sa cada in deznadejde si chiar sa recurga la gesturi necugetate. Intr-un astfel de caz, s-ar cuveni a pune mai presus de toate mila pentru un suflet chinuit, nu de a tine cu dinadinsul de o practica bisericeasca (ce e, mai degraba, o recomandare).

Cum ajungem in capul mesei?

O abordare similara ar trebui sa avem si in cazul celebrelor diatribe rostite de Domnul impotriva fariseilor (din capitolul 23 al Evangheliei dupa Matei). Acestia sunt acuzati caleaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste“, ca “toate faptele lor le fac ca sa fie priviti de oameni“, ca “le place sa stea in capul mesei la ospete“, “sa li se plece lumea in piete si sa fie numiti de oameni: Rabi“, ca “inchid imparatia cerurilor inaintea oamenilor“, ca “mananca casele vaduvelor si cu fatarnicie se roaga indelung etc. Sigur ca noi nadajduim ca astfel de cuvinte sa nu se potriveasca niciunui preot din zilele noastre. Dar atitudinea fireasca, duhovniceasca fata de astfel de cuvinte nu este, nici intr-un caz, aceea de a considera ca ele nu ne privesc deloc pe noi, cei de azi. Daca am proceda asa, ne-am face vinovati taman de o… atitudine fariseica, am proceda precum aceia care ii replicau Mantuitorului ca ei sunt “fii ai lui Avraam” si, prin aceasta, se considerau mai presus decat altii, refuzand pana si ideea ca ar putea fi ceva gresit in comportamentul lor. Daca insa ne smerim si consideram ca acele cuvinte, foarte dure, ale Domnului ne pot fi adresate si noua, atunci ne folosim mult, din punct de vedere duhovnicesc, intrucat ele ne vor tine in stare de trezie. Eu recomand citirea lor macar o data pe luna, dimpreuna cu o analiza foarte onesta a propriei noastre vieti, incercand a identifica eventuale situatii in care am facut ceva din categoria celor vizate de Mantuitorul. Spre exemplu, sigur ca, uneori, un preot este invitat sa stea “in capul mesei”, iar in sine acest lucru nu este gresit. Trebuie sa ne intrebam insa daca am ajuns acolo pentru ca ne-am dorit asta si ne-am croit, din proprie initiativa, drum catre acel loc de onoare sau am fost invitati si, desi am fi preferat sa stam in locuri mai smerite, din dorinta de a nu mahni pe cei care ne-au chemat, am acceptat o astfel de cinste.

[…]

[Maria Burla]: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului, trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc la biserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile. Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul…”.Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație.Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult., apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.


Categorii

Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “FARISEISM SI TREZVIE/ Modelul ideal de iubire si jertfa al unei familii preotesti din Basarabia: “Oamenii de aici traiesc in SIMPLITATE si acesta este motivul pentru care nu si-au alterat firea”

  1. Domnul Hristos ne cere pururi
    Blândeţe şi înţelepciune.
    Amăgitorul desfătare,
    Avere şi “deşteptăciune”.

    Stăpânul vieţii ne zideşte
    O viaţă sfântă-n demnitate.
    Amăgitorul în plăcere
    Corupţie şi vanitate.

    Iisus a spus şi spune lumii
    Total şi sincer Adevărul
    Care învie şi sfinţeşte,
    Vădindu-l pe amăgitorul.

    Vicleanul doar prin speculaţii
    Şi slăbiciuni domină lumea,
    Furându-i cinstea, curăţia,
    Dreptatea şi înţelepciunea.

    Doar viclenie şi minciună
    Şi moarte-n suflete’a adus,
    Cel ce-a crezut că-l va învinge,
    De-l va ucide pe Iisus.

    El este cel care ne’ndeamnă
    Şi ne convinge-n fel şi chip
    Că fericirea ni-i în casa
    Care ne-o facem pe nisip,

    Că rostul vieţii nu se află
    În Adevăr şi-n înviere,
    Ci-n desfătări şi-n avuţie,
    În lux, renume şi putere.

    Şi-n lumea nestatorniciei
    (Şi a necinstei omeneşti),
    Cu toţi ne facem idealuri
    Din bucuriile trupeşti.

    Toţi vrem s’avem vile imense,
    Plăcere lux, cinste, maşină,
    (Cu orice preţ, pe orice cale),
    Fără Hrisos, fără lumină.

    Ne’nstrăinăm unii de alţii.
    Ne străduim în fel şi chip
    Să dobândim cele visate
    (Şi zidim totul pe nisip).

    Ne căţărăm unii pe alţii,
    Uzând de şansa ce-a mai bună,
    (Pe care ne-o oferă lumea),
    Prin speculaţii şi minciună.

    În locul cinstei terfelite,
    Punem belşugul şi averea,
    Rangul lumesc şi stăpânirea,
    “Deşteptăciunea” şi puterea.

    În locul sfânt al curăţiei
    Şi-al demnităţii omeneşti,
    Aducem ca justificare,
    Necesităţile trupeşti.

    Dar nu-i zidire să nu treacă
    Prin încercare şi furtună
    Şi nici valoare să n’arate,
    Cât e de falsă sau de bună.

    Nu este casă să n’arate
    Cât e de trainic construită
    Nici cinste, slavă şi avere
    S’arate cât e de cinstită.

    Şi’ntregul fericirii strânse
    Prin înşelări şi nedreptate
    Ne va zdrobi în prăbuşirea-i
    Cînd cerul va cere dreptate.

    Tot ce acum e strălucire,
    Cinste lumească şi… “frumos”,
    Ne va zrobi în prăbuşirea-i
    De le-am zidit fără Hristos.

    Tot ce-am zidit atât de falnic,
    (Uzând de minte, de ştiinţă),
    Se va distruge într-o clipă
    De le-am zidit în necredinţă.

    Tot ce-i zidit întru necinste,
    Cere prin semeni răzbunare,
    (Prin Adevărul evanghelic,
    Cel călcăm zilnic în picioare).

    Dreptatea cere împlinire.
    Iar împlinirea sa divină,
    Va încerca orice zidire,
    (Făcând din lume o ruină).

    Tot ce-am zidit de nu-i pe stâncă,
    (Precum Iisus a învăţat),
    E pe nisip (şi pe necinste),
    Pe fals minciună şi păcat.

    Curând furtuni şi cataclisme
    Vor încerca geru trăinicia,
    Pe care-o punem fiecare,
    Când ne zidim ortodoxia.

    Numai smerenia zideşte
    În Duhul Sfânt, ortodoxia,
    Pe Adevărul evanghelic
    (Cel rar trăit în România).

    .

  2. Cred ca Dumnezeu se odihneste in familiile binecredincioase cu multi copii. Maica Domnului ii ocroteste nespus.
    Sunt oameni plini de har, pentru ca sunt plini de jertfa.

  3. “Trebuie sa fiu puternica, sa nu deznadajduiasca copiii”.
    In familiile cu multi copii sunt foarte multe greutati, foarte multe probleme, foarte multe lipsuri. Altfel, nici preoteasa Raisa nu ar fi spus cuvintele de mai sus.
    Este adevarat ca aceste familii sunt in atentia lui Dumnezeu, pentru ca si crucea lor este foarte grea. Din pacate, nu sunt si in atentia celor care ar trebui sa ii ajute. Ba, dimpotriva, li se pun tot felul de piedici si cu fiecare ocazie li se reproseaza ca au prea multi copii de catre oameni care nu au nici un drept sa-si spuna parerea (asistenta de la sala de nastere, invatatoarea copilului, vanzatoarea de la alimentara, fel de fel de functionari, vecinii si nu in ultimul rand, rudele).
    Dumnezeu sa le dea putere sa infrunte lumea aceasta atat de ostila nasterii de prunci!

    P.S. Tocmai ce am aflat ca o familie tanara care-mi este foarte apropiata asteapta cel de al sapte-lea copilas 🙂

  4. Doamne ajuta !

    cu adevarat fericita este aceasta familie !

    totusi, as dori sa scriu cateva randuri, nu inainte de a afirma clar ca sunt impotriva avortului si metodelor anticonceptionale

    se spune “Cati copii da Dumnezeu” – asa este dar numai daca are loc unirea conjugala , initiativa apartine deci omului (posibil ca in cazuri exceptionale Dumnezeu sa doreasca sa aduca la existenta Sfinti)

    toata lumea are dreptul la o parere pentru care da socoteala in fata lui Dumnezeu

    exista si alternativa la a rodi trupeste si anume a rodi duhovniceste – adica sotii, in buna intelegere, pot hotari sa nu mai aiba loc unirea conjugala
    in felul acesta cred ca rodirea duhovniceasca devine mult mai ampla
    Sfantul Ioan Gura de Aur a spus ca inmultirea trupeasca a fost norma Vechiului Testament si ca acum e necesar sa rodim duhovniceste

    cu alte cuvinte, este bine sa impacam parerile/ sfaturile pe care le dam atat familiilor cu multi copii cat si celor care nu pot aduce pe lume copii (lor li se accentueaza aspectul rodirii duhovnicesti sau cel al pro-existentei tocmai ca sa nu-si mai alimenteze dorinta fireasca dealtfel, de a a vea copii)

    Ma iertati, Bunul Dumnezeu sa lumineze pe fiecare ce e mai bine de facut !

  5. Ne sunt model sfintii,dar exemplele de langa noi au cea mai mare putere de convingere.Un vechi cantec popular spune:”Foaie verde solzi de peste/Un parinte poate creste/Sapte,opt copii sau zece”.Erau in firea lucrurilor aceste familii cu multi copii.O astfel de familie binecuvantata de Dumnezeu au nasii mei de cununie.Au noua copii si acest lucru nu le este o povara.Pentru cine are ochi de vazut sunt de noua ori mai fericiti.Exemplul lor mi-a facut viata mai usoara caci nu-i asa,altfel e sa mergi cand ai urme pe nisip.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare