FOREIGN POLICY – editia in limba romana: “Usurel cu religia in scoli”. CAMPANIE IMPOTRIVA OREI DE RELIGIE

• Adevarul/Petre Munteanu: Uşurel cu religia în şcoli

Ce loc poate avea religia în programa şcolilor publice, nu doar în România. Am pus trei întrebări unor varii profesionişti români, care au trecut prin multe şcoli şi au făcut multe în viaţă.

Guvernul şi Patriarhia au semnat în luna iunie un protocol care pentru susţinătorii semnatarilor înseamnă o mai bună predare a religiei în şcoli, dar pentru adversarii acestei cutume post-decembriste înseamnă nu doar o discriminare a cultului ortodox în raport cu celelalte din ţară, dar, mai ales, o şi mai mare imixtiune a Bisericii în Educaţie, chiar în Stat ]1].

Aparent nu este cel mai dramatic document semnat cu nonşalanţă de Guvern, cel curent şi altele precedente. Dar numai aparent. Pe de-o parte, putem vedea aici încălcarea şi mai apăsată a principiulului constituţional al statului laic. Apoi, nu puţini socotesc că pactul cu Biserica are ca scop direct şi imediat atragerea de voturi… Pe de altă parte, deasupra oricărui scop meschin ca anvergură, este vorba despre soarta celor mai mulţi dintre copii! Este vorba despre ce vor mai putea înţelege despre lume şi ce vor mai putea face în viaţă următoarele generaţii. Educaţia formează naţia! Ce fel de naţie ne dorim: de oameni curajoşi, cu gândire critică şi întreprinzători sau de fiinţe timorate, împăcate cu soarta şi lesne de controlat?

Despre acestea vorbesc mai jos 14 profesionişti, şi cetăţeni, români – dintre aceia care, chiar dacă nu sunt parlamentari sau nu gravitează în jurul Guvernului, ar trebui consultaţi, şi ascultaţi, în stabilirea sau votarea politicilor publice.

– Petre Munteanu:Ce valori – morale, sociale – trebuie inculcate copiilor, începând cu ciclul primar? Şi ce valori le inculcă, sau le poate inculca, acestor copii educaţia religioasă?

Marian Staş, profesor: Educaţia, în general: Binele, Frumosul, Adevărul. Educaţia religioasă: Credinţa, Speranţa, Iubirea (Corinteni 1).

Sandra Pralong, coach: Am crescut – literalmente, pentru că bunica mea era pictoriţă de biserici – în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu cred că predarea religiei este treaba şcolii, ci a familiei şi/sau a Bisericii. Religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în „buni” (cei care cred ca noi) şi „răi” (cei care cred în alte dogme), ori asta este exact ceea ce şcoala NU trebuie să facă!

Nota noastra: Fals. Dogma imparte Adevarul de Falsitate si Binele de Rau, nicidecum oamenii in buni si rai. Este o denaturare de gradinita a sensului dogmei religioase. Pe de alta parte, copiii cresc cu notiunea de oameni buni vs oameni rai din familie si din toate mijloacele posibile de socializare. Si nimeni nu se mai supara sau face caz pentru un asemenea tipar de gandire absolut elementar.

Mai ales într-o lume globală şi multiculturală, şcoala nu trebuie să împartă oamenii în tabere în funcţie de religie sau crez, etnie, rasă sau de alte atribute care nu ţin de caracterul omului, ci dimpotrivă, şcoala trebuie să formeze caracterul! Ce fel de caracter? Aici intervine politicul: vrem o naţie de oameni liberi care gândesc independent, sunt autonomi, creativi şi întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adica obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla?

Nota noastra: Pe ce baza se trage concluzia ca religia produce oameni docili, obedienti si timorati, si …orice altceva produce oameni autonomi? Pe nicio baza! Mai mult decat atat, oameni celebri in carti celebre au aratat ca mentalitatea moderna de educare din invatamant duce catre un tip de personalitate obedient, lipsit de spirit critic si autonomie. Un exemplu: Alan Bloom, The Closing of The American Mind. Doamna profesoara stie in mod cert cartea, insa deh, militantismul e preferat impartialitatii si onestitatii intelectuale.

Pentru a forma oameni adevăraţi, şcoala nu are nevoie de religie, ci de acele valori care modelează spiritul, iar acestea sunt valori universale, care transcend o anume religie şi sunt comune tuturor. De la grecii antici avem ca valori Binele, Frumosul şi Adevărul, iar de la creştinism învăţăm să preţuim Credinţa, Iubirea şi Speranţa. Dar, mai presus de toate, şcoala ar trebui să inculce valoarea Toleranţei şi Respectul pentru aproapele tău, indiferent de religie, etnie, gen sau alte atribute. Dacă îţi respecţi aproapele, îl poţi şi iubi… Din Creştinism, îmi place în mod special accentul pus pe bunătate („fericiţi cei blajini…”) şi faptul că, împreună cu Budismul, este o religie care ne invită să ne iubim până şi „duşmanii” – budiştii spun că inamicii noştri ne sunt dascălii cei mai potriviţi, pentru că ne învaţă ce trebuie să schimbăm la noi înşine ca să creştem. Dar nu cred că această educaţie trebuie să fie religioasă, ci mai curând una morală, ce poate face referire la originea religioasă a preceptelor morale pe care le promovează.

Sunt născută ortodoxă, dar m-am măritat cu un catolic şi am crescut în ţări protestante. Mă frapează o diferenţă fundamentală între ortodoxie şi restul crezurilor creştine: Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, inspiră teamă, generează “frica de Dumnezeu”, pe când Dumnezeul catolic sau cel protestant este (re)prezentat drept un Dumnezeu al dragostei, al iubirii. Face o mare diferenţă în felul în care ne comportăm în lume: cum poţi avea curaj dacă îţi este mereu frică? Sentimentul de teamă te inhibă, pe când cel de dragoste te înalţă, te împuterniceşte şi te face de neoprit. Să nu ne mire, aşadar, că în România, oamenii „bine”, cu credinţă şi valori, sunt timizi, iar cei „fără niciun Dumnezeu” au tupeu şi le-o iau în faţă! Or, noi vrem să ne educam copii să fie cutezători, nu timoraţi!

Nota noastra: panseuri lipsite de orice fel de fundament – teoretic si chiar moral. Frica de Dumnezeu este o virtute centrala, la fel ca iubirea lui si de Dumnezeu. Exista, cu siguranta, si la catolici si la protestanti aceasta idee, insa aici conteaza, din nou, nu subiectul in sine, ci dorinta de a demonstra ca religia nu are ce cauta in scoala.

Radu Gologan, profesor: Încă de la primele deschideri ale creierului copilului la valori morale: bine contra rău, acestea trebuie cultivate în familie, apoi în şcoală. Evident că valorile morale ale oricărei religii susţin că fac asta. Din păcate, de fiecare dată când religia a încercat să schimbe laicitatea învăţământului urmările au fost nefaste, mai ales dacă şcoala se întrerupe la o vârstă în care judecata intelectuală nu poate fi liberă, bazată pe cunoştinţe morale.

Nota noastra: desigur, se afirma doct ca religia a incercat sa schimbe laicitatea invatamantului, fara a se da exemple. Exista, insa, un motiv serios: acele exemple pur si simplu nu exista. E chiar invers: laicitatea a confiscat si preluat invatamantul religiei. La noi, de pilda, Biserica a facut scoala, care apoi a devenit laica. Nu invers! Iar ora de religie este altceva, este un lucru absolut firesc si legitim, chiar conform regulilor… europene de laicitate.

Alexandru Bălăşescu, antropolog: Ciclul primar începe la vârsta de 6-7 ani. Neuropsihologii şi înţelepciunea populară ne spun cam acelaşi lucru: circuitele neuronale se formează exact în primii 7 ani, înainte de a fi expuşi educaţiei formale din şcoală (e adevărat, acum ciclul primar începe la 5 ani). Copiii absorb valorile morale/ sociale prin expunerea la comportamente care reflectă aceste valori, în combinaţie cu educaţia verbală (formală sau informală). De exemplu, a spune unui copil să nu mintă este mai puţin eficient în transmiterea valorii cinstei decât a nu-l minţi. În momentul în care mesajele sunt contradictorii, de obicei suntem tentaţi (şi în copilărie, şi mai târziu) să urmăm exemplul faptelor şi nu al vorbelor. Vorbind despre metoda de educaţie, în opinia mea, învăţarea ar trebui să aibă la bază motivarea curiozităţii şi a urmăririi unor exemple pozitive – în nici un caz teama de pedeapsa imediată sau într-un viitor indefinit şi/sau ruşinea publică.

Acum, cred că valorile importante în orice societate sunt, pe de-o parte, cinstea şi încrederea – ambele contribuind la construirea solidarităţii sociale –, şi capacitatea de gândire independentă şi critică. Educaţia religioasă creştin-ortodoxă (căci vorbim de România „majoritară”) cred că întampină o piedică majoră în a inculca aceste valori tocmai prin metoda pe care o aplică – chiar dacă la nivel declarativ acestea sunt şi valorile importante ale acestei religii, sau ale oricărei religii. A fi solidar sau încrezator, în tine şi în celălalt, din frică de „Dumnezeu” sau din dorinţa de a evita o pedeapsă eternă, într-o posibilă lume de apoi, este o contradicţie. Iar frica este în sine un instrument emoţional care anihilează „din faşă” gândirea independentă.

Nota noastra: Da si nu, sau adevarat doar in aceeasi masura in care e adevarat si faptul ca principiile educatiei publice, corecte in sine, pot fi manipulabile pentru a anihila din fasa gandirea independenta. Si sunt destui care impartasesc aceasta viziune a educatiei publice manufacturata in asa fel incat sa produca ce are nevoie societatea: muncitori, slujbasi, oameni conformi. Iar conformitatea se obtine tot pe baza de rusine publica si de frica. Acestea pur si simplu nu pot fi extirpate din educatie, conteaza insa cum le folosesti. A pretinde, insa, ca nu sunt folosire, inseamna a minti, iar a le atribui exclusiv religiei inseamna a manipula. 

E inutil să dezvolt ideea, oricine care poate gândi independent înţelege despre ce este vorba. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre CE putem învăţa din doctrina religioasă, ci CUM transmite doctrina mesajul. Pentru că, de fapt, învăţăm prin modalitatea de transmisie – mediumul este mesajul, ca să îl citez pe mereu actualul McLuhan.

În concluzie, valorile morale şi sociale învăţate de copii sunt cele dominante din societatea în care trăiesc copiii, iar învăţarea se face prin imersiune şi imitarea exemplelor din jur – cu alte cuvinte, putem învăţa despre cinste şi când ne facem temele pentru orice materie, putem învăţa despre solidaritate în momentul în care suntem angajaţi în activităţi comune, de echipă, la şcoală sau altundeva. Motivaţiile şi metodele de transmitere a mesajelor religioase sunt, după părerea mea, detrimentale acestor valori, chiar dacă religia le propăvăduieşte doctrinar. În acelaşi timp, fiind vorba despre o doctrină religioasă – dacă la asta se referă întrebarea –, canonul nu este prietenos interpretării critice în afara sistemului. Deci, valorile gândirii independente şi a analizei critice sunt automat lăsate pe dinafară.

Nota noastra: orice sistem de educatie se bazeaza pe un canon… A eluda acest adevar elementar e ipocrizie.

Au nevoie elevii, mai ales cei din ciclul primar, de învăţarea doctrinei unui anumit cult sau, eventual, de cunoaşterea istoriei ideilor religioase? Ori au nevoie de o „educaţie etică”?

Marian Staş: Doctrină de cult, NU. Idei şi credinţe religioase / educaţie etică, DA. Cel mai fascinant subiect, pentru mine, e conversaţia despre „principiul suprem”, instanţiat în diverse religii – Dumnezeu, Allah, Buddha etc.

Nota noastra: Ca sa obtii, in cel mai bun caz, niste copii cu o cultura generala varza in materie de religie, stiind niste banalitati care oricum nu contin nimic specific din religiile studiate, si pierzand orice contact cu propria religie, devenita doar una din seria selectata.

Sandra Pralong: Sigur este nevoie de educaţie etică, cum este nevoie şi de educaţie civică – alt domeniu prea puţin prezent în şcoala românească. Cum spuneam, religia te limitează la o singură dogmă, ori noi vrem să învăţăm copiii să judece singuri ce e bine şi ce este rău, indiferent de context. Istoria ideilor religioase este o bază de la care poate pleca educaţia etică, dar aceasta nu trebuie să fie limitată la viaţa spirituală, ci să fie axată pe întreaga viaţă în cetate.

Radu Gologan:Doctrină, categoric nu. Dar pot fi învăţaţi că, istoric, toate religiile doresc promovarea frumosului în viaţă, a adevărului şi a iubirii. La vârsta claselor primare poveştile cu substrat religios sunt binevenite, chiar şi acelea ce nu au substanţă creştină – ca O mie şi una de nopţi. În clasele mai mari religia trebuie adăugată istoriei în general, istoriei artei în special, literaturii şi ştiinţei. Credinţa personală trebuie să fie înţeleasă ca liberă, dar istoria ei trebuie înţeleasă ca parte a culturii care tinde spre frumos şi cultivarea binelui din om.

Alexandru Bălăşescu: Aici avem trei întrebări într-una singură, ca la unele produse de îngrijire a părului. Dacă întrebarea se referă la România, stat laic prin definiţie constituţională, răspunsul la prima parte a întrebării este în mod clar NU: elevii din nici un ciclu şcolar nu au nevoie şi nu ar trebui, prin principiu constituţional, să înveţe doctrina unui anumit cult. De ce? Din două motive: 1) Una dintre menirile şcolii este de a forma cetăţeni. Dacă formăm cetăţeni ai unui stat laic, ei trebuie formaţi în valori laice. 2) Orice stat-naţiune, inclusiv România, este variat din punct de vedere religios. Învăţarea, chiar şi „opţională” a unei doctrine religioase introduce în mod automat un principiu de discriminare, unul dintre cele mai periculoase posibile – nu cred că e cazul să dezvolt aici multitudinea conflictelor din istoria umanităţii care au avut şi au la bază reducţionismul sau fundamentalismul religios.

A doua parte a întrebării, legată de cunoaşterea ideilor religioase: ca parte din istoria universală a umanităţii – căci nu avem societate umană în care să nu găsim expresia unei religii, fie politeistă, monoteistă, animistă etc. –, istoria ideilor religioase ar putea constitui un obiect de studiu, fie separat, fie integrat în studiul istoriei civilizaţiei umane (folosesc intenţionat singularul, căci cred că expresiile istorice şi geografice multiple ale culturilor însumează marea aventură a civilizaţiei umane – cu diversele ei manifestări, de multe ori conflictuale). Acest obiect de studiu ar putea fi introdus în ciclul secundar, după o temeinică înţelegere şi acceptare, prin practică, a principiilor analizei critice şi gândirii independente.

Recomandaţi vreun model străin?

Marian Staş: Nu – nu cunosc un astfel de model. Cred, însă, că echipe de profesionişti români pot foarte bine să construiască un curriculum inteligent, de „educaţie spirituală, idei şi credinţe religioase”.

Sandra Pralong:Din ce în ce mai mult sistemele educaţionale de avangardă în Occident se preocupă de ansamblul corp-minte-spirit. Cred că putem crea un astfel de sistem autohton, bazat pe valorile pe care vrem să le promovam în societate, căci, cum spuneam, educaţia formează naţiunea. Ce văd eu pentru România? O educaţie care să promoveze respectul pentru oameni şi natură, onestitatea, munca, creativitatea, responsabilitatea şi dragostea de ţară. Pe scurt, cred că într-o lume globală foarte românescul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!“, care se regăseşte în toate marile religii ale lumii, este baza de la care trebuie să pornim educaţia morală.

Nota noastra: Aceasta orientare e cea mai ipocrita si periculoasa, totodata. Vrem sa scoatem religia din scoli, insa vrem, totodata, sa le asiguram o spoiala de spiritualitate pe care o facem dupa cum ne taie capul! Caci oricine se pricepe la fotbal si la educat spiritual copii…

Radu Gologan: Cunosc, legat de cele spuse mai sus, că în multe ţări orele de istorie a religiilor sunt combinate cu cele de istorie sau de artă, prin vizite la mari muzee şi teme pentru eseuri legate de aceste implicaţii. În afara unor ţări musulmane fundamentaliste nu cunosc decât estul ortodox al Europei, unde doctrina ortodoxă încearcă să se impună ca singură în şcoli.

Nota noastra: O manipulare cat casa. Cum e sa spui asa ceva, in conditiile in care ora de religie exista in 25 de tari din 46 membre ale Consiliului Europei? 

Alexandru Bălăşescu: Un model străin pentru România de astăzi? Scriu aceste răspunsuri după ce am citit despre recenta donaţie făcută de premierul în exerciţiu al României către o mânăstire, o donaţie care ar fi putut ajuta mult mai bine spitalele de stat sau şcolile în paragină din ţară. Şi care, la limită, poate fi anticonstituţională… Dacă ar fi să consider că acest lucru reflectă o realitate profundă a României, atunci aş spune că modelul pe care ar trebui să îl urmăm, pentru a elimina orice fel de dubiu al situaţiei de facto, este acela al unui stat islamic, care predă religia musulmană în mod obligatoriu în şcoală – evident, înlocuind Islamul cu Creştin-Ortodoxia. De jure, evident, dar poate utopic, ar fi extraordinar dacă Ministerul Educaţiei şi Guvernul României şi-ar asuma litera şi spiritul Constituţiei României şi ar elimina parodia predării religiei ortodoxe în şcoală sub masca „istoriei religiilor”.

Liliana Popescu, universitară Cred că două valori majore ar trebui cultivate în rândul copiilor, atât din România cât şi din alte ţări: gândirea critică (capacitatea de a gândi liber) şi iubirea faţă de semeni (ceea ce presupune şi iubirea de sine, bineînţeles) – nu neapărat în această ordine.

Educaţia religioasă poate oferi repere în ce priveşte iubirea, dar numai cu condiţia să nu fie cantonată în dogmă şi în refuzul interpretărilor alternative ale Scripturilor. Educaţia religioasă ar trebui să ofere copiilor elemente fundamentale de educaţie spirituală din mai multe direcţii, nu doar dinspre ortodoxismul românesc sau dinspre creştinism. Mi se pare esenţial ca tinerii, copiii, să fie expuşi experienţelor spirituale venind dinspre diferite colectivităţi umane. Desigur, educaţia cu privire la ortodoxismul românesc ar trebui să aibă prioritate, întrucât reprezintă o formulă de comunicare/ înţelegere a culturii comunităţii din care provin tinerii. Dar trăim într-o lume mult mai largă, plină de vase comunicante culturale, în care un copil fixat în dogme ortodoxe va fi un copil cu tare, mai puţin pregătit să înţeleagă şi să se deschidă faţă de experienţele umane codificate în alte limbaje, dar care ascund valori spirituale comune umanităţii.

În ce priveşte cultivarea gândirii critice şi pregătirea pentru experienţa auto-situării în lume în mod conştient a tinerilor, educaţia religioasă ar fi importantă doar în măsura în care ea nu ar fi cantonată într-o unică tradiţie, ci ar fi capabilă să surprindă elementele de ecumenism şi valorile care unesc lumi foarte diferite aparent.

Gabriel Biriş, avocat Un răspuns rapid, din partea unui creştin ortodox nepracticant: Nu cred că trebuie predată religia în şcoli. Cred că este nevoie să fie predată istoria religiilor (100% de acord aici cu Marian Staş), copiii trebuie să ştie care sunt caracteristicile, ce apropie şi ce diferenţiază diverse religii. Cât despre valori, ce să spunem? Cinste, respect, toleranţă, cultul lucrului bine făcut. Pentru asta este, însă, nevoie de dascali care să impună aceste valori şi prin puterea exemplului personal. Greu…

Mihai Prunescu, matematician Eu înţeleg necesitatea predării religiei în şcoli, fiindcă văd în religie o parte indisolubilă a culturii şi spiritului uman. Ar trebui predată în primul rând o istorie a religiilor, cu aspecte sociale şi culturale ale religiei din diferite epoci. Când s-a renunţat la sacrificiul uman, şi aşa mai departe. Budismul ar putea fi ceva aparte, i se poate dedica un trimestru, aşa cum şi mitologiile clasice (egipteană, greacă, latină) merită cel puţin un trimestru. Religiile monoteiste pot face obiectul altui an de studiu, cu explicaţia diviziunii în ebraic, creştin şi musulman; şi, de ce nu, cu prezentarea altor religii monoteiste, precum cea a dacilor – Zamolxe etc… În alţi doi ani se poate aprofunda religia creştină: o dată din exterior, sub aspect istoric, cu Sinodul de la Niceea, Schisma, Martin Luther, neo-protestanţi, apariţia bisericilor ortodoxe autocefale, legătura stat-biserica de-a lungul istoriei Ţarilor Române etc. Şi un an din interior: un curs de teologie ortodoxă, cum se face şi acum. Acesta ar fi un ciclu interesant de 4 ani (clasele 5 – 8) care s-ar relua la liceu cu mai multe date şi explicaţii mai profunde. Ce părere aveţi?

Mihaela Nicola, comunicatoare Toleranţa şi convenţiile sociale fac astfel încât să acceptăm cu toţii că Dumnezeu are înţelesuri diferite şi simbolul a ceea ce El este poartă nume diferite şi invită la supunere afectivă în forme diferite. Abia de reuşesc adulţii care nu au parcurs dezbateri filosofice să îşi traducă concepte precum Binele şi Răul. Abia de reuşim, la maturitate, după multe experienţe şi lecturi să decidem că ştiinţa şi credinţa pot să coexiste, cumva în amestec, însoţit fie de superstiţie, fie de lipsa nevoii de a nega. Cum ne-am putea aştepta să înţeleagă o minte de copil căreia ora de religie îi contrazice subtil antrenamentul pentru ştiinţă şi logică de la celelate materii? Existenţa orei de religie în şcolile publice este unul din motivele pentru care m-aş îngriji să aleg o şcoală privată pentru copilul meu. I-aş prezenta simboluri şi obiceiuri, în timpul liber, de dragul bogăţiei culturale ce trebuie să-i însoţească paşii, iar la vârsta la care a căpătat puterea de a discerne l-aş povăţui să-şi îndrepte credinţa către Dumnezeul lui Spinoza.

Vintilă Mihăilescu, antropolog Problema este universală, situaţia şi mizele din România rămân însă parohiale. Din păcate, educaţia religioasă din şcolile noastre nu ţine de o vocaţie morală – şi, paradoxal, nici măcar religioasă – ci de o voinţă laică de putere a Bisericii, hic et nunc, negociată la troc cu puterea politică. Iar discuţiile sunt deturnate până la urmă spre o falsă alternativă: eşti credincios sau eşti ateu? Dar România are cea mai mare rată de credincioşi din Europa şi numai 1% se declară atei, aşa că despre ce alternativă vorbim!? Învăţământul religios este astfel aproape explicit un act autoritar de impunere a puterii Bisericii, înainte chiar de a se putea discuta conţinutul religios şi moral al acestuia: este excesiv de lung (practic 12 ani); este practic obligatoriu; este indiscutabil în conţinutul şi formele sale de predare; nu este adaptat vârstelor; şi, nu în ultimul rând, este predat de cele mai multe ori de către preoţi fără har sau alte persoane fără pregătirea necesară. Pe scurt, este catehizare, nu educaţie. Iar rezultatul este – ca mai totdeauna când impui cu forţa nişte precepte unor adolescenţi – exact contrariul. Din păcate, ca şi în atâtea alte privinţe, dialogul real cu Biserica pare să fie imposibil, chiar dacă eşti mânat de cele mai bune intenţii. O discuţie precum cea de faţă mai poate ea avea atunci o utilitate reală?

Dorin Prunariu, astronaut Da, un subiect controversat: religia în şcoli. După părerea mea, în şcoli ar trebui predate lecţii de cultură a religiilor. Aceasta ar ajuta la înţelegerea şi a altor religii şi culturi, ar contribui la o mai bună înţelegere a tuturor, la mai multă toleranţă şi la mai mult respect reciproc. A preda în şcolile de stat o singură religie, în ideea că aceea trebuie să fie sau este religia predominantă, este după mine un abuz. Desigur, o anumită Biserică ar putea preda lecţii de religia pe care o reprezintă în cadrul instituţiilor bisericeşti sau finanţate de acea Biserică. Participarea însă e normal să fie benevolă şi să fie accesibilă oricui, la orice vârstă. Dacă o instituţie de învăţământ este finanţată de o anumită Biserică, atunci este normal ca în acea instituţie de învăţământ să se predea religia reprezentată de acea Biserică, dar ştii de la început acest lucru şi ai libertatea să îţi dai copiii la acea şcoală sau la alta.

Oana Popa, diplomată Cred că este foarte important ca în primul rând copiii să fie învăţaţi despre toleranţă şi incluziune. De exemplu, în şcoli se predă religie creştin-ortodoxă. Ce se întâmplă cu catolicii sau cu evreii în acest timp? Deschiderea anului şcolar „se bucură” în multe şcoli de stat de binecuvântări ortodoxe, slujbe şi sobori de preoţi evident creştin-ortodocşi. Cum se simt atunci copiii care aparţin altor culte?! În al doilea rând, cred că o istorie a religiilor predată după modelul Children’s Bible sau World Religions for Kids ar fi foarte folositoare, pentru că le-ar oferi copiilor nişte linii directoare nu doar religioase, ci şi istorice şi culturale. Ar învăţa în acelaşi timp despre Isus, dar şi despre Grecia Antică, spre exemplu. De asemenea, i-ar provoca să devină mai curioşi şi interesaţi de subiectul religie, putând astfel, când vor creşte, să decida cum să abordeze spiritualitatea şi credinţa.

În acest caz etica nu ar trebui să înlocuiască nimic, ar putea fi o materie complementară cu totul separată, necesară şi ea, de altfel! Cred că cele 10 porunci pot fi mult mai bine inoculate copiilor când scoatem divinitatea din discuţie. Nu e bine să furi pentru că te bate Dumnezeu sau pentru că nu e frumos, civilizat şi, nu în ultimul rând, pentru că mergi la închisoare în această viaţă… 🙂 Cred că etica ar trebui să existe ca materie separată.

Acele familii care doresc să îşi educe copii în spirit religios, de un fel sau altul, o pot face la biserică, duminica, într-un cadru organizat de biserică (după modelul Sunday schools). Aici copiii învaţă despre un anumit cult, îl practică etc. Însă total separat de şcoală. Este o opţiune personală de familie şi total independentă de şcoală.

Ana Oprişan, expertă internaţională pe problematici sociale şi interculturale Cred că religia ar trebui „predată” acasă sau la „şcoala de duminică”, la alegerea părinţilor şi copiilor. Şcoala publică ar putea introduce ore de educaţie civică, etică şi/sau responsabilitate socială. Dacă, însă, se insistă pe predarea religiei, atunci poate ar trebui ca autoritatea (laică) a Ministerului Educaţiei să demonstreze responsabilitate şi nu doar habotnicie şi să verifice competenţele pedagogice ale celor care predau, inclusiv modul în care ar trebui să fie predată această „materie”. Am văzut, în România, copii de clasa întâi venind plângând acasă, traumatizaţi de suferinţele biblice despre care li s-a povestit la ora de religie. Alţi copii, care au venit tot plângând, pentru că s-au simţit umiliţi dată fiind religia lor „necorespunzătoare” – cazul unui băieţel în Turcia, cu mama Shafi Sunni şi tata Alevi, născut în România şi trecut prin orele de religie ortodoxă.

În mod covârşitor, în şcoală este predată religia majoritară. Nu este şi asta o formă de discriminare? (S-ar putea să mă înşel, dar ştiu sigur cum este în Turcia.) Dacă vine preotul profesor să predea religia creştin ortodoxă într-o clasă, sau imamul să predea litera Coranului (Sunni), de ce nu ar veni un preot catolic, sau un rabin, sau un imam să facă acelaşi lucru cu copiii de alte religii? Pe de altă parte, alternativa de a „opta” pentru „scutire” de religie ar trebui cumva umplută cu conţinut. Şcoala ar trebui să ştie ce să ofere, nu să se manifeste inconsistent.

Nota noastra:Alta manipulare prin confuzie. Se lasa impresia ca toti elevii sunt obligati sa asiste la ora de religie ortodoxa, caea ce pur si simplu nu e adevarat. Fiecare cult isi organizeaza propria “ora de religie”. Confuzia e intretinuta deliberat si de alti respondenti. 

Şcoala poate „înarma” copiii cu un set de valori – universale – despre ce înseamnă să fii bun, just, respectuos, nediscriminator etc. Copiii ar putea învăţa despre alte culturi şi religii. Ar putea învăţa despre interculturalitate.

Avem nevoie de mai multă înţelegere pentru diferenţă, pentru ce şi cine este „altfel”, avem nevoie de mai multă capacitate de empatie şi de mai mult respect. Respect pentru oameni, pentru natură, pentru tot ce ne înconjoară, ca să putem să contribuim conştient către un bine comun.

Aneta Bogdan, comunicatoare Au cam trecut vremurile când ‘inţelepţii’ cetăţii aveau puterea să arate ‘direcţia’ şi să îşi exercite atribuţiile de îndrumători ai celor tineri, „desenându”-le caracterul, comportamentul şi interesele. Odată cu generaţia ‘Millenials’, şi tot mai intens în anii ce vor veni, raportul de forţă s-a inversat; ‘înţelepţii’ cetăţii cred că încă mai pot să influenţeze tânăra generaţie, după bunul lor plac sau corecta lor judecată, dar realitatea ne arată că nu mai pot! Cei tineri, şi foarte tineri, vor face şi vor drege exact cum vor ei; vor învăţa şi se vor dezvolta sub imperiul altor forţe decât cele acceptate până acum câţiva ani; copiii noştri vor libertate şi vor „choices”, în primul rând; nu vor constrângeri, nu vor manipulare, nu vor dogme; vor toleranţă şi vor implicare; astfel ca însuşi conceptul de religie poate fi supus chestionării, de către aceştia.

În acest sens, cred că o singură modalitate de a-i îndruma să relaţioneze cu ideologia creştină mai avem – şi anume, aceea de a-i educa pe copiii noştri despre TOATE ideologiile religioase, şi a-i lăsa singuri să hotărască ce li se pare relevant şi ce nu! Altfel spus, nu văd de ce în şcoala românească ne străduim să predăm ortodoxie (şi nu ortodoxie + budism + islamism + catolicism şamd) şi, mai ales, de ce aceste învăţături sunt predate de o categorie socială (preoţii) total disruptă de nevoile şi aspiraţiile celor tineri, şi mai mult, ireversibil indoctrinată într-o credinţă nesustenabilă şi nerelevantă pentru tânăra generaţie; cât despre felul în care aceşti ‘învăţători’ care predau ortodoxia în şcolile noastre ar putea să transfere apetit pentru credinţa autentică şi/sau deschidere pentru o formă de cult al identităţii naţionale, nu cred că mai există speranţă că aşa ceva s-ar putea întâmpla!

În tot ceea ce vom face de acum încolo în educaţia românească ar trebui să ne gândim obsedant la ceea ce îşi doresc cei tineri, la ce anume îi interesează, la ceea ce sunt deschişi să audă şi să accepte de la noi; altfel, doar ne irosim şansa de a ne „interesecta” cu ei şi a-i ajuta să trăiască mai bine şi mai de folos pentru umanitate.

Adrian Stanciu, formator Am să încep cu o remarcă. Întrebările Dvs. fac o paralelă între religie şi morală. Această paralelă este forţată cel puţin. Morala a existat înaintea religiei şi există după ea şi independent de ea. Ca să dau doar un exemplu simplu, eu sunt ateu dar asta nu mă face imoral, nu fac lucruri ne-etice şi nici ilegale. La fel pot spune despre, practic, toţi ateii pe care-i cunosc. Ideea că religia e depozitarul moralei sociale este o pură fabricaţie, care nu are nicio bază reală. Dacă luăm doar religiile abrahamice, care guvernează colţul nostru de lume, e uşor de văzut că Dumnezeul lor, cel puţin cel tradiţional, din Vechiul Testament, e un zeu crud, răzbunător, capricios şi nedrept. Cu siguranţă că dacă ne-am baza morala pe învăţăturile lui am fi percepuţi nu doar ca imorali, ci de-a dreptul ca sociopaţi şi am sfârşi în închisoare pe viaţă. Desigur, oamenii religioşi vor spune că acelea sunt alegorii care trebuie interpretate în contextul lor istoric şi adaptate la rigorile vremii, dar dacă noi, oamenii, interpretăm preceptele divinităţii după rigorile noastre, oare asta nu înseamnă că nu noi ne tragem morala de la Dumnezeu, ci invers?

Aşa că eu cred că educaţia, atâta vreme cât e percepută ca un bun public, finanţat din bani publici trebuie să îndeplinească un rol social. Iar primul ei rol social este de a forma caractere. Ca atare, dimensiunea etică în educaţie este esenţială. Nu am să răspund la întrebarea despre ce valori ar trebui să educe şcoala, pentru că răspunsul e o tautologie, oricine ar fi întrebat ar da acelaşi răspuns. Spun doar că e absurd să dăm acelor valori conotaţii religioase. Tot pe ele le vom regăsi şi la societăţile din Asia, ca şi la cele din Africa sau Oceania, sunt valori general umane, nu proprietatea unei religii anume sau, şi mai abitir, al unui cult anume cum e cel creştin ortodox. Ca atare, cred că educarea copiilor în preceptele şi dogmele unui cult, aşa cum se face la noi, e o politică profund greşită şi care schilodeşte fibra morală şi intelectuală a noii generaţii. Oamenii trebuie să înveţe să facă binele pentru că e bine, nu pentru că aşa le zice un preot, şi trebuie să înţeleagă că, deşi religia are un rol în viaţa multor oameni, acest rol trebuie ales de fiecare în felul în care îşi înţelege viaţa, existenţa şi rostul pe lume.

Îndoctrinarea religioasă mi se pare o formă de schilodire a sufletului, de îndepărtare a oamenilor de la povara reflecţiei, a meditaţiei, a alegerii, a liberului arbitru.

Desigur, asta lasă deschisă întrebarea dacă educaţia religioasă are vreun rost în sine. Eu cred că are, dar cu următoarele observaţii:

1. Religia e o formă de filosofie. Propune un fel de a înţelege lumea, un fel de a-i explica misterele. E firesc, legitim şi util ca acest fel de a înţelege lumea să fie explorat, laolaltă cu celelalte, laolaltă cu filozofia şi cu ştiinţele. Cred că ar trebui să ocupe mai puţin spaţiu decât etica, epistemologia sau logica, bunăoară, dar ar trebui să ocupe unul.

2. Rolul religiei în formarea de caractere e mult, mult supra-evaluat. Asta se vede cu ochiul liber, în România. Avem politiceini care bat cruci şi mătănii şi fură cu ambele mâini şi mint ori de câte ori deschid gura. Puteţi spune că sunt excepţii, păcătoşi. Dar avem o ţară în care 95% din oameni se declară religioşi însă nimeni nu are încredere în semenul său şi cei mai mulţi încearcă pe orice cale să parvină, fără scrupule. La polul opus, ţări scandinave, cu cea mai mare proporţie de atei din Europa, au societăţi închegate, prospere, cu oameni oneşti şi muncitori care se ajută între ei. Hai să nu ne băgăm capul în nisip, problemele noastre sunt în altă parte şi nu religia le va rezolva, probabil dimpotrivă, prin felul în care ne lasă să punem responsabilitatea pentru scăderile noastre în sarcina destinului sau a divinităţii.

3. Religia e o parte esenţială din felul în care oamenii se raportează la lume şi a avut un efect major asupra dezvoltării noastre, ca specie, de până acum. Asta e ceva ce trebuie înţeles fie şi pentru a putea înţelege alte culturi şi a putea fi tolerant la alte feluri de interpretare. Din această perspectivă, felul actual de predare a religiei, care pune în centru obsesiile unui cult anume şi noţiunile lui distorsionate despre moralitate şi păcat sunt nu doar inutile, ci de-a dreptul primejdioase. Educaţia religioasă e utilă şi necesară cu condiţia să fie o educaţie despre religie, nu o educaţie în spiritul ei. Cu alte cuvinte, copiii noştri ar fi util să înţeleagă rolul religiei în dezvoltarea umanităţii, cu bunele şi relele ei, cu felul în care ea e declinată de diverse culturi. Într-un cuvânt, ar fi util un curs de istoria şi filozofia religiei, nu un curs despre dogme ortodoxe predate de un popă.

Anchetă de idei realizată în cadrul formatului Reţeaua România 2.0 (www.romania20.org) – reţea de experţi consacraţi şi emergenţi, dedicată identificării şi formulării de idei în sensul căutatei strategii naţionale de dezvoltare.

Aici intervine politicul: vrem o naţie de oameni liberi care gândesc independent, sunt autonomi, creativi şi întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adica obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla? (…) Să nu ne mire, aşadar, că în România, oamenii „bine”, cu credinţă şi valori, sunt timizi, iar cei „fără niciun Dumnezeu” au tupeu şi le-o iau în faţă! Or, noi vrem să ne educam copii să fie cutezători, nu timoraţi! – Sandra Pralong

De fiecare dată când religia a încercat să schimbe laicitatea învăţământului urmările au fost nefaste, mai ales dacă şcoala se întrerupe la o vârstă în care judecata intelectuală nu poate fi liberă, bazată pe cunoştinţe morale. – Radu Gologan

Elevii din nici un ciclu şcolar nu au nevoie şi nu ar trebui, prin principiu constituţional, să înveţe doctrina unui anumit cult. De ce? Din două motive: 1) Una dintre menirile şcolii este de a forma cetăţeni. Dacă formăm cetăţeni ai unui stat laic, ei trebuie formaţi în valori laice. 2) Orice stat-naţiune, inclusiv România, este variat din punct de vedere religios. Învăţarea, chiar şi „opţională” a unei doctrine religioase introduce în mod automat un principiu de discriminare, unul dintre cele mai periculoase posibile. – Alexandru Bălăşescu

Abia de reuşesc adulţii care nu au parcurs dezbateri filosofice să îşi traducă concepte precum Binele şi Răul. Abia de reuşim, la maturitate, după multe experienţe şi lecturi să decidem că ştiinţa şi credinţa pot să coexiste, cumva în amestec, însoţit fie de superstiţie, fie de lipsa nevoii de a nega. Cum ne-am putea aştepta să înţeleagă o minte de copil căreia ora de religie îi contrazice subtil antrenamentul pentru ştiinţă şi logică de la celelate materii? – Mihaela Nicola

În tot ceea ce vom face de acum încolo în educaţia românească ar trebui să ne gândim obsedant la ceea ce îşi doresc cei tineri, la ce anume îi interesează, la ceea ce sunt deschişi să audă şi să accepte de la noi; altfel, doar ne irosim şansa de a ne „interesecta” cu ei şi a-i ajuta să trăiască mai bine şi mai de folos pentru umanitate. – Aneta Bogdan

Rolul religiei în formarea de caractere e mult, mult supra-evaluat. Asta se vede cu ochiul liber, în România. Avem politiceini care bat cruci şi mătănii şi fură cu ambele mâini şi mint ori de câte ori deschid gura. Puteţi spune că sunt excepţii, păcătoşi. Dar avem o ţară în care 95% din oameni se declară religioşi însă nimeni nu are încredere în semenul său şi cei mai mulţi încearcă pe orice cale să parvină, fără scrupule. La polul opus, ţări scandinave, cu cea mai mare proporţie de atei din Europa, au societăţi închegate, prospere, cu oameni oneşti şi muncitori care se ajută între ei. Hai să nu ne băgăm capul în nisip, problemele noastre sunt în altă parte şi nu religia le va rezolva, probabil dimpotrivă, prin felul în care ne lasă să punem responsabilitatea pentru scăderile noastre în sarcina destinului sau a divinităţii. – Adrian Stanciu

[1]. Noul protocol dintre Stat şi BOR prevede că manualele de religie ale cultului ortodox trebuie avizate de Patriarhia Română, încadrarea profesorilor se face cu avizul scris al chiriarhului (episcopul titular al unei eparhii), iar retragerea, motivată, a acestei binecuvântari duce la încetarea de drept al contractului de muncă a respectivului dascăl. Mai departe, reprezentanţii Patriarhiei Române/ centrelor eparhiale pot participa, cu statut de invitat, la activităţile de inspecţie şcolară. Alte prevederi se referă la rolul BOR în structurarea şi funcţionarea învăţământului superior teologic ortodox. Iar pentru ca toate acestea să fie îndeplinite întocmai, protocolul mai stipulează că Ministerul Educaţiei, inspectoratele şcolare şi Patriarhia Română ori centrele eparhiale îşi vor comunica reciproc, semestrial şi ori de câte ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de acest protocol, cu propuneri de îmbunătăţire a învăţământului religios şi teologic ortodox preuniversitar. Luat la întrebări – mai ales că, în primă fază, protocolul a fost considerat secret… –, ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că, de exemplu, avizul instituţiilor religioase pentru angajarea profesorilor de religie nu este un amestec al Bisericii în Educaţie, ci respectă specificul acestui tip de învăţământ, „ca în cazul şcolilor militare sau medicale”.

Introducerea orei de religie în şcolile publice din ţară a fost una dintre primele schimbări punctuale, dar majore, în sistemul educaţional românesc în 1990 – s-a vorbit de atunci despre valorile pozitive pe care religia le poate inculca copiilor. După 25 de ani, părinţi şi asociaţii civice reclamă că opţionalul de religie este, de fapt, obligatoriu, de vreme ce
1) pentru a-l evita părinţii trebuie să facă cerere şi
2) oricum, majoritatea şcolilor nu oferă o alternativă pentru respectiva oră de curs. Intelectuali şi activişti au tot susţinut public varianta predării, în loc, a Istoriei religiilor – sau a Eticii. „Din păcate, s-a introdus fără discernământ ora aceasta de religie în şcoli, care a devenit o cutumă, greu de schimbat, ca orice mentalitate. Aşadar, nu cred că o astfel de schimbare ar putea linişti disputele sociale pe această temă, deşi alte ţări au reuşit să o facă“, a prognozat sociologul Mircea Kivu, în studioul Adevărul Live.