TARA INVATAMANTULUI DIGITALIZAT: copii care invata la lumina lumanarii si invatatoare care si-au transformat sufrageria in SCOALA [reportaj VIDEO]/ Modelul urmat de Ministrul Pricopie in chestiunea manualelor digitale: ALBANIA!/ UN RASPUNS PE TEMA RELIGIEI IN SCOLI

La aproximativ 20 de kilometri de civilizaţie, mai exact de oraşul Broşteni, Dârmoxa pare un sat care există doar pe hartă, nu şi în conştiinţa autorităţilor. Aşezarea pitorească mai numără astăzi puţini locuitori, cei angajaţi pot fi număraţi pe degetele de la mâini, însă cu toţii trag nădejde că drumul până „în oraş” va fi adus la parametrii decenţi.

Drumul până la Dârmoxa este aproape impracticabil şi parcă prevesteşte că satul este uitat de lume. Tinerii încearcă să se desprindă de Dârmoxa şi pleacă să-şi facă o viaţă în oraşele din apropiere, prin urmare numărul copiilor din sat este mic. Cu toate acestea, o situaţie cel puţin neobişnuită individualizează Dârmoxa de orice alt sat din ţară. Ani de-a rândul, la şcoala primară de acolo, clopoţelul a sunat ba pentru patru, ba cinci sau şase elevi.

Din cauza numărului redus de elevi, unitatea a stat în vizorul Inspectoratului Şcolar Judeţean în vederea închiderii. Pentru că sunt prea mici să devină navetişti, iar plata unei chirii e peste posibilităţile părinţilor, învăţătoarea din sat, Ionela Păcurar, a propus autorităţilor locale să-i şcolarizeze pe copii acasă la ea, iniţiativă ce a fost agreată.

„Chiar şi în aceste condiţii, nu ne jucăm de-a şcoala”

Noţiunea de „şcoală” e diferită pentru cele patru eleve de şcoală primară de la Dârmoxa. În fiecare dimineaţă elevele îşi pun ghiozdanele în spate şi pornesc spre casa învăţătoarei Ionela Păcurar, însă nu în vizită, ci „la şcoală”. De la începutul anului şcolar, elevele învaţă în sufrageria cadrului didactic şi nu o într-o şcoală ca ceilalţi elevi din ţară.

Construită în 1938, Şcoala Primară din sat se află într-o stare avansată de degradare şi ar fi reprezentat un pericol pentru elevi. Mai mult de atât, încăperile sunt extrem de răcoroase, iar sobele din săli nu pot asigura confortul termic celor mici.

Astfel, la iniţiativa învăţătoarei din sat, şcoală sau acasă, serviciu sau cămin au devenit sinonime pentru ea, iar despre compromisul făcut aceasta mărturiseşte că „am vrut să le fie bine copiilor, iar acum e doar o familie mai mare”. Casa acesteia este în apropierea şcolii, astfel că cei mici nu au mult de mers.

„Chiar şi în aceste condiţii, nu ne jucăm de-a şcoala. Nu cred că elevilor le lipseşte ceva care să-i facă să se simtă altfel decât la şcoală, poate doar o tablă, însă sperăm să primim un flipchart. E exact atmosfera dintr-o unitate de învăţământ”, spune învăţătoarea. Catalogul clasei are doar trei file scrise, în Dârmoxa fiind patru elevi de ciclu primar: Roxana şi Florentina (clasa pregătitoare), Denisa (clasa a II-a) şi Ana Maria (clasa a IV-a). Elevelor le place la noua şcoală, e cald, iar toaleta nu este în spatele curţii. Au în „sala de clasă” şemineu, canapea, televizor, dotări de care colegi din alte şcoli cu certitudine nu dispun.

„Soţul meu pleacă dimineaţa la 7 şi se întoarce la 4. Nu zice nimic, se gândeşte şi el la copii şi ştie că nu există altă soluţie”, mărturiseşte învăţătoarea.

Condamnaţi să rămână neşcolarizaţi, dacă nu exista această soluţie

Dacă nu s-ar fi găsit această soluţie de compromis, cel mai probabil, cele patru eleve ar fi rămas fără prea multă şcoală.

Situaţia materială a familiilor lor nu ar fi permis plata unei chirii în Broşteni sau Vatra Dornei, iar o maşină sau un microbuz şcolar nu ar fi putut transporta zilnic copiii către alte şcoli din cauza drumurilor deplorabile şi a distanţelor mari.

„Părinţii au spus că nu-şi mai dau copiii la cursuri, dacă şcoala se desfiinţează”, spune învăţătoarea.

Învăţătoarea ne povesteşte că o clasă formată din puţini elevi poate avea şi avantaje, studiul îndeaproape cu elevii sau întreprinderea unor activităţi deosebite (modelatul lutului) fiind unele dintre ele. Mai mult de atât, aceasta povesteşte de câteva dintre fostele sale eleve care în prezent urmează ciclul gimnazial şi care au rezultate foarte bune.

„Vin şi îmi povestesc că au note de 10 la limba română, la matematică şi sunt foarte mândră de ele”, spune învăţătoarea.

Ionela Păcurar spune că nu este ajutată de autorităţi la plata utilităţilor, însă facturile nu îi sunt cu mult mai piperate de când le predă copiilor acasă. În schimb, a găsit sprijinul acestora, precum şi al celorlalţi colegi ai săi de la Broştenil care o ţin la curent cu ultimele noutăţi. La Dârmoxa semnal la telefon nu există şi abia de curând Ionela Păcurar a reuşit să se conecteze la o reţea de internet.

Copiii mai mici de 6 ani nu au unde merge la grădiniţă

Ana Maria, eleva din clasa a IV-a, a învăţat trei ani în vechea şcoală. E bucuroasă că în acest an nu mai este nevoită să îndure frigul din fosta sala de clasă, însă spune că şi-ar dori să aibă mai mulţi colegi.

„Era cam frig acolo, dar aici e mai cald şi mai bine. La anul am să mă duc la şcoala din Broşteni. În timpul liber mă duc la bunica şi la Roxi. Copiii de vârsta mea învaţă în Broşteni, nu stau aici”, spune eleva.

Florentina este elevă în clasa pregătitoare, iar faptul că învaţă la „doamna” acasă nu i se pare ciudat, asta pentru că nu a avut încă ocazia să înveţe într-o şcoală adevărată. Şi ea şi-ar dori să aibă mai mulţi colegi, măcar mai mulţi copii de vârstă apropiată în sat.

Copiii mai mici de 6 ani din sat nu au unde merge la grădiniţă, deci stau acasă. Învăţătoarea spune că este dispusă să îi primească şi pe aceştia la ea acasă.

Mama unei eleve: „Nici ambulanţa nu vine aici”

Pe băncile şcolii primare din Dârmoxa au învăţat zeci de generaţii de elevi. De-a lungul timpului clădirea a avut parte doar de mici cârpeli, iar trecerea anilor şi-a lăsat nemilos amprenta. Pentru ca micuţii să resimtă mai puţin frigul din clase, învăţătoarea povesteşte că adusese de acasă un calorifer electric, iar în pauzele dintre ore, elevii îşi ţineau picioruşele între elemenţi. Când vechea şcoală încă funcţiona, Ionela Păcurar era şi învăţătoare, şi paznic, şi femeie de serviciu.

Părinţii sunt bucuroşi că ai lor copii au parte de condiţii decente în acest an şcolar.

Mariana Târşu, mama Anei Maria, spune: „Era frig tare în şcoală. Duceam lemne cu sacii la şcoală. Clădirea e rea, veche, i se duc şi tavanele. La anul fetiţa va merge la Dorna sau Broşteni, va sta în gazdă de la 10 ani”. Femeia spune că e greu să trăieşti într-un sat aproape uitat de lume, unde viitorul copiilor stă sub semnul întrebării. „Suntem izolaţi aici, mai ales iarna, când ninge nu mai putem ieşi din sat nici spre Dorna, nici spre Broşteni. Nici ambulanţa nu vine aici. Nici nu ai cum să te descurci aici, nu avem unde lucra, multe case sunt părăsite”, spune Mariana Târşu.

Cu traiul din satul Dârmoxa, sătenii s-au obişnuit, cu toate că acesta s-a dovedit, nu de puţine ori, periculos.

„Mai avem şi vizitatori în sat – lupi, cerbi. În prima zi de şcoală, lupul mi-a mâncat câinele din curte, din faţa casei”, spune învăţătoarea Ionela Păcurar.

Ministrul Educaţiei cunoaşte situaţia de la Dârmoxa

Despre situaţia de la Dârmoxa, directorul Liceului Broşteni, prof. Gheorghe Pancu, spune că „orice alternativă – gazda sau naveta – nu era viabilă, astfel că aceasta este cea mai bună soluţie”.

Potrivit acestuia, „şcoala a fost propusă spre desfiinţare, dar în urma unor demersuri făcute de noi, acest lucru nu s-a întâmplat. Învăţătoarea este calificată, a luat o notă bună la concursul de titularizare. Dacă se desfiinţa şcoala, acelor copii li se anula şansa de a merge la şcoală”. Acesta a menţionat că ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, cunoaşte situaţia de la Dârmoxa despre care a declarat că e bine că s-a găsit această soluţie.

• Adevarul:

FOTO Sufrageria învăţătoarei, „sală de clasă” pentru elevi. Clădirea şcolii din sat, degradată şi invadată de şobolani

Fără careu în curtea şcolii şi fără discursuri ale autorităţilor. Aşa a început şcoala în cătunul sucevean Dîrmoxa. Localitatea situată în munţii Bistriţei se află la o distanţă de 20 de kilometri de oraşul Broşteni.

Drumul judeţean 174, care leagă cele două localităţi este plin de gropi, greu de parcurs în timpul verii şi aproape imposibil iarna. Cei 20 de kilometri care pe altă şosea îi faci într-un sfert de oră, între Broşteni şi Dîrmoxa sunt parcurşi, în medie, într-o oră şi jumătate.

În cătunul uitat de lume din vârful muntelui sunt patru copii de şcoală. O elevă la clasa pregătitoare, două eleve în clasa I şi o altă fată în clasa a III-a. Pentru că cele patru fete sunt prea mici ca să devină navetiste, iar părinţii nu au bani să-şi ţină copii în chirie la Broşteni, Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Suceava a fost de acord să nu desfiinţeze şcoala primară din localitate.

Au improvizat o sală de curs

Luni, în prima zi de şcoală, la cursuri au fost prezente doar trei dintre cele patru patru eleve din Dîrmoxa. Doar cea mai mică, de la clasa pregătitoare, a lipsit. La fel ca toţi copiii din ţară, Florentina, Roxana şi Denisa au plecat de acasă cu ghiozdanul în spate şi cu un buchet de flori pentru învăţătoare. Nu s-au oprit la şcoala din localitate, ci acasă la învăţătoare Ionela Păcuraru. Aceasta şi-a transformat sufrageria în sală de clasă unde elevii merg zilnic la cursuri. Dascălul din Dîrmoxa a recurs la această metodă pentru că şcoala din sat, veche de aproape o sută de ani, este într-o avansată stare de degradare, cu greu poate să fie încălzită, iar şobolanii umblă liber prin sălile de curs.

„Şcoala va împlini, nu peste prea multă vreme, o sută de ani. Nici nu îmi mai amintesc când a fost renovată ultima dată. În urmă cu câţiva ani, s-a dat cu puţin var. În rest, nu s-a făcut nimic. Instalaţia electrică lasă de dorit, rişti să explodeze orice bagi în priză. Căldură nu este, chiar dacă faci foc în sobă non-stop pentru că sălile sunt mari. Se vede cu ochiul liber că este în stare de paragină, începe să cadă”, povesteşte învăţătoarea Ionela Păcuraru.

Dascălul mai spune că, iarna, era practic imposibil să defăşoare orele de curs în clădirea construită în 1938. Deşi focul în sobă ardea permanent, iar învăţătoarea a adus în clasă şi un calorifer electric, copiii erau obligaţi să facă orele în frig, înfofoliţi în haine cât mai groase. „Făceam foc de dimineaţă de la ora 6.00 până noaptea la ora 11.00 ca să fie căldură pentru a doua zi. Copiii veneau foarte bine îmbrăcaţi şi, în pauze, stăteam cu mâinile lipite de sobă sau între elemenţii de la calorifer pentru că era prea frig”, îşi aminteşte Ionela Păcuraru.

Din cauza frigului, anul trecut, aproape toată iarna, cursurile au fost mutate în locuinţa învăţătoarei. Acum, şefii IŞJ au fost de acord ca orele să se desfăşoare, chiar de la începutul anului şcolar, acasă la Ionela Păcuraru. În sufrageria cadrului didactic, elevele beneficiază de un flipchart, care ţin loc de tablă, şemineu, canapea, televizor, dotări de care nu dispun probabil mulţi dintre elevii din ţară. În plus, toaleta este modernă, cu apă curentă, nu în fundul curţii, cum este cea de la şcoala din sat. Deşi în Dîrmoxa nu există nici măcar semnal la telefonul mobil, învăţătoarea a reuşit de curând să-şi instaleze o conexiune la internet. Deşi se descurcă cu utilităţile din banii proprii, învăţătoarea ar avea nevoie de o imprimantă.

„Dincolo sunt şoareci, cade tavanul”

„Soţul meu pleacă de acasă la 7.00 dimineaţa şi se întoarce la 16.00. Nu zice nimic, se gândeşte şi el la copii şi ştie că nu există altă soluţie”, mărturiseşte învăţătoarea.

Cei patru micuţi sunt foarte încântaţi că nu trebuie să meargă la şcoala veche, acolo unde stăteau în frig cel puţin patru ore pe zi.

„Aici e mai frumos şi e mai cald”, a mărturisit Florentina, elevă în clasa I, care anul trecut a început clasa pregătitoare în şcoala veche. Denisa, eleva din clasa a III-a, ne explică de ce nu vrea să mai facă ore în clădirea veche a şcolii: „Acolo e frig, sunt şoareci şi cade tavanul”. „Sunt doar patru copii, dar şi dacă dacă ar fi fost mai mulţi cred că tot i-aş fi luat acasă. Am fi rămas la şcoală, dacă ar fi fost măcar o sală renovată aşa cum trebuie, să fie cald, să poţi să faci curat, dar acolo podelele sunt mâncate de şobolani, chiar şi în timpul orelor ieşeau şoareci, şobolani. Era un risc pentru copii”, a spus învăţătoarea.

Părinţii sunt şi ei bucuroşi că elevii au unde învăţa şi spun că, dacă ar trebui să-i ducă la o şcoală în altă localitate, ar renunţa la învăţământ. Drumul de 20 de kilometri de la Dîrmoxa până la Broşteni este aproape impracticabil, iar copiii sunt prea mici ca să facă naveta sau să fie lăsaţi în gazdă. Părinţii spun că nu ar avea nici banii necesari.
„Dacă se închide şcoala nu se mai ţin orele nici acasă la învăţătoare, noi nu-i mai mai dăm nicăieri pe copii. Nu-i mai dăm, că nu avem unde. Mai aproape de noi este Broşteniul, dar ca să-i ducem la Broşteni trebuie să-i ducem în gazdă. Să stea un copil de şapte ani în gazdă, să-şi facă mâncare, să se îmbrace, să-şi scrie temele şi să meargă singur la şcoală, nu cred că se descurcă”, spune bunica Florentinei.

Femeia este recunoscătoare că învăţătoarea i-a primit pe elevi în casa ei. „Dacă ea nu ne sprijinea şi nu-i putea lua acasă, în condiţiile în care sunt acolo, cu căldură, nu ştiu ce făceam, nu se putea, pur şi simplu nu aveam ce face cu ei”. „Şcoala este cum este, nu s-o mai făcut nimic de atâţia ani, de aproape 100 de ani. Nu aveam ce să facem cu copiii, nu avem unde să-i ducem, noroc cu doamna învăţătoare, că s-a oferit să-i ia acasă la ea. Nu suntem dispuşi să-i ducem în altă parte, sunt prea mici. Noi, oricum, suntem obligaţi din clasa a V-a să ne despărţim de copii. Trebuie să-i dăm la şcoală în altă parte. Totuşi, suntem şi noi cetăţeni ai acestei ţări, ai Uniunii Europene, avem şi noi nişte drepturi, dreptul la educaţie în primul rând”, a spus mama Roxanei.

Eternul răspuns: nu sunt bani

Elevii din Dîrmoxa vor mai face, probabil, mult timp orele în sufrageria învăţătoarei. Asta pentru că autorităţile ridică din umeri şi spun că nu au bani să repare şcoala din Dîrmoxa. „Noi nu avem, la capitolul finanţare complementară, bani pentru asemenea demersuri şi nu avem nicio garanţie că şcoala va funcţiona de la un an la altul. Dacă s-ar închide şcoala, ar fi o investiţie inutilă”, spune Ghorghe Pancu, directorul Liceului „Nicolai Nanu” din Broşteni, de care aparţine şcoala din Dîrmoxa.

Realitatea, însă, îl contrazice. În satul Dîrmoxa mai sunt încă 11 copii, care peste doi-trei ani vor împlini vârsta de şcolarizare şi, probabil, vor fi prea mulţi pentru a mai încăpea în sufrageria învăţătoarei Ionela Păcuraru.

„Până acum am folosit imprimanta mea dar s-a stricat şi acum nu am bani să cumpăr alta. O imprimantă, asta mi-aş dori cel mai mult”, spune Ionela Păcuraru.

Ad Astra: Manualele digitale

Domnul prim-ministru al României Victor Ponta a declarat, în timpul inaugurării noului an şcolar la Târgu Jiu următoarele: „Nu ştiu dacă mai e vreun copil, chiar şi de clasa I, care să nu ştie să umble pe computer, să nu aibă telefon cu Internet”, în contextul în care se discuta oportunitatea manualelor digitale în România. Chestiunea introducerii manualelor digitale (în procesul adoptării cărora s-a produs şi intârzierea distribuirii către copiii din clasele I şi a II-a a manualelor, din diferite motive, care nu constituie tema acestui articol) cred că merită o analiză mai atentă.

Dacă se dorea introducerea manualelor digitale, procedura corectă cred că trebuia să urmeze câţiva paşi:

–          Analizarea de către o comisie formată din specialişti în pedagogie, psihopedagogie şi sociologie a oportunităţii adoptării manualelor digitale, pentru a înţelege cât de realistă este ideea de a cere copiilor să folosească o tabletă sau un reader electronic pentru studiu la clasă şi individual, pe durata întregii zile. În prezent, unităţile de învăţământ din România şi din multe ţări ale lumii limitează foarte mult, dacă nu interzic, folosirea de către elevi a dispozitivelor electronice mobile (telefoane, tablete) personale în incintă;

–          Evaluarea platformelor educaţionale (cu licenţă gratis) existente deja şi utilizate în universităţi şi licee din Romania (Moodle, de exemplu);

–          Un proiect pilot, limitat la o zona geografică redusă sau la un număr limitat de şcoli alese din diverse zone, pe baza acordului acestor unităţi de învăţământ, evident şi cu asigurarea condiţiei iniţiale a accesului la tehnologia necesară pentru utilizarea manualelor digitale;

–          Iniţierea proiectului cu mai multe din clasele mai mari şi nu cu primele clase, unde impactul asupra participanţilor poate să fie foarte important, mai ales în cazul eşecului proiectului;

–          În prima fază, digitizarea nu a manualele şcolare ci a acelor caiete de activităţi (pe care copiii sunt obligaţi acum să şi le achiziţioneze, cu un efort financiar considerabil pentru părinţi);

–          Continuarea proiectului (in cazul succesului în primele faze) cu adaugarea manualelor şcolare;

–          Evaluarea rezultatelor proiectului pilot pe o perioada de 1-3 ani şi, după o analiză deschisă, care să includă şi comentariile elevilor şi părinţilor, decizia de extindere la nivel national.

–          Evaluarea trebuie să urmărească atât eficienţa pedagogică a proiectului cât şi cea financiară (costurile totale ale proiectului, incluzând costurile de procurare a resurselor hardware adică a tabletelor, a pieselor de schimb pentru acestea, a serverelor de pe care să poată fi descărcat conţinutul digital, a întreţinerii acestor servere cât şi efortul suplimentar pentru educarea celor care trebuie să folosească aceste dispozitive şi să acceseze conţinutul digital), fără a se neglija aspectele de ordin practic (gradul de alfabetizare informatică a populaţiei ţintă a proiectului, accesul la resursele hardware şi software necesare pentru utilizarea manualelor digitale dar şi accesul la electricitate şi conexiunea la Internet a celor care trebuie să folosească manualele digitale).

Blocajul rezultat acum, în urma planificării greşite a trecerii la manuale digitale, nu face decât să discrediteze şi, ca o consecinţă, să saboteze un proiect care ar putea (nu avem cum să ştim cu siguranţă înainte de implementarea unui proiect-pilot, dar se poate evalua, aşa cum am arătat mai sus) să fie benefic, prin rezultate sale, dacă ar fi dus până la capăt.

---

Gabriel Preda este autorul acestui articol. El a obţinut doctoratul în inginerie electrică la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, după care a susţinut un stagiu postdoctoral de 2 ani  la Universitatea din Tokyo, lucrând apoi mai mulţi ani în cercetarea privată în Japonia. În prezent este şef de lucrări la Universitatea ‘Politehnica’ din Bucureşti.

• Realitatea.net: Pricopie îl contrazice pe Ponta: Este imposibil ca elevii să înveţe pe[s]te tot după manuale digitale

Ministrul Educaţiei, Remus Procopie îl contrazice pe şeful său din Guvern, premierul Victor Ponta, care consideră că orice copil, chiar și de clasa I, știe să folosească un calculator sau un telefon inteligent. Pricopie este de părere că, în anumite zone, este imposibil ca elevii să înveţe după manuale digitale, fiind conştient de faptul că, la Cucuieţii din Vale, de exemplu, nu sunt tablete pe uliţă.

”Clasele digitale și manualele digitale sunt o soluție pentru actualizarea manualelor pentru o mai bună învățare. Tocmai ce s-a menţionat că atunci când foloseşti instrumente digitale, procesul de învăţare este mult mai… rapid, interesul elevilor creşte. Şi să ştiţi că digitalizarea şcolii nu este o opţiune. Se întâmplă deja în jurul nostru şi o să vă dau câteva exemple : cel mai bun este în Albania. Acolo există un proiect deja început de doi ani (…). Atunci când gestionezi un proiect de educaţie, trebuie să te uiti la cel mai în urmă, dar nu ai voie să obstrucţionezi dezvoltarea”, a declarat Pricopie.

• Mihnea Maruta: Religia în şcoală: de la mare la mic

De ce stârneşte atâta patimă chestiunea religiei predate în şcoală? Încerc să gândesc cu capul meu. Acest text nu e pentru cei convinşi.

*

Am încercat să mă pun în pielea unui părinte revoltat de “îndoctrinarea” de la orele de religie ortodoxă. (Nimeni nu se plânge de orele de religie romano- sau greco-catolică, dar asta e doar o observaţie trecătoare.) Cred că încercarea de a face un imaginar schimb de locuri cu cineva din tabăra cealaltă, de a-ţi testa capacitatea empatică, porozitatea îngăduinţei, e soluţia cea mai bună în toate situaţiile născătoare de ură.

E de înţeles supărarea unui asemenea părinte dacă el e ateu, agnostic sau, de ce nu, adept al astrologiei. Şi asta fiindcă, în afara istoriilor biblice – pe care nici măcar cei mai înverşunaţi contestatari nu le aduc în discuţie -, copilul e obligat să înveţe rugăciuni şi primeşte notă pentru asta. Pentru părinţii care vor să-şi educe copiii într-un spirit pozitivist, aşa ceva e de neacceptat, de unde şi protestele tot mai frecvente la adresa manualelor, împotriva dublei subordonări a preoţilor care predau şi, mai ales, contra spaimei care – zic acei părinţi – le este inoculată elevilor când li se vorbeşte despre diavol, iad şi focuri veşnice. În paradigma lor, a adulţilor care susţin că vor să-şi lase copiii să decidă liber, aceste expresii (şi mai ales semnificaţiile lor teologice) sunt ridicole, nu au corespondent real şi ar trebui cel puţin puse în ghilimele.

Bun. Pe aceşti părinţi, chiar dacă sunt de bună-credinţă (şi nu doar nişte fixişti), nu-i poţi convinge cu argumentul – după părerea mea, foarte puternic – al tiparelor mentale, şi anume importanţa de a înţelege civilizaţia în care trăim, faptul că majoritatea covârşitoare a modelelor, abordărilor şi reacţiilor noastre provin din teologia iudeo-creştină şi din filosofia greacă şi, deci, cu cât le cunoşti mai bine, cu atât te vei înţelege pe tine mai profund (iar ăsta e un pur argument de sorginte socratică, deci ar trebui să îl accepte dacă ar fi coerenţi cu ei înşişi).

Ei vor continua să afirme, poate pe bună dreptate, că una e să descoperi de unde vin ideile, şi alta e să crezi în ele, ba chiar să fii obligat la un ritual caracteristic unei anume religii. Poţi – vor spune ei – să cunoşti parabola fiului risipitor, să ştii ce înseamnă “a întoarce şi celălalt obraz” sau simbolistica lui Iov, poţi înţelege, la o adică, de ce apelăm atât de des la aceste pattern-uri, dar, simultan, poţi respinge existenţa vieţii de după moarte sau transcendenţa lui Iisus din Nazaret.

Unde greşesc aceşti părinţi? (Repet, mă interesează doar cei dispuşi să raţioneze cu nuanţe, cei care lasă o portiţă deschisă variantei că ar putea greşi, nu anti-clericalii lipsiţi de îndoieli, nu activiştii anti-BOR şi nici încuiaţii care se iluzionează că tot ce e vechi e rău, deci şi credinţa.)

În primul rând, o precizare. Cei care elogiază Şcoala, cu majusculă, şi care vituperează împotriva “amestecului Bisericii” în acest spaţiu care, nu-i aşa, e un “templu al cunoaşterii”, al “Luminilor ştiinţei” (neapărat cu majusculă), să se gândească doar atât: dacă Biserică nu era, nici Şcoală nu era. Modelul şcolii, acest model, care are aproape o mie de ani, s-a născut în nişte mănăstiri, datorită unor “popi”, a unor “oameni în negru”, cum li se spune mai nou pe Facebook, “închistaţi” şi “retrograzi”, care nu bănuiau, vai de păcatele lor, că va veni revoluţia franceză şi că biata lor credinţă – normală pe atunci, normală şi astăzi – va deveni paria şi va trebui alungată din spaţiul public ca o pisică neagră.

Revin. Greşeala acestor părinţi e că nu duc raţionamentul mai departe, spre esenţă. De ce învrăjbeşte într-atât subiectul religiei în şcoli? Hai s-o luăm de la mare la mic.

1. Din perspectivă colectivă, aceasta este o chestiune identitară definitorie, iar felul în care este tranşată prin lege nu reprezintă doar un detaliu al sistemului de învăţământ, ci constituie un fel de declaraţie de intenţii cu privire la trecutul şi viitorul întregii comunităţi, în acest caz – România.

Concret: a respinge învăţarea religiei ortodoxe, ca materie obligatorie pentru majoritatea botezată, e echivalent cu a rupe firul identitar care ne leagă de bunici, străbunici şi aşa mai departe, e totuna cu a vrea să creezi un “nou om nou” , cu schimbarea direcţiei conceptuale a unui întreg popor. Putem face asta, dar, mai înainte, ar fi obligatorie o dezbatere naţională, dacă tot e democraţie. (Au încercat comuniştii cu forţa şi n-au reuşit.)

Dorim să laicizăm România pe termen lung? Vrem să renunţăm la credinţă şi la forma ei instituţională, să ne vedem bisericile transformate în discoteci sau depozite? Considerăm, la fel ca unii tineri intelectuali, că ortodoxia ne ţine în loc, mai ales din punct de vedere mental? Să vorbim despre asta şi să decidem dacă e aşa sau altminteri. Dar, până atunci, această ţară are o tradiţie şi, până una-alta, e datoare la continuitate; cel puţin aşa crede, şi aşa vrea, majoritatea.

2. Din perspectivă familială, a unui cuplu care dă viaţă unui copil şi apoi îl creşte, pretinsa ameninţare pe care o invocă părinţii “umanişti”, cea a traumei create de iadul şi diavolul de la clasă, este, simplu spus, o modă. Generaţia noastră, a “decreţeilor”, mai e cum mai e, dar generaţiile mai tinere de părinţi – cei născuţi la finele anilor ’70 sau în anii ’80 – sunt obsedate de protecţie, îşi cresc copiii în coconi blindaţi, atât fizic, cât mai ales mental, îi feresc de contactul cu realitatea (inclusiv cea a ideilor) şi se mint că, astfel, îi vor pune la adăpost pentru toată viaţa.

Nu e nevoie să fii profet pentru a şti că şi aceşti copii, pe care îi ducem la şcoală cu maşina şi pe care îi apărăm, prin petiţii virtuale, de “cazanele cu smoală” ale ortodocşilor habotnici, se vor lovi, vrând-nevrând, de toate pragurile de jos şi de sus ale vieţii, şi că aceste clopote de sticlă sub care sunt ţinuţi se vor sparge în capul lor. Nu dracii din manuale sau amintiţi de vreun preot de la catedră îi vor transforma în adulţi înspăimântaţi, ci răul pe care noi, părinţii lor, îl tolerăm în companiile sau instituţiile unde muncim, în politică şi în presă. Iar ultra-protecţia de acum nu va face decât să-i predispună la compromisurile şi corupţia de mai târziu, de dragul “liniştii” şi al “siguranţei” deprinse în copilărie.

3. În fine, din perspectivă personală, a copilului-viitor-om-mare, tema aceasta e o ipocrizie, dar pe care el nu are cum s-o priceapă încă. Nici o rugăciune spusă în şcoala generală nu îi va afecta personalitatea odată ajuns la maturitate. (Ba, dacă ar fi să ne luăm după faimoase experimente ştiinţifice, rugăciunea şi binecuvântarea armonizează cam tot ce prind în jur).

Să fim serioşi. Milioane şi milioane de oameni, inclusiv ortodocşi “îndoctrinaţi” de-ai noştri, s-au rugat zi de zi, au stat în genunchi şi au pupat icoanele din biserică şi, cu toate astea, au trăit normal, au avut copii şi i-au crescut sănătoşi. Ba unii dintre ei au mers în război şi, deşi le era frică, au învins. Ba chiar au făcut România Mare, unii, iar alţii, mai încoace, au preferat puşcăria sau fuga în munţi, în cea mai pustie singurătate, pentru credinţa lor. Şi pe ei i-o fi speriat vreun popă, cândva, cu focul iadului, şi lor li s-o fi spus, Doamne fereşte!, că dracii au coarne şi coadă, şi, cu toate astea, odată adulţi, au continuat să se închine, să se teamă de o instanţă superioară şi să îşi îngroape morţii creştineşte.

Un om îşi alege drumul spiritual cel mai devreme în adolescenţă, dar, mai degrabă, atunci când e copt la minte. Se gândeşte şi se răzgândeşte, e ispitit şi cade, rezistă şi merge mai departe, e influenţat de persoane charismatice, de cărţi bune şi de întâmplări pe care le crede esenţiale. De multe ori, copilăria îi devine duşman la maturitate. Aici nu există reguli şi nici tipare. Există doar caractere, oameni buni şi oameni răi, şanse cu duiumul şi tot felul de întâlniri revelatoare.

Restul e rea-credinţă.