GALCEAVA A ISTORICILOR SAU TEZE ISTORIOGRAFICE CU SUBSTRAT POLITIC? Voievodul Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti, de la CUMAN CATOLIC la IMPARAT ORTODOX ROMAN

2-11-2013 6 minute Sublinieri

matei-cazacu-basarab

„Un nou club şi-a făcut apariţia în România: Clubul prietenilor lui Negru vodă. Sediul: necunoscut. Preşedintele acestui club (răutăcioşii ar zice marele preot sau guru al acestei secte) nu este altul decît venerabilul domn Neagu Djuvara…“ Aşa începe Matei Cazacu, în cartea semnată împreună cu Dan Ioan Mureşan şi intitulată Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării româneşti (Cartier, 2013), rechizitoriul său contra „teoriei cumane“ privind întemeierea primului stat medieval românesc. Resituate în contextul istoric şi istorigrafic al subiectului tratat, argumentele lui N. Djuvara sînt metodic nu numai relativizate, dar şi, în cele mai multe cazuri, categoric respinse, punînd astfel capăt serialului istorico- editorial iniţiat acum şase ani odată cu apariţia faimosului Tocomerius-vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas, 2007).

La apariţia ei, această carte a provocat puţine reacţii notabile printre medievişti. Mai degrabă stimat şi mai ales simpatizat, Neagu Djuvara nu avea cusurul lor, iar teoria lui, deja expusă în linii mari în Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Humanitas, 1999), nu constituia o noutate, originea turcică (cumană) a numelui Basarab nefiind nicidecum un secret pentru ei. Solicitat de ziarul Cotidianul, Şerban Papacostea, autoritate incontestabilă în materie, se pronunţa, de altfel, în favoarea lui Neagu Djuvara, reamintind „rolul important jucat de cumani în istoria românilor“ (Cotidianul datat din 20 iunie, 2007), fără să intre însă în detalii. 

Polemici şi rechizitorii

Eveniment mediatic, pasiunea pentru istoria naţională fiind, în România, tot atît de nemărginită pe cît cercul medieviştilor este de restrîns, cartea a suscitat nenumărate polemici şi a generat un adevărat fenomen de societate, care a sfîrşit prin a-i agasa pe specialişti. La o lectură mai atentă, ea nu rezistă criticii şi, treptat, mai mulţi istorici au avut rezerve şi au atras atenţia în forumuri şi în reviste de specialitate asupra contradicţiilor pe care se baza teza susţinută de Neagu Djuvara.

Aceste reacţii au trecut neobservate de către marele public, cel puţin pînă cînd Neagu Djuvara a intervenit el însuşi, într-un nou bestseller, intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru-Vodă (Humanitas, 2011). Mai mulţi autori, din diverse motive, figurau printre criticii denunţaţi de N. Djuvara, printre care şi subsemnatul, pentru un detaliu fără mare importanţă (într-o dare de seamă intitulată „N. Djuvara bouscule l’historiographie roumaine“, mă întrebam în ce măsură faptul de a se prezenta ca „român get-beget“ constituia un argument în slujba afirmaţiilor sale). În ceea ce-l priveşte pe M. Cazacu, singurul care a demontat temeinic, punct cu punct, în Revista istorică (nr. 19, 2008), argumentele „teoriei cumane“, N. Djuvara se mulţumea să reitereze proprile sale argumente şi să-şi propulseze confratele în tabăra „neprietenilor“.Refractar la orice critică, N. Djuvara se va arăta şi mai decepţionat în noua lui postură de polemist decît în aceea de acuzator al istoriografiei naţionale.

Greu de zis dacă teoria cumană, ai căror „adepţi“ nu păreau a fi deloc afectaţi de rezervele formulate de ceilalţi istorici, era pe cale de a fi acreditată şi reţinută de manualele şcolare aşa cum dorea autorul ei. În schimb, graţie acestei cărţi publicate la Editura Cartier, putem afirma că lucrurile se vor limpezi şi cititorii vor putea să-şi facă o idee mai clară, adică în acord cu documentele şi cunoştinţele disponibile, atît asupra factorului cuman în istoria României, supradimensionat artificial de N. Djuvara, cît şi asupra unui moment istoric precis, care continuă să intrige publicul şi pe unii autori români.

În recentul său eseu intitulat De ce România este altfel (2013), alt bestseller al Editurii Humanitas, Lucian Boia situa, spre exemplu, în acest moment începuturile „complexului de inferioritate al românilor“:

„Totul începe cu o întîrziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova – se încheagă abia spre mijlocul secolului XIV, ultimele şi, de departe, de pe cuprinsul Europei. […] A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgar avea o istorie de cîteva secole şi se afirmase ca o «mare putere» regională cu ambiţii imperiale, de unde şi titulatura de ţar a conducătorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim… “ (pp. 7-8).

Implacabil, irefutabil, acest rechizitoriu comporta un risc, acela de a pierde din vedere relativitatea noţiunilor de cumani şi de români în acest început de secol XIV. Ce ştim noi despre ei? Primii au dispărut, adică au fost asimilaţi definitiv în secolul al XVI-lea, în timp ce românii, consemnaţi ca valahi, termen desemnînd vorbitorii limbilor romanice, nu-şi vor impune autonimul decît pornind de la începutul secolului al XIX-lea. În ciuda titlului, rechizitoriul contra cumanităţii atribuite Basarabilor nu se transformă nici o clipă în pledoarie în favoarea românităţii lor. Surpriza vine dintr-o altă direcţie.

În contribuţia semnată de D.I. Mureşan, argumentele formulate în prima parte a cărţii de M. Cazacu sînt reluate, dezvoltate şi completate. Ele nu mai joacă însă un rol central, obiectivul acestui autor fiind mai ambiţios, şi anume o reevaluare radicală a statutului şi a rolului istoric al primilor Basarabi. Român, desigur, nu cuman, ortodox, nu catolic, fondatorul primei dinastii domnitoare este prezentat ca fiind şi altceva: nu vodă, ci ţar, bazileu, împărat!

Două documente, unul istoric, celălalt hagiografic, sînt invocate în sprijinul acestei teze. Primul domnitor al Tării Româneşti e evocat sub numele de Ivanco Basaraba în prefaţa Codului (Zakonik-ului) lui Stefan Dušan, regele Serbiei, ţar al sîrbilor şi al romeilor, adică al grecilor, începînd cu 1346. Bine cunoscut de către istoricii români, acest pasaj din documentul redactat în 1349 este reinterpretat de D.I. Mureşan pornindu-se de la faptul că Ioan Basarab este citat alături de alte şase personaje, conducători ai coaliţiei înfrînte de Serbia, în 1330, la bătălia de la Velbujd, personaje care pot fi considerate ca avînd rangul de „împăraţi/ţari“. În consecinţă, i se poate atribui şi lui Basarab I acest titlu (p.154). Această concluzie e coroborată cu o hagiografie ulterioară, în care fiul lui Ioan Basarab, Nicolae Alexandru, figurează alături de alţi trei „împăraţi ai pămîntului“, discipoli ai sfîntului Grigore Sinaitul, şi anume împăratul bizantin Andronic III, ţarul bulgar Ioan şi ţarul sîrb Stefan Dušan (pp. 155-156). Avînd în vedere că Nicolae Alexandru era asociat la sfîrşitul domniei lui Basarab I, acesta din urmă poate fi şi el considerat împărat: „Bazileul Alexandru succede pur şi simplu ţarului Ioan Basarab“ (p. 160). 

Cine scrie istoria consemnată în manualele şcolare?

Pornind de la această interpretare a celor două ocurenţe, D.I. Mureşan procedează la o serie de deducţii privind relaţile lui Basarab cu hanatul tătar în anii care au urmat cuceririi Gurilor Dunării în 1335. Raţionamentul propus este următorul:

„Afirmată în forţă la abia două decenii de la dispariţia generalisimului mongol, dominaţia lui Ioan Basarab asupra centrului politic al fostului hanat al lui Nogai făcea din el succesorul de drept al construcţiei politice, fie ea şi vremelnică, a ginerelui lui Mihail VIII Paleologul. Tocmai această izbîndă remarcabilă explică asimilarea poziţiei sale cu aceea a unui ţar de către ţarul Stefan Dušan, pentru că în sursele slave hanul Nogai era într-adevăr considerat şi el un ţar (pp. 177-178).

Chiar dacă modul indicativ e combinat cu condiţionalul-optativ, iar noul statut acordat lui Basarab e temperat de precizări de genul „cvasiimperial“ (p. 161), concluzia finală nu lasă multe dubii: „Statutul internaţional al primilor domni ai Tării Româneşti a fost mult mai elevat decît poate să redea simplul termen de vodă – voevod“ (pp. 161-162). Altfel spus, trecutul medieval al românilor nu e cu nimic mai prejos decît acela al vecinilor bulgari, sîrbi etc., ceea ce este poate în măsură să-i liniştească pe cei care suferă de complexul de inferioritate citat mai sus, nu să şi satisfacă un spirit cît de cît critic. Oricît de ingenioasă, erudită şi briliantă ar fi demonstraţia lui D.I. Mureşan, teoria „imperială“, pe care a încropit-o pornind de la critica „teoriei cumane“ a lui N. Djuvara, ne trimite la metehnele indicate de acesta din urmă în legătură cu „răstălmăcirea unor fapte, exagerarea altora“, în funcţie de „interesul naţional“, ceea ce duce la „discreditarea întregii istoriografii româneşti“ (Tocomerius…, ed. cit., p. 7).

Din acest punct de vedere, avertismentul lui N. Djuvara rămîne de actualitate, independent de modul inadmisibil în care ia peste picior şcoala românească de istorie, ale cărei merite, de-a lungul timpului, sînt sugestiv reamintite de M. Cazacu (Ioan Basarab, ed. cit., pp. 35-41).

Poate că problema ar trebui pusă altfel: cine scrie, în ultimă instanţă, istoria, cea consemnată în manualele şcolare, consacrată de nomenclatura administrativă, sărbătorită an de an? Nu atît istoricii, cît oamenii puterii, în funcţie de interese, viziuni, tendinţe dominante, care deseori îi depăşesc pe istorici. Aceştia din urmă stabilesc fapte, propun explicaţii, enunţă teorii; nu ei aleg, nu ei stabilesc versiunea finală a naraţiunii naţionale. În România, şi nu numai, dar poate mai mult decît în alte părţi, numărul celor care au avut şi au tendinţa să se plaseze cît mai aproape de putere, din orgoliu, interes sau din dorinţa de a participa la decizii faţă de care se consideră responsabili, este mult mai ridicat decît al celor care, din probitate profesională, au manifestat rezervele cuvenite faţă de viziunea deseori tendenţioasă a istoriei impuse de putere în numele interesului naţional.

Mai repede decît „teoria cumană“ sau consideraţiile peremptorii pe tema complexelor de inferioritate atribuite românilor, critica acestei istorii explică succesul lui N. Djuvara şi al lui L. Boia în rîndul noilor generaţii, tot mai alergice la glorificarea trecutului istoric şi exasperate de distanţa care separă acest trecut de un prezent perceput ca fiind mai degrabă mizerabil. Deplorabile însă sînt felul în care ei enunţă această critică, puţina importanţă acordată faptelor, tendinţa de a generaliza… La drept vorbind, nu ar trebui să facem prea mult caz de această nouă „teorie imperială“ deja schiţată de D.I. Mureşan în conferinţa intitulată L’Impero del Gran Basarab: ale origini del idea imperiale romena, susţinută pe 27 octombrie 2010, la Accademia di Romania, din Roma. Ea nu riscă să facă ravagii în România în acest început de mileniu. De la implozia naţional-comunismului încoace, autodenigrarea este tot mai bine cotată, cum arată şi succesul cărţilor sus-numite, apărute la Humanitas. Nu este totuşi exclus să asistăm în curînd la o reîntoarcere subită la tradiţia naţională de autovalorizare cu orice preţ, care a dăinuit mai bine de un secol, cu o mică întrerupere, traumatizantă, în perioada comunistă prorusă. Atunci, cine ştie, consideraţiile savante asupra virtuţilor aşa-zisului imperiu român şi dezbaterile pasionante de – spre ideea de imperiu la români se vor bucura de un succes comparabil cu acela pe care l-a cunoscut „pista cumană“ în ultimii ani.

Matei CAZACU, Dan Ioan MUREŞAN

Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Românești

Editura Cartier, Chişinău, 2013, 244 p.

Nota noastra:

Teoria imperiala a lui Dan Ioan Muresan este mentionata critic in articolul de mai sus, insa lecturarea contributiei sale din cartea mentionata este pur si simplu mult mai inchegata decat teoria cumana a lui Djuvara, bazandu-se nu doar pe corelatii superficiale, ci pe reconstruirea unui context istoric in ansamblul sau.

Lucrul important de retinut aici nu sunt atat detaliile istorice, ci faptul ca, asa cum in perioada national-comunista, erau incurajate la nivel politic anumite teze istoriografice pentru a corespunde propagandei regimului, asa si astazi, “teoria cumana” a lui Djuvara si a teoria complexului de inferioritate a lui Boia nu sunt simple mode culturale, care prind la “tineri“, ci sunt teze istoriografice care dubleaza o anume propaganda a regimului de putere astazi existent la noi. 

Conteaza mai putin daca Basarab I era tar sau nu, conteaza, in schimb, cum definim, astazi, ce s-a petrecut in trecutul istoric. De pilda, observatia lui Boia despre “retardul istoric” al intemeierii Tarilor Romane este de o nulitate perfecta, caci priveste lucrurile dinspre prezent spre trecut. Faptul ca nu a existat o formatiune statala majora in regiunea Tarilor Romanesti pana la o anumita data trebuie pus in contextul mentalitatii de atunci si al impreurarilor politico-religioase. Cu siguranta romanii de atunci nu aveau complexe de inferioritate si nu sufereau ca nu au un stat comparabil cu Ungaria. Ca sa nu mai spunem ca, sub aspect istoric, Imperiul Asanestilor a fost unul romano-bulgar, dupa cum o afirma istorici reputati ai Bizantului, deci, pana la a vorbi de state medievale, exista deja o traditie imperiala in zona, lucru care a ramas in memoria sociala a conducatorilor formatiunilor medievale romanesti, dupa cum o atesta titlurile lor si, uneori, chiar si “agenda”.

Cat il priveste pe Neagu Djuvara, e mai simplu de inteles de ce e important sa ramana in manualele scolare ca intemeietorii statului romanesc sunt cumani (straini) si catolici. E important sa invatam de mici ca e necesar sa fim civilizati de straini apuseni si ca propriile noastre date istorice si culturale sunt cel mai mare dusman al nostru. 


Categorii

1. DIVERSE, Istorie, Opinii, analize

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “GALCEAVA A ISTORICILOR SAU TEZE ISTORIOGRAFICE CU SUBSTRAT POLITIC? Voievodul Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti, de la CUMAN CATOLIC la IMPARAT ORTODOX ROMAN

  1. Un mic comentariu, desi nu sunt medievist si neocupandu-ma de aceste chestiuni in mod sistematic si aprofundat, ca istoric nu doresc sa intervin in aceasta polemica. In nota dvs, spuneti ca “observatia lui Boia despre “retardul istoric” al intemeierii Tarilor Romane este de o nulitate perfecta”. Departe de a fi un admirator al dlui Boia, nu pot totusi sa nu remarc faptul ca punctual, in unele afirmatii, este evidentca are dreptate. Nu inteleg de cde scrieti ca observatia respectiva este de o nulitate perfecta, fiindca intr=-adevar, intarzierea in ceea ce priveste INTEMEIEREA PRINCIPATELOR este una reala si evidenta, fiind vorba de secole ! Ceea ce nu inseamna ca aceasta intarziere vine din vreo inferioritate a romanilor fata de alte neamuri, ci din conditiile speciale ale epocii, geopolitice ca sa folosesc un termen la moda.
    Cealalta teorie, cu “imparatul Basarab” este o noutate si prefer sa raman extrem de rezervat fata de ea. Eu nu am cunostinta ca vreun mare istoric, medievist, sa fi vorbit pana acum de asa ceva. Imperiul Asanestilor a fost la sud de Dunare, noi vorbim acum de principatele nord-dunarene.

  2. @Daniel Focsa:

    La drept vorbind, intreaga carte (brosura, mai corect spus) a lui Boia e de o nulitate perfecta. In alte carti are numeroase greseli, insa asta e doar o colectie de panseuri fara valoare istorica, un fel de sinteza a stereotipiilor curentului cultural demitizant, mai ales in partea legata de trecutul indepartat.

    Legat punctual de fraza respectiva, nu inteleg sensul acelui complex. Cine il are? Romanii de atunci? Nu as crede. Romanii de azi? Poate dl Boia. Istoriografia romaneasca in ansamblul ei? Ar fi o judecata prea globala. Sa punem complexul pe seama anului intemeierii filonul national din istoriografia romaneasca ar fi o mare confuzie, deoarece explicatia existentei acestui filon e contextuala, nu provocata de o realitate din trecut. Adica, istoriografia romaneasca a fost preocupata de stat, natiune, origine, pentru simplul motiv ca, incepand cu sec. XIX, acestea au fost tezele si preocuparile istoriografiei IN GENERAL. Si, bineinteles, pentru natiunile din Estul sau Centrul Europei, mizele politice erau mult mai acute. Recent, era citat cu mare satisfactie un oarecare istoric strain care afirma ca nu poate sa aiba incredere in lucrarile de istorie romanesti ca sunt marcate de istoriografia nationalista. O mai mare tampenie – descalificanta – nu am auzit. Pai toate istoriile din toate tarile au fost marcate de problemele politice si problemele/mizele statului in care s-au desfasurat. Ce sa mai spunem de istoriografia maghiara?! A citit cineva o carte de istorie ungureasca? Pai duhneste de trazneste a miza politica. Dar una bulgareasca? Apropo de asta, a existat o vehementa opozitie a istoricilor bulgari de a concede faptul ca Imperiul Asanestilor a fost unul bulgaro-roman (sau invers), desi bulgarii de atunci nu prea aveau mare lucru in comun cu cei de azi. Sau rusii, cu a lor a treia Roma si cu ignorarea completa, din istoria post-Bizantului, a rolului domnitorilor romani, singurii care au continuat practica sustinerii Bisericii din zonele de altadata ale Imperiului. Si asta doar in rasarit. Sa luam, oare, la puricat, teze si istoriografii din Vest? Prin urmare, replica lui Boia e o gratuitate ce tradeaza, in cel mai bun caz, o superificialitate fudula.

    In privinta tezei ”imperiale”, aici as fi de acord daca s-ar proceda o mitizare. Insa e posibil sa fie pur si simplu un termen nu neaparat uzual in epoca, insa… pur si simplu, orice centru de putere mai rasarit din istoria de atunci putea emite pretentii sau putea fi numit drept imperial, cumva. Imparatii pamantului nu ar insemna ca toti erau egalii imparatului constantinopolitan, ci ca erau cei cativa mai rasariti de la periferiile imperiului. Au existat, doar, destui de multi imparati si imparatii efemere in contextul destramarii Imperiului Bizantin. Exista Imperiului Asanestilor are importanta sa nu pentru ca ar fi pus bazele structurilor de putere politica de la nord de Dunare, ci ca referential, ca model aspirational pentru voievozii de mai tarziu. In fine, ultimul aspect de atins – nu vad deloc care e problema cu lipsa unor structuri unificate de putere in Tarile Romanesti. Este pronuntata de parca acolo ar fi fost teren vid. Insa e limpede, din ce se poate reconstitui, ca existau comunitati, indeosebi cele rurale, care se autoguvernau (teza Stahl) si existau, de asemenea, centre de putere locale (fie cnezate, fie ale triburilor migratoare).

  3. Eu inteleg ca spre deosebire de vecinii nostri, mandri de istoria lor, noi trebuie sa ne invatam copii ca suntem mici si prosti, de nimic buni si demni de tot dispretul. De fapt ar cam trebui sa ne caram d’aici si sa lasam locul liber.

    E drept ca Nadia COMANeci, ramane totusi prilej de mandrie.

  4. Folclorul nostru, cantecele si dansurile populare sunt de o bogatie de care noi nu suntem constienti. Ele ne dau insa dimensiunea si profunzimea unei culturi de exceptie.

    Toate basmele noastre populare incep asa: “a fost odata un imparat”!

  5. Mi se pare revoltator ca atunci cand vine vorba despre istorie noastra majoritatea asa-zisilor “istorici” citeaza intentionat surse austro-ungare desi din punct de vedere istoric cultura si civilizatia bizantina nu poate fi comparata cu a austro-ungarilor. Austro-ungarii erau total depasiti de catre bizantini. Civilizatiile greaca, ebraica si latina sunt din cele mai vechi timpuri cand Ungaria nu exista nici macar ca idee. Nici dacii lui Burebista si Decebal nu auzisera in vremea lor sa fi existat un astfel de popor prin partile de vest ale Daciei.

    Unul dintre cei mai inteligenţi conducatori ai imperiului româno-bulgar -care era de neam românesc- a fost Ioniţă Asan:

    http://www.odaiadesus.ro/asan.html

  6. Inainte de intemeierea statelor valahe n-a existat nimic ? Pt ca eu stiu ca a existat ? Ce formatiuni statale navaleau peste romani ? Ce formatiuni statale opuneau rezistenta navalirilor barbare ? Cum un Iordanes a putut numara nenumarati regi daci, pe sute de ani, pana la venirea hunilor ? De ce a existat aceasta dihotomie in voievodatele transilvane, cucerite de maghiari ?
    TOT TIMPUL AU EXISTAT FORMATIUNI STATATALE, MAI MARI SAU MAI MICI !

    Unii au nevoie de o stare de amnezie. Pt ei istoria valahilor incepe cu Decebal si Traian, apoi PAUZA, apoi SATELE VALAHE, apoi nenumarate pauze, etc.

    Baieti, potoliti-va ! Nu mai impuneti limite neamului !

  7. @Admin

    Va propun o initiativa: elaborarea unei liste cu carti ,necesare tineretului debusolat. Liste cu carti care sa contreze ateismul(promovat de carti precum “Dumnezeu nu este mare” ) ,asa zisele conspiratii in care este implicata biserica,Evanghelia lui Iuda ,Codul lui Da vinci ,Istorii falsificate(aici este mult de zis despre evrei) . O spun din experienta ,caci sunt un tanr,care vad cat de atrasi sunt tinerii de aceste idei(in special de ideea de a fi liber-cugetator) . Sa promovati carti care arata adevarata istorie,nefalsificata(mie personal mia placut enorm “Spitalul,Coranul,Talmudul,Cahalul,Francmasoneria” de Paulescu) ,care promoveaza adevarata literatura,idei morale si sanatoase etc .

    Dumnezeu sa va ajute.

    P.s: recomandare de carte pentru perioada din timpul lui Ion Antonescu : Mihail Sturdza-“Romania si sfarsitul Europei.Amintiri din Tara pierduta ” .O carte care mi-a arata cine este regele Mihai .

  8. Vlahii au avut intotdeauna un stat din care au facut parte: Imperiul Roman de Rasarit. Cand acest imperiu nu si-a mai respectat principiul imperial si a devenit un stat national grecesc atunci nu numai latinitatea orientala (adica noi, vlahii) si-a facut state proprii, dar si sarbii, ca tot veni vorba de Stefan Dusan. Statul romanesc a fost taratul asanestilor si a cuprins la un moment dat si Moldova cu Bucovina si pana la Nistru si Muntenia si Dobrogea. Transilvania apartinea de coroana ungara, dar Ioan Asan al II-lea a fost casatorit cu o printesa franceza din familia domnitoare a Ungariei. De asemenea, Ioan Asan al II-lea a fost o vreme catolic, pentru ca papa putea sa-i confirme si sa-i ofere legitimitate titlului de Imparat al romanitatii de rasarit. Ma rog, n-a facut-o asa ca omul s-a recasatorit cu o printesa greaca din familia Comnenilor si se face din nou ortodox.

    Istoria acelor timpuri tine foarte mult de interesele de moment ale puternicilor vremii si ale familiilor lor. De asemenea, tarile sunt niste mosii mai mari pe care si le transmiteau urmasilor sau le dadeau drept zestre fiicelor. Poate ca mariajul lui Ioan Asan al II-lea nu este strain de pretentiile coroanei ungare de a fi suzerana Moldovei si Munteniei. Poate ca stapanirea de catre Ioan Asan al II-lea a sudului Basarabiei, de fapt adevarata Basarabie, de unde s-a extins denumirea pentru toata Moldova dintre Prut si Nistru, are legatura cu pretentiile Basarabilor de a stapani sudul Moldovei pana la Cetatea Alba fapt ce a condus inclusiv la razboaie “fraticide” intre Stefan cel Mare si Vlad Tepes, care mai erau si rude.
    Principiul imperial nu tine cont de etnii ci este unul juridic. Asa cum am citit chiar aici pe RIC, roman era un termen la origine juridic care desemna un om liber stapan de pamant locuitor al unui teritoriu aflat sub suzeranitatea coroanei imperiale romane. Principiul imperial nu opreste un cuman sa intemeieze o dinastie domnitoare romaneasca, dimpotriva. La fel cum Constantin cel Mare, un trac, a fost un desavarsit imparat roman si sfant crestin asemenea cu apostolii; la fel cum Iustinian, un dac, a fost reintregitorul Imperiului Roman si Sfant Imparat Roman si nu altceva. Ideea e sa iesiti din logica etnica si sa acceptati ca niste cumani pot fi vlahi, termen care iarasi nu are conotatie etnica, ci desemneaza pe cei care vorbesc o limba latina. Va rog sa remarcati si faptul ca inclusiv Huniazii sunt de origine posibil cumana, se vede si din portretele principelui Ioan de Hunedoara cat de mult seamana cu Vlad Tepes. Huniazii sunt totusi vlahi, catolici, rude cu Vlad Tepes si deci cu Basarabii si au dat pe cel mai de seama rege al Ungariei, Matei Corvin. Daca cumanii au devenit domnitori ai teritoriilor romane de la nord de Dunare asta inseamna ca aici s-a respectat principiul imperial, Bizantul de dupa Bizant insemnant de fapt si acest lucru, fiind de fapt un Bizant de dupa Bizant inca din timpul Bizantului.
    Si iata cum si Neagu Djuvara are dreptate in acelasi timp cu Dan Ioan Muresan si nu se contrazic deloc, decat daca vor ei sa o faca.

    Asa ca revin: istoria acelor vremi este o increngatura de casatorii si mosteniri, nu are rost sa ne enervam noi acum pe cine a fost primul. Cumanii nu sunt straini, cumanii suntem noi. Eu teoria asta cumana am auzit-o mai intai cu multi ani inainte sa-l aud pe Neagu Djuvara de la cineva pe care il chema Ion Popescu (pe bune), avea trasaturi cumane si asta si spunea ca este, un roman care provine din vechea populatie cumana asezata in zona de sud a Teleormanului la granita cu Oltenia, pe la Turnu Magurele, unde romanii sunt romani 100% dar nu sunt la fel de blonzi cum sunt cei de pe Iza si Mara si sunt si ceva mai sprancenati. Daca nu acceptati teoria cumana, atunci veti nevoiti sa acceptati ca Napoleon Savescu are dreptate.

  9. @Titus L:

    Si iata cum si Neagu Djuvara are dreptate in acelasi timp cu Dan Ioan Muresan si nu se contrazic deloc, decat daca vor ei sa o faca.

    Alta e discutia. Nu neaparat daca Basarab a fost cuman sau vlah, ci daca ce face Djuvara e istorie sau diletantism. Si eu merg pe mana celor care au demonstrat, cu probe, ca e pur diletantism lipsit de orice pretentie rezonabila de a fi luat in serios ca cercetare istorica. Apoi, se pune intrebarea care e sensul acestui diletantism, de ce e asa important sa se vorbeasca despre Basarab cumanul, acuzand, totodata, in corpore, istoriografia romaneasca de “fals in acte”, cum o face acelasi Djuvara, desi el insusi e cel care denatureaza grosier. Deci nu, chiar nu pot avea dreptate si Djuvara, si Cazacu, si Dan Ioan Muresan, pentru simplul fapt ca primul NU face istorie, pe cand ceilalti doi fac. Teoria cumana nu era necunoscuta nici inainte, nu a venit din eter sau din vreo revelatie personala a lui Djuvara, insa unii istorici au abandonat-o, dupa ce au iesit la iveala alte documente istorice – e exemplul lui Iorga. Djuvara a reluat-o bazandu-se pe articolul unui istoric ungur revizionist din interbelic cu evident partis-pris in ce ne priveste (ca tot vorbeam mai sus de mizele politice ale “istoriilor”). In fine, se vede ca nu ai citit cartea lui Cazacu si DIM, ti-o recomandam calduros.

  10. @calinfile : e inca si mai frumos si tainic : ” a fost ODATA ca NICIODATA”…acum si pururea, cum poate s-ar traduce

  11. @c2 asa este, am zis mai prescurtat, sa nu se piarda ideea 🙂

  12. Pingback: Dezvaluire trista de la Andrei Plesu: DANIEL BARBU, fostul ministru al culturii, SE LEPADASE DE ORTODOXIE (asumata ca practicant) PENTRU CATOLICISM. Apoi s-a lepadat si de caracter… - Recomandari
  13. Mai intai sa ne uitam la hartile care au aparut in acea vreme: Ungurii se intisesera din Panonia pana la Pontus zis si Euxinus. Au venit Pecenegii, popor de origine turca, care au ocupat nordul Pontului si s-au extins spre vest, impingand Ungurii peste Carpati, iar in sud undeva pe linia Oltului. Au venit si Cumanii, tot de origine turca. Si ei s-ua stabilit cam in aceleasi hotare, inaintand si in Transilvania, si in Panonia, unde Regii unguri le-au dat padurile vlahilor (probabil pe teritoriile Serbiei, Croatiei, Bulgariei).
    Si timpul nu sta, ajungem prin anii 1066. Cert este ca Cumanii erau crestinati (o gravura il infatiseaza pe un lider Cuman luptand cu un rege Ungur).Numele de “Vlah” este cel mai adesea legat de faptul ca populatia respectiva se ocupa de cresterea animalelor.
    Problema cea mai spinoasa este limba folosita. Pecenegii si Cumanii vorbeau o limba turca (misionari bizantini au tradus “Tatal Nostru” in limba Cumanilor pe care ii cunoscusera). De ce nu s-a pastrat limba turca pe teritoriul Moldovei si Wallachiei? Sa fi avut loc o migratie puternica dinspre vest catre est a unei populatii ortodoxe, sub presiunea statelor catolice? Bizantul de ce nu vorbeste de acest lucru, macar pana in secolul XV, avand in vedere ca Imperiul Bizantin era ortodox?
    Daca regii unguri au colonizat Banatul pana la Olt si Transilvania pana la Carpatii de curbura cu Saxoni, cum de populatii semnificative ca numar au reusit sa se extinda in aceste teritorii, si mai ales in Transilvania?
    Basarab pare fiul unui puternic (voievod/rege) Cuman iar teritoriul pe care si-a consolidat principatul era in jurul Oltului.
    In plus, cine erau Bulgarii si cum de istoriografia romana nu spune nimic de puterea lor, de intinderea lor politica in nordul Dunarii?
    Moldova pare a fi fost intemeiata de regele Vladislav, ale carui trupe s-au oprit undeva pe raul Moldova (Molda?). Bogdania este primul nume al acestui stat.
    In orice caz, cred ca melanjul etnic din aceasta zona, migratiile care s-au rostogolit pana prin secolele XI si XII, plus tatarii/mongolii, plus turcii, au faramitat ideea unui stat vlah (cel putin unit prin limba). Ca sa nu mai vorbim de innascuta propensiune a vlahilor de a se razboi intre ei (printi locali). Ramane un mister inca cum au reusit sa-si pastreze unitatea lingvistica. Asta in timp ce printii din Francia si Saxonia isi consolidau state crestine prin anii 900 si 1000, incercand sa uneasca vestul cu Bizantul avand capitala la Roma sau… Ravenna.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare