GARBOVIREA CA TRAGEDIE A ZILELOR NOASTRE/ Crestinul intre suferinta nevrotica si cea mantuitoare/ Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA VARVARA

9-12-2012 8 minute Sublinieri

  • Doxologia: 

pr. Ioan Valentin Istrati: Moartea ca gravitaţie spirituală

Mântuitorul Hristos este permanent preocupat binele oamenilor, aş zice de la începutul creaţiei. Pe unde găseşte vreun bolnav, îl vindecă, dăruieşte lumină celor orbi, întăreşte pe slăbănogi, picură auz în urechile surde, înviază pe cei morţi, curăţeşte pe leproşi. Toate minunile Lui sunt proorocii ale vindecării plenare a omului în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Omul transfigurat prin har este ţinta lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. De aceea a devenit Om deplin, fără de păcat, pentru a ne conduce către tărâmul iubirii fără de moarte.

Tot ceea ce a făcut pe acest pământ a fost o pedagogie a veşniciei care zace în libertatea noastră, a clădit încrederea omului că poate învinge moartea, a fundamentat vocaţia omului de moştenire a luminii lui Dumnezeu.

În acest caz, Hristos vindecă o femeie gârbovă. Cocoşată de păcat, îndreptată către pământ, atingând ţărâna cu privirea, incapabilă să mai privească cerurile. Ea este simbolul fiecăruia dintre noi. Toţi suntem atraşi ca de un magnet de pământ, ne pironim ochii în ţărână pentru hrană sau plăcere, ca necuvântătoarele, uităm să tindem către ceruri ca focul din noi. Gârbovirea femeii nenorocite de greutatea păcatului este în mod esenţial neputinţa noastră de a mai pătrunde în cer, datorită obsesiei noastre pentru materie.

Păcatul este o gravitaţie spirituală teribilă, prin care omul se împovărează de materie şi de nefiinţa ei, tinzând mereu mai jos, către pământ, până când se întoarce în pământul părinţilor săi. Pentru cel orbit de materie şi de plăcerea pe care o poate scoate din ea, cerul e departe, trupul devine templu al stricăciunii, chiar şi sufletul devine pământesc, se umple de ţărână. Preocupările, priorităţile devine terestre, totul porneşte din trup şi ajunge la el, într-un cerc vicios al păcatului redundant până la moarte. Tot ceea ce este duhovnicesc dobândeşte în mod aberant conotaţii materiale, lumea întreagă devine un iarmaroc, unde se vinde sufletul pe treizeci de arginţi într-un comerţ dintre fiinţă şi nefiinţă.

Moartea este tocmai rezultatul acestei tendinţe a noastre către pământ. Devii ceea ce iubeşti, te transformi în ţărână dacă tot ceea ce ai iubit i-a aparţinut. Sfinţii se ridică la cer, şi chiar şi ţărâna trupurilor lor rămâne spre mărturie a înduhovnicirii trupului lor.

Minunea fundamentală a lumii este tocmai cea săvârşită astăzi de Dumnezeu. Omul gârbovit de materie este ridicat către cer, ochii pironiţi în pământ se pironesc pe Crucea iubirii lui Dumnezeu, cocoşatul primeşte coloană vertebrală veşnică.

Ce ne facem noi cu oamenii care nu mai vor să se îndrepte cu privirea către rai? Tragedia zilelor noastre nu mai este scolioza dobândită prin păcat, ci dorinţa încrâncenată a oamenilor de a rămâne în ea. Oamenii nu mai concep viaţa veşnică, nu vor să audă de unirea cu Dumnezeu, de verticalitatea înălţimilor cereşti, nu mai simt răcoarea raiului şi mâna lui Dumnezeu în mâna lor, refuză minunea, rămân împovăraţi până la moarte de răutatea acestei lumi.

Un părinte sfânt se plimba printr-o cetate, când a văzut un călugăr târât îngrozitor cu un lanţ de un diavol pe drumurile pline de pietre şi de praf ale cetăţii. Omul se chinuia cumplit, striga ajutor, însă lanţul dintre el şi diavol îi împiedica orice mişcare. Era plin de răni, de sânge şi de lacrimi. Părintele sfânt s-a oprit şi a strigat către duhul cel vicelan: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să te opreşti! Duh nemernic şi viclean, cum de îndrăzneşti să târăşti prin pietre pe acest călugăr care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu?

Duhul rău s-a oprit, a privit curios la părinte şi a zis: Părinte, eu târăsc un lanţ, călugărul se ţine morţiş de el. Nu trebuie decât să deschidă palma de pe lanţ şi ar scăpa de toată această durere. El vrea să fie târât prin praful drumului.

Păcatul este încăpăţânarea omului de a trăi în durere, obsesia plăcerii aducătoare de suferinţă, neputinţa noastră de a ne deschide mâinile de pe lanţurile patimilor şi de a-l îmbrăţişa pe Cel ce ne aşteaptă de o veşnicie, cu dor, să ne întoarcem în braţele Lui. Omul gârbov este cel ce a uitat să mai privească spre cer, şi-a anesteziat simţurile veşniciei din el, locuieşte în nimicnicia materiei ca într-un pântece al morţii şi aşteaptă în suferinţă moartea veşnică.

Vrea Dumnezeu să fim fericiți?

Vrea Dumnezeu să fim fericiți? Se poate preveni suferința? Este suferința un lucru bun sau rău în și prin ea însăși? Pr. Thomas Hopko, Decan Emerit la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York, răspunde în cele ce urmează la aceste întrebări:

Auzim atât de des o lozincă știută, aceea că Dumnezeu nu vrea să suferim, că Dumnezeu vrea să fim mereu voioşi.

Nu aceasta este învățătura Noului Testament. Nu există nici un cuvânt în Noul Testament care ne îndeamnă la o astfel de voioşie. Iisus a spus, „cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-mi urmeze Mie”. Acesta este modul în care putem avea bucuria cea mai presus de înțelegerea omenească, bucuria pe care nimeni nu ne-o poate lua. Pentru creștini alegerea nu este între bucurie, distracție și fericire de o parte și suferință pe cealaltă. Suferința va exista. Această suferință va fi fie spre pocăință, dumnezeiască, și plină de bucuria care vine de la Dumnezeu, sau va fi pur și simplu o suferință cruntă. Astfel nu ar fi decât o suferință nevrotică care, am putea spune, este similară suferinței din iad.

Iisus nu a promis nimănui o viață bună și fericită în această lume. Avem ca exemplu pe Sfântul Apostol Pavel. Când a fost nevoit să dovedească că este într-adevăr Apostol, cu ce s-a lăudat? Nu s-a lăudat că provine dintr-un neam bun. Nu s-a lăudat nici măcar cu experiențele sale mistice. El a susținut că a avut o viziune cu Hristos cel înviat – dar când s-a lăudat s-a lăudat cu suferințele sale. S-a lăudat cu cât de multe bătăi a primit, și cu respingerea pe care a suferit-o de dragul propovăduirii adevărului, din dragoste pentru Dumnezeu, de dragul de a afla cum este Dumnezeu. Cred că trebuie să recitim din nou Noul Testament.

Nu există nici o metodă să „prevenim suferința”

Așa este, dar pentru oamenii care nu au citit Noul Testament dar care aud alte persoane spunându-le că „Dumnezeu este plin de compasiune”, nu ar putea asta să fie înțeleasă ca „nu ar trebui să suferim în această viață”?

Dacă cineva mi-ar fi spus mie că „Dumnezeu este plin de compasiune”, i-aș reaminti că termenul „compasiune” înseamnă împreună-pătimire sau împreună-suferință. Dumnezeul care este plin de compasiune este Dumnezeul care suferă cu noi. Nu este Dumnezeul care ne lasă să suferim în lumea aceasta căzută. Să nu uităm că revelația supremă a lui Dumnezeu pe pământ este în trupul însângerat al unui iudeu mort, răstignit pe o cruce în fața orașului Ierusalim, condamnat de către bătrânii poporului să moară între doi tâlhari, prin cea mai oribilă, josnică, și nefericită metodă prin care putea cineva să moară – și care, conform legii mozaice, era chiar un blestem. Aceasta este credința creștină.

Prin urmare, premisa de bază conform căreia e creștinește să prevenim suferința e falsă?

Nu există nici o metodă să „prevenim suferința”. De fapt, toți sfinții ne învață: cu cât mai multe sunt cunoștințele, cu cât mai mare este dragostea, cu atât mai multă va fi și suferința. Pentru că, odată ce știi ce bunătăți și adevăr și frumuseți sunt și apoi te uiți în jurul tău, și chiar înăuntrul sufletului tău, nu poți decât să plângi. Apoi, vei putea să te încrezi cu adevărat în mila și iertarea lui Dumnezeu.

Așadar creștinismul ne învață să îi mângâiem pe cei aflați în suferință dar să nu considerăm că suferința este un rău în lume?

Depinde de ce fel de suferință încercăm să alinăm. Dacă ajut o persoană care suferă dureri îngrozitoare oferindu-i acesteia medicamente care să-i mai ușureze starea sau dacă primesc în casa mea o persoană care zace în stradă fiind călcată în picioare de trecători, oferindu-i un pat și o masă caldă – asta este cu adevărat alinarea suferinței. Dar dacă văd pe cineva care spune „sufăr deci trebuie să iau narcotice ca să-mi ușurez suferința” sau „trebuie să mă îmbăt ca să-mi alin suferința” și eu îi spun, „uite, nu mai suferi atât, ia o sticlă de vodcă”, atunci nu fac decât să le adâncesc suferința. Depinde, deci, de felul suferinței: există o suferință care este spre pocăință, și există o suferință care nu este altceva decât o consecință a păcatului.

Așadar ar fi mai bine să evităm suferința prin evitarea păcatului, dar nu la fel de bine să ușurăm suferința adusă de păcat?

Și despre aceasta se vorbește în Noul Testament. În Epistola Sfântului Apostol Petru, citim că, dacă suferi ca un creștin drept, care suferă de dragul a ceea ce este cu adevărat drept, și bun și adevărat, acea suferință este cu adevărat binecuvântată și că acea suferință îți va duce o bucurie pe care nici toată lumea nu ți-o poate oferi. Dar dacă suferi ca un făcător de rele – cu alte cuvinte, pentru că te împotrivești lui Dumnezeu și naturii – atunci nu ai nici un merit și suferința ta nu are nici o valoare. Acea suferință este pur și simplu nebunească. Este ca și cum te-ai bate singur cu un bici.

Așadar cel mai bun mod de a înțelege acest al doilea fel de suferință este ca un indicator că faci ceva rău și că ar trebui să te pocăiești?

Da, și Scriptura este foarte clară în privința acestui lucru. Unul dintre primele imnuri creștine, care se găsește la 2 Timotei spune că, dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El. Dacă am suferit cu răbdare alături de El, vom și domni împreună cu El. Dacă ne vom lepăda de El, și El se va lepăda de noi. Dacă noi suntem necredincioși, El ne rămâne credincios pentru că El nu se poate nega pe Sine Însuși. Credința creștină ne învață că – în această lume căzută – dacă o persoană încearcă să ducă o viață în Hristos, orice făptură care lucrează cele rele, fie că este om sau spirit, sau putere satanică, va lupta împotriva acelei persoane. Și acea persoană, va ajunge, de fapt, să fie răstignită. Aceasta este, în mod clar, gândirea creștină. Iisus Hristos nu a venit să ne ia din spate povara Crucii; El a venit să ne dea harul Duhului Sfânt ca să o putem purta.

Mulți oameni privesc lumea dintr-o perspectivă fals-religioasă

Așadar, principala confuzie este că oamenii își privesc problemele cu o atitudine secularizată, spunând în sinea lor „viața mea ar trebui să fie fericită aici pe pământ”, decât să privească spre viața de după aceasta viață. Așa este?

Da. Aș îndrăzni să spun nu numai că oamenii privesc viața dintr-un punct de vedere secularizat – ceea ce bănuiesc că ar însemna o perspectivă care nu are nici un fel de legătură cu Dumnezeu – ci cred că este, de asemenea, foarte adevărat că, mai ales în societatea contemporană, mulți oameni privesc lumea dintr-o perspectivă fals-religioasă. Nu neapărat doar secularizată. Oamenii cred că Dumnezeu există doar pentru a ne face viețile de aici de pe pământ „fericite”, doar pentru a ne scuti de toată suferința și durerea, pentru a face orice am vrea noi să facă, că tot ceea ce trebuie să facem este să „ne dorim și să cerem” și Dumnezeu ne va da, indiferent ce este sănătate, un loc de muncă bun, sau de exemplu, ceea ce își dorește să obțină proiectul genomului uman. L-am citit de curând pe prima pagină din New York Times. Directorul proiectului spunea: „Scopul nostru e foarte clar: să trăim o viață mai lungă, mai fericită, mai lipsită de durere, mai sănătoasă, înainte de inevitabila moarte.” Mulți oameni cred că acest program este unul bun – să trăim mai mult, mai fericiți, mai sănătoși, mai bine și mai ușor.

Sfinții din calendarul creștin au suferit foarte mult, cu toții. Martirul este chintesența sfinților creștini. Martirul este o persoană care moare, care este ucisă, în timp ce își iartă de fapt călăulașa cum și Dumnezeu a iertat pe toți oamenii care au păcătuit împotriva Sa. De fapt, Iisus i-a iertat chiar și pe cei ce au păcătuit împotriva Sa și L-au răstignit. El a spus: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac.” Iertarea și compasiunea lui Dumnezeu sunt garantate… în mod absolut!

Nu trebuie să ne pocăim mai întâi?

Trebuie să ne pocăim și să cerem pocăința. Dacă ne împotrivim… ne așteaptă iadul! De fapt, focul iadului nu este Dumnezeu care îi pedepsește pe oameni. Focul iadului este prezența iubirii lui Dumnezeu, a milei Lui și a compasiunii Sale către cei ce nu o doresc, nu o acceptă, nu cred că au nevoie de ea, și nici măcar nu le pasă de ea.

Cu alte cuvinte, ei fac exact opusul a ceea ce trebuie, a ceea ce e firesc.

Exact. Poți demonstra asta cu un exemplu din relațiile interumane. Dacă tu mă iubești și eu te urăsc sau nu-mi pasă de tine, atunci prezența ta pe lângă mine e o adevărată durere. Aș vrea să scap de tine dacă s-ar putea. Pe când, dacă tu mă iubești, și eu te iubesc, atunci această comuniune, această legătură între noi este o adevărată bucurie. Este atât de simplu!

Părintele Paisie Aghioritul despre Sfânta Varvara

Părinte, când cineva are o evlavie deosebită față de un sfânt, ce se întâmplă?

Pentru ca cineva să aibă o evlavie specială față de un sfânt, sfântul trebuie să comunice cu acea persoană într-un fel sau altul. Când o anumită persoană primește ajutor de la un sfânt într-un anumit eveniment din viața sa, ajunge să aibă o dragoste deosebită pentru acesta. Acest eveniment poate fi unul foarte serios sau foarte banal.

Încă de când eram mic mergeam la Biserica închinată Sfintei Varvara din Konitsa, având mare evlavie către sfântă. Sfânta Varvara m-a ajutat pe când eram în armată, când m-au repartizat la comunicații radio deși nu aveam educație.

M-a ajutat și în spital după operația la plămâni. Atunci, doctorii mi-au spus că de îndată ce plămânul meu va fi curat, o să mă deconecteze de la tuburi și de la aparate. Și deși ar fi trebuit să le scoată după cinci zile, trecuseră deja douăzeci și cinci de zile și tot nu le deconectaseră făcându-mă să sufăr foarte mult. Sâmbătă, pe 3 decembrie, îi așteptam pe doctori, să mă elibereze de acest martiriu, dar din nefericire aceștia nu au apărut. Duminică dimineața, fiind ziua de prăznuire a Sfintei Varvara, mi-am spus: „Dacă Sfânta ar fi vrut să mă ajute, atunci m-ar fi ajutat. Doctorii au plecat. Azi, fiind duminică, e imposibil să vină vreun medic. Cine îmi va deconecta aparatele?

Am spus și câteva cuvinte de nemulțumire: „Am aprins de atâtea ori candelele în biserica sfintei. Am adus ulei pentru ele. Le-am curățat și le-am lustruit și acum, medicii nu au fost în stare să-mi scoată tuburile?Mai târziu m-am gândit: „Poate am întristat-o pe Sfânta Varvara, și de asta nu mi-a venit grabnic în ajutor să îmi deconecteze aparatele.”

Dar dintr-o dată am auzit zgomote. „Ce s-a întâmplat?” Am întrebat eu. „A pățit cineva ceva?” Cineva a spus: „Vin doctorii“. Nu știu ce l-a determinat pe directorul spitalului să le spună doctorilor dimineață la prima oră: „Mergeți la călugăr și îi scoateți tuburile.” Au intrat în cameră și au spus: „Am primit ordin să scoatem tuburile”. Cele câteva cuvinte prin care m-am plâns au deranjat-o pe Sfânta Varvara! Trebuie să te plângi un pic! Este totuși mai bine să nu cârtești. E mai nobil dacă nu cârtești.

Vedeți dumneavoastră, câteodată un sfânt ne dă ceea ce îi cerem mai devreme, câteodată mai târziu. Câteodată ei ne aud rugăciunile pentru că ne aflăm într-o bună stare duhovnicească, iar câteodată pentru că plângem și ne tânguim ca niște copii mici.

Legaturi:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parinti greci si athoniti, Preot Ioan Valentin Istrati, Sfantul Paisie Aghioritul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “GARBOVIREA CA TRAGEDIE A ZILELOR NOASTRE/ Crestinul intre suferinta nevrotica si cea mantuitoare/ Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA VARVARA

  1. Pingback: VINDECAREA FEMEII GARBOVE. Predicile Parintilor Cleopa, Arsenie Boca, PS Sebastian, episcopul Slatinei si Arhim. Nectarie, staretul Manastirii Sihastria Putnei (audio) despre FARISEISM, INVIDIE, IUBIRE SI RECUNOSTINTA -
  2. Unora nu le convine că biserica înviază sufletele și trupurile, și continuă să lupte contra catedralei neamului … http://www.antena3.ro/romania/apelul-asur-catre-primarii-stopati-finantarea-din-bugetele-locale-a-catedralei-mantuirii-neamului-195476.html.

    Ce tare urlă demonii în sufletele lor, dacă în afară ei se dezlănțuie așa?!

  3. Pingback: FEMEIA GARBOVA ASTAZI: Un popor garbovit de ploconiri, linguseli, LIPSA DE VERTICALITATE; o omenire tip “Prikoke”, COCOSATA DE PACATE si MANIPULATA sa se simta “LIBERA” cand este mai ROBITA si sa fie fericita SCORMONIND IN GUNOAIEL
  4. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI I
  5. Pingback: Cuvinte de trezire de la staretul Manastirii Putna, Parintele Melchisedec: “CRESTINII SUNT PRIGONITI, parca pacea s-a luat de pe pamant, ispitele s-au inmultit mai mult ca oricand. SA NE RUGAM PENTRU CRESTINII DIN SIRIA, MULTI DINTRE EI SUNT MUCENIC
  6. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare