GENOCIDUL ARMEAN: canonizarea in masa a tuturor celor 1,5 milioane victime. MARTURII ISTORICE (Video)/ Primul genocid al secolului XX a fost “opera” GERMANIEI – macelarirea triburilor africane din NAMIBIA (Video)

24-04-2015 8 minute Sublinieri

Vineri, armenii comemoreaza 100 de ani de la genocidul comis in 1915 de turcii otomani, cel mai negru episod din istoria tarii. Biserica Armeana i-a canonizat joi pe cei 1,5 milioane de armeni, victime ale genocidului de acum 100 de ani, in pofida criticilor Turciei care respinge termenul “genocid:, scrie AFP.

Armenii estimeaza ca un milion si jumatate dintre ei au fost ucisi intr-un mod sistematic intre 1915 si 1917, in ultimii ani ai Imperiului Otoman, iar 20 de tari, printre care Franta si Rusia, au recunoscut ca acolo a fost vorba de genocid.

Turcia respinge termenul si, la randul sau evoca un razboi civil in Anatolia insotit de foamete in care 300.000 – 500.000 de armeni, dar si turci au murit.

Sute de mii de oameni sunt asteptati vineri la Eerevan pentru o ceremonie comemorativa la Memorialul victimelor genocidului armean. Intre oaspeti vor fi inclusiv presedintii rus Vladimir Putin si francez Francois Hollande.

Ceremonii comemorative sunt organizate, de asemenea, si de cei opt milioane de armenii din diaspora de la Los Angeles la Stockholm, via Paris si Beirut.

“Pentru milioane de oameni, oamenii nostri au fost dezradacinati si masacrati in mod premeditat, cu foc si sabie, el a gustat fructul amar al torturii”, a declarat joi seful Bisericii Armene, catolicosul Karekin al II-lea in timpul celei mai mari canonizari, ca numar, decisa vreodata de o biserica crestina. “In mijlocul acestor chinuri oribile si a mortii a ramas iubirea lui Hristos”, a continuat el.

La 24 aprilie 1915 au fost inchisi in inchisorile Imperiului Otoman si apoi ucisi cei mai buni reprezentanti ai intelectualitatii armene: scriitori, profesori, medici, preoti. Au murit 1.500.000 de armeni, adica aproape jumatate din populatia armeana la acea perioada. Populatia armeana din Anatolia si Cilicia, catalogata de autoritati drept “inamic intern”, a fost constransa sa plece in exil in desertul Mesopotamiei. Numerosi armeni au fost ucisi pe drum sau in tabere de refugiati.

De atunci, poporul armean lupta pentru recunoasterea si condamnarea internationala a genocidului. Pana in prezent, genocidul comis impotriva armenilor intre 1915 si 1917 a fost recunoscut oficial de 22 de tari si de mai multe organizatii internationale, inclusiv de Parlamentul European.

România a fost un refugiu de vis pentru armenii care au scăpat de furia Imperiului Otoman. Mii de armeni au venit aici acum un secol şi au fost primiţi cu braţele deschise. Mulţi şi-au găsit rostul în România, alţii au ales să traverseze alte mări şi ţări. Urmaşii lor povestesc cu lacrimi în ochi drama părinţilor şi bunicilor lor.

„Nu o să uităm niciodată, este o chestiune care este de suflet. Nu o să uităm niciodată, dar nici nu o să iertăm. Suntem creştini, dar am fost măcelăriţi. Nu poţi uita şi să ierţi. Pe cine să ierţi?”, spune Elmas Simigian, fiica unor refugiați armeni.

Asta sunt eu şi sora mea. Aveam 17 ani. Sora mea e cu patru ani mai mică. Asta este familia noastră: tata, mama şi noi două. Aici au vrut să-i facă o fotografie… N-aveau pantofi… Atunci i-au făcut în papuci! Cu nimic, cu ce să vină… Mama a venit cu un băgăjel: un trusou. Au venit săraci”, povestește ea.

Elmas Simigian este fiica unor armeni refugiaţi în România în perioada genocidului.

Sunteţi în casa unei persoane care este fiica a doi părinţi orfani la rândul lor. Nu mi-am cunoscut nici bunicii, nici unchi, nici mătuşi. Nimeni. Toţi au fost măcelăriţi în anul 1915, în cadrul genocidului. Tatăl meu, şi după 90 de ani, el spunea că nu are nici mamă, nici tată. Era un adevăr. Mama era mai introvertită – d-aia a murit şi mai devreme – făcea parte dintr-o familie de oameni înstăriţi care aveau o plantaţie de aluni și făcea comerţ cu Rusia”, povestește Elmas Simigian.

„Familia avea șase copii. Patru fete şi doi băieţi. Două dintre fete erau sub 5 ani. Cu ele s-a început prima dată. Au fost îmbarcate cu alţi copii în bărci şi duse în largul Mării Negre şi aruncate în mare. Mama şi sora ei – mama având 5 ani, sora 10 – au fost triate în vederea – să le ia nişte familii. Să fie înfiate. Au dat de o familie de turci, nu s-au purtat urât cu ele, au vrut să le treacă la religia lor, le-au dat nume turcești”, spune Elmas Simigian.

Tata a fost dintr-o familie din Anatolia. Nu era aşa înstărit ca familia mamei. Mama a fost omorâtă. Tatăl şi băieţii au fost în deşerturile Siriei. Tatăl a fost omorât, iar fratele cel mare l-a purtat pe tatăl meu cum a putut. Tata povestea că au cerşit pâine şi au mâncat rădăcini, lăcuste. Îşi amintea lipsa de apă şi de hrană. Spunea: am băut apă de pe urmele lăsate de cămile, am mâncat insecte – nu ştiu cum le prăjeau, rădăcini. Deşertul este neprimitor şi fierbinte. Fratele s-a îmbolnăvit şi a murit. Pe el l-a lăsat în dreptul unei case. A fost îmbarcat şi trimis în România”, mai spune ea.

În acea perioadă au murit 1,5 milioane de armeni. Toate datele le avem din scrieri și informații parvenite ulterior. Ele sunt neclare. După turci, această problemă, de fapt, a fost desfăşurată în Primul Război Mondial şi armenii au murit din cauza luptelor. Conform datelor pe care le aveam din patriarhatele noastre, numărul armenilor a fost de vreo două milioane. Vă daţi seama, să pierzi trei sferturi din populaţie înseamnă o tragedie enormă”, spune Sirun Terzian, vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România.

Lucrurile acestea s-au făcut foarte bine coordonat. Exista un secretariat care se ocupa de acest lucru. Ordinele erau transmise în vilaiete. Oamenilor din sate întregi de armeni li se spunea: „Mâine dimineaţă, la 7, sunteţi la ieşirea din sat cu ce puteți duce în mână.” Foarte puțini au beneficiat de transport pe cale ferată și aceia erau înghesuiţi în vagoane cu 60-70 de oameni, în condiţii infernale. Cu tot ce aveai în mână. Ce puteai să iei în mână? Să iei mâncare, bunuri, amintiri? Nu ştiai ce să iei prima dată”, spune el.

„Din păcate, aceste drumuri la care erau supuşi armenii, şi sub povestea că suntem apăraţi din cauza a ceea ce se întâmplă în război, erau fără întoarcere. În cadrul drumului respectiv, foarte mulți au murit de foame, de boală. Erau ca nişte vite. Încolonaţi, duşi”, spune Sirun Terzian.

„Populaţia turcă n-a avut niciodată ceva cu armenii. Dimpotrivă. Mulţi armeni au fost salvaţi datorită lor. Și-au asumat această răspundere și mulți dintre ei au plătit. Capul familiei era omorât. La vremea aia, glonţul era prea scump pentru aşa ceva. Un pumnal era suficient. Familia era obligată să-l scoată în stradă, iar casa trebuia incendiată”, adaugă vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România.

Mulţi dintre copiii armeni refugiaţi în România au ajuns în orfelinatul de la Strunga, lângă Târgu Frumos. Aici au lucrat şi părinţii Ulniei Maganian, refugiaţi în timpul genocidului.

„Părinții mei, ca mulți alți armeni care au scăpat de genocid, și-au dat foc casei în care locuiau, deși abia o construiseră. Primul copil le murise în timpul masacrului. Au hotărât să plece în pribegie cu doi copii mici, cu o bocceluță în care erau lucrușoarele copiilor și poate ceva de mâncare, nimic altceva. Au venit în România”, povestește Ulnia Blănaru-Maganian, fiica unor refugiaţi armeni.

„Părinții mei au fost profesori de limba armeană. Părinții elevilor turci, pentru că aveau și foarte mulți elevi turci, erau într-o localitate unde se vorbea turcește, nu se vorbea armenește, i-au avertizat, în special pe mama, i-au spus părinții elevilor să încerce să își facă cumva bagajul pentru că vor veni vremuri foarte grele pentru ei, armenii, pentru creștini”, spune ea.

„În sate, de exemplu, oamenii semănau, lucrau pământul, era de multe ori aproape de recoltare. Veneau într-o noapte haite de-astea de turci și kurzi și furau totul pur și simplu din răutate, ca să nu poată oamenii să aibă peste iarnă provizii. Deci niciodată nu era sigur. De aia la noi noapte bună se spune kisher pari. Kisher e noapte, pari e bun. Celălalt, căruia îi spui noapte bună, o să îți spună luz pari, adica lumină, să ne vedem mâine pe lumină întregi și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru asta”, spune Ulnia Blănaru-Maganian.

„Părinţii mei au văzut că nu e de glumă, aveau doi copii, nu mai puteau profesa, deci trebuiau să plece, cum auziseră că deja prietenii apropiaţi, rude au plecat pentru că vor veni vremuri mai grele. Cunoşteau lucrurile astea şi s-au hotărât să plece în România. Aici, deci ei au venit cu doi copii, la Galaţi s-a născut sora mea a treia şi între timp s-a aflat că nişte armeni de suflet, fraţii Manisalian, din Bucureşti, au organizat un orfelinat pentru copiii armenilor dispăruţi, ucişi, masacraţi în timpul genocidului. Și aici erau copii de toate vârstele, începând de la preşcolari până la copii mai mari, până în 18 ani”, spune ea.

„Orfelinatul s-a deschis cam în 23, 24. Aflându-se că părinţii mei au venit, au aflat de existenţa celor doi profesori de limba armeană, i-au solicitat, pentru ei a fost o mană cerească. S-au dus şi au făcut parte din corpul profesoral al orfelinatului, iar în ultimii trei ani tata a fost şi directorul acestui orfelinat. Ca să dovedesc, pot să vă arăt. E sigilat, cum era atunci. E vorba de o scrisoare în care se punea valoare. Aici scrie 20.000. Aici erau banii nu numai pentru tata, ca director. Aici scrie domnului N. Maganian, directorul orfelinatului Strunga, Târgu Frumos. Aceşti bani erau pentru salarizarea tuturor celor care lucrau în cadrul orfelinatului. În afară de profesori, erau şi bucătarul, femeile care îngrjeau copiii”, spune Ulnia Blănaru-Maganian.

„După ce s-a desfiinţat orfelinatul au fost multe familii mai înstărite de armeni care au luat din copiii ăştia, i-au trimis la şcoală, la facultate, i-au făcut oameni şi toată stima şi toată recunoştinţa pentru aceste familii care au putut să facă asemenea gesturi”, adaugă ea.

Acum, după atâta timp, au supravieţuit amintiri, nişte fotografii şi câteva lucruri aparent banale. Doar aparent!

Sirun Terzian este vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România. S-a născut într-o familie care a ales să-şi protejeze urmaşii de ororile trăite în timpul genocidului.

La vremea respectivă, în familia noastră era bunica, bunicul. Aveau doi copii: Nuran şi Shahan. Urma să se nască a treia fată. S-a născut în România. În această componenţă au emigrat. Bunicul a murit aproape imediat după ce a venit şi bunica a trebuit să aibă grijă de toată familia, evident sprijinindu-se pe cei doi fii”, povestește el.

Asta e o poză tot cu bunica, foarte tânără, cu o altă soră de-a ei, pe care n-am cunoscut-o, care a ajuns în Armenia. Eram foarte mic când a murit şi în casă se vorbea foarte puţin despre ea, pentru ca bunica să nu afle. E o poză a bunicului pe care nu l-am prins în viață. E un om pe care nu l-am cunoscut, dar simt că are o componentă de-a mea…”, spune el.

Asta e zona de poveste pe care o ştiu, n-am trăit-o. E cam toată povestea pe care o ştiu, pentru că în familia noastră niciodată nu s-a vorbit, cu nicio ocazie. Erau niște clipe triste care nu trebuiau evocate, evident nu trebuiau uitate. Niciodată noi, copiii, nu trebuia să ştim aceste lucruri urâte”, spune Sirun Terzian.

„Erau doamne care veneau la bunica, discutau, și în momentul în care eu și fratele meu eram în zonă vorbeau în turcă, ca să nu înțelegem ce se vorbea. În familia noastră se vorbea armeană, română. Domnul Melichean, la care mergeam mereu când mergeam la Iaşi, i-a povestit fratelui meu că, dacă se va duce vreodată în Turcia şi va ajunge… nu ştiu exact locaţia… acolo e un copac, şi dacă va săpa la rădăcina lui, va găsi o parte din lucrurile îngropate de ai mei înainte să vină în România”, spune el.

„Sunt poveşti pe care am reuşit să le păstrăm. Nu le-am verificat niciodată, pentru că în momentul când am început să vreau să pun întrebări, nu mai aveam cui să le adresez. Din această cauză, când am început să realizez ce se întâmpla în jurul meu, eu eram un cetăţean român, născut în România, cu un nume uşor straniu, şi asta era tot. Pe la 15 ani, tata m-a dus la Biserica Armeană. Vreau să menţionez că biserica e cea în jurul căreia s-a menţinut această componentă de naţionalitate”, adaugă Sirun Terzian.

Membrii comunităţii din România s-au adunat în curtea bisericii armeneşti din Bucureşti pentru a urmări slujba de canonizare a martirilor de acum un secol.

E o slujbă foarte importantă pentru noi, e o trecere de la martiri la sfinţi. Nu ştiu dacă e corect ce spun, dar trecem de la tristeţe la bucurie. Una e să comemorezi niște martiri, alta să sărbătoreşti nişte sfinţi”, spune Sirun Terzian.

  • ActiveNews: 

La Bucureşti se comemorează 100 de ani de la GENOCIDUL împotriva armenilor

O serie de evenimente de comemorare a 100 de ani de la Genocidul împotriva armenilor care a avut loc în Imperiul Otoman vor fi organizate vineri, în București.

Potrivit unui comunicat al Uniunii Armenilor din România, transmis AGERPRES, vineri, începând cu ora 11,00, va avea loc la Catedrala Arhiepiscopală Armeană „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din București Slujba Arhierească de Preaslăvire a martirilor canonizați ai Genocidului împotriva Armenilor din 1915, oficiată de către episcopul Datev Hagopian, întâistătătorul Bisericii Armene din România.

Slujba Arhierească va fi urmată de depunere de coroane și flori la monumentul Genocidului Armean aflat în curtea catedralei.

Începând cu ora 16,30, la Muzeul Național al Țăranului Român va fi vernisată expoziția „Istorisiri armene — de la Ararat la Strada Armenească”, urmat de un microrecital susținut de compozitorul Arthur Sahnazarian.

În aceeași zi, de la ora 19,15, va avea loc în Piața Victoriei (la alveola alăturată Parcului Kiseleff), o manifestație în care se va evoca această tristă pagină a istoriei omenirii de istorie.

Germania, nu Turcia, a realizat primul GENOCID al secolului XX. AŞA au fost ucişi zeci de mii de oameni în numele „măreţului popor german”

Papa Francisc a stârnit o furtună atunci când a numit „genocidul împotriva armenilor” drept „primul genocid al secolului XX”. Turcia a reacţionat imediat şi a negat că ar fi avut loc un genocid.

Discuţia aceasta, însă, a omis un singur aspect: genocidul armenilor nu a fost primul genocid al secolului XX. Din păcate, acest tip de crimă fusese pus în practică mai devreme.

GENOCÍD, genocide, s. n. infracțiune săvârșită în scopul de a distruge deliberat și sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup național, rasial, etnic sau politic [Pl. și genociduri] – Din fr. génocide.

Începând cu 1904, Imperiul German a început exterminarea populaţiei Herero din Namibia, pe atunci colonie a Kaiserului. Mai mult, tot atunci, Germania a început să folosească lagărele de concentrare.

Mai precis, ambiţiile coloniale germane din Namibia s-au confruntat cu o rezistenţă neaşteptată a indigenilor şi în special a războinicilor Herero.

Răspunsul germanilor a fost nemilos: etnicii Herero trebuie să dispară. „Ce s-a făcut în Africa de către germani a fost o bătălie a raselor. Dacă rasă albă a vrut să domine, ea a trebuit să lupte împotriva rasei negre şi s-o elimine”, spunea istoricul Casper Erichsen, recent.

Pentru a reuşi eliminarea „inamicului”, Germania îl trimite pe generalul Lothar von Trotha. Instrucţiunile sale sunt simple: combatanţii Herero, inclusiv femeile şi copii, au posibilitatea de a alege între a părăsi ţara sau a fi ucişi.

„Eu, marele general al soldaţilor germani, trimit această scrisoare către populaţia Herero.Voi nu mai sunteţi supuşi ai Imperiului German. Ei au ucis, au furat şi tăiat soldaţi şi acum sunt prea laşi ca să mai lupte. Anunţ că acela care îl va preda pe unul din şefii lor va fi recompensat cu 1.000 de mărci, iar cel care îl va preda pe Samuel Herrero va primi 5.000 de mărci. Acum, naţiunea Herero va trebui să părăsească ţara. Dacă refuză, o voi o obliga să o facă folosind tunul. Orice Herero ce va fi găsit în interiorul frontierelor germane, cu sau fără armă sau vite, va fi executat. Nu voi scuti nici femeile sau copiii. Ordinul meu va fi de a fi goniţi şi împuşcaţi”scria von Trotha în mesajul său către localnici.

Cu această ocazie s-au înregistrat şi primele lagăre de concentrare. Prizonierii erau trataţi ca sclavii şi organele lor erau comercializate în scopuri „ştiinţifice”. Istoricul Casper Erichsen spune că se înregistrau cazuri abominabile, în care prizonierii erau obligaţi să fiarbă capetele camarazilor morţi şi să le cureţe, pentru a putea fi trimise în Germania(FOTO JOS).

Măcelul pus în practică de generalul von Trotha a făcut între 65.000 şi 100.000 de morţi. Cu toate acestea, Generalul von Trotha nu s-a oprit aici şi a mai măcelărit şi tribul Nama, făcând alte 10.000 de victime. Totul în numele „măreţului popor german”, aşa cum spunea generalul.

În capitala Namibiei, Windhoek, a fost ridicat un monument în memoria soldaţilor germani care au exterminat etniile Herero şi Nama. A rezistat până în decembrie 2013.

craniu-al-populatiei-herero


Categorii

1. DIVERSE, Germania, Turcia, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “GENOCIDUL ARMEAN: canonizarea in masa a tuturor celor 1,5 milioane victime. MARTURII ISTORICE (Video)/ Primul genocid al secolului XX a fost “opera” GERMANIEI – macelarirea triburilor africane din NAMIBIA (Video)

  1. Azi, 24 aprilie 2015 se implinesc 100 de ani de la holocaustul crestinilor , cand 1.500.000 greci si armeni au fost exterminati de Turcia.

    […]
    Această pagină de istorie nu ar fi completă dacă aş fi trecut sub tăcere exterminarea sistematică şi suprasaturarea celor mai josnice patimi ale omului sau bestiei ce caracterizează masacrele grecilor şi armenilor din Pont. Au existat din când în când descrieri ale masării în grupuri a acestor oameni obidiţi în diferite puncte de pe ţărmurile Mării Negre unde ajunseseră după lungi călătorii pe jos şi suferinţe de nedescris, ca şi ale ajutorului dat lor de organizaţiile americane. Adeseori, funcţionarii acestor organizaţii sau misionarii americani au protestat, ceea ce a creat un moment de nedumerire în rândul poporului american sau a trecut neobservat.
    Cu toate acestea, masacrul sistematic, deportarea, jafurile şi violurile care s-au înfăptuit asupra creştinilor din regiunea Mării Negre, odinioară prosperă, este una dintre cele mai întunecate şi mârşave pagini chiar în istoria turcă.
    Comunităţile înfloritoare din Amasia, Cezareea, Trebizonde, Chaldes, Rhodopolis, Colonia, centre ale civilizaţiei elene timp de multe sute de ani, au fost practic distruse într-o campanie persistentă de masacrare, spânzurare, deportare, foc şi viol. Numărul victimelor se ridică la sute de mii, suma totală a armenilor şi grecilor exterminaţi în întreaga veche provincie romană a Asiei ridicându-se la 1.500.000 suflete. În acest chip a fost creată acea Turcie ,,regenerată”, care a fost comparată în unele zone cu Elveţia şi Statele Unite ale Americii.
    […]
    “Aveam 12 ani, eram cu mama mea. Ne mânau cu biciurile şi nu aveam apă. Era foarte cald şi mulţi dintre noi mureau din cauza lipsei de apă. Ne mânau cu biciurile, nu ştiu câte zile şi nopţi şi săptămâni, până când am ajuns în Deşertul Arabiei. Surorile mele şi bebeluşul au murit pe drum.
    Am ajuns într-un oraş, nu ştiu cum se numea. Străzile erau pline de morţi, toţi tăiaţi bucăţi. Ne mânau peste ei. Am tot avut coşmaruri cu cele petrecute atunci. Am ajuns într-un loc în deşert, un loc adâncit în nisip, înconjurat de dealuri. Eram mii acolo, multe, multe mii, numai femei şi fete. Ne-au strâns laolaltă ca pe oile în vale.
    Apoi a venit întunericul şi am auzit trăgându-se de jur-împrejur. Ne-am spus: ,,A început măcelul”. Toată noaptea am aşteptat, mama mea şi cu mine, să ajungă la noi. Dar ei nu au venit, iar dimineaţa, când ne-am uitat în jur, nimeni nu fusese ucis. Nimeni nu fusese ucis.
    Nu ne omorâseră. Semnalizaseră triburilor din sălbăticie că eram acolo. Kurzii au sosit mai târziu în acea dimineaţă, pe lumină; kurzii şi multe alte feluri de oameni din deşert; au venit de peste dealuri şi ne-au înconjurat şi au început să ne omoare. Toată ziua au ucis; eram atât de multe. Totuşi nu s-au gândit că ar fi putut să ne vândă, ei ne-au omorât. Au continuat să ucidă toată noaptea şi dimineaţa. Dimineaţă au ucis-o pe mama mea.”
    […]
    ( NENOROCIREA ASIEI III – de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat )

    http://www.agerpres.ro/externe/2015/04/12/papa-francisc-a-folosit-cuvantul-genocid-pentru-masacrul-impotriva-armenilor-de-acum-o-suta-de-ani-10-47-37

  2. Grecii au reusit sa treaca peste asta, destul de bine as zice. Armenii insa nu. Armenii se asemeana in comportament cu evreii zilelor noastre care nici ei nu au reusit sa treaca la modul sanatos peste tragedia (iile) din trecutul lor. In schimb par sa fi acumulat o ura organica impotriva a toti si toate.

    Stiu ca ceea ce spun aici suna puntin contrar spiritului acestui articol, dar ma gindeam ca ar fi folositor sa se discute nu numai despre tragediile in sine dar si despre urmarile acestora.

  3. “Parlamentul german elaborează o rezoluţie privind genocidul armean”, scrie globalpost.com. Imperiul Otoman a ucis un milion de armeni în primul război mondial.

    O rezoluţie prin care se recunoaşte pentru prima oară genocidul armenilor comis de Imperiul Otoman, precum şi “partea de responsabilitate” a Germaniei în aceste crime este în pregătire în Bundestag, potrivit unui proiect al cărui text a fost obţinut de AFP joi.
    Bundestagul, camera inferioară a Parlamentului german, “deplânge acţiunile comise de guvernul Junilor Turci la vremea respectivă, care au dus la exterminarea cvasitotală a armenilor” în acest text intitulat “Amintirea şi comemorarea genocidului armenilor şi al altor minorităţi creştine în urmă cu 101 ani”.

    Proiectul de rezoluţie – prezentat în comun de partidele membre ale coaliţiei aflate la putere la Berlin, conservatorii CDU-CSU şi social-democraţii SPD, şi de grupul Verzilor din opoziţie – evocă “deplasarea şi nimicirea planificate a peste un milion de armeni” şi urmează a fi votat joia viitoare. În document, Bundestagul îşi exprimă regretul pentru “rolul deplorabil al Reichului german care, în calitate de principal aliat militar al Imperiului Otoman şi în pofida informaţiilor explicite din partea diplomaţilor şi a misionarilor germani referitoare la deplasarea şi exterminarea organizată a armenilor, nu a întreprins nimic pentru a opri această crimă împotriva umanităţii”.
    “Imperiul german poartă o parte a responsabilităţii în aceste evenimente”, subliniază textul rezoluţiei, reluând astfel ceea ce declarase anul trecut preşedintele Joachim Gauck, primul înalt demnitar german care a calificat drept genocid masacrarea armenilor de către Imperiul Otoman în 1915.”
    […]

    Sursa: http://www.napocanews.ro/2016/05/germania-recunoaste-genocidul-armean-decizia-irita-turcia.html

  4. Nestiute raman caile Domnului! “Descoperirea datelor genealogice îi sperie pe turci și provoacă o criză de identitate națională și religioasă”.
    http://www.huffingtonpost.gr/entry/mia-vase-me-yenealoyikon-dedomenon-tromazei-toes-toerkoes-kai-richnei-varia-skia-sto-parelthon-alla-kai-to-paron_gr_5a93ed88e4b03b55731df771?utm_hp_ref=gr-homepage

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare