Ilie Serbanescu: De la secera si ciocan la SECERA SI BARROSO/ Radu Golban: GERMANIA, LUPUL MORALIST, tara cu FALIMENTELE cele mai dezastruoase ale secolului XX

GERMANIA, MEREU ”IERTATA” DE DATORIILE IMENSE SI NEPLATITE – INCLUSIV FATA DE GRECIA SI ROMANIA – PROVOCATE DE CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE SI NU NUMAI

• Ilie Serbanescu/ Jurnalul: De la secera şi ciocanul la secera şi barosu’!

Cu toate că intervenţia hotărâtoare a puterilor coloniale în referendumul din 29 iulie n-a făcut decât să certifice politic transformarea de mai de mult a României într-o colonie din punct de vedere economic, repercusiunile economice ale acestei intervenţii sunt majore. Exploatarea resurselor minerale principale ca şi distribuţiile de energie şi băncile – cu alte cuvinte, întregul rulaj al banului din economie, axa cardinală a acesteia, toate intrările şi ieşirile actului productiv şi comercial – au fost şi au rămas deţinute de capitalul străin. Nu s-a schimbat nimic sub acest aspect de fond.

Dar toate discuţiile şi dezbaterile despre proiecte, programe şi strategii, despre funcţiile şi potenţele statului, despre restructurarea politicilor guvernamentale, despre modernizarea politicilor publice, despre cerinţele dinamizării economiei şi stimulării afacerilor sunt golite de conţinut, devin doar simple exerciţii intelectuale pentru partide, forţe politice, reprezentanţi ai societăţii civile, analişti, care vor în continuare să plutească prin nori sau să vâneze cai verzi pe pereţi. Toate cerinţele de natură economică, din zona fiscalităţii la cea a cursului valutar, trebuie adresate deţinătorului deciziei, care a ţinut să se etaleze oficial, fără echivoc şi neiertător: capitalul străin şi agenturile sale (FMI, BM şi CE). Si vor avea o urmare doar dacă vor dori deţinătorii deciziei, şi nu cumva cineva din partea română.

România se confruntă acum cu momente de istorie similare celor din urmă cu peste jumătate de veac. Atunci, puterea colonială a zonei – Uniunea Sovietică – a încercat să transforme România într-o anexă agricolă a unui complex industrial (indiferent dacă eficient sau nu) pe care îl patrona, prin “planul Valev”. Acesta anula aspiraţiile industriale ale României, în afara cărora, la vremea industrialismului clasic, nu era de conceput nici un proiect de dezvoltare. “Planul Valev” a putut fi evitat. Unu: pentru că, la nivelul clasei politice de atunci din România, s-a vrut! Doi: pentru că împotriva proiectului s-au luat lucrurile din faşă! Trei: pentru că atunci se construia comunismul şi în comunism colonialismul se instalează mai întâi pe plan politic şi apoi pe plan economic.

Acum nu există nici o şansă. Unu: clasa politică, indiferent dacă la putere sau din opoziţie (de altfel, toate forţele politice sunt în prezent într-un fel la putere!) nici să bâjbâie nu este în stare! Doi: jocurile în planul principal, determinant – cel economic – sunt deja făcute. Trei: acum România se spune că îşi desăvârşeşte drumul spre capitalism, iar în capitalism colonialismul se aşează mai întâi în plan economic şi apoi este consfinţit în plan politic. România a devenit deja de câţiva ani o anexă de tip bananier a centrului, situată la periferia Uniunii Europene, fără decizie proprie în axa majoră a economiei, deţinută de capitalul centrului, fără politici proprii, fără controlul asupra sectoarelor stategice şi performante, asupra rulajului banului.

Această situaţie din plan economic a fost doar certificată politic cu prilejul referendumului din 29 iulie.

Trebuie conştientizat clar, de către cei care mai cochetează politic cu basmul ieşirii din această situaţie, că este nevoie a se lua adio de la ideea depăşirii stării de colonie printr-un efort concertat, chiar dacă îndelungat. Nu există în istorie vreun caz de colonie care să fi ieşit din condiţia acestui statut. Orice tentativă de emancipare este aspru şi aprig reprimată de puterile coloniale, căci acestea trăiesc din exploatarea colonială a periferiilor şi prosperitatea lor pe asta se bazează! Ieşirea din colonialism nu se poate produce decât într-o anumită conjunctură internaţională favorabilă. Nu este însă cazul conjuncturii internaţionale actuale, marcată de o ofensivă fără precedent a puterilor coloniale de tip mai vechi sau mai nou. Şi nu se poate realiza decât sub faldurile unei mişcări de eliberare naţională. Nu este cazul românesc actual, în care, dimpotrivă, până şi cei călcaţi în picioare de pantofii, chiar dacă subţiri, de pe la Washington şi Bruxelles elucubrează în continuare cu venirea Dumnezeului occidental pe Pământ.

• Radu Golban/ Cotidianul: Exigenţa germană – mai puţin cu propriile datorii

Adâncirea crizei datoriilor aduce tot mai mult în atenţia opinei publice aspecte ale unei istorii financiare a Germaniei mai puţin glorioase. Actuala criză a datoriilor din Europa ar fi mai întâi un prilej pentru un veritabil devotament european exprimat prin “generozitate” financiară decât o şansă istorică de a readuce pe tapet vechile planuri de hegemonie germană în Europa. După părerea reputatului economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, precum şi după părerea lui Paul de Backer, fost conferenţiar la ENA – Paris, Germania ocupă la falimente în ultimii o sută de ani primul loc din lume şi o avertizează totodată că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza datoriilor suverane.

Cu toate că germanii sunt susceptibil în această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de despăgubire de după razboi, nu există pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei şi pentru modul cum acţionează, după motto-ul “primiţi bani doar dacă faceţi ce spunem noi”, niciun temei justificat. În secolul al XX-lea, Germania a avut probabil cele mai mari falimente din istoria modernă a omenirii. Statutul de dascăl al Europei şi stabilitatea financiară se datorează doar SUA, care au renunţat atât după Primul, cât şi după al Doilea Război Mondial la despăgubiri. Din păcate acest lucru se uită mult prea uşor:

În primul rând a fost Republica de la Weimar (1924 – 1929), care a trăit pe spinarea banilor împrumutaţi de către SUA pentru reparaţiunile din Primul Război Mondial. Odată cu criza mondială din 1931 s-a prăbuşit şi acest sistem piramidal de credite care a generat nişte pierderi fenomenale pentru băncile din SUA şi efecte dezastruoase pentru întreaga economie globală. Cele 110 miliarde de euro pentru Grecia par de-a dreptul o sumă neglijabilă, în comparaţie cu criza din 1931, estimând pierderile băncilor din SUA prin falimentul german la dimensiunea crizei financiare din 2008.

În al doilea rând a fost situaţia după al Doilea Război Mondial, deoarece SUA au avut grijă să nu fie pretinse nici un fel de pretenţii de reparaţiuni de la Germania. Cu puţine excepţii (despăgubirea victimelor Holocaustului), toate pretenţiile astfel au fost amânate pe viitor până la o unificare a Germaniei. Pentru Germania, această decizie adoptată la Conferinţa de la Londra în 1953 a fost vitală, deoarece a fost baza financiară pentru miracolul economic. În acelaşi timp, victimele ocupaţiei germane din Europa, printre care şi Grecia, au trebuit să renunţe la pretenţii de despăgubire împotriva Germaniei, precum şi România să renunţe la creanţele comerciale în 1947. Din fericire însă, renunţarea României la creanţe pare datorită unei greşeli în formularea Tratatului de Pace de la Paris mai mult decât discutabilă şi încă actuală. Firesc că dezvoltarea economică a acestor ţări a fost mult mai dificilă, având de suportat atât pagube de război, cât şi în cazul României o plată de despăgubiri către Uniunea Sovietică.

În opinia publică internaţională, Germania este simbol al stabilităţii, cu toate că a avut în ultimul secol trei falimente naţionale: după falimentul Republicii de la Weimar în anii ‘30, în 1953 Germania a fost scutită de toate pretenţiile de despăgubire de război şi compensare a conturilor de cliring deficitare precum şi de datoriile Reichului acumulate înainte, cât şi din timpul războiului.

În al treilea rând, ultimul faliment a avut loc în 1990 prin refuzul cancelarului Helmut Kohl de a pune în aplicare Acordul de la Londra din 1953, scutind Germania încă o dată de plata de sute de miliarde. Iniţial s-a stabilit că plăţile germane de reparaţiune şi compensare a conturilor de cliring după al Doilea Război Mondial urmează să fie reglementate în caz de reunificare. Ea s-a obligat în 1990 să plătească doar nişte mici sume reziduale pe urma unor obligaţiuni ale Republicii Weimar. Germania nu a achitat după 1990 nicio reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate şi, de asemenea, nu a rambursat creditele stoarse prin cliring din ţările ocupate precum şi costurile de ocupaţie militară; nici faţă de Grecia şi nici faţă de România. La fel ca în anii ’50, în cazul Germaniei, este iluzoriu sa credem că grecii ar plăti vreodată datoriile lor fără nici un sprijin extern.

Industria exportatoare a Germaniei a profitat considerabil de comenzile de la periferia Europei. Să nu uităm că Germania a început în secolul al XX-lea două războaie mondiale iar ulterior foştii duşmani au iertat-o de datorii într-o proporţie extrem de generoasă, ceea a facilitat o relansare economică a ţării şi prosperitate. Sentimentul anti-elen, care actualmente este destul de larg răspândit în mass-media germană, este extrem de periculos. Dacă Germania a uitat acest lucru, grecii şi alţii încă nu au uitat că succesul Germaniei de după război se datorează şi graţiei altor popoare. În cazul în care starea de spirit din Grecia sau alte state europene se deteriorează, ne putem aştepta să reapară cererile vechi de reparaţiuni de război şi compensarea conturilor de cliring. Salvarea Greciei, subliniază şi profesorul Alfred Ritschl, este o soluţie convenabilă pe lângă sumele pe care ar avea Germania să le plătească dacă ţările europene şi-ar prezenta facturile neachitate de după război. Acest pericol există dacă Germania continuă să facă atmosferă şi să fie dascălul Europei.

Europa nu are nevoie de un dascăl sfătos care ridică mereu degetul şi mustrează la capitolul „austeritate” un întreg continent, cât de o unitate bazată pe principiul autodeterminării popoarelor şi suveranităţii statelor. Dar de unde provine şi care este raţiunea acestei atitudini de dascăl? Într-un memorandum adresat în 1918 împăratului Wilhelm al II-lea, cancelarul Max von Baden explica cum ar trebui Germania să acţioneze pentru a-şi atinge ţelurile în Europa: „Astfel de forţă extraordinară, aşa cum am desfăşurat în acest razboi, de vrea să fie îndurată, trebuie să fie justificată în lume din punct de vedere etic… Prin urmare, trebuie să integrăm la atingerea obiectivelor noastre ţeluri comune ale umanităţii, deoarece a coloniza înseamnă a misiona”.

Klaus Kinkel, fost ministru german de Externe, declara într-un interviu pentru “Frankfurter Allgemeine Zeitung” (3/19/1993) că Germania a ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel punct în care s-a oprit de două ori în trecut. Se pare că istografia nu este încă atât de avansată să considere două războaie mondiale drept un efort de integrare al Europei. Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei in Europa – nu doar datorită poziţiei centrale geografice, cât datorită limbii şi culturii – este similară cu recomandările lui Werner Daitz discutate în ultimul articol (“Continuitate istorică: guvern economic european”). Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialul Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei. Nu cred că reteţa Prusiei din secolul al XIX-lea de a unifica restul ţărilor vorbitoare de limba germană poate fi aplicată la scara unui întreg continent.

Dar totuşi care ar fi cea mai bună soluţie pentru Grecia – şi Germania? Precum învăţăm din istoria Germaniei, tăierea datoriilor este cea mai sigură reţeta pentru a face un început nou. Probabil ar avea aşa nu numai Grecia, dar şi alte ţări o şansă pentru o relansare a economiei, dar şi Germania o oportunitate să împiedice un curent eurosceptic la periferia Europei. Deoarece Europa nu este un câmp experimental pentru diferite tehnici de integrare, ar trebui să fim mai sceptici în ceea ce înseamnă predarea responsabilităţii unui întreg continent doar unei singure ţări, oricât de bine intenţionate ar fi sfaturile economice şi politice. Cel puţin în privinţa sfaturilor politice am avut ocazia în timpul suspendării preşedintelui să cunoaştem ceva mai bine Germania

Revenirea unui executor loial al Berlinului la Cotroceni asigură de altfel în continuare blocarea eficientă a oricărei încercări de recuperare a creanţei istorice de la Germania de peste 19 miliarde de euro.

• Cotidianul: Grecia: Germania trebuie să plătească pentru ce a făcut

Este bine-cunoscută situația critică a Greciei în contextul eforturilor statelor membre UE de a salva țara de la faliment. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor pare o nucă prea tare și, în lipsa unor soluții, Grecia și-a reamintit, se pare, că atacul rămâne cea mai bună apărare. Declarațiile potrivit cărora Germania trebuie să plătească pentru ce a făcut au bulversat însă la propriu.

Astfel, după ce ministrul elen al Finanţelor a iniţiat procedura de recalculare a reparaţiilor de război, a ajuns la concluzia că cel mai puternic stat din Europa trebuie să le dea o sumă colosală de bani, scrie Bloomberg, potrivit antena3.ro.

Ministrul adjunct al finanţelor Christos Staikouras, citat miercuri de Bloomberg, a subliniat că aceasta va fi prima dată când Grecia îşi rezervă dreptul să facă un astfel de calcul, răspunzând la o întrebare din partea unui reprezentant al Partidului Independent elen. El a adăugat că ministerul a început deja colectarea de materiale de arhivă, ce vor fi analizate de un grup de experţi.

Potrivit Digital Journal, conform calculelor preliminare ale comisiei speciale întocmite de eleni, Germania datorează în Atenei în jur de 7,5 miliarde de euro.

‘Reparaţiile din partea Germaniei constituie o problemă juridică complexă, care necesită să fie analizată şi rezolvată la nivel internaţional, în conformitate cu normele dreptului internaţional‘, a declarat miercuri Staikouras, în cadrul unei reuniuni a parlamentului elen.