SARBATOAREA DE PASTI IN PUSCARIILE COMUNISTE ALE ANILOR `50 (I), la Pitesti, Jilava, Gherla. STRIGATUL GOLGOTEI IN NOAPTEA DE INVIERE. Care era pretul intonarii unui simplu “Hristos a inviat” de catre martirii temnitelor?

22-04-2014 17 minute Sublinieri

icoana-noilor-martiri

Trei Învieri în pușcărie

Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948.

Eram la izolare într-o celulă de la etajul 3 a penitenciarului Pitești. Regimul la care eram supuși era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă.

Deținuții politici erau supuși la cel mai strict [regim]. Hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră, plină de gărgărițe.

Singura distracție în această izolare totală erau ploșnițele și gîndacii mari, negri.

Era greu de știut ce zi a săptămînii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter și subsol, ocupate de deținuți de drept comun care lucrau în parte în ateliere, ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.

Pe de altă parte, regimul nu reușise încă să pună o stăpînire totală pe toate rotițele vieții civile și mai existau unele tradiții care supraviețuiseră. Între acestea erau vizitele preoților la deținuții de drept comun care doreau să păstreze un contact cu religia.

Din aceste tradiții făcea parte distribuția de Paști de ouă roșii și de cozonac, oferite de populație. Vă puteți deci ușor închipui mirarea mea, cînd într-o duminică am primit și eu partea mea. Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost și mai mare cînd am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cîntau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoțită de cîntece minunate și am fost adînc mișcat, cînd am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrînd la sunetele majestuoase ale imnului ”Hristos a înviat!”.

Imnul fu cîntat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă privește, cînt fals, dar am urlat ca toți ceilalți și am plîns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din cîte am trăit.

Anul următor, în 1949, mă aflam de Paști la Jilava, un vechi fort transformat în penitenciar.

Toate celulele sînt la mai mult de 10 m (cota este – 14m, față de sol – N.R.) sub pămînt și au servit înainte ca depozit de muniții. Eram în medie 40 de deținuți în fiecare celulă, repartizați pe două etaje de priciuri, în dreapta și în stînga unui culoar de 80 cm. Pe priciuri aveam rogojini.

Nu aveam nici un preot cu noi, dar vroiam să sărbătorim Paștele. Deținutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei care vestea clipa Învierii. Trebuia să păstrăm tăcere, căci Bucureștiul se afla la 18 km depărtare și sunetul clopotului nu putea să ne parvină decît ca un slab murmur.

Cîțiva dintre noi salvaseră chibrituri și fiecare dintre noi primi cîte unul care trebuia să servească drept lumînare.

Cînd dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toții și după ce ne-am aprins chibriturile am cîntat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare.

Același cîntec ne-a parvenit de la celule vecine. Gardienii nu au intervenit.

Însă Paștele 1950 a fost pentru mine cel mai impresionant.

Eram încă la Jilava, în aceeași celulă. Eram într-o stare de mizerie și mai accentuată, mai înfometați, mai în zdrențe și din ce în ce mai dezamăgiți de carența occidentală în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în țările din răsărit, dar de data aceasta aveam un preot cu noi.

El era foarte tînăr, de o slăbiciune înspăimîntătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală și devotamentul său pentru toți acei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.

Nu mai aveam decît 3 chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecționat atunci, în chip de lumînări, mici torțe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam. Cînd sunetul clopotului de la Patriarhie ne-a parvenit, ne-am aprins făcliile și preotul a început slujba Învierii.

Torțele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roșie și făceau foarte mult fum. Fețele noastre luminate de aceste torțe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era fața tînărului preot, o față transfigurată de credință și speranță. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.

Imnul a fost cîntat cu o fervoare care a cîștigat pînă și pe acei dintre noi care nu erau credincioși. Pe fețele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost rușine.

Mai mult de 30 de ani s-au scrus de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.

(Mărturia lui Dan Brătianu – Din documentele rezistenței nr. 6, AFDPR, București, 1992, pp. 22-25)

BRATIANU Mihai Dan

***

STRIGĂTUL GOLGOTEI ÎN NOAPTEA DE ÎNVIERE DIN 1957, ÎN ÎNCHISOAREA DIN GHERLA

Un episod dureros, strigător la cer, s-a petrecut în noaptea de înviere în închisoarea Gherla, în anul 1957. Eram la etajul I, într-o cameră cu peste 60 de deținuți printre care și câțiva ofițeri superiori socotiți criminali de război, în realitate eroii poporului român, care au luptat împotriva bolșevismului rus, până în Caucaz și Crimeea, unul dintre ei fiind colonelul Pajură Ioan, comandantul unei unități de vânători de munte. Acesta făcuse Școala Militară în Franța, la Saint-Cyr, a fost șef de promoție la această școală militară franceză, a fost și instructorul Majestății sale Regele Mihai I.

În această cameră erau paturi suprapuse pe trei rânduri și nu aveam voie să ne apropiem de ele de la deșteptare, care se făcea la orele 5 dimineața, și până la stingere, care era la orele 22. Spațiul din această cameră era intervalul dintre paturi și în fața ușii de la intrare, aproximativ doi metri lățime, pe doi metri lungimea zidului despărțitor de culoar.

Lîngă ușă, pe lîngă perete, era o masă improvizată (două scînduri pe două capre-picioare), și o scîndură pe două picioare, socotită bancă pe care se puteau așeza 4 persoane – dintre cei care nu mai puteau sta în picioare fiind bolnavi. Camera avea o singură fereastră cu oblon, scîndurile acestuia fiind așezate pentru a primi lumină de sus în jos, dar prin care nu puteam vedea în afară. Majoritatea dintre noi eram în chiloți și cămașă, iar alții fără cămăși, din cauza căldurii excesive și a lipsei de aer, camera fiind extrem de mică față de numărul mare de deținuți.

Eram în al 7-lea an de închisoare, eu fiind condamnat la 23 de ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Majoritatea erau cu ani grei, executați, bolnavi, slabi, încît ne sprijineam unii pe alții stînd jos, pe șezut, nemaiputînd sta în picioare. Masa ne-a fost adusă între orele 18-19, un polonic de 400 grame de arpacaș; toți eram îndurerați, duși cu gîndul în sînul familiilor care erau răspîndite pe tot cuprinsul țării, la cei dragi și la alte timpuri. Așteptam Învierea Domnului…

Doamne, văd și astăzi figurile fraților de suferință în așteptarea acestei nopți a Învierii…

Cînd… auzim imnul creștinătății ”Hristos a înviat din morți”, dintr-o cameră vecină… ca la o comandă toți acești 60 de oameni, am căzut în genunchi și am început ca dintr-o singură inimă, o singură voce, să cîntăm ”Învierea Domnului”. În toată închisoarea Gherla, în care se aflau poate la ora aceea 7-8000 de deținuți, se cutremurau zidurile, simțeam cum parcă întreaga clădire se mișcă, gata să se dărîme.

Erau strigătele acestor disperate ființe care chemau în ajutor puterea Divină, pentru a ne scăpa din ghera comunistă. Toată noaptea am cîntat, stînd printre paturi – pe intervale – fiecare în dreptul patului său, sprijiniți de paturi, de pereți, de masă, încît n-am știut cînd s-a dat stingerea și cînd a sunat deșteptarea. În cîteva rînduri ni s-a deschis ușa, intrînd milițianul, țipînd la noi să încetăm, alarmîndu-se toată închisoarea, fiindcă în pauze auzeam zgomote pe culoare și în jurul închisorii. Dimineața, în prima zi de Sfintele Paști, după ce ni s-a dat așa-zisa cafea, apă neagră, chioară, din orz, cam după aproximativ două ore, s-a deschis ușa și a intrat în cameră un grup de ofițeri; comandantul închisorii, maiorul Goiciu, un colonel despre care am aflat mai tîrziu că era comandantul securității din Cluj, ofițerul politic al închisorii și alți 3-4 ofițeri de grade inferioare. Ordinul pe întreaga închisoare era că atunci cînd intrau în cameră asemenea specimene, să rămînem pe loc unde ne aflam, în poziție de drepți.

Colonelul Pajură Ioan, un om superior, cu o pregătire excepțională, unul din marii eroi ai poporului român în luptele din Crimeea, avusese tocmai o criză, căzînd la pămînt, consecință a unei schije plasată la baza creierului mic. La 3-4 zile avea crize, amețeli, cădea pe jos.

Colonelul – comandantul securității – a făcut cîțiva pași de la ușă și a întrebat: ”Cine a cîntat azi noapte în această cameră?”… Nimeni nu a scos nici un cuvînt și cu dispreț față de acești criminali odioși, au întors privirile spre perete. Colonelul observînd disprețul nostru, înfuriat, a ridicat tonul și a repetat întrebarea. Aceeași tăcere de moarte. Atunci se întoarce, face un pas către colonelul nostru Pajură, care era și el în picioare și aproape de ușă, și-i pune lui întrebarea: ”Ia spune tu, măi banditule, cine a cîntat azi-noapte în această cameră?”. Răspunsul colonelului Pajură a fost extraordinar de sobru și de categoric: ”TOATĂ CAMERA”. Apoi, colonelul Pajură, în continuarea răspunsului, a replicat: ”Domnule, este un simbol al credinței noastre din moși-srămoși și-l vom păstra până vom muri, transmițîndu-l generațiilor ce ne vor urma!”.

Răspunsul colonelului Pajură l-a dezechilibrat pe acest criminal, care a început să țipe spunînd: ”Vă vom învăța noi bandiților, criminali ai poporului!”. A ieșit pe ușă urmat de inconștientele cozi de topor care îl însoțeau. După aproximativ 2-3 ore, s-a deschis ușa celulei intrînd maiorul Goiciu, comandantul închisorii, ofițerul politic, ofițerul de serviciu și 3-4 milițieni înarmați cu pistoale mitralieră agățate de gît, citind de pe o hîrtie pe care o avea în mînă: ”Cei care își vor auzi numele își vor lua bagajul și vor trece la ușă”.

1. Pajură Ioan – treci aici,

2. Tărăban Oprea – treci aici,

3. Purnichescu Gheorghe – treci aici,

Apoi se întoarce către ofițerul de serviciu și-i ordonă: ”Ia-i și du-i!”.

Toți trei, unul după altul, avînd în față ofițerul de serviciu, iar în spate unul dintre milițienii cu pistolul mitralieră agățat de gît, am coborît scările la parter, am ieșit pe ușa din dosul clădirii în curte, apoi am trecut pe sub un zid înalt de doi metri printr-o ușă, în altă curte mică, unde se afla o clădire veche, am coborît cîteva trepte, am intrat pe o săliță cu scîndură putredă, cu șase uși mici – deci șase celule – și deschizîndu-ne prima ușă din stînga, ne-a spus să intrăm înăuntru.

Celula în care am intrat, era și ea cu două trepte mai jos, întunecoasă, iar cînd am călcat cu bocancii pe ciment am simțit apa care era de 6-7 cm grosime.

Aproape pipăind, am dat peste paturi, care erau două, suprapuse, și încă unul singur, care se găseau la o depărtare cam de un metru de ușă. În fundul acestei foarte mici celule se afla o tinetă, iar la capătul patului nesuprapus, se găsea un vas de lemn cu o cană de tablă, pentru apă de băut, acestea avînd capace din lemn. Pentru lumină, o ferestruică de 15/15 cm. Pe paturi erau niște saltele vechi, cu puține paie sfărîmate și pături vechi și rupte.

Pe patul singur, nesuprapus, s-a așezat colonelul Pajură, pe celelalte două – eu pe cel de jos, iar Gheorghiță, fiind mai tînăr, s-a urcat pe cel de sus. Toate le-am făcut după ce ușa s-a închis.

Pereții celulei erau umezi, igrasioși. Becul din plafon, deși aprins – ferestruica aceea mică dată cu var nu dădea lumină – nu satisfăcea necesarul de lumină. Aerul era sufocant. Fereastra nu avea oblon. Dimineața ni se deschidea ușa pentru ca eu și Gheorghiță să mergem la canal pentru a deșerta tineta și să luăm apă de băut, operațiune care dura 10 minute.

Colonelului Pajură i se făcea rău, cădea pe pat.

Îl lăsam 10-15 minute liniștit, pînă își revenea. Situația noastră era disperată. Ne-am dat seama că în aceste condiții nu vom putea rezista multă vreme.

Dar cu credință în Dumnezeu, ne încurajam reciproc, mai ales că noi, toți trei, aveam pedepse grele și cunoșteam bine cum procedează sistemul comunist pentru a ne extermina.

În cei șapte ani care au trecut din executarea pedepsei, eu am trecut prin trei greve ale foamei. Gheorghiță Purnichescu muncise la mina Baia-Sprie, iar Colonelul Pajură era unul dintre eroii armatei române.

După cîteva zile de ședere în această celulă, cercetînd pereții, Gheorghiță a descoperit că sub pragul ușii se mișcă o cărămidă. Cu mare prudență, în fiecare noapte scoteam această cărămidă și pe aici ne venea suficient aer în celulă. Riscul era mare, dacă ne-ar fi descoperit că facem acest lucru, am fi fost pierduți.

Mîncarea care ni se dădea era sub orice critică. Același arpacaș zemos, ciorbă de pătlăgele verzi, frunze de varză opărite. Gamelele în care primeam mîncare era sparte pe la colțuri, le astupam cu dopuri din cîrpe pentru a nu curge zeama din ele. Turtoiul era făcut din mălai măcinat cu tot cu coceni, arareori ni se dădea și cîte o bucată de mămăligă, pe care nici cîinii nu ar fi mîncat-o.

În aceste condiții îngrozitoare am fost ținuți timp de 45 de zile. Cînd am fost scoși din aceste 6 celule, am putut să constatăm că eram 18 deținuți dintre cei 7-8000 din închisoarea din Gherla, care în noaptea de Învierea Domnului au cîntat ”Christos a înviat…”, în anul 1957.

Cei care au fost în închisoarea de la Gherla în acel an își vor aduce aminte mereu de chinurile care au urmat după scoaterea noastră de la această izolare.

Dar am rezistat și trăim și astăzi. Eu și fratele Gheorghiță, bunul și valorosul meu prieten, care a fost un adevărat balsam în timpul detenției, a suferinței noastre, ne mai întîlnim și astăzi.

Prietenul și colegul nostru de suferință, colonelul Pajură, cu un an înaintea revoluției din decembrie 1989 ne-a părăsit pentru totdeauna. Durerea ne-a fost enorm de mare, cînd am aflat din ziar despre moartea acestui mare erou al neamului, înainte de a-și vedea visul cu ochii, năzuințele pentru îndeplinirea cărora a suferit atît de mult.

Noi, cei doi supraviețuitori, vom păstra mereu în suflet figura acestui mare român. Ne vom aminti mereu cuvintele și povestirile lui despre fiica sa adorată și scumpa lui soție, cărora le compusese o poezie pe care ne-o recita, cît am stat împreună în chinuitoarele celule. Mereu își amintea de căsuța lui dragă de pe strada Izvor-București. S-a dus… acolo în lumea celor nevăzuți, de unde veghează asupra celor dragi lui, a întregului neam românesc ce se zbate pentru a-și găsi liniștea.

(Mărturia lui Oprea Tărăban – Din documentele rezistenței nr. 5, AFDPR, București, 1992, pp. 183-189)

Gherla

***

Au existat cu câteva decenii în urmă oameni frumoşi la suflet cărora regimul comunist ateu le-a luat aproape totul. I-a lipsit de libertate, i-a smuls din mijlocul familiei, le-a călcat demnitatea în picioare, i-a supus la torturi greu de imaginat… Totul în numele “reeducării”. Un singur lucru era atât de adânc în inimile lor, încât nimeni nu a putut vreodată să ajungă până la el pentru a-l smulge din rădăcini: Învierea! Cu cât moartea învăluia trupul, cu atât inima făcută candelă a Învierii lumina mai mult cămara sufletului, umplând-o de viaţă şi curaj.

O dată pe an, ca o caldă mângâiere dumnezeiască, venea un moment pe care nici măcar cei mai zeloşi gardieni nu-l puteau compromite. Noaptea Învierii era clipa care surpa toate eforturile lor de peste an de a nimici în sufletele deţinuţilor bobul de credinţă care făcea temniţa să pară o minunată catedrală pascală. Înverşunarea omenească pălea în faţa cutremurătoarei veşti care se înălţa din sutele de glasuri: “Hristos a înviat!”

Părintele Dimitrie Bejan povestea că în noaptea de Paşti, în închisoarea de la Aiud, nici măcar bătăile nu puteau stăvili această revărsare de bucurie care inunda “chiliile”:

“Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria “Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: “Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”

Au fost însă şi cazuri în care gardienii, minunându-se de ceea ce se întâmplă, au rămas blocaţi. Ar fi făcut ceva, aşa cum le cerea datoria, dar nu au putut decât să asiste tăcuţi la Liturghia pascală a deţinuţilor. Aşa s-a întâmplat la Piteşti, în 1949, după cum povesteşte Traian Popescu:

“Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al Acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un “Hristos a înviat!” care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: “Adevărat a înviat!””.

Acelaşi lucru s-a întâmplat în 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7.000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă “Hristos a înviat!”, aşa cum mărturiseşte Oprea Tărăban.

Soba devenită altar şi sfredelele clopote

Aspazia Oţel povesteşte despre suita de “slujbe” la care au reuşit să participe în Săptămâna Mare şi de Paşti în închisoarea de la Mislea:

“Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi “Mergi la cer şi Te aşează”, “Hristos a înviat!” şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”.

În aceeaşi închisoare, dar într-o altă celulă, erau câteva deţinute care au redescoperit în sărăcia închisorii bucuria imaculată a Învierii. Tot Aspazia Oţel povesteşte un moment asemănător, care a avut loc în 1949, după procesul de la Cluj:

“Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos “Hristos a înviat!” Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, “Hristos a înviat!” a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949“.

Nicole Valery povesteşte că, departe de ai lor şi nevoite să trăiască într-un loc mizerabil, se simţeau mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeau mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoreau Paştile în libertate, înţelegând în acea zi cu adevărat minunata lui frumuseţe.

Amintindu-şi de o noapte de Înviere petrecută în mina Cavnic, preotul Liviu Brânzaş mărturiseşte cum au folosit sfredelele drept clopote, pentru a vesti în inima pământului Învierea Domnului:

Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!

Părintele Nicolae Steinhardt povesteşte, în “Jurnalul Fericirii“, cum a reuşit în penitenciarul din Gherla, la Paştile anului 1961, să se împărtăşească pe ascuns, împreună cu încă doi colegi de detenţie:

“Încă demult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, câteva fărâme de Împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimireştilor. Am hotărât, câteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grijim singuri. Vom ajuna sâmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra câte ceva din mâncarea de sâmbătă, dacă se va putea. Sile, care a venit de curând în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo câteva luni, are la dânsul o punguliţă de plastic şi într-însa câţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile Împărtăşaniei. Izbutim să punem de o parte felioarele de pâine care, în săptămâna aceea, ni se dau sâmbătă. Ajunăm, ne rugăm. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: “Cred, Doamne, şi mărturisesc…” şi “Luaţi mâncaţi…”. De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mâncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire. După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină “Hristos a înviat!” fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim – ca din văi, de colo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind.”

detaliu icoana martiri

De-a lungul timpului, mai multe feţe bisericeşti au ţinut piept Securităţii şi au luptat până la moarte pentru a demonstra tuturor că cel mai important lucru e credinţa. „Adevărul“ vă prezintă lista [doar cateva nume din multimea, n.n.] preoţilor români care au înfruntat regulile unui regim nemilos doar pentru a-şi demonstra iubirea faţă de Dumnezeu.

Preotul Gheorghe Dragomirescu a fost omorât în bătaie, în arestul Securităţii

Preotul Gheorghe DragomirescuPreotul Gheorghe Dragomirescu, paroh în localitatea Lopătari, judeţul Buzău, a murit anchetat şi bătut de Securitate, la nouă zile de la data arestării. Era acuzat că aprovizionează legionarii fugiţi în munţi şi că ascultă posturi de radio care contestau regimul comunist.

Născut în 1915, într-o familie de ţărani săraci din Blăjani, judeţul Buzău, Gheorghe Dragomirescu a urmat Seminarul „Chesarie Episcopul“ din Buzău, apoi, din salariul de cântăreţ la biserica din satul natal, cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

La 12 noiembrie 1940, a fost hirotonit preot, după care a primit parohie în comuna Mărăcineni. A ajuns apoi la mănăstirea Barbu iar după o scurtă perioadă petrecută aici, la 4 februarie 1946, s-a transferat la parohia Lopătari.

[ Vezi mai multe la: Preotul Gheorghe Dragomirescu a fost omorât în bătaie, în arestul Securităţii ]

[…]

Preoţi prinşi în lanţurile regimului comunist pentru că nu s-au lepădat de credinţă

Una dintre cele mai vânate categorii sociale de către autorităţile comuniste au fost preoţii. Biserica a pr_bordasiu_silvestrureprezentat ultimul obstacol în subjugarea întregii naţiuni române. Încarcerarea preoţilor a fost  unul dintre cele mai mârşave mijloace prin care comuniştii au încercat să-şi atingă scopul. Preotul Nicolae Bordaşiu sau Ioan Bărdaş, sunt doar doi dintre cei care au refuzat să colaboreze cu Securitatea şi au trăit clipe greu de imaginat.

Preotul Nicolae Bordaşiu frecventează Mănăstirea Antim din Bucureşti, acolo unde a luat fiinţă mişcarea „Rugul Aprins”., mişcare ce  a intrat în vizorul Securităţii.

[Mai mult la: Preoţi prinşi în lanţurile regimului comunist pentru că nu s-au lepădat de credinţă]

Zeci de preoţi din Vrancea au suferit în închisorile comuniste pentru „păcatul” de a apăra credinţa

Cei mai mulţi au rezistat terorii la care au fost supuşi, alţii însă au murit în temniţe, neîmpăcându-se cu ideea că au fost acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale. După 1948, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, intelectualii au fost cei mai vânaţi oameni de către staliniştii aflaţi atunci la conducerea ţării. Iar una dintre cele mai vânate categorii sociale de către autorităţile comuniste au fost preoţii.

În Vrancea, zeci de slujitori ai credinţei au suferit de pe urma prigoanei şi au fost întemniţaţi în puşcării pentru că au îndrăznit să ducă mai departe credinţa.

[Vezi la: Zeci de preoţi din Vrancea au suferit în închisorile comuniste pentru „păcatul” de a apăra credinţa]

[…]

Preotul Florea Mureşanu, prietenul lui Lucian Blaga, condamnat pentru spionaj la 25 de ani de închisoare

În casa lui Florea Mureşanu se adunau intelectuali de seamă precum Lucian Blaga, Bartolomeu Anania sau Victor Papilian. După un an de muncă silnică la canal, Mureşanu a continuat să le predice oamenilor despre valorile adevărate, lucru care nu i-a fost iertat. Condamnat la 25 de ani pentru spionaj, el a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

„Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre Florea Mureşanu, Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Poveştile preoţilor ortodocşi olteni prinşi în menghina sistemului comunist

Prigoana instituţiilor comuniste împotriva celor care au purtat haina preoţească, unde Securitatea şi-a adjudecat fără drept de apel prima poziţie, a lăsat urme adânci printre preoţii originari din judeţul Olt. Dată fiind casta avută în vedere, ce reprezintă o lume în interiorul unei alte lumi, prea puţine lucruri au răzbit spre exterior. Există, totuşi, din fericire, iubitori de dreptate care s-au încăpăţânat să scormonească după adevăr.

Teroarea ce s-a abătut asupra preoţilor ortodocşi din judeţul Olt în perioada comunistă nu a fost nici mai presus, nici mai prejos de cea din alte judeţe, unde Securitatea şi celelalte instituţii ale statului de dinainte de 1989 împărăţeau întreaga ţară. Rând pe rând, oameni care au ales să susţină adevărul şi să nu cedeze şantajului “ghilotinei” comuniste au fost arestaţi, maltrataţi, supuşi unor procese măsluite şi condamnaţi.

[Mai multe la: Poveştile preoţilor ortodocşi olteni prinşi în menghina sistemului comunist]

Mulţi preoţi din Mehedinţi au fost şantajaţi, bătuţi şi uneori chiar ucişi de comunişti

În perioada 1944-1964, în România, statul comunist a dezlănţuit o adevărată persecuţie împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Având modelul sovietic, autorităţile politice de la Bucureşti au încercat să marginalizeze influenţa şi rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românescă, pedepsind aspru pe acei ierarhi şi preoţi care au îndrăznit să-şi ridice glasurile împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul săvârşite de statul comunist.

Parcurgând listele cu numele celor aproape 2000 de preoţi sau slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care au trecut prin închisorile comuniste, în anii 1945 – 1964, se remarcă prezenţa unui număr mare de slujitori ai Sfântului Altar din cele cinci judeţe ale Olteniei: Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi şi Vâlcea.

[Mai multe la: Mulţi preoţi din Mehedinţi au fost şantajaţi, bătuţi şi uneori chiar ucişi de comunişti]

Ilarion Felea, preotul care a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru că s-a împotrivit comunismului

ilarion-felea-detentiePărintele Ilarion Felea se numără printre cei care au suferit în perioada comunistă ca să-şi apere credinţa şi religia. Părintele Ilarion Felea se numără printre cei care au suferit în perioada comunistă ca să-şi apere credinţa şi religia. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât şi de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut.

Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum”.

[Mai multe la: Ilarion Felea, preotul care a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru că s-a împotrivit comunismului]

Cel mai iubit preot al vasluienilor. Părintele Burduja, un sfânt al închisorilor comuniste

pr_constantin_burduja_vaslui_la_slujbaConstantin Burduja va rămâne pentru vasluieni unul dintre cei mai iubiţi preoţi, care a slujit cu aceeaşi dragoste faţă de oameni până la venerabila vârstă de 102 ani. A supravieţuit foametei, războiului, închisorilor comuniste şi de aceea a fost botezat de ceilalţi preoţi “patriarh” al Vasluiului. A trecut în nefiinţă anul acesta, pe 25 ianuarie, fiind nu doar cel mai îndrăgit preot vasluian, ci şi cel cel mai longeviv.

Născut pe 6 aprilie 1911, părintele Burduja a fost martorul tuturor evenimentelor istorice din secolul trecut, şi ]n ciuda tuturor încercărilor grele, a rămas cu spiritul viu. În anul 1949, pe cand avea 39 de ani, părintele Constantin Burduja a fost arestat şi condamnat la ani grei de inchisoare, fiind acuzat că este conducătorul legionarilor din zonă. Pâna în anul 1964, când a avut loc eliberarea deţinutilor de drept politic, părintele Burduja a cunoscut ororile din temniţele comuniste din Bucureşsti, Jilava, Aiud şi Canal.

Ilie Cleopa şi Iustin Pârvu, duhovnicii Moldovei care au înfruntat Securitatea şi nu s-au lepădat de credinţă

Viaţa celor doi duhovnici a fost o continuă luptă de rezistenţă pentru credinţă împotriva Securităţii care i-a identificat ca un pericol pentru propaganda comunistă.

[…]

Părinţele Ion Coliţă din localitatea Cetate, torturat de Securitate pentru o aşa-zisă activitate legionară

O victimă a comuniştilor a fost şi preotul Ion Coliţă din comuna doljeană Cetate. A fost arestat în anul 1952 pr. Ion Colita - Cetateîn ziua „Adormirii Maicii Domnului“  pentru o aşa-zisă activitate legionară.

Preotul Ion Coliţă a fost anchetat asupra implicării sale în Mişcarea Legionară. Părintele a fost supus unor chinuri groaznice în anul 1952: bătăi la tălpi cu funia udă, a fost ars cu fierul roşu, atârnat cu capul în jos, iar dinţii i-au fost scoşi cu cleşte de cuie. În momentul în care a fost întrebat din ce cuib face parte sau dacă a organizat coruri cu cântece legionare cu elevii de la şcoală nu a scos nici măcar un cuvânt.

[vezi mai multe la: Părinţele Ion Coliţă din localitatea Cetate, torturat de Securitate pentru o aşa-zisă activitate legionară]

preotii-prigoniti

Legaturi:

***

***


Categorii

1. Slider, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pastile/ Invierea

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “SARBATOAREA DE PASTI IN PUSCARIILE COMUNISTE ALE ANILOR `50 (I), la Pitesti, Jilava, Gherla. STRIGATUL GOLGOTEI IN NOAPTEA DE INVIERE. Care era pretul intonarii unui simplu “Hristos a inviat” de catre martirii temnitelor?

  1. Pingback: RASTIGNIRE dincolo de orice margini ale inchipuirii umane SI INVIERE IN INCHISORILE COMUNISTE (II). “Lumea credintei”: Povestile zguduitoare a doi martiri de la Pitesti si Gherla: TACHE RODAS si PREOTUL PETRE FOCSANEANU - Recomandari
  2. Pingback: 14-15 mai 1948 – PRIMA NOAPTE A IADULUI TERORII ROSII – POMENIREA MUCENICILOR INCHISORILOR COMUNISTE – “morti sfinti in temniti si prigoane” - Recomandari
  3. Pingback: RADU PREDA, noul director al IICCMER: “Este datoria mea sa pun pe agenda institutului CAZURILE SFINTILOR INCHISORILOR… Hristos a inviat, dar CAND PUTEM AFIRMA CA AM INVIAT SI NOI? Poate la anul?” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: PĂRINTELE DAN DAMASCHIN (Iași) – predică trezitoare de ÎNVIERE despre RĂZBOIUL NEBUN AL OMENIRII CU HRISTOS, căutând zadarnic OMORÂREA LUI DUMNEZEU din lume. “Fără o înviere reală, sufletească, din răutatea și patimile care ne c
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare