Articole cu eticheta (tag): Invierea Domnului

 – Ceremonia de primire a Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt din Biserica Învierii, Ierusalim comentată în direct de PS Timotei Aioanei și Remus Rădulescu – fragment din emisiunea TRINITAS TV (via Facebook Doxologia) de sâmbătă, 4.05.2024 –

Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenuncheați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască. Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să le adoarmă conștiința.

Si iata ce lucru nefiresc in vremea noastra: cei care se impartasesc cu Hristos sunt vinovati ca nu respecta nu stiu ce regula. Iata, au venit cei de la presa sa ma vada ca impartasesc. Ati venit degeaba. S-au impartasit copiii in biserica. Dar tot vom impartasi! Pentru ca cel mai sfant lucru este socotit acum ca o osanda, ca cel mai rau. Asa intelegem proorocia Sfantului Prooroc Daniil: “Cand va veni uraciunea pustiirii si va sta la locul cel sfant, cine citeste sa si inteleaga!”.

La peste două mii de ani, creștinii din lumea întreagă au sărbătorit Învierea cu bisericile închise, păzite sau verificate de jandarmi, polițiști sau militari; cu slujitori fricoși, prudenți sau responsabili pentru a nu fi acuzați, pe drept sau pe nedrept, (mai ales de progresiștii de serviciu, care, paradoxal, în ziua de Paști rostesc ipocrit urarea: “Paște fericit” sau “Hristos a înviat”) de complicitate la multiplicarea virusului; cu o Înviere fără comunitatea credincioșilor, adevăratele mironosițe ale bucuriei Învierii; cu o elită religioasă a seculariștilor, care au răspândit fake news-ul că virusul nimicitor îi preferă nemijlocit pe ortodocși și că el se propagă cu viteza fulgerului, prin lumânarea pascală și prin pâinea binecuvântată, doar de Înviere și nu mai târziu.

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie, aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă de duh şi încurajare între ei.

În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morții, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiți de ceva care ne-ar îmbolnăvi și ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acțiunile justificate privind prevenția, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credința în Înviere. Ne comportăm ca și cum viața de aici ar fi veșnică. Pe de altă parte, neliniștea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieții de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși într-o cameră de teama de a nu fi descoperiți.

Se indoieste, oare, cineva ca Hristos aparut acum ar fi fie alungat, fie pus responsabil peste vindecari, prea putini dorind si iertarea pacatelor? Evident, totul va sfarsi prin acelasi “Rastigneste-l!” pentru ca nu ne va da ceea ce noi ii cerem. Ne deranjeaza incusiv libertatea pe care ne-a dat-o, am vrea fie sa o cedam pentru ca nu mai intelegem nimic, fie sa o luam pe a altora pentru ca stim mai bine. Abunda reactiile liberticide, iar organizatiile asa-zis de aparare a drepturilor dorm peste tot in lume. Hristos e din nou un scandal. De ce? Pentru ca noi suntem aceiasi, nu iubim nici libertatea, nici binele, ne luptam intre noi si cu El. Azi mai mult decat oricand l-am salva pe Baraba. Ispita trebuie sa vina, dar vai de cei prin care vine.

Grele și amare sunt lacrimile ce curg pe altarele Bisericii lui Hristos, în aceste momente de grea încercare a întregii umanități. Sunt lacrimi de tristețe pentru cei care nu mai sunt printre noi, dar și lacrimi pentru că, poporul lui Dumnezeu, nu poate participa așa cum se cuvine la sărbătoare sărbătorilor. Săvârșirea Sfintei Liturghii fără participarea poporului lui Dumnezeu, denotă o imagine greu de descris în cuvinte, iar îndemnul lui Hristos: Pace tuturor! rămâne parcă fără răspuns.

Deși este o încercare grea, vedem învierea Fiului lui Dumnezeu ca având astăzi un înțeles și mai profund, conștienți fiind de faptul că fără învierea Lui, omul se îndreaptă către nicăieri. El, Lumina lumii, vine astăzi în maximă apropiere de omul aflat în suferință, prin lumina învierii, lumină ce străbate întunericul păcatului, a bolii și a morții, oferindu-ne speranța că vom trece împreună cu Dumnezeu peste întunericul suferinței pe care o trăim, și curând vom vedea iar lumina restaurării tuturor în Hristos.

Eu, azi, in continuu l-am pomenit in sinea mea pe acest Presedinte al Bulgariei care a zis: Am puterea sa inchid orice activitate, un lucru nu imi este permis sa fac: sa inchid bisericile. Asta este ceva mai presus de mine! Stiti ce binecuvantare va veni in tara lui? Deja li s-a aratat Sfantul Nichifor Leprosul si le-a spus ca ii pazeste. Cei ce fac statistici sa traga concluziile care se impun in privinta mortilor care vor fi in tarile unde se face Sfanta Liturghie. Si cati morti sunt in alta parte, unde nu se face Sfanta Liturghie si veti intelege Care este adevaratul Medicament.

Ar trebui cu totii sa fim mai atenti la slabiciunile celor din jurul nostru: nu toata lumea are aceeasi rezistenta sufleteasca, in primul rand, pentru ca nu toti sunt pregatiti sufleteste la fel, nu toti semenii nostri au aceeasi rezistenta psihica. Criza trece, dar ce vom face cu psihozele acestea in masa, cu problemele psihice ale fratilor nostri, pe care nimeni la ora actuala nu le evalueaza si nu incearca sa gaseasca niste solutii pentru ele?! (…)

Cea mai serioasa problema dintre toate, pe langa dezastrul economic, este si aceasta de ordin psihologic. Pentru ca SUNTEM INTR-UN PLIN RAZBOI PSIHOLOGIC. Iar astfel de razboaie multi oameni le pierd, la nivel individual, chiar daca la nivel global, paradoxal, parca omenirea s-a mobilizat la un nivel fara precedent in istoria omenirii. (…) Dar de aici plecand, trebuie sa intelegem ca lucrurile acestea, daca nu sunt folosite corect de catre autoritati, ele pot degenera in alte si alte probleme. Nu poti sa privesti o societate numai la modul acesta, ca stai acasa si te-ai ferit de virus! Trebuie sa vezi si ca omul, stand acasa, nu stie ce sa faca. Si, din pacate, televiziunile si mass-media, in general, in zilele acestea, nu au luat o nota buna. Foarte multi oameni au nevoie de o altfel de abordare, o abordare a credintei, dar si sa vedem lucruri pozitive, de calitate, de educatie. [pentru moralul oamenilor]. Dupa toata nenorocirea aceasta, va trebui sa ne punem mai serios intrebarea: CE FACEM CU SEMENII NOSTRI MAI SLABI DECAT NOI? Daca nu cumva vrem sa facem [din lume] o turma de vite pe care sa o manam intr-o anumita directie…”

V-am scris aceste lucruri pentru a Vă conştientiza că suntem responsabili de drama unui popor de oameni hăituiţi şi depresivi. Nu avem voie, ca Biserică, să îngăduim acestui regim antihristic să lovească în comuniunea poporului român cu Hristos!

SUNTEM IN INCHISOARE, dar o inchisoare totusi mai usoara, pe masura noastra. Slava lui Dumnezeu! Dar daca stam aici inchisi si patimim, ne framantam, ne zbuciumam, ne zdrobim, daca suspinam si tanjim de dor – toate PENTRU NUMELE LUI, nu ne va ramane dator! VA VENI LA NOI! Daca suntem pregatiti sa ne impartasim, NE VA IMPARTASI EL, NEVAZUT. Am aceasta incredintare. Daca ne facem vrednici de a primi Lumina, tocmai prin plansul nostru dupa El, o vom primi in inimi cum n-am primit-o, poate, decat in primii nostri ani de credinta, in perioada harului dintai! Ne vom intalni cu El cand nici nu gandim, ca mironositele! Trebuie doar sa stam asteptandu-L si pandindu-I venirea, exact ca Fecioarele intelepte. Cred ca acea parabola a Saptamanii Mari este profetica mai cu seama legat de ceea ce traim noi azi. Acum e timpul sa ne umplem candelele. PRIVEGHEATI SI VA RUGATI!

Românii se pregătesc acum de un Paște care, peste două săptămîni, va avea loc cu bisericile goale. Cum situația în care ne aflăm aduce cu o recluziune forțată în care fiecare fierbe în suc propriu între patru pereți, analogia dintre noi și deținuții politici nu e deloc deplasată. Trăim o detenție la care sîntem siliți în numele protecției noastre. Sîntem protejați cu de-a sila, cu sîrguința cu care un părinte își oblăduiește niște copiii care sînt prea necopți ca să priceapă actul de binefacere la care sînt supuși.

Întrebat dacă ar trebui pusă problema unei recomandări legată de o restrângere a participării la acele slujbe din perioada de Paște, fostul șef de stat a declarat: “Categoric da. Și trebuie făcută din timp, anunțată, iar românii rugați să nu vină și dacă vin, anunțați că intră în carantină. Și Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă în diverse ocazii că este rațională și nu cred că nu se va găsi înțelegere la patriarh și la sinod și țineți cont că avem un patriarh extrem de pragmatic”.

Precedentul există deja. Să ne reamintim că recenta cedare a Patriarhiei la presiunile autorităților a fost însoțită de o campanie agresivă a unor influenceri, dintre care se distinge Andrei Caramitru prin agresivitate. În acel context, Caramitru a vânturat, invocând exemplul din Coreea de Sud,  inclusiv ipoteza-șantaj a consecințelor juridice, penale, imputabile clericilor și ierarhilor pentru imaginara răspândire a virusului. Nu este deloc exclus ca presiunile asupra Patriarhiei, cele care nu au fost vizibile public, să fi conținut și astfel de sugestii. 

Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranţei şi a respectării diversităţii se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane.

Iubiți frați și surori întru Domnul, încredințați mie, nevrednicului, ca fii duhovnicești, să luăm, cu toții, aminte, că vine ceasul – și acum este – când nu se mai poate trăi și cu lumea aceasta, și cu Dumnezeu. Nimeni nu poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu și lui mamona (cf. Mt. 6, 24). Că, iată, am ajuns să vedem împlinindu-se cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: în zilele din urmă vor veni vremuri grele. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de iubire, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei (2 Tim. 3, 1-5).

Îmi doresc din toată inima să găsim în această Înviere bucuria renașterii prin suferință așa cum și Hristos ne-a adus Învierea după răstignirea Sa. Și provocarea Paștelui 2019 pentru mine este ceea ce ne lipsește nouă: a renaște de bună voie, nu de nevoie! Iar pentru aceasta nu e nevoie decât să te uiți la ceilalți. Aș fi bucuros ca și cei care nu au suferit și o duc bine să-și ajute aproapele.

HRISTOS A INVIAT!

La Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim a avut loc sâmbătă, în jurul orei 14:30, minunea pogorârii Sfintei Lumini.

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea vieţii celei depline. Această bogăţie de viaţă o simţim întrucâtva în zilele Sfintelor Paşti. De ce, însă, nu dobândim acest duh de viaţă pe deplin? De ce, oare, pierdem şi puţinul acesta de-a lungul anului? Răspunsul este unul singur: pentru că nu suntem oameni ai Învierii. O privire onestă asupra vieţii noastre arată că, de cele mai multe ori, suntem creştini doar cu numele. Împlinim exterior, dacă împlinim, poruncile şi rânduielile bisericeşti, dar ne lipseşte adâncimea vieţii duhovniceşti. În mod formal aparţinem Bisericii, precum ramurile unui copac. Prin aceste ramuri nu mai curge însă seva dătătoare de viaţă, pentru că nu avem duh de pocăinţă, cuget smerit şi rugăciune fierbinte. Lipsiţi de roadele Duhului Sfânt – dragostea, bucuria, pacea, blândeţea –, devenim ramuri uscate, fără legătură reală cu viaţa copacului, adică a Bisericii. După cuvântul Scripturii, deşi trăim, suntem morţi, nu avem viaţă în noi înşine.

Iubite frate, iubită soră, trăim în vremuri în care iluziile se năruiesc una după alta. Mulți dintre înțelepți vorbesc despre lipsa de sens existențial a omului contemporan, despre starea de alienare în care trăiește și despre angoasa pe care i-o stârnește înstrăinarea tot mai mare pe care o resimte față de direcția în care merge lumea. Omul, în aceste vremuri tulburi, trăiește o criză spirituală, dar și socială și culturală a cărei cauză de profunzime este respingerea moștenirii sale creștine, adică respingerea fundamentului însuși pe care s-a clădit civilizația noastră europeană. Prin acest gest de respingere, omul își taie rădăcinile, își reneagă trecutul, își alterează prezentul și își refuză viitorul.

Grupul Psaltic Anastasios (Tg. Mureș) ***

Pentru mine, Învierea înseamnă triumful celor smeriți, lumina Adevărului care strălucește tuturor. Ziua în care ne vom înțelege fără cuvinte, vorbind în limba bucuriei.

Hristos, iubitul și preadulcele, smeritul nostru Domn, strălucind în lumina iubirii Sale în care vom putea privi și umbla, încredințîndu-ne că totul a fost adevărat. Iubirea nesfîrșită, cununa iertării și biruința blîndeții, strălucirea mucenicilor, lauda ierarhilor, bucuria preoților, slava celor milostivi. Îmi doresc ca toți să ajungem să o vedem. De aceea îi iert pe toți, pentru Înviere, și îi rog să mă ierte și ei pe mine, ca împreună să ajungem la Hristos, la această bucurie nesfîrșită, singura pentru care merită să trăim și să murim. Restul nu contează. Hristos a înviat!

A înviat Hristos! să ne îmbrace cu Cerul, haina cea fără de cusătură,
A înviat Hristos! să nu ne mai simtim niciodată fără oaspete în bătătura sufletului
A înviat Hristos! Urechea suspinelor și a bucuriilor noastre
A înviat Hristos! Mâna întinsă spre noi de dincolo de timp și de moarte!
A Înviat Hristos! Umărul plecat, capetelor noastre!

Să nu uităm de ce sărbătorim noi Învierea – nu iepurașul, nu cadourile, nu cumpărăturile, nu traficul de la intrarea din oraș – acestea sunt zero în fața Marii Sărbători a Învierii Domnului!

Haideți să învieze Domnul și în noi și să devenim și noi ca El!

Dacă taina fărădelegii se vădește și se strigă, cu nerușinare, de pe acoperișuri, dacă cel ce nedreptățește nu se sfiește să nedreptățească și mai mult, și dacă cel ce se spurcă, nu se rușinează să se spurce și mai mult și să-i mai spurce și pe ceilalți, atunci, de bună seamă, vremea este ca nici cel drept să nu se sfiască să facă dreptate și mai mult, și nici cel sfânt să nu se rușineze (de lumea aceasta ipocrită și grabnică la a judeca și a osândi) să se sfințească și mai mult. Că, iată, Domnul ne făgăduiește că va veni curând, să dea fiecăruia după cum este lucrarea lui.

Vremea este, frați și surori întru Domnul, a căuta să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor și lumii, și a îmbrățișa mai degrabă calea evlaviei, a smereniei și a fricii lui Dumnezeu, decât a ne potrivi cu acest veac și cu năravurile și obiceiurile lui pustiitoare și stricătoare de suflet, știind că, în măsura în care dorim după cele de Sus, Hristos Cel Înviat ia chip în noi și, în măsura plinirii poruncilor iubirii Lui, vom deveni fiii Celui Preaînalt. Astfel, Chipul lui Hristos Cel înviat va străluci pe chipurile noastre, și întreaga noastră ființă și viața noastră se vor umple de Harul Său și se vor înnoi nu doar la Paști, ci la fiecare Dumnezeiască Liturghie la care ne împărtășim cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Său Sânge, spre iertarea păcatelor și spre tămăduirea trupurilor și a sufletelor noastre. Trăind în acest fel, vom deveni cu toții fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai Învierii.

Cultură a morţii înseamnă să ignori prigonirea şi omorârea creştinilor din Orientul Mijlociu, pentru că noi europenii ne-am uitat, premeditat şi programat, rădăcinile creştine; cultură a morţii înseamnă toate atentatele teroriste islamice, care sunt minimalizate, corect politic vorbind, prin expresia „au fost provocate de musulmanii radicalizaţi”; cultură a morţii înseamnă să absolutizezi drepturile copiilor sau ale elevilor în defavoarea autorităţii neagresive şi a demnităţii spirituale ale părinţilor sau ale profesorilor, fără să iei în calcul că în felul acesta atât copiii, cât şi elevii, vor fi transformaţi în nişte fiinţe care ştiu doar să aibă pretenţii arogante, rupte de responsabilitatea faptelor; cultură a morţii înseamnă să nu ne doară sufletul pentru tinerii care îşi desfigurează viaţa prin consumul de droguri, prin accesul direct la pornografie, care are efecte toxice asupra curăţiei minţii şi a inimii, asupra frumuseţii relaţiei dintre un bărbat şi o femeie şi asupra calităţii duhovniceşti a lăuntricului, pentru că „multiplicarea dorinţelor” „conduce la o oboseală a voinţei, stare numită epuizarea eului” [Diacon Adrian Sorin Mihalache].

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Sâmbătă, în jurul orei 14:15 a avut loc la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim minunea pogorârii Sfintei Lumini.

Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne propriii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

Marţi seara, 11 aprilie 2017, au avut loc in sala Auditorium Maximum din Cluj-Napoca, o serie de cântări în cadrul unul program muzical intitulat ,,Patimile Domnului”. În cadrul acestuia au fost interpretate piese sobre interpretate de: Ceata “Sf. Ioan Valahul”, …

Pornind de la această mărturie pe care cei ce au auzit glasul păstorilor au dat-o, înțelegem și modul în care Dumnezeu ne cheamă să fim părtași lucrării Lui, să fim mâna Sa în creație până la sfârșitul veacurilor și, înviind lăuntric, trezindu-ne din neputințele grijilor de zi cu zi, să fim și pentru alții sprijin spre împlinirea celor rânduite din veac de Dumnezeu.

Să nu uităm că lumea are nevoie să se împărtășească de Învierea lui Hristos prin deșteptarea noastră. Să nu uităm că suntem aluatul care dospește frământătura lumii și destinul lumii depinde și de mărturia noastră. Să ne unim cu lumina Învierii și noi înșine să devenim fii și fiice ai luminii pentru ca lucrarea lui Hristos să se împlinească și prin noi. Mărturisind prin faptele noastre că Hristos a Înviat, nădăjduim că măcar unii dintre cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale se vor deschide spre primirea adevăratei Lumini.

România pare că se transformă, pe zi ce trece, într‑un mare laborator de reeducare a unor conştiinţe târzii, care ţin la o credinţă vetustă, întunecată, fără orizont, numită creştinism. Credinţă care vorbeşte despre Înviere şi nu numai despre legile naturale, despre persoana umană şi nu numai despre individ sau mase, despre milă şi nu numai despre eficienţă, despre buna tradiţie a umanităţii şi nu numai despre figuraţie ieftină pe Facebook, despre ierarhie a valorilor şi nu numai despre devălmăşie axiologică totală şi clisme psihanalitice de grup.

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece omenirea, sunt foarte multe spaţii de libertate şi adevăr, de bucurie şi pace lăuntrică. Şi aceasta nu departe de noi. Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păstrat neprihănirea, cât este posibil omeneşte. Sunt, de asemenea, oameni care au căzut adânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întunericul patimilor la lumina unei vieţi frumoase…