Liturghia care “tulbura” linistea publica: PLANGERE LA POLITIE PENTRU SLUJBA SONORIZATA LA BISERICA MANU CAVAFU (Bucuresti)

27-11-2011 1 minut Sublinieri

Supăraţi pe decibelii împrăştiaţi de instalaţia de sonorizare folosită în timpul slujbei la Biserica Manu Cavafu, mai mulţi locuitori ai sectorului 4 au chemat Poliţia Locală. S-a dat o sancţiune, dar cineva n-a vrut să se pună rău cu Cel de Sus. Poliţia Locală din sectorul 4 a fost alertată, după ce, în timpul slujbe, sonorul instalaţiei de amplificare a fost considerat deranjant de locatarii din jur. “De curând, au fost acolo poliţiştii locali, ca să aplice bisericii o amendă pentru tulburarea liniştii publice, a fost sonorul instalaţiei prea sus. Gândiţi-vă la situaţie: să nu tragi cumva clopotele prea tare şi nici să nu fie cântată Liturghia prea tare, căci deranjezi liniştea şi ordinea publică şi eşti amendat sau avertizat verbal de poliţist, potrivit legii”, povestesc enoriaşii. “Nu vreau să mai vorbesc despre asta. Oricum, s-a rezolvat”, ne-a declarat părintele paroh Sterie, de la Biserica Manu Cavafu.

Biserica are hramul Sfânta Treime şi este un monument istoric construit între 1815 şi 1817, în stil neobizantin. În timp, din cauza expansiunii urbane, biserica a ajuns “captivă” între blocurile de locuinţe, care se înalţă la doar câţiva metri de gardul împrejmuitor al lăcaşului de cult. În acelaşi timp, dată fiind popularea extrem de mare a zonei, enoriaşii care vin aici să se roage sau să aprindă o lumânare sunt extrem de numeroşi.

“Mie nu îmi vine să cred că s-a întâmplat asta. Nu-mi vine să cred! Păi, părintele poate să cânte şi Liturghia, şi Sfintele Taine, şi Erurgiile sau Utrenia cum doreşte, fiindcă în Casa Domnului se poate da muzica sau clopotul şi mai tare. Ce problemă este aici? Niciuna! Şi la balcoanele blocurilor sunt destui care dau manele la maxim şi nu se mai sesizează nimeni că aceia fac gălăgie: le e frică tuturor de scandal cu petrecăreţii, ne-a spus Gabriela Moisiuc, o enoriaşă care locuieşte la mică distanţă de biserică.

“Confirmăm că Direcţia Protecţia Mediului a Poliţiei locale Sector 4, care este fosta Direcţie de Inspecţie şi Control a Primăriei, a fost sesizată asupra zgomotului la o biserică de sector, provenit de la instalaţia de sonorizare folosită pentru slujba religioasă”, ne-a spus Cristina Popa, de la Serviciul de Presă al Primăriei Sectorului 4. Reprezentanţii Primăriei susţin că, până la urmă, s-a ajuns la o înţelegere amiabilă cu preotul respectiv, referitor la nivelul de decibeli care ar trebui rezervat pentru a aplica sancţiuni pentru enoriaşii care vin la slujbă.


Categorii

1. DIVERSE, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “Liturghia care “tulbura” linistea publica: PLANGERE LA POLITIE PENTRU SLUJBA SONORIZATA LA BISERICA MANU CAVAFU (Bucuresti)

  1. Cât de mult ne-am rătăcit de firescul nostru colectiv! Nu vreau să comentez prea multe acum în post acest subiect, deşi poate că ar trebui tratat acest subiect de teologi, însă postez doar câteva fragmente pe care le consider demonstrativele rătăcirii noastre colective:

    “La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau duminica şi desărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi lapoftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită deorice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cudangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe defabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şifarmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioaseori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice(unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ lapozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin deNola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părinteleGala Galaction că a găsit — aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost-pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstiriiNeamţu, Lângă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa dinrăzoare.
    (De la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri,lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi maimult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo degarduri şi maidane. Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândeţeapoporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereusuperioară celei a neamurilor agricole.)Mai erau — ţin bine minte — şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nuîndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind, tăgăduindu-ţipacea.

    Jurnalul Fericirii, pag.32

    Purtarea gardienilor la şerpărie e atât de rea, atmosfera atât dedramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de acută, perspectivele deîndelungată suferinţă atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la uncapăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltatăagitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântatnoroc. Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, eînţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.
    — Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.
    Jurnalul Fericirii, pag.40

    Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cât se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting. Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui — un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe; Clopote -şopote, Clopote-şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mângâietoare pătrunde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni, nuca vietăţi, numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei. Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţământul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă,o!, cât de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănânce între ele şi să fievânate.(În islamism tot omul e ţinut să fie, o dată în viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie să facă pelerinajul sfânt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare răspunde pentru toţi. Cam aşa şi noi.)
    Jurnalul Fericirii, pag.72

    REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE
    12 iulie 1912.
    Nicu-Aurelian Steinhardt se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie activ implicată în viaţa socială şi istoria României. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o mică fabrică de cherestea; în primul război mondial, ca ofiţer în armata română, este rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea militară”. Joaca şi prieteniile din lumea satului copilăriei, schimburile de vizite dintre familia sa şi familii aparţinând aristocraţiei culturale şi administrative, atmosfera sărbătorilor creştine îl apropie pe micul Nicu-Aurelian de ortodoxie. ,,Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei biserici«Capra» [din Pantelimon], de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…)Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”.

    Jurnalul Fericirii, pag.299

    Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita răbdării, în disperarea mea, simteam tortura sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o fortă – puterea satanei – din mine. O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credinţă. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămaşi între 1954 şi 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.
    Mărturisiri din mlaştina disperării, pag.10; vezi şi 319

    Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum? Niste sfredele legate unul de altul în pozitieverticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de launul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopoteadevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii săcoboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toatepărtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintelevase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprinslampa părintelui Antal care a strigat: „Veniti de luati lumină!”toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională adiaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât defrumoase ale utreniei Învierii.
    Amintiri din întuneric, pag.255

    Mama, care a rămas după citirea sentinţei să “sărbătorească” cu lacrimi amare primulpaşte fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o învierecutremurătoare. În liniştea primăvăratecă cântecul nostru părea că se revarsă dinadâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, culacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conştienţi ştiau că se celebreazărăstignirea României. Totuşi lacrimile care înfloreau unele din altele făgăduiau că Cel înviateste Izbăvitorul. Pentru noi era ca o promisiune că lisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare putereasă nu-L părăsim? Primii paşi erau hotărâţi. Dar următorii?
    Strgat-am catre Tine, Doamne.., pag.42

    Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea înacelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească: – S-a sfârşit! A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat înprimire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin.
    Întoarcerea la Hristos, pag.99

  2. da, pai ‘muzica’ a fost prea tare pentru ca si cei care nu au loc in biserica sa auda, sa particuipe intr-un fel. Deci, daca ar fi incaput in biserica, proabil nu ar fi fost nevoie de acesti “decibeli”. De unde rezulta prin urmare concluzia ca avem nevoie de mai multe biserici, iar dovada in acest sens este furnizata tocmai de asur-isti, care au reclamat.

    QED!!

  3. Stimati autori ai acestui articol, va rog sa intelegeti ca problema celor deranjati nu este sa distruga sau sa defaimeze vreo biserica! Este dreptul de a-si alege confesiunea si sa mearga la biserica aleasa. Nicidecum nu imi doresc sa ascult in casa mea o slujba nedorita, chiar de-ar fi de confesiunea aleasa de mine! Este un abuz psihic, si violarea dreptului de a alege, drepturi fundamentale! Nu este vorba de muzica sau altceva! Este vorba de BISERICA ce face PRESIUNI si STRES PSIHIC, lucru pentru care in tarile vestice se aplica pedepse penale! Nu disturbarea linistii publice ci impunerea unui ritual religios fara voia si acordul persoanei este aici subiectul discutiei. Asta este durerosul adevar ce pateaza imaginea bisericilor de azi si ar trebui sa inteleaga si Prea-Sfintii si Prea-Fericitii ca ei sunt doar SLUJITORI si INTERMEDIARI intre Dumnezeu si Om, nu sunt atotputernici si nu au nici un drept sa impuna cuiva ceva!Unde este Biserica ce ne invata binele, piosenia, dreptatea, corectitudinea, dragostea fata de semenii nostri, intelegere si respect?! Pai cum sa accept asememea invataminte daca insasi cei care mi-o soun fac contrariul?!!
    Am toata stima si consideratia fata de cei ce isi urmeaza chemarea si devin exemple demne de urmat, dar trebuia sa se faca si dreptate si curatenie in bisericile patate de goana dupa averi, faima, pozitii, impartirea banilor din cutia milei, netaierea facturilor la orice eveniment sau serviciu prestat caci oricum este avantajata biserica prin neplata taxelor, ceea ce nu este normal, fiind Persoana Juridica si firma privata! Nu este de stat!
    Va rog sa privit deci acest subiect ca atare si nu razboi impotriva crestinismului, caci crestini nu sunt doar ortodocsii din tara asta sau penticostalii care fac la fel! Fiti echidistanti daca vreti sa va numiti jurnalisti! Nu manipulati prin formulare tendentioasa…. Stiti foarte bine despre ce vorbesc!!! Cu stima si respect: Omul cu Drepturi

  4. Pingback: PRIMARIA CLUJULUI obliga Mitropolia sa REDUCA nivelul sonor din timpul SLUJBELOR BISERICESTI - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare