MAREA VIETII VAZAND-O INALTANDU-SE DE VIFORUL ISPITELOR… (Recomandari duhovnicesti, sugestii de lectura pe pagini ortodoxe 1- 9 octombrie 2010)

• Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: De ce n-a țipat Petru la ceilalți apostoli

(…) Singurul reper… sigur în toată această dezbatere (dincolo de invocatele opinii ale unor duhovnici mai mult sau mai puţin cunoscuţi) nu poate fi decât Hristos şi Evanghelia Sa. Evanghelie în care ne este relatat un episod din viaţa pământească a Domnului numit al “umblării pe mare”. În biserici îl puteţi auzi lecturat la duminica a noua după Rusalii (a se vede Matei 14, 22-33). La a patra strajă din noapte, adică undeva pe la orele trei ale dimineţii, în mijlocul unei furtuni cumplite care făcea imposibilă înaintarea corăbioarei în care se aflau ucenicii Săi, Domnul le apare mergând pe apă. Ceilalţi par a nu crede (şi nu puteau să se bucure) că a venit la dânşii Domnul în carne şi oase, însă Petru, năvalnic şi nerăbdător cum îi era felul, cere binecuvântare pentru a merge pe apă la Iisus. Numai că, în timp ce mergea pe apă cu ochii ţintă la Mântuitorul, la un moment dat, văzând vânturile şi valurile din jur, “s-a temut” şi a început să se scufunde.Cu alte cuvinte îşi mută privirea la furtună şi pierde nu doar contactul vizual cu Cel care este “Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6), ci pierde însăşi legătura directă cu Fiul lui Dumnezeu, cu puterea Celui care îl ţinea la suprafaţă.

Astăzi se întâmplă acelaşi lucru cu cei care, chiar şi din râvnă sau din dragoste prea mare pentru Hristos, ies din corabia Bisericii voind să se desprindă de cele ale lumii şi să ajungă mai repede lângă Domnul.Cât impetuozitatea acestui gest se face cu binecuvântare şi cât privirea este duhovniceşte îndreptată spre Mântuitorul,e posibilă minunea lunecării harice pe marea învolburată a smintelilor lumeşti. Dacă însă, la un moment dat, ne speriem de puterea demonică a unor vânturi care ne biciuiesc faţa şi ameninţă să ne cuprindă pământeasca noastră existenţă, dezlipindu-ne astfel privirea şi inima de Hristos, atunci începem să ne scufundăm.

Şi încă nici aceasta nu ar fi de o gravitate insurmontabilă. Că şi Petru, văzând că se scufundă, şi-a întors din nou privirea la Hristos, strigând din tot sufletul: “Doamne, scapă-mă!”. Problema intervine atunci când nu realizezi că spaimele tale sunt cele care te scufundă şi că soluţia e atât de simplă: reîntoarcerea la Hristos, punerea Lui în centrul vieţii noastre clipă de clipă. Astfel de oameni încep să se agite cu toată fiinţa lor, dând cu putere din mâini şi din picioare pentru a nu se îneca. Perorează împotriva tuturor pericolelor (reale sau nu) care ameninţă corabia Bisericii, convinşi fiind că singura soluţie este să purcedem la lupta cu toate drăcoveniile din lume. În loc să se transforme în rugăciune sfâşietoare către Domnul, strigătele lor se distorsionează în ţipete inflamate, acuzatoare către furtunile din lume şi către cei care nu fac la fel ca ei. E ca şi cum Petru, în loc să strige cu umilinţă pe Iisus, ar fi început să ţipe la ceilalţi apostoli şi ucenici să vină în apă alături de el şi să lupte cu furtuna.

Iar dacă ai înţelepciunea de a rămâne în corabia Bisericii, în loc să cobori în apele tulburi ale acestei lumi, cei care, din neatenţie, s-au trezit în mijlocul mării, te etichetează imediat drept un trădător, un laş, un apostat, un lipsit de har etc. Mai mult, ajung să creadă că ei sunt, în realitate în corabie, iar cei din corabie sunt doar nişte bieţi rătăciţi. Şi lansează ocări şi afurisenii, ignorând mâna pe care Biserica le-o tot întinde, ca o mamă răbdătoare şi cu o dragoste care “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7). Pentru că, nu-i aşa, doar “dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 8), nici măcar în marea agitată de ură şi de dezbinare a acestei lumi.

[ Cititi si: CU OCHII TINTA LA IISUS, PRIN MIJLOCUL MORTII ]

Dragos Dasca:

“Marea cea gânditoare”

Una din cele mai interesante scene din tabloul Judecății de Apoi, așa cum este înfățișat la Voroneț și la celelalte mănăstiri pictate în timpul domniei lui Petru Rareș, o reprezintă cea numită de iconografi: „marea cea gânditoare“. Așa cum a demonstrat Domnul Sorin Dumitrescu în cartea „Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc“, asamblul iconografic redă de fapt o secvență din Vedenia asupra Înfricoșatei Judecăți a Sfântului Nifon, episcopul Constanțianei (sec. IV). Reprezentarea iconografică a mării gânditoare este inspirată de paragraful în care Hristos Judecătorul li se adresează îngerilor: „Să mergeți la marea cea gânditoare ca să găsiți urmele domnului întunericului“. Ce înseamnă „marea cea gânditoare“? De ce Mântuitorul nu spune: „căutați-l în întunericul cel mai din afară“ sau „mergeți în adâncurile pământului“? Departe de a fi doar o metaforă, marea cea gânditoare reprezintă cea mai potrivită descriere a modului prin care lucrează duhurile întunericului.

Privind reprezentarea ei pe frescă, vedem cum în tabloul compozițional al mării gânditoare sunt incluse următoarele elemente: apa învolburată, o femeie care stă pe doi monștri marini și un octopod. Femeia, al cărei chip seamănă cu o zeiță antică, este personificarea rațiunii omenești – Athena. Cei doi pești uriași, monștri marini fac trimitere la versetele 26-27 din Psalmul 103: „Marea aceasta este mare și largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăți mici și mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea“. Se știe, balaurul, de fapt, este o trimitere la diavolul. Octopodul (caracatița) a fost inclus și el pentru a arăta că marea cea gânditoare nu personifică gândirea (care nu are nimic rău în sine) ci un mod greșit de a gândi.

În greaca veche termenul care desemnează, deopotrivă, caracatița și pe omul înzestrat cu iscusință este polytropos (M. Detiene, J.P. Vernant, „Vicleșugurile inteligenței“, ed. Symposion).
Problema e că această iscusință, în greacă, metis, nu este născută din spiritul dreptății ci este impregnată de viclenie. Ea se apropie de domeniul vicleniei nelegiuite, al minciunii perfide al trădării. Această inteligență se deghizează, își ia o înfățișare prin care își ascunde adevărata natură pentru a-l atrage pe oponentul său în capcană. Practic, omul caracterizat și lăudat de greci ca fiind înzestrat cu metis era un om apropiat de ceea ce am caracteriza astăzi ca fiind un om diabolic: mereu la pândă, iscoditor, nelimitat în vicleșuguri și stratageme. Metis – inteligența vicleană, falsifică realitatea. Un lucru deosebit de interesant îl reprezintă asocierea făcută de greci între omul „iscusit“ și caracatiță. Datorită supleței tentaculelor și polimorfiei sale, caracatița este aproape imposibil de prins: se ascunde în întunericul din cerneala pe care ea singură o secretă, întuneric de care se folosește fie pentru a amăgi victima, fie pentru a scăpa de adversar. Caractița reprezintă tipul unei forme de inteligență: polyplokon noema, o inteligență tentaculară.
Vietate piezișă, a cărei față nu este niciodată clar deosebit de spate, mergând în toate direcțiile și fiind propriul său întuneric, caracatița din pictura voronețeană simbolizează aceeași inteligență vicleană, alambicată, dibace în capcane și șiretlicuri ca cea a îngerului căzut – demonul care își mistifică propria ființă și rațiune pentru a atrage pe om în adâncurile gheenei. Femeia pictată în această scenă reprezintă chipul atrăgător și înșelător al înțelepciunii lumești, iar sofismele sale sunt tentaculele patimilor învăluite sub aparența binelui care îl atrag pe cel necredincios în abis.
Marea cea gânditoare desemnează o realitate demonică, marcată de duplicitate, polimorfie, politropie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că marea cea gânditoare este tărâmul noetic al părăsirii de Dumnezeu. Această mare este vie fiindcă este locuită: „apele patimilor din care crește marea tulbure și amestecată care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniștească“ („Capete foarte folositoare în acrostih“, 105). Vie, fiindcă „patimile sunt demonii“ (82). „Gândurile păcătoase, care sunt rațiunile demonilor“ (67) reprezintă substanța acestei mări. Cât timp permitem patimilor să ființeze în noi, iadul își potențează existența.

Crucea sau chemarea de a trăi “ca și cum nu” am fi ai acestei lumi
Erezia nevolniciei

• Ramura Inflorita: Ernest Bernea – Decalog (Meditatii filosofice)

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

(24.I.1984 – Bucureşti)
Meditatii filosofice, Ernest Bernea
Editura Predania

• Calauza ortodoxa: PARINTELE DIONISIE IGNAT: Dragostea – daca n-ai dragoste si ai uraciune, de-acuma esti de partea ispititorului
• Roman ortodox in Franta: Dumitru Staniloae: Omul fiinta care transcede timpul spre vesnicie prin nadejde si pocainta
• Formula As: Biserica “nebunilor”. Pr. RADU ILAS – “Tratamentul medical trebuie insotit de o terapie a sufletului”

Un bucovinean darz, luptator, cu trasaturi aspre, dar cu un suflet sa-l pui la rana – acesta este parintele Radu Ilas, preot la Spitalul “Prof. Dr. Alexandru Obregia” din Bucuresti – mai cunoscut ca Spitalul 9. Printr-o ravna exemplara si cu mult ajutor de Sus, dupa cum marturiseste, parintele Radu a cladit in curtea spitalului, chiar la iesirea spre Soseaua Berceni, o mandrete de biserica in stil bucovinean. “Am vrut sa aduc Putna in Bucuresti“, spune sfintia sa. Si asta pare sa si fi facut, caci sfantul lacas seamana izbitor cu biserica manastirii Putna.

Parintele Radu Ilas (n. 10 febr. 1957, Vicovu de Sus – Suceava) a primit cateva lovituri napraznice de la viata, despre care crede ca l-au pregatit sa devina preot de spital. Pe cand era foarte tanar, i-au murit ambii parinti. Pe urma, in 1982, i-a murit sotia, lasandu-l sa creasca singur doi copii. Nu s-a mai casatorit. La inceputul anilor 90, a lasat meseria sa de tehnician in proiectarea barajelor, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti si a devenit profesor de religie. In 1997, a absolvit Teologia, iar un an mai tarziu a fost preotit la biserica din Silistea Snagovului. Din 2003, este preot celib la Spitalul “Obregia”. In 2008, a obtinut titlul de doctor al Facultatii de Teologie din Cernauti, cu lucrarea “Misiunea Bisericii in scoala”. Spune ca a facut doctoratul la Cernauti, “mai mult ca sa am un document din capitala Bucovinei, decat pentru titlu”. Tot in 2008 a ispravit lucrarile la biserica spitalului si a sfintit-o. Crede ca prezenta preotului in spital este o necesitate absoluta, si cu atat mai mult intr-un spital de psihiatrie.

(…)

“Inainte, manastirile aveau bolnite, acum spitalele au biserici”

– V-ati gandit vreo clipa ca veti ajunge preot la un spital de psihiatrie?

– Nu, dar stim ca in toate este voia lui Dumnezeu. Si daca am fost numit preot aici, inseamna ca am ceva de facut. Chiar de la inceput, mi-am dat seama ca nu-mi pot indeplini misiunea daca nu am un lacas de cult, unde sa slujesc, sa ma rog pentru cei bolnavi si sa le alin durerile sufletesti. Cand am venit, exista un paraclis improvizat intr-o cladire de birouri, in care altarul era perete in perete cu o toaleta. In acest spital era nevoie mai mult decat oriunde de o biserica, pentru ca e vorba de un spital de psihiatrie. Psihia inseamna suflet, deci psihiatria se ocupa de o boala a sufletului. Cu perseverenta si credinta, am reusit sa conving conducerea spitalului sa-mi dea o cladire dezafectata, pe care am remodelat-o si am construit biserica pe care o vedeti, care are hramurile Sf. Daniil Sihastru – ca tot e dupa modelul Putnei – si Adormirea Maicii Domnului – pentru ca Spitalul “Obregia” a fost terminat de construit cu 80 de ani in urma, in aceasta zi de praznuire ortodoxa. Fac o paranteza.

De la Sfantul Vasile Cel Mare incoace, manastirile au avut pe langa ele bolnite. Acum, lucrurile s-au inversat, spitalele au in jurul lor biserici. Si cred ca e bine asa, pentru ca tratamentul medical trebuie insotit de o terapie a sufletului. Revenind, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am finalizat biserica in numai doi ani, 2006-2008. N-am fost cu mana intinsa la nimeni, dar am slujit des Liturghia si Dumnezeu mi-a trimis oamenii care sa ma ajute. Pot spune ca aceasta biserica a fost construita numai cu puterea rugaciunii.

– Cum e sa fii preot intr-un spital de psihiatrie?

– Trebuie sa fi trecut tu personal prin mari necazuri, asa cum mi s-a intamplat mie, ca nu cumva sa te copleseasca realitatea de aici. Pe urma, ca peste tot, trebuie sa pui mult suflet. Si nu in ultimul rand, trebuie sa intelegi natura spitalului. In alte state civilizate, teologul face parte din echipa terapeutica. Am reusit sa-i conving si pe medicii din acest spital sa fac parte din echipa lor. Si atunci lucrurile se simplifica, daca stii cu ce ai de-a face. Bolnavul vine in criza si primeste tratamentul medical. Dupa ce se linisteste, poti comunica cu el, in taina spovedaniei, si poti sa-i gasesti cauza bolii, daca stii sa o cauti.

“Cei care cred in Dumnezeu nu cad”

– Cum poate un duhovnic sa afle cauza unei boli psihice?

– Psihiatria este o stiinta foarte complexa si cu o paleta larga de diagnostice. Cand medicul pune diagnosticul, el stabileste un efect. Daca ii afla si cauza, atunci tratamentul este mai eficient. Dar e greu sa gasesti cauza. In unele cazuri, cum sunt cele de depresie, care duc la tentative de sinucidere, mie, ca preot, mi-e mai usor sa aflu ce a declansat boala. De pilda, o femeie parasita de iubitul sau de sotul ei poate intra intr-o depresie grava. Si, deseori, o astfel de femeie se deschide mai usor in fata duhovnicului decat a medicului. Oricum, cauza principala a bolilor psihice este lipsa de credinta. Cei care cred in Dumnezeu nu cad. Credinta inseamna si foarte multa lupta cu tine insuti, dar si un sprijin nevazut.

Credinta inseamna iubire neconditionata si jertfa si nimic din ce ti se intampla nu te mai sminteste, daca tu crezi, iubesti si jertfesti. Interesant este ca, dupa ce ajung in spital, foarte multi il cauta pe Dumnezeu. Intra in spital atei sau indiferenti si ies oameni intregi, cu dragoste de Dumnezeu.

– Cum isi manifesta credinta pacientii de aici?
– Eu fac slujba aproape ca la manastire. Slujesc Sfanta Liturghie de cel putin patru ori pe saptamana, si destul de des fac Sfantul Maslu. Si vin multi bolnavi. In ei lucreaza rugaciunea, dar si atentia de care se bucura din partea credinciosilor care vin din afara spitalului. Pentru ca, in mod evident, bolnavii care intra in pijamale in biserica se afla in centrul atentiei. Atunci ei nu se mai considera izolati, in afara lumii normale. Ii ajuta foarte mult acest sentiment. Ma bucur ca acum credinciosii care vin din afara spitalului au trecut peste prejudecati si stiu sa se comporte cu bolnavii. Acesti suferinzi au nevoie de atentie si de putina afectiune pentru a-si recapata echilibrul. Din pacate, la noi, romanii, functioneaza inca stigmatul pentru bolnavii psihic – un stigmat care, la inceput, era extins si asupra Bisericii. “Cum sa merg la biserica nebunilor?” – ziceau unii. Dar acela care a intrat o data la Sfanta Liturghie aici si i-a simtit puterea, revine. Si devine mai bun si cu semenii sai bolnavi.

“Pentru cei fara credinta, ma rog in biserica, nu la capataiul lor”

– Ati avut si momente delicate in slujirea pentru bolnavii de aici?

– Ei, da… Trebuie sa ai mult tact. In acest spital sunt si sectii de neurologie si de neurochirurgie. Si vin la mine rudele unor persoane care au sanse minime de supravietuire, ca la un vraci, sa fac o minune cu ei. Le descos atent pe neamuri si, daca pacientii nu au credinta, prefer sa le fac slujbele necesare in biserica. Daca o persoana fara credinta este grav bolnava si se trezeste cu preotul la capataiul ei i se poate face mai mult rau. Acea persoana se va speria ca este pe ultimul drum si s-ar putea sa faca un soc. In astfel de cazuri, fac Sfantul Maslu in biserica pentru bolnavul cu pricina si il ajut mai mult asa.

– De cand cu criza financiara globala, ati observat sa se fi inmultit numarul de bolnavi in spital si implicit in biserica sfintiei voastre?

– Nu am cifre, dar cred ca sunt mai multi. Foarte multi cedeaza la tensiunea pe care o exercita asupra lor datoria la banci.

Dar, cum am spus, numai cei mai slabi in credinta cad. Ceilalti au nadejde la Dumnezeu si merg mai departe.

– Ati vazut in aceasta biserica fapte minunate, cu bolnavii care au intrat sa se roage?

– N-as vrea sa ma hazardez si sa spun ca am asistat la minuni. Insa, primesc mereu multumiri pentru ca s-au insanatosit unii pentru care m-am rugat. Si am vazut oameni luminandu-se la fata cand le fac un Sfant Maslu. Dumnezeu lucreaza, nu eu.

 

• Cidade de Deus:

Istoricul mănăstirii athonite Sfântul Pavel

(…) Stareţul Partenie [cel care soseste astazi la Iasi, conducand delegatia greceasca ce aduce moastele Sfantului Maxim Marturisitorul, care vor poposi aici in urmatoarele zile, pentru pelerinii care se vor inchina la hramul Cuvioasei Parascheva, n.n. – vezi detalii aici]

În prezent mănăstirea are ca stareț pe părintele Partenie, care este de o bunătate și de o blândețe asemănătoare cu a părintelui Sofronie. Este din Kefalonia și a venit de tânăr în mănăstire. A avut cinci ani ascultarea de paracliser. Spunea că odată, după terminarea slujbei, a rămas singur în biserică și s-a rugat Maicii Domnului. Pe când se ruga, a ieșit o mireasmă foarte puternică de la icoana Maicii Domnului numită «Mirovlitisa» (adică Izvorâtoarea de mir),despre care se spune că a fost o perioadă în care a izvorât mir din piciorul Mântuitorului și din mâna Maicii Domnului, căci în acele locuri vopseaua este căzută de mulțimea mirului care a izvorât.

După multă rugăciune s-a dus la chilie să se odihnească. Pe când se afla pe pat, vede că se deschide deodată ușa chiliei și au intrat cinci soldați foarte negri și înfricoșați la vedere. Unul din ei se arăta a fi mai mare în grad. Când i-a văzut părintele și-a băgat capul sub pătură și a început să se roage la Maica Domnului, zicând: „Preasfânta mea Maică Mirovlitisa, ajută-mi!”.

Atunci, cel mai mare le-a poruncit celorlalți: „Luați-l și-l aruncați pe fereastră!”. Ceilalți patru l-au apucat fiecare de câte un colț de pătură și luându-l pe sus au deschis fereastra și l-au trecut afară, ținându-l în aer. Până jos sunt aproape 100 de metri. Cel mai mare striga: „Aruncați-l, aruncați-l!”, dar ceilalți răspundeau: „Nu putem, că nu ne lasă Maica Domnului Mirovlitisa”. După un timp l-au băgat din nou în chilie și l-au aruncat pe pat. Apoi sărind cu toții pe fereastră s-au făcut nevăzuți. Aceste lucruri le povestea starețul cu lacrimi în ochi.

Odată, starețul avea probleme la un ochi și trebuia să meargă la operație, dar cu o zi înainte, pe când se închina la icoana Maicii Domnului i-a căzut din ochi ceva ca un bob de orez și i s-a vindecat ochiul. Altădată, pe când se afla în spital i s-a arătat Sfântul Pantelimon. Atunci starețul i-a zis părintelui Sava, care se afla cu el: „Părinte, uite a venit Sfântul Pantelimon!”. Dar părintele Sava, nevăzând nimic, a crezut că i s-a nălucit din cauza bolii. Starețul, înțelegând că părintele Sava nu vede nimic, a tăcut și el.

Părintele Partenie a avut și ascultarea de pădurar timp de 10 ani. Avea sub grijă și Schitul românesc Lacu. Venea aproape în toate duminicile și sărbătorile la slujbă, la biserica mare a schitului, fiind mult mai aproape decât Mănăstirea Sfântul Pavel. Ne spunea de multe ori: „Ei, părinților! Ce slujbe frumoase am prins eu la Schitul Lacu! Îmi curgeau lacrimile când le ascultam. Erau pe atunci în jur de 60 de călugări, printre care și cântăreți foarte buni”. L-am întrebat într-o zi:

– Părinte stareț, care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața de călugărie?

– Părinte, știi care a fost perioada cea mai frumoasă? A fost aceea când am fost sub ascultare. Chinurile au început de când am intrat stareț, dar totuși, cu harul lui Dumnezeu sunt și aici bucurii.

În ultimii ani starețul se duce în Postul Crăciunului la Kefalonia și la Atena și mărturisește fiii duhovnicești pe care îi are. Odată mi-a spus:

– Să vezi, părinte, cât de adevărat este cuvântul Evangheliei care zice: una dai și zece îți dă Dumnezeu. Să vezi ce mi s-a întâmplat când am fost la Atena. Vine o creștină și-mi zice: „Părinte, sunt deznădăjduită, îmi plouă în casă și nu am cu ce să o repar”. O întreb: „De câți bani ai nevoie?”. „Meșterii mi-au cerut o sută de mii”, îmi zice ea. Atunci scot și îi dau 120 de mii, după care a plecat. A doua zi trebuia să luăm avionul și să ne întoarcem la Tesalonic. Cu puțin timp înainte să plecăm, vine o femeie la mine și-mi spune: „Părinte, vreau să mă spovedesc”, îi zic: „E târziu, nu mai am timp căci pierd avionul”. Ea îmi zice că nu mă lasă să plec dacă nu o spovedesc. Atunci am primit-o și așa pe scurt s-a spovedit și înainte de a pleca mi-a dat un plic bine legat și destul de greu, zicând: „Părinte, vreau să dau și eu ceva pentru mănăstire”. Am luat plicul și în grabă am plecat, să nu pierdem avionul. Când am ajuns la Tesalonic și ne-am liniștit la conacul mănăstirii, îi zic părintelui care era cu mine: „Deschide, părinte, plicul acesta să vedem ce este în el”. Erau 35 de lire de aur. Vrând să văd ce sumă însemnau acești bani de aur, l-am trimis pe părintele să se intereseze. Erau un milion două sute de mii. Atunci mi-am adus aminte de banii care-i dădusem și m-am minunat când am înțeles că Dumnezeu îmi dăduse de zece ori mai mult. Și așa s-a împlinit cuvântul Evangheliei.

Să dea Bunul Dumnezeu să trăiască cât mai mult, căci este de folos la toți care-l cunosc și-i ascultă sfaturile înțelepte și pline de har.

De vorbă cu Părintele Partenie de la Athos

Părintele Partenie este de 36 de ani stareţul mânăstirii athonite ctitorite în secolul 10 de Sf. Pavel Xiropotamitul. În această mânăstire sfinţia sa a intrat ca frate la vârsta de 21 de ani. Acum este cunoscut, iubit şi respectat nu numai în Sf. Munte, ci în întreaga Grecie, având nenumăraţi fii duhovniceşti, între care mai mulţi ierarhi. Gheronda Partenie a rămas un om de rugăciune, smerit şi care preţuieşte tăcerea, cu adevărat un stareţ întocmai bătrânilor de odinioară.

La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, anul acesta, la hramul Cuvioasei Parascheva, sfinţia sa va veni la Iaşi împreună cu alţi câţiva părinţi şi vor aduce la închinare mâna cea dreaptă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, odor de mare preţ care se păstrează de secole în Mânăstirea Sf. Pavel. Aceste sfinte moaşte, de altfel singurele care ni se păstrează de la Sf. Maxim, sunt aduse întâia oară în România. Şi tot întâia oară o delegaţie athonită este invitată să participe la sărbătoarea Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Părinte stareţ, v-aţi născut în insula Kefalonia, din vestul Greciei. Vorbiţi-ne puţin despre copilăria sfinţiei voastre, despre vremurile de atunci.

Sunt dintr-o familie de oameni simpli cu opt copii. Părinţii mei s-au străduit să ne ţină pe calea cea dreaptă. De aceea pot să spun că am fost o familie de buni creştini. Tatăl meu s-a mutat la Domnul la 86 de ani, iar mama la 92. El era un om aspru, dar foarte moral. Şi foarte riguros în ceea ce priveşte tradiţiile. Mama era o oiţă a lui Dumnezeu. Şi nu pentru că e mama mea spun, dar în mijlocul lumii trăia ca o călugăriţă.

Eu sunt născut în 1931. Deceniul 1940-1950 a fost pentru Grecia o otravă, căci după ce s-au retras nemţii şi italienii, au venit comuniştii, războiul civil… Multe rele şi multe crime. De atunci s-a întors lumea cu susul în jos. De atâtea rele şi atâtea păcate oamenii ajunseseră nişte nefericiţi, ajunseseră de plâns.

Apoi, încet-încet, Grecia şi-a mai revenit cât de cât, a urmat vremea asta de pace, dar acum lucrurile au ajuns cu mult mai rele decât după cel de-al doilea război mondial. Acum avem globalizarea. Nu mai contează nici tradiţii, nici Evanghelie, nimic, au nivelat totul… Şi Dumnezeu să ne păzească, pentru că lumea a suferit mult şi o să sufere în continuare.Noi avem nădejdea noastră în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în sfinţii noştri. Aşa cum merg treburile, însă, va fi din ce în ce mai rău.

Cum aţi hotărât să îmbrăcaţi haina monahală?

Cred ca a fost voia lui Dumnezeu să fac lucrul acesta. Aşa cum mama mea mă învăţase, făceam rugăciune către Maica Domnului. Îmi spunea: „Să te rogi Maicii Domnului să te ajute să devii un copil bun!”. Mă învăţa să mă păzesc de felurite păcate şi ce mă sfătuia mama, aceea şi făceam. Când aveam 16 ani, mă rugam Maicii Domnului să mă ajute să găsesc ceva de muncă, să-mi ajut familia. Nu pentru mine vroiam, pentru că nu mă deranja dacă eu trăiam mai strâmtorat, dar ţineam mult la familia mea. Deci asta era rugăciunea mea: să mă ajute Dumnezeu să găsesc ceva de muncă şi să fiu un copil bun, să mă ferească de păcate. Şi făceam anume această rugăciune după 12 noaptea. Aveam această rânduială: de la 12 noaptea la 12 şi jumătate, şi uneori chiar până la 1, citeam din cărţile Sfinţilor Părinţi, apoi îmi făceam rugăciunea.

Odată, pe când îmi făceam rugăciunea, n-am mai ştiut ce să spun şi am zis: „Maica Domnului, n-am ce să spun altceva, dar tu ştii mai bine ce trebuie şi, de vreme ce tu ştii mai bine, asta să mă ajuţi să fac!”. Am făcut metanie, mi-am însemnat perna cu semnul sfintei cruci şi, îndată cum m-am aşezat să mă culc, am auzit din icoana Maicii Domnului de lângă pat: „Tu călugăr ai să te faci!”. Eu nici măcar n-aveam habar ce înseamnă a fi călugăr. Am rămas nedumerit. Era o voce de femeie, dar o voce minunată, paradisiacă. A doua zi, am făcut aceeaşi rugăciune, cu aceleaşi cuvinte către Maica Domnului. Apoi, m-am aşezat în pat şi până să adorm stăteam cu ochii deschişi să văd: se mai întâmplă ceva? Şi numai ce aud din nou: „Copilul meu, ţi-am spus, tu călugăr ai să te faci!”. M-am ridicat şi m-am uitat prin jur. Nu era nimeni şi nu puteam să-mi explic cine vorbise. Acela a fost începutul meu către viaţa călugărească, deşi eu nici nu mă gândisem vreodată la aşa ceva. Aveam duhovnic, mergeam la biserică, mă spovedeam regulat, mă împărtăşeam şi încet-încet a venit această mare dorinţă, iar la 21 de ani am venit la mânăstire. De la 17 ani vroiam să vin, însă noi eram o familie numeroasă şi tata nu putea să ducă toată casa singur, aşa că am aşteptat să se întoarcă fratele meu cel mare din armată.

Am venit aici, la mânăstire, în 1954, de Bobotează. Mi-a plăcut mult mânăstirea, părinţii. M-a odihnit locul şi l-am îndrăgit. Şi de-atunci până astăzi ne luptăm. Avem nădejde în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Chiar dacă suntem păcătoşi, ne rugăm Doamnei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, să ne ajute să ne mântuim şi să nu pierdem raiul.

De 36 de ani sunteţi stareţ. Care e cel mai greu lucru pentru un stareţ?

Cel mai greu lucru este să fii stareţ! Şi cel mai uşor şi mai bun lucru este ca cineva să fie sub ascultare. Stăteam odată şi mă gândeam cum de-am trecut atâţia ani? Şi mi-am dat seama că asta n-a fost izbândă omenească ci ajutorul bunului Dumnezeu. În toate nevoile noastre Maica Domnului ne ajută în modul potrivit. Altfel nu putem să o scoatem la capăt. E foarte greu, foarte greu…

Schitul Lacu ţine de Mânăstirea Sf. Pavel. Părinţii de acolo vă iubesc pentru că ştiu că aţi avut un rol hotărâtor în salvarea schitului.

Când eram tânăr, aveam ascultarea de pădurar. Şapte ani am avut ascultarea acesta şi din această ascultare am fost ales stareţ în 1974. Era o ascultare foarte grea. Nu exista drum, ca acum. Mergeam la căsuţa din pădure numai pe jos sau cu mularii. Pe atunci, prin 1966-70, Schitul Lacu începuse deja să se ruineze. Mai erau numai vreo 6-7 părinţi. Mi-i amintesc pe părintele Ilie, părintele Pafnutie, părintele Nicolae, părintele Efrem duhovnicul, părintele Macarie duhovnicul… şi mai era un părinte Arcadie… şi un părinte Ignatie, zelotist. Mă uitam la schit cum se pierde şi plângea inima în mine. Erau unii părinţi de prin mânăstire care mergeau la casele pustiite ale schitului şi mai luau lucruri de pe acolo. Eu niciodată nu am luat nimic. Mi se rupea inima. N-aş fi putut să iau ceva de acolo. Şi aşa Schitul Lacu s-a pustiit cu desăvârşire. N-a mai rămas nici un vieţuitor. Nimeni. Ultimul a fost un diacon, Neofit, care, rămas singur şi nemaiputând să se îngrijească, a venit la mânăstire şi a trăit aici 5-6 ani, până la sfârşitul vieţii.

Ştiu că aţi făcut nenumărate intervenţii, ani la rând, către Patriarhia Ecumenică, să se îngăduie repopularea schitului cu monahi români.

După foarte multe străduinţe, multe, multe străduinţe şi multă luptă, încet-încet s-a reuşit şi au venit din nou părinţi. Personal l-am rugat pe Patriarhul Bartholomeu. Cu multă durere în inimă l-am rugat să aprobe să vină iarăşi părinţi români. Şi, cu ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Dimitrie, s-a reuşit. Acum, când mă duc în Schit îmi saltă inima de bucurie. Sunt monahi, sunt preoţi, se face Sf. Liturghie… Ce lucru bun! Ce lucru bun!

Eu îi iubesc nu numai pe ei, pe părinţii din Schitul Lacu, ci pe toţi din Sf. Munte, pe toţi care se roagă. Pentru toţi fac rugăciune ca să se păzească locul acesta, pentru că este un loc unic în lume.

Am avut bucuria să remarc aici, în mânăstire, un paraclis închinat Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Este sigurul altar închinat lor în Sf. Munte. Cred că este şi singurul paraclis din Sf.Munte care are hramul unor sfinţi români. Cum v-a venit acest gând?

Sf. Constantin Brâncoveanu este între ctitorii mânăstirii noastre. Cu banii trimişi de el s-a reconstruit toată aripa de vest a mânăstirii şi paraclisul cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. A fost unul dintre marii sprijinitori ai mânăstirii noastre.

Aţi fost invitat şi veţi aduce anul acesta la Iaşi moaştele Sfântului Maxim Mărturisitorul…

Mare sfânt, Sf. Maxim! L-au chinuit mult. I-au tăiat mâna. I-au tăiat limba. Mare mărturisitor! Zice Domnul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Acesta este Sf. Maxim. Mare sfânt!

Eu cred că acest pelerinaj este ceva bun. Va rodi ceva bun. Din vechime mânăstirea noastră a avut strânse legături cu Moldova. Am hotărât să acceptăm invitaţia şi să venim în România pentru că ştim că România este unul dintre statele balcanice care ţine Ortodoxia. Oamenii sunt buni şi se vor folosi mult. Noi vom face această osteneală, dar şi noi ne vom folosi, şi ceva bun va ieşi din acest drum. N-am avut în vedere decât folosul duhovnicesc al creştinilor din România. Deşi eu sunt în vârstă şi nu mai sunt de călătorii şi de drumuri lungi, pentru că ÎPS Teofan ne-a chemat cu atâta dragoste şi cu atâta stăruinţă, de aceea mergem. Şi mergem cu bucurie.

Ne bucurăm şi noi mult şi vă aşteptăm cu nerăbdare la Iaşi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă, Ţie Dumnezeule!

autor: Silviu-Andrei VLĂDĂREANU

• Ortodoxia prin ochii mei: CUV. PAISIE: Rugaciunea care nu se face cu inima, este numai pentru noi, numai pentru a ne odihni gandul nostru ca ne rugam

– Parinte, noi facem rugaciune, dar de ce oare mintea noastra hoinareste incolo si – ncoace?

– Pentru ca este o rugaciune fara durere! Pentru a ne ruga cu inima, trebuie sa ne doara. Precum atunci cand ne lovim la mana sau in alta parte, mintea noastra se duce in locul unde ne doare, tot astfel, pentru a se cobori mintea in inima, trebuie ca inima sa ne doara.

• Apostolat in Tara Fagarasului: Omul a ajuns să valoreze mai puţin decât un câine sau un vrej

Auzim tot mai des şi în România de drepturile animalelor. Şi e un lucru bun, pentru că omul, căruia i-au fost încredinţate animalele spre a se folosi de ele, dar şi a le îngriji ca un părinte, abuzează adesea de calitatea sa de „stăpân”. Pornind de la o premisă bună, ajungem însă parcă tot mai des să iubim mai mult animalele decât oamenii. Nenumărate familii cresc în locuinţele lor animale domestice, cu o alimentaţie şi îngrijire de invidiat pentru mulţi săraci, dar dacă e vorba de a creşte un copil găsesc multe motive pentru a nu o face. Nenumărate doamne retrase la pensie îşi iubesc la nebunie animăluţele de apartament, dar când e vorba de a avea puţină înţelegere şi acceptare pentru un vecin, sursa de iubire seacă instantaneu. Poate că nu ar trebui să ne mire aceste tendinţe de depreciere galopantă a omului, din moment ce şi mai marii lumii desconsideră tot mai mult persoana umană, lucru foarte vizibil din războaie, industrializare şi poluare sau chimicalizarea alimentelor. Despre această devalorizare tot mai accentuată a persoanei umane ne-au vorbit acum multă vreme şi Cuviosul Paisie Aghioritul (în anii 1990), dar şi Episcopul Nicolae Velimirovici, în contextul primelor două războaie mondiale. Cuvintele lor, chiar dacă adresate altor popoare ortodoxe (grecii şi sârbii) sunt mai actuale ca niciodată(…)

• Blogul lui Vasile Calin Dragan:

Sf. Nicolae Velimirovici: Pilda celor trei măsuri de făină și a celor zece drahme

Sf. Nicolae Velimirovici: “Și atunci am înțeles de ce inima mea a obosit și nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale”

Sf. Nicolae Velimirovici: „Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni”

Sf. Nicolae Velimirovici: „Am descoperit că întreaga cugetare a minții mele nu se înalță la nimic altceva decât la construirea de structuri fragile din umbre fragile”

Manuscris al Sf. Nicolae Velimirovici în facsimil

Mitropolitul Antonie al Surojului: „Rezolvând o problemă, o rezolva și pentru bunica sa, pentru bunicul sau, pentru străbunicul său și pentru părinții săi.”

• Lumina de Banat:
  

Întâlnirea lui Dan Lucinescu cu părintele Arsenie Boca : Mărturii din temniţele comuniste

Seara zilei de 6 octombrie a fost marcată de întâlnirea tinerilor studenţi cu dl Dan Lucinescu, care a susţinut conferinţa “Întâlnirea mea cu părintele Arsenie Boca şi mărturii din temniţele comuniste”. Evenimentul a fost organizat de ASCOR – filiala Timişoara în colaborare cu Fundaţia Creştină “Părintele Arsenie Boca”. Dan Lucinescu a luptat pe cale intelectuală împotriva regimului comunist din România, fiind arestat încă de pe vremea studenţiei şi acuzat de crimă împotriva ordinii sociale, delict de uneltire, instigare contra ordinii sociale, colportare de materiale interzise. Timp de 15 ani a fost întemniţat în închisorile de la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. De asemenea, a trecut prin “reeducarea de la Piteşti”, fiind victimă a cruzimii din această închisoare. Conferinţa a avut două părţi: în prima parte Dan Lucinescu a povestit despre întâlnirea domniei sale cu părintele Arsenie Boca şi alte episoade legate de persoana părintelui. În cea de-a doua parte, scriitorul a expus experienţa inumană trăită în temniţele comuniste.

Amintiri despre părintele Arsenie

La începutul conferinţei, Dan Lucinescu a felicitat publicul timişorean prezent pentru faptul că Timişoara este un oraş erou, care a dat mulţi oameni de valoare. Întâlnirea sa cu părintele Arsenie a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu. Numele părintelui Arsenie nu a însemnat nimic deosebit pentru el la acea dată. Mai mult, în momentul în care părintele vorbea pelerinilor adunaţi la mănăstire, gândea în sine că acel om ar putea fi un impostor. Mare i-a fost surprinderea când părintele Arsenie, la terminarea cuvântului de învăţătură, a venit direct la el prin mijlocul mulţimii spunându-i: “Ei, Dane, sunt un impostor sau nu?”. Aceste cuvinte au lovit precum un fulger sufletul studentului, încât, mărturiseşte scriitorul, îi era teamă să nu-i vină vreun gând rău, căci părintele l-ar fi descoperit. Impactul părintelui asupra sa a fost precum o iluminare, mărturiseşte autorul. Părintele Arsenie era îmbrăcat într-un veşmânt alb şi purta o curea cu simboluri creştine specifică monahilor. Privirea sa ca de foc şi chipul impresionau pe cei care veneau la el; milita pentru înscrierea pe o “rază creştină” a oamenilor, dorea să arate splendoarea căii lui Hristos. Iubea pe toţi care veneau la el. Era un om modest, tolerant, nu avea nimic inchizitor în el, nu ameninţa cu iadul; primea pe fiecare şi vorbea părţii bune din om; era afectuos, vesel.

Nu a simţit nimic în timpul cât a fost bătut

În temniţele comuniste, Dan Lucinescu a avut de îndurat multe suferinţe, în acel “concert de iad” organizat de comunişti.

El şi colegii de suferinţă au fost duşi într-o cameră la -14o C, unde torţionarii sperau că vor muri; a fost bătut la tălpi, lovit cu bestialitate peste corp. Vestimentaţia lor era compusă din zdrenţe care miroseau foarte urât. Cu toate acestea, mărturisitorul a spus că nu a simţit nimic în timpul cât a fost bătut. O putere de sus l-a ajutat să treacă prin toate momentele grele. Toate experienţele din temniţe au fost consemnate de scriitor în cartea sa “Jertfa”.

La sfârşitul conferinţei, cei prezenţi au fost îndemnaţi părinteşte să citească cărţile literaturii de detenţie, căci sunt “purificate prin suferinţă”; să calce pragurile mănăstirilor Brâncoveanu şi Prislop, locuri binecuvântate de prezenţa părintelui Arsenie.

• Adevarul: Mărturiile incredibile ale victimelor închisorii de la Piteşti
• Cristian Stavriu:

Când va veni sfârsitul lumii?…. P.Ambrozie

Cauza necredintei este una!… P.Ambrozie

Cum alungăm pe Dumnezeu de lângă noi!… Sf.Teofan Zăvorâtul

Cum să privim femeile!… Sf.Teofan Zăvorâtul

Suntem crestini falsi, căldicei si umblam pe căi gresite!… Arh.Simeon Kraiopoulos

Cum să ne punem viata în mânile lui Dumnezeu!… Arh.Simeon Kraiopoulos

Pentru siguranța sufletului!… Arh.Simeon Kraoipoulos

Oricât s-ar vindeca o stare bolnăvicioasă, în cele din urmă ceva din ea tot rămâne, atât din perspectivă psihologică cât și duhovnicească. Ce rămâne, însă, rămâne spre binele omului, spre binele sufletului. Cel care a petrecut o viață în stări bolnăvicioase, în complexe de inferioritate este chinuit, este îndurerat, este stresat. Dacă s-ar izbăvi definitiv, fără să-și dea seama, s-ar afla la cealaltă extremă care l-ar duce la pierzare. Dumnezeu îngăduie chinul, pentru a-l smeri pe om și a nu risca să piardă vindecarea și starea duhovnicească pe care i le dăruiește Dumnezeu.

 

Toate lucrurile negative din viața noastră sunt binecuvântări!…Arh.Simeon Kraiopoulos

Dumnezeu ne ,,imobilizează” pentru a ne mântui!…Arh.Simeon Kraiopoulos

Despre Suferinta Asumată!…IPS Bartolomeu Anania

• Crestinortodox.ro:

Fericirile din Sfanta Scriptura

Vai-urile din Sfanta Scriptura: Vai tie, celui…

In marea lor parte, “vai”-urile sunt o judecata mai inainte de Judecata finala, a tuturor acelora inrobiti de pacate si robi lumii. Acestea nu au rolul de a batjocori, de a jigni si de a arunca cu noroi in cei carora ele le sunt adresate, ci mai ales pe acela de a-i speria, de a-i face sa constientizeze caderea in care se afla si de a-i intoarce spre pocainta (…)

Anul 2012 va fi sfarsitul lumii?

Pentru omul din zilele noastre nu mai conteaza ce spune Biserica, pentru ca ia de bun ceea ce spune cel despartit de ea. Desi Biserica afirma ca “de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal“ (Mt. 24, 36), sunt din ce in ce mai multe persoane care spun ca 21 decembrie 2012 este data precisa in care va avea loc sfarsitul lumii. Care este argumentul pentru aceasta data?

Este mai tarziu decat crezi…

Batranetea

Singuratatea

Telefonul mobil si inselarea zilnica

Diavolul se ascunde in detalii

Ceva mai mult… cer altora

 

• Mergand, invatati toate neamurile (Predici audio):

LECTURA DIN CARTEA MITROPOLITULUI ANTONIE, “TAINA IUBIRII” – “NEVOINŢA IUBIRII”

Cuvânt al Sfântul Ioan Xiphilinos la Învierea fiului văduvei din Nain

Predică a Sf. Grigorie Palama la Evanghelia din Duminica a II-a a Sf. Apostol Luca

Cuvânt al lui Ilie Miniatis, Episcop de Kalavrita – Cum trebuie cinstite sărbătorile

Învătătură la Parabola semănătorului a Sf. Nou Mucenic Cosma Etolianul

• Marturie crestin-ortodoxa:

Predici rostite la Duminica a XIX-a după Rusalii (a iubirii vrăjmașilor) –

Cateheza “Acoperământul Maicii Domnului” cu Sorin Dumitrescu – 30.09.2010

• Familia Ortodoxa: Mult har se ascunde în inocenţa sufletului fiecărui copil
• ASCOR Basarabia: Amintirile unui mort despre viaţa de apoi

***

• Claudiu Tarziu: Oreste teologul

• Laurentiu Dumitru: Oreste, compasul si omofoarele
• Logos: Duma de Stat de la Moscova restricţionează publicitatea pseudo-”vindecătorilor”
• Gigel Chiazna:

Neagu Djuvara: vom fi minoritari în ţara noastră

Lenin, avortul si malthusianismul

• Ion de la Chiuiesti: O dragoste mantuitoare

• Pelerin Ortodox:

 

Conferinţa Consiliului Mondial al Bisericilor continuă la Palatul Patriarhiei

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: SĂ NU VĂ PIERDEŢI COMOARA!

POMENIREA DE 40 DE ZILE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA. FRAGMENTE DIN OMILIILE ROSTITE

SĂRBĂTOAREA MĂNĂSTIRII SFINTEI CRUCI LA IERUSALIM (FOTO)

• Theologhia: Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat poziţia delegaţiei ruse trimise la Viena la întâlnirea Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic Catolic-Ortodox