Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună

4-12-2019 6 minute Sublinieri

Despre naivitate

I.C.

Citind și recitind cuvintele Scripturii mă intrigă tot mai mult felul în care cei din vechime erau dispuși să își dăruiască încrederea lor în situații, pentru noi, cei de azi, absolut de neînțeles. Pornind de la chemarea apostolilor, în care îi vedem pe Petru, Andrei, Iacob, Ioan, și apoi și ceilalți, lăsând totul în urma lor: casă, masă, familie, meserie, ce-or mai fi având și urmându-l pe cine? Un cvasi Necunoscut, Unul care nu le-a promis nimic decât că vor deveni „pescari de oameni”. Nu e o nebunie? Apoi, mai târziu, femeia de la fântâna lui Iacob (Ioan, cap. 4), cea care avea să devină sfânta Fotini, află pe același Necunoscut care îi spune că îi va da să bea o apă după care nu îi va mai fi sete niciodată, ci mai mult, „se va face în ea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”. Femeia ce îi spune? „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” În logica noastră, asta ar fi adus pe buze, în cel mai bun caz, un zâmbet subțire și o clătinare de cap. Cine a mai auzit despre o apă care, odată băută, stinge setea pentru vecie? Doar biologia ne spune cum funcționează treaba cu apa în organism, nu știm noi? Bine, fie, era o femeie săracă cu duhul, dar această femeie se întoarce în cetate și le spune celorlalți: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Acum, cunoaștem că femeia nu era tocmai un model de urmat, cu cinci foști bărbați și cu un iubit, dar culmea, oamenii o cred! O fi fost prima oară o nebunie, dar asta e deja o nebunie generalizată, căci „mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” Probabil că „înțelepții” veacului de acum ar vedea în întâmplarea de față un fel de psihoză în masă, mai ales că femeia era și ea un „nimeni”. Cum să crezi așa, fără dovezi, doar pe baza cuvântului unui nimeni? Naivitate? Sfântă naivitate.

Ce spune DEX-ul despre naivitate? „Lipsă de experiență, de artificialitate, de prefăcătorie; credulitate, nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist.” Mărturisesc că am avut un sentiment amestecat citind toate aceste definiții și am încercat să le împart în două cete. Prima: „Lipsă de artificialitate, de prefăcătorie; nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”, față de care am simpatie, și a doua: „Credulitate; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist”, față de care am antipatie. În folosirea zi de zi a cuvântului „naivitate” regăsim sensuri din ambele cete, în funcție de ce vrem să accentuăm.

Revenind la femeia de la fântâna lui Iacob, aș zice că naivitatea ei și ai locuitorilor cetății e din categoria simplității (nu simplismului), a sincerității și a lipsei de prefăcătorie. De aceea Îl acceptă cu bucurie pe Hristos și chiar îl roagă să rămână la ei. Hristos s-a regăsit în ei și ei în Hristos. Or fi fost păcătoși și ei? Cu siguranță, ca toți oamenii, cum era și femeia, dar nu asta e relevant în fața lui Dumnezeu. El ne iubește nu pentru că suntem virtuoși și ne urăște pentru că suntem păcătoși, așa cum noi omenește judecăm, El ne iubește pe toți, fără părtinire, pentru că suntem lucrul mâinilor Lui, dar se regăsește doar în cei nevinovați, în cei a căror naivitate e născută din curăție sufletească. De aceea va puncta cu fermitate: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 14-15).” Iar în aceste cuvinte nu subliniază lipsa de experiență sau lipsa de maturitate în judecată ci nevinovăția și sinceritatea, fapt pe care apostolul Pavel îl lămurește când le scrie corintenilor: „nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți. (1 Corinteni 14, 20).

Naivitatea cea bună se naște din încredere care, la rândul ei, are aceeași bază cu credința. Din acest punct de vedere ea se află în opoziție cu gândirea critică, care mereu e suspicioasă și neîncrezătoare. Asta nu înseamnă că trebuie să demonizăm gândirea critică, ci să-i vedem doar limitele. Câtă vreme ne ajută să ne ferim de cursele vrăjmașului, cel în care nu trebuie să avem deloc încredere, e bună, când însă e vorba de scepticism față de cuvântul lui Dumnezeu, e dăunătoare. Același lucru putem spune și despre naivitate: în fața lui Dumnezeu e o virtute, în fața celui rău, e un blestem. În cele din urmă, discernământul este cel care ne va ajuta să știm cum să ne raportăm în fiecare situație de viață: cu naivitate sau cu spirit critic, dar discernământul, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, este o floare tot mai rară pe pământ pentru că, precum orice virtute, nu se sălășluiește decât într-o inimă curată. Și atunci, cum să facem ca să fie bine? Discernământ nu prea avem, nici curăție, dar putem să riscăm să facem ce face Dumnezeu cu noi: să avem încredere în cei de lângă noi, să fim naivi cu ei, cu toate că știm că sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii, cu toate că știm că au neputințe și pot să ne rănească. Noi nu suntem conștienți câtă încredere investește Dumnezeu în oameni, în noi cei atât de instabili, capricioși și răi, și cum se lasă chiar călcat în picioare de cei care ar trebui să Îl cinstească, știind că numai așa îi poate câștiga. Numai arătându-le încredere îi poate învăța ce e încrederea, numai arătându-le bunătate îi poate face buni, numai purtându-le crucea (da, tot El!), îi poate vindeca.

Care e riscul în a oferi încredere celui de lângă noi? Să fim răniți, e adevărat. Dar miza este sufletul fratelui și surorii noastre pe care noi îl putem câștiga. Iar a câștiga un suflet nu se poate pune în balanță cu nimic de pe lumea aceasta, pentru că printr-un astfel de lucru noi devenim prieteni ai lui Dumnezeu. Și ce ar trebui să facem, să avem încredere în oricine? Nu. Nici Hristos nu a făcut așa, cunoscând inimile oamenilor și ferindu-se de cei vicleni și nesinceri. Atenție, nu de păcătoși, ci de fățarnici. Și noi cum să îi deosebim, că nu avem darul de a cunoaște inimile oamenilor? Tot Domnul ne învață: „Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 15-20)”. Chiar dacă un om își ascunde gândurile cu grijă, faptele lui mărturisesc despre sine și acest lucru ar trebui să-l ținem minte. A investi încredere în astfel de oameni nu este inocență, ci credulitate și lipsă de maturitate în judecată.

Din păcate, pornirea bună și frumoasă a multor oameni de a gira pentru unul sau altul din politicienii momentului, cu dorința sinceră de a face ca lucrurile să meargă mai bine, arată tocmai amintita lipsă de maturitate, având încredere tocmai în cei care au arătat că nu poți avea încredere în ei. Cum poți tu, om pus în fruntea oamenilor, să spui că lupți pentru normalitate când, atunci când a trebuit să o arăți, ai luptat împotriva ei? Cum poți să spui că lupți împotriva defrișărilor ilegale de păduri când tu aperi pe cei care o fac? Cum poți tu să spui că ești cu Dumnezeu când ești pe față împotriva Bisericii Lui? Faptele tale dau mărturie împotriva cuvintelor tale. Oameni ca aceștia sunt urmași ai fariseilor pentru că faptele lor le fac. Pentru ei Dumnezeu mărturisește prin gura psalmistului: „Pentru ce tu istorisești dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învățătura și ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el și cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut și am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ție; mustra-te-voi și voi pune înaintea feței tale păcatele tale. (Psalm 49, 17-22)”. O vorbă englezească spune așa: „You fool me once, shame on you, you fool me twice, shame on me”, adică „dacă mă înșeli o dată, să îți fie rușine, dacă mă înșeli de două ori, să îmi fie mie rușine”.

Totuși, cu toate măsurile noastre de precauție, putem ajunge să fim înșelați. Asta e, oamenii te mai înșală sau tu te poți înșela în privința lor, dar Dumnezeu nu înșală niciodată, pentru simplul motiv că în relație cu noi El nu are niciun interes propriu. Oamenii au varii interese, dar singurul Lui interes în ceea ce ne privește e să ne fie nouă bine. Paradoxal, tocmai Celui care dă „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” îi refuzăm încrederea. Suntem suspicioși pe Cel care și-a dat viața pentru noi, ne ferim de Cel care ne-a vindecat rănile, scăpându-ne din mâinile tâlharilor, Îl acuzăm pe Cel care „pe mâini ne înalță ca nu cumva să împiedicăm de piatră piciorul (Psalm 90, 12)” și Îl scoatem afară din viața noastră pe Cel care vrea să ne aducă la El așa cum își „adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34). Tocmai față de El ne ascuțim spiritul critic și-L arătăm cu degetul. De ce? Pentru că ne deranjează, pentru că „ne pune înaintea feței noastre păcatele” și ne arată răutatea. El, singurul În care ne putem investi fără greș încrederea, e lipsit de încrederea noastră. Ce-am putea face? Greu de dat un răspuns universal valabil, dar am putea să luăm aminte la lucrurile pe care le știm deja și pe care le-am trăit. Dacă avem încredere în părinții noștri, în mama și în tata, care, cu toate slăbiciunile lor omenești, fac tot ce pot pentru noi, pentru a ne fi nouă bine, nu ar trebui să facem cel puțin la fel cu Cel care ne-a creat? Dacă față de ei suntem naivi, predându-ne lor fără rețineri gândurile și faptele noastre, oare față de Tatăl cel ceresc nu putem face măcar atât? Toată așezarea și rânduiala lumii așa cum o știm este pentru a lua aminte la ea și, prin ea, să Îl descoperim pe Dumnezeu. El se mărturisește prin fiecare fir de iarbă și colț de cer, așa că nu vom avea răspuns în fața Lui, nu vom putea spune că n-am știut.

Poate sunt naiv să cred în puterea cuvintelor de a schimba oameni și, de ce nu, de a schimba lumea. Poate sunt naiv în a crede în oameni și în a pune înainte dorința lor de a face binele înainte de a-i suspecta de vreun interes propriu. Poate sunt naiv în dorința de a mă lăsa în voia Cerului și a trăi pentru lumea ce va să se nască, trăind în lumea asta ca și cum n-ar fi. Dar știți ce? Dumnezeu este înainte de toate naiv să creadă în mine și în fiecare dintre noi și, măcar în acest aspect, nădăjduiesc să mă asemăn și eu Lui.


Categorii

Cuvantul cititorului

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Rânduială de rugăciune în Postul Paștilor

Comentarii

22 Commentarii la “Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună

  1. În primul rând nu cred, așa cum spune autorul la începutul articolului, că e uimitor că cei din vechime „își dăruiau încrederea” unor necunoscuți. Și în ziua de azi sunt oameni care pleacă după diferiți guru, secte, mișcări etc. (În jurul anului 2000, a trecut și prin orașul meu, un individ tânăr, îmbrăcat în haină albă, lungă până în pământ, legată la brâu, având barbă și plete, înconjurat de „ucenici”.) Faptul că aceste căi sunt greșite nu înseamnă că oamenii nu au disponibilitate și în ziua de azi pentru a merge după un ideal.

    În al doilea rând, acea simplitate care ne încântă la oamenii neînvățați, dar duhovnicești, nu este doar naivitate (chiar și în definiția ei bună), ci este o combinație între lipsa lor de învățătură și o trăire fundamentată pe credință. Aici există două aspecte.
    Primul aspect este faptul că cei neînvățați sunt în general mai ușor deschiși harului lui Dumnezeu. Celor învățați le vine foarte greu să renunțe la a-și admira puterea minții lor de a analiza cu înțelepciune și finețe lucrurile duhovnicești. Și problema aici nu cred că este doar mândria subtilă de care ar putea suferi cei învățați, ci este mai degrabă un fel de autosuficiență, căci dacă vezi că înțelegi atât de bine lucrurile duhovnicești, ce să te mai învețe harul lui Dumnezeu? De aceea și harul lui Dumnezeu lucrează în cei care își iubesc „înțelepciunea” doar până la un anumit nivel. Aceasta nu înseamnă că cei învățați nu pot dobândi simplitatea sfințeniei (știm că Biserica are și sfinți învățați), dar o obțin cu mai multă trudă. (De aceea rugăciunea lui Iisus se bazează pe alungarea gândurilor, și nu doar a gândurilor rele, ci și a celor „înțelepte”.)
    Dar acest prim aspect (al lipsei de învățătură) nu este suficient, căci nu toți cei neînvățați au și simplitate. Al doilea aspect este acela că pentru cei cu simplitate credința era un fundament. Însă pentru mulți dintre noi credința este în ziua de azi oarecum teoretică, intelectuală. Credem că Dumnezeu este mare, bun, perfect, purtător de grijă, Îl cinstim și Îl ascultăm, după puteri. Dar nu depindem stringent de El. Dacă ni se termină mâncarea, coborâm la supermarket, nu mergem să semănăm și să secerăm, așteptând ploaia și căldura. Dacă face copilul pneumonie, fugim la spital să-i pună branulă și să-i facă antibiotic, nu depindem exclusiv de mila lui Dumnezeu. Apăsăm pe un buton și țâșnește apa fierbinte din perete, nu o cărăm de la fântână găleată cu găleată și nu spargem o magazie de lemne pentru încălzire (majoritatea dintre noi). Relația cu Dumnezeu era pentru credincioșii de dinainte mult mai personală, deoarece viața lor era mult, mult mai grea; acum mulți credincioși caută „delicii” duhovnicești în sfera intelectuală. Nu putem fi ca acei bătrânei simpli din alte vremuri, dar măcar să înțelegem de ce și ce ne diferențiază de ei.

    Iar în final nu aș zice (nici măcar metaforic), precum autorul, că Dumnezeu este naiv să creadă în noi păcătoșii. Dumnezeu ne iubește pentru că i-a creat pe toți buni, indiferent de ce alegem noi, și știe foarte bine ce vom face în fiecare conjuctură a vieții.
    Iar noi nu trebuie să credem în mod „naiv” în oameni, ci să facem pentru ei ceea ce poruncește Hristos, chiar dacă aceia sunt răi: „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” etc. Nu e vorba să fim naivi crezându-i buni pe aceia, ci e vorba să facem pentru ei ceea ce spune Hristos. Și trebuie să facem așa pentru că El trebuie să-i mântuiască pe cei slabi prin cei mai puțin slabi.

    P.S. Durerea cea mare este că nu numai noi, cei așa-zis învățați, nu mai avem simplitatea celor de demult (cum avea acel călugăr bătrân super-simplu despre care povestea Părintele Paisie că rugându-se lângă mare pentru o căpăta un pește ca să hrănească un bolnav, i-a sărit un pește în brațe), dar nu mai găsim acea simplitate nici la părinții duhovnicești de azi, căci și aceia cam sunt niște erudiți duhovnicești. Or mai fi și dintre cei cu simplitate, dar nu prea la vedere.

  2. Daniela G -o femeie înțeleapta
    Da așa e ..

  3. @Daniela G. Vă înțeleg punctul de vedere și asta pentru că, de obicei, prin naivitate înțelegem credulitate. Ori ceea ce am vrut să scot în evidență sunt celelalte sensuri ale naivității, și anume: „lipsă de artificialitate, de prefăcătorie; nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”. Și aceste sensuri I le putem atribui lui Dumnezeu fără a da greș și nemetaforic.
    În ceea ce privește simplitatea de care vorbiți, ea este cu adevărat fundamentată pe credință, așa cum bine remarcați, dar ea regăsindu-se, aș zice fără excepție, la toți marii sfinți erudiți. Erudiția și simplitatea sunt doar două dimensiuni unite de sfințenie.

  4. Faptul că și azi sunt oameni care pleacă după diverși guru e adevărat, deși astfel de manifestări sunt de mici dimensiuni și din start sortite pieirii, neavând viață lungă. Putem compara și cu ceea ce Gamaliel încearcă să le explice sinedriștilor când voiau să omoare pe Petru (FA 5, 34-39). Sensul celor afirmate la începutul articolului însă se referă la disponibilitatea de a-L recunoaște și de a-L urma pe Hristos dintr-o curăție a inimii, curăție care rezonează cu El. El Însuși spunea că oile îi recunosc glasul și că nu merg după străini. Chiar dacă cei neînvățați pot să fie înșelați la început, dacă au sinceritate și caută cu nefățărnicie, Dumnezeu le va deschide calea spre El. Ceea ce mi se pare însă schimbat la lumea de astăzi față de lumea veche este tocmai o viclenie ascunsă, uneori neconștientizată, care face ca legătura cu Hristos să fie tot mai greu de realizat. Omul a ajuns să fie un cumplit întrebător, „mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului (2 Timotei 3, 7)”, astfel că lucruri care ar trebui să fie la mintea cocoșului să nu mai poată să le discearnă. Și asta se naște din ceea ce părinții îmbunătățiți numesc „părerea de sine”. Astfel, omul ajunge să justifice orice greșeală sau păcat, nevăzând bârna din ochiul lui ci paiul din al celuilalt. Este un soi de narcisism care, cu părere de rău, îl vedem manifestat în tinerii de astăzi foarte vizibil sub forma selfie-ului. Poate par naiv din nou dar, cu toate neajunsurile ei, lumea veche era cu mult mai pregătită a-L primi pe Hristos decât suntem noi. Și nu știu câți L-ar mai urma astăzi pe Hristos dacă ar reveni, mai degrabă am îngroșa rândurile fariseilor și cărturarilor.
    Și-apoi noi, cei ce stăm acum și despicăm firul în patru, nu facem și noi același lucru îndepărtându-ne atât de mult de credința simplă și copilărească, nevinovată și curată? Să ne ierte și să ne lumineze Cel de Sus să o găsim, că așa vom găsi și bucuria adevărată. Iertați, fraților și surorilor, nădăjduiesc să nu fiu pricină de sminteală :).

  5. „Iar noi nu trebuie să credem în mod „naiv” în oameni, ci să facem pentru ei ceea ce poruncește Hristos, chiar dacă aceia sunt răi: „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” etc. Nu e vorba să fim naivi crezându-i buni pe aceia, ci e vorba să facem pentru ei ceea ce spune Hristos. Și trebuie să facem așa pentru că El trebuie să-i mântuiască pe cei slabi prin cei mai puțin slabi.”

    Poate sunt un privilegiat, dar eu nu știu să fii întâlnit un om rău în adevăratul sens al cuvântului. Nepăsător, da, interesat, da, rătăcit, da, dar nu rău. A crede în oameni nu înseamnă a crede în ei așa cum sunt, ci a crede în potențialul lor dat de chipul lui Dumnezeu din ei. Asta ne cere Hristos să iubim, chipul Lui din oameni, nu păcatul din ei, nu ne cere să ne amăgim ignorând faptele lor, nici suportarea cu stoicism și strângere din dinți a acțiunilor lor rele.
    Pe de altă parte, în ce mă privește, mă fascinează sfinții închisorilor, cei care au putut să pună acest cuvânt în practică, dar, cu durere, mărturisesc că nu cred să fii putut rezista așa cum au rezistat ei, ajungând să-și iubească torționarii precum Hristos a poruncit. Așa că, cel puțin până acum, porunca aceasta n-am putut s-o împlinesc și nu știu nici dacă voi fi în stare și în viitor. În teorie, teoria este egală cu practica, în practică nu. Nu-mi rămâne decât să-mi văd și să-mi plâng neputința.

  6. @Naivul și @admin
    În primul rând mulțumiri pentru faptul că ați adus în discuție o asemenea temă, care ne îndeamnă la adânci reflecții despre efectul sau efectele naivității asupra acțiunilor umane și consecințele acestor acțiuni naive asupra naivilor dar și a celorlalți semeni, mai mult sau mai puțin naivi.
    Personal, “iubesc naivitatea, dar nu la bărboși”, vorba Părintelui Nicolae Steinhardt, care dacă-mi aduc bine aminte, cita și el pe altcineva. Este cât se poate de normal să găsim naivitate la copii, dar nu mai putem spune că este normal să o găsim la cei maturi… De aceea, între (dreapta)credință și credulitate cred că este o mare diferență. Oricât ar părea de neplăcut cuvântul credulitate ca sinonim pentru naivitate, se pare că este mai apropiat de sensul real al cuvântului naivitate. Asta nu înseamnă că naivul nu se poate îndrepta, învățând din încercările pe care Domnul i le pune înainte. Pentru că la urma urmei, naivul este (și) un neștiutor. Omul nevinovat, simplu, sincer în căutările sale nu va fi lăsat de izbeliște de Bunul Dumnezeu, pentru că (doar) în inima unui astfel de om se poate odihni Duhul Sfânt.
    Mai întâi de toate, sfinții apostoli au fost ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul și apoi au fost chemați de Domnul pentru a fi (făcuți) pescari de oameni. Aveau simplitate nu “părere de sine”, deși nu știm dacă erau toți la fel de sinceri (numai lui Natanail i-a spus Domnul Iisus Hristos:”Iată israelitean în care nu se află vicleșug”) și de nevinovați pe cât erau de simpli, dar cu siguranță sinceritatea și nevinovăția inimii precumpăneau și în niciun caz nu erau fățarnici (cu excepția lui Iuda Iscarioteanul, care a căzut pradă iubirii de arginți și apoi a devenit fățarnic). Deci, fiind mai întâi ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, au aflat de la acesta că trebuie să vină “Mesia, Cel Căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei” și “Cel Care mai înainte de mine era”, “Mielușelul Lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii”.
    Oricât ar părea de paradoxal, cred că femeia samarineancă nu era deloc o naivă. Ba dimpotrivă, deși era o păcătoasă, era preocupată de mântuirea sufletului ei ! De asemenea și ceilalți oameni din satul ei. Toți deopotrivă erau conștienți că trebuie să vină Mesia, Cel “Care ne va spune nouă toate”, Care va lămuri disputa dintre samarineni și evrei. Deci ÎL AȘTEPTAU pe Mesia… Cum ar fi putut ei să rateze ÎNTÂLNIREA cu El ??? Și-apoi, să nu uităm că femeia samarineancă și-a uitat și găleata la fântână, ba a uitat și pentru ce venise la fântână de BUCURIE că s-a învrednicit să Îl întâlnească pe Mesia… Și a ALERGAT să-L vestească și celor din sat… Dar cum a procedat ? Le-a spus direct că L-a întâlnit pe Mesia ? Nu, ci le-a spus că:” Am întâlnit Un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Oare nu este El Mesia ?”
    Cât privește pe bătrânelul din Sfântul Munte Athos, de care amintește @Daniela G, cel care nu știa că Înălțarea Domnului este o sărbătoare a Domnului, ci credea că este o numele unei Sfinte, probabil se poate vorbi de o simplitate naivă, venită dintr-o inimă nevinovată.
    Oricum, am citit mai demult aici pe blog, o predică mai veche a părintelui Mihai Andrei Aldea, la Duminica vameșului și a fariseului. Ceea ce mi-a reținut atunci atenția, printre alte lucruri, a fost și faptul că pe parcursul vieții noastre facem multe greșeli în educația copiilor. (Fac o paranteză. Și noi toți și copiii noștri, ne-am născut cu păcatul strămoșesc. Am fost apoi botezați, astfel încât, toți cei care am fost botezați, am devenit sfinți (după mărturia vrednicului de pomenire Părinte Cleopa Ilie). Dar, mulți din cei care am devenit părinți, am păcătuit și am pierdut sfințenia (harul Duhului Sfânt primit la botez) și nu de puține ori, nici nu ne (mai) spovedim sau dacă ne spovedim, o facem de mântuială, fără să respectăm canonul primit la spovedanie. Închid paranteza.) Părintele Aldea observa că o greșeală pe care o facem noi părinții (sau mă rog, de majoritatea părinților), este faptul că atunci când facem o greșeală sau un păcat de față cu copiii, deseori ne justificăm printr-o minciună în loc să ne recunoaștem vina și/sau neputința noastră, crezând de cele mai multe ori că nu-și vor da seama copiii că am mințit. Dar nu este așa, deoarece copiii înțeleg exact ce se întâmplă și ei în acel moment învață ceva, dar nu ceva bun, ci învață că poți să ieși dintr-o încurcătură (și) cu o minciună. Și astfel, dintr-o dată, un copil (sfânt de la botez !),nevinovat și sincer, a pierdut harul primit la botez și noi suntem direct răspunzători de căderea lui ! Desigur, pot fi cazuri în care copilul învață din altă parte să mintă, dar dacă noi suntem atenți și ne dăm silința să fim cinstiți cu el și cu noi înșine, lucrurile se vor îndrepta rapid, înainte de a degenera.
    Trebuie mai apoi foarte multă atenție pe perioada școlii, deoarece și în școală se predau multe lucruri care nu au nicio legătură cu Adevărul Drepteicredințe și nevinovăția și simplitatea se pierd de multe ori iremediabil, dacă nu intervine salvator pronia Divină.
    În ceea ce privește naivitatea votanților români, aceasta există din nefericire tocmai din pricina păcatelor noastre, a îndepărtării noastre de Dumnezeu și implicit a pierderii discernământului.
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  7. Ceea ce mi se pare însă schimbat la lumea de astăzi față de lumea veche este tocmai o viclenie ascunsă, uneori neconștientizată, care face ca legătura cu Hristos să fie tot mai greu de realizat. Omul a ajuns să fie un cumplit întrebător, „mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului (2 Timotei 3, 7)”, astfel că lucruri care ar trebui să fie la mintea cocoșului să nu mai poată să le discearnă. Și asta se naște din ceea ce părinții îmbunătățiți numesc „părerea de sine”. Astfel, omul ajunge să justifice orice greșeală sau păcat, nevăzând bârna din ochiul lui ci paiul din al celuilalt. Este un soi de narcisism care, cu părere de rău, îl vedem manifestat în tinerii de astăzi foarte vizibil sub forma selfie-ului.

    De acord. Termenul de naiv nu e foarte ofertant, dar exprima acea calitate pierduta in zilele noastre pline de viclesug.

  8. Romileee
    Ba, dimpotrivă mai mint pe copii mei . Dacă unul a făcut o boacănă in defavoarea celuilalt , eu i zic celui defavorizat ca eu am făcut boacăna ca sa îl acoper ce cel vinovat . Iar cu cel vinovat – discuție ….
    Asta am înțeles din Pateric . Nu știu exact dar – Oameni căutau un talhar . Tâlharul a ajuns la chilia unui bătrân . Bătrânul l a băgat intr-o lada si sa Așezat pe lada . Intra oameni , întreaba de talhar , bătrânul zice ca nu știe de el . Pleacă oameni mai departe . Pentru bunătatea bătrânului , tâlharul se schimba . Deci , cu folos .
    Situații si situații . Datoria cea mare a părintelui e sa îl propovăduiască pe Hristos copiilor săi .petru
    A educa copii e o mare , mare responsabilitate . Ma rog doar sa ma lumineze Domnul . Si gândul bun , siguranța ca ceea ce faci in diverse situații e de la Domnul , cine o mai are ?
    Lumineza ma Doamne , luminează întunericul din mine .

  9. “Scoate, Doamne, intelectualul din mine
    că nu mai pot de el să mă închin:
    într-o biserică intrând ca într-o cramă
    să mă îmbat de milă ca de vin…”

    Nu stiu pe unde am citit asta, dar am retinut-o, pt ca mi se potriveste ☹

  10. Da, frate Petru, potera căuta un tâlhar (unul așa ca mine…), dar tâlharul ajunsese cu puțin timp înainte de asta la avva de care pomenești frăția ta și-i spusese adevărul, că-l caută potera pentru că făcuse multe nelegiuiri și va fi condamnat (poate chiar la moarte) și-l rugase pe avva să-l ajute ca să scape de poteră. Avva era un părinte îmbunătățit, vestit în pustia schetică și care avea și mulți ucenici, iar în chilie avea doar o ladă care-i servea drept pat. Așa încât, atunci când tâlharul l-a rugat să-l ajute, l-a ascuns repede în ladă și avva s-a așezat pe ladă, iar atunci când a sosit potera și a căutat peste tot, l-a întrebat și pe avva dacă nu l-a văzut pe tâlhar, dar nu a îndrăznit potera să-i spună avvei (părintelui) să se ridice de pe ladă ca să verifice și lada, tocmai pentru că părintele era vestit în zonă pentru sfințenia sa, astfel încât chiar și potera avea încredere în cuvântul avvei. Desigur, după plecarea poterei, avva l-a slobozit pe tâlhar, dar i-a spus să nu mai păcătuiască, pentru că a doua oară (dacă va mai fi căutat din nou de poteră pentru păcatele sale) nu va mai afla scăpare. Văzând ucenicii avvei că avva a mințit în fața poterei, l-au întrebat pe avvă de ce a mințit. Atunci, avva le-a explicat, spunând :”Credeți-mă fraților, că dacă nu știi să minți nu te poți mântui.” Iar frații l-au întrebat, cum este posibil acest lucru. Atunci avva le-a răspuns că dacă l-ar fi predat poterei pe tâlhar, atunci în ziua Dreptei Judecăți, pârâșul (diavolul) l-ar fi acuzat că a dat om la moarte și că nu ar fi respectat porunca dragostei de aproapele și/sau de vrăjmași. Deci SCOPUL pentru care avva a mințit a fost SALVAREA sufletului tâlharului.
    Dacă frăția ta mai minți pe un copil cu scopul de a nu-i răni sufletul celuilalt copil, atunci o faci din dragoste pentru copii. Dar nu la asta m-am referit eu în comentariul anterior, ci la faptul că dacă, de exemplu eu ca părinte înjur (Doamne ferește !), dar nu-i dau voie copilului să înjure, iar el mă întreabă de ce eu am voie însă el nu are voie și eu mă justific că eu ca om mare am voie să mai scap câte o înjurătură, dar el nu are voie, atunci îl mint ca să-mi justific păcatul. Totuși propria-i conștiință îi spune copilului că l-am mințit, iar el nu zice nimic, dar învață astfel și el să mintă pentru a-și acoperi vreo boacănă. Și astfel l-am smintit pe copil, l-am învățat un lucru rău. Și știm ce ne-a învățat Domnul Iisus Hristos:”Vai de cel care smintește pe unul din aceștia mai mici ai Mei !”
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  11. @Naivul
    De acord cu dv. În esență spunem cam aceleași lucruri, diferă poate nuanța, modul de abordare etc. Poate că eu sunt mai tranșantă, mai exigentă, dar în nuanțele pe care le subliniez se află și critica față de mine. De exemplu, sunt de acord cu dv. în faptul că a crede în oameni înseamnă a crede în ceea ce a creat bine Dumnezeu în ei. Mărturisim cu mintea și cu intenția că așa este, dar cu adâncul nostru oare ce mărturisim? Spuneți că nu am fi avut iubirea mărturisitorilor temnițelor comuniste față de torționarii lor. Dar ce să vorbim de torționari! Dacă ar trebui să trăim zi de zi în aceeași încăpere cu un om lumesc, neinteresat de Hristos, înclinat spre pălăvrăgeală și spre partea de divertisment a vieții, cred că nu ne-ar cădea bine deloc! Oare am mai putea atunci să vedem pe primul loc chipul lui Dumnezeu din el? Pe cei aflați la distanță de noi (vecini, colegi de serviciu, străini etc.) este destul de ușor să-i privim/tratăm creștinește, dar pe cei de foarte aproape, mult mai greu. Dar eu scot în evidență slăbiciunea noastră NU pentru demoralizare sau pentru renunțare la luptă, ci pentru autocunoaștere. Iar dacă mă exprim mai tranșant în unele comentarii, nu este o critică la autor, ci o dorință de a ne conștientiza starea, de a sublinia că deși avem intenții bune și sincere, cam nu avem în noi iubirea și răbdarea lui Hristos față de slăbiciunile oamenilor… Iar eu nici măcar nu pot plânge pentru asta, deși după învățătura de credință ar trebui.
    Apropo, fără nicio ironie, o întrebare sinceră: dv. ați aflat sau ați intuit calea către credința „simplă, copilărească, nevinovată și curată” de care spuneți? Că eu încă o caut…

    @cititor
    Cu totul de acord cu strofa, desigur vedeți că și mie mi se potrivește bine…

  12. “Poate sunt un privilegiat, dar eu nu știu să fii întâlnit un om rău în adevăratul sens al cuvântului. Nepăsător, da, interesat, da, rătăcit, da, dar nu rău. A crede în oameni nu înseamnă a crede în ei așa cum sunt, ci a crede în potențialul lor dat de chipul lui Dumnezeu din ei. Asta ne cere Hristos să iubim, chipul Lui din oameni, nu păcatul din ei, nu ne cere să ne amăgim ignorând faptele lor, nici suportarea cu stoicism și strângere din dinți a acțiunilor lor rele.”
    Nu știu dacă nu cumva starea de fapt din România zilelor noastre se datorează și acestui fapt, adică nu (prea) știm să fi întâlnit oameni răi. Sau poate mai bine spus, nu credem că sunt oameni răi, care sunt în stare să calce peste tine, să te aștepte chiar și ani de zile cu gândul de a se răzbuna pe tine și/sau pe familia ta. Tocmai din cauza naivității am avut de suferit de mic copil. Am primit în casă o colegă de școală generală, prin clasa a cincea, chipurile pentru a o ajuta la învățătură, dar în realitate mama ei se ocupa cu lucruri necurate cu scopul de a dobândi fiica ei sporul meu la învățătură. Mama, Bunul Dumnezeu să o ierte, era o femeie credincioasă, dar tatăl meu, Bunul Dumnezeu să-l ierte, era membru de partid și nu mergea la Biserică, deși acceptase cununia religioasă atunci când s-a căsătorit cu mama mea. Probabil că anumite lucruri necurate au putut fi puse în lucrare pentru că mama și tata nu erau în același duh. Am trecut prin multe până am înțeles că sunt și oameni răi, care sunt capabili să îți facă rău cu zâmbetul pe buze… Atunci când cineva mă chema mereu pe numele dezmierdat, raporta zilnic șefilor mei orice mișcare a mea, iar altădată atunci când altcineva tocmai depusese o reclamație ( mincinoasă) la adresa mea îmi zâmbea zile de-a rândul de credeam că este cel mai bun prieten al meu.
    Altă dată, aveam vreo douăzeci de ani, eram relativ proaspăt venit din armată și lucram la o pepinieră. După programul de lucru, pădurarul responsabil cu pepiniera ne-a rugat pe toți cei care lucram la pepinieră să-l ajutăm la prășit cartofii. După ce l-am ajutat, ne-a pus ceva de mâncare și ne-a cinstit cu niște afinată făcută din…spirt medicinal. Spirtul fusese decolorat cu niște comprimate de vitamina C și apoi fusese amestecat cu siropul de afine… Dar nu asta a fost cel mai șocant lucru atunci. Printre oamenii care lucrau la pepinieră erau și două bătrâne din altă zonă și un bătrân din localitatea unde se afla pepiniera (pepiniera era la vreo 4-5 km de casa mea). O bătrână avea vreo 63 de ani, iar alta vreo 62 de ani. La un moment dat, după ce am servit mâncarea și din afinată, m-am pregătit să plec spre casă, dar se iviseră niște nori negri de furtună și bătrânele tot insistau să rămân peste noapte la cantonul unde era pepiniera. Pe când eram oarecum în dubiu ce hotărâre să iau, a venit și bătrânul cu rugămintea să rămân la canton deoarece … bătrânelor le place de mine ca bărbat. Șocul a fost extrem de puternic pentru mine !!! Nu-mi venea să cred urechilor… Cu toată furtuna am luat-o la fugă către casă fără a mai privi în urmă. Bătrânele respective erau mai în vârstă cu 10-11 ani decât mama mea !!! Deși făcusem armata, nu cunoscusem femeie până atunci și nici nu aveam vreo prietenă, pentru că aveam alte preocupări, dorind să mă pregătesc pentru a intra la facultate.
    După ce-am ajuns la facultate, unde am prins decembrie ’89 în Iași, pe 15 decembrie ’89 am fost pârât la fosta securitate, de către un coleg, că aș fi scris pe un perete din cămin “Jos Ceaușescu!” M-a interogat un securist în civil, dar pe 16-17 decembrie au venit evenimentele de la Timișoara și am scăpat cu atât. Tot în studenție am mers odată la o femeie care se ocupa cu bioenergia… Deși fusesem de mai multe ori pe la Părintele Cleopa Ilie vrednicul de pomenire, nu știam că bioenergia este lucrarea necuratului… Deși am fost doar o singură dată, m-au urmărit apoi pe când mergeam la Sfinții Trei Ierarhi la Sfânta Liturghie și au servit fetița cu bomboane. N-am știut ce să fac și le-am lăsat fetiței. Părintele duhovnic o împărtășea pe fetiță la fiecare Sfântă Liturghie, fără să avem probleme la primit Sfânta Împărtășanie, dar după ce i-am lăsat bomboanele, la următoarea Sfântă Împărtășanie, la care slujea alt preot, a vărsat din linguriță pe gulerul hăinuței cu care era îmbrăcată. Nu a fost vina preotului, ci vina mea că i-am lăsat bomboanele de la cei răi. Ce mustrare am primit de la părintele duhovnic când i-am spus ce-am făcut !!! M-a pus să aduc hăinuța, a tăiat bucățica de guler pe care căzuse Sfânta Împărtășanie, a luat-o și a pus-o unde trebuia pusă în astfel de cazuri și m-a sfătuit să nu mai las fetița să primească nimic de la nimeni, ci să iau eu ceea ce vrea să-i dea cineva.
    Peste vreo treisprezece ani, am ajuns cu serviciul într-o altă localitate, împreună cu soția și o fetiță, cealaltă fetiță fiind “pe drum”, localitate unde am dat peste o comunitate pestriță, căreia unii cunoscuți îi spuneau în glumă SUR (statele unite ale României). Aici, deoarece casele au fost mai răsfirate, preoții au ajuns mai rar pe la casele oamenilor și oamenii au ajuns mai rar pe la Biserică. În consecință, s-a ajuns la adoptarea unor practici străine de Biserică, începând de la descântece și până la tot felul de vrăji cu apă de la spălat mortul și alte lucruri care “rușine este a le și spune”. Toate acestea cu scopul obținerii de foloase materiale și/sau de răzbunare împotriva cuiva cu care cineva a intrat în conflict. Deși oamenii vin la Biserică, în număr destul de mare, aceste practici nu au dispărut, ba chiar unii din cei care se ocupă cu așa ceva stau în primele rânduri în Biserică. Abia aici am primit lecții peste lecții despre viață, deși atunci când am ajuns aici aveam deja 34 de ani și credeam că știu câte ceva despre ceea ce se întâmplă în lume. Habar n-aveam însă până unde poate merge răutatea. Dar, câte ceva despre toate acestea, poate cu altă ocazie, dacă va fi voia Domnului.
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  13. @Daniela G: Eu cred că cine spune că a găsit-o încă o caută.

  14. @Romil: Neplăcute experiențe și recunosc că nu mi-aș dori să le trăiesc pe pielea mea. Ca să fiu sincer, o singură dată am perceput pe cineva ca rău, câteva momente, un necunoscut care se uita înspre noi ca familie cu o privire rea, și asta se întâmpla în Germania. În rest se prea poate să nu fi remarcat eu astfel de oameni, poate și pentru că m-am ferit cât am putut, dar cu certitudine pentru că am fost ferit. Cine știe, poate urmează…

  15. @Naivul
    Am înțeles răspunsul dv. eliptic, aveți dreptate. Nimeni nu se poate lăuda că a găsit-o. Iar dacă face așa, înseamnă că de fapt încă nu a găsit-o.

  16. Romil
    Mai sa fie nu știam ca sunteți un bărbat frumos pt bătrâne 🙂 având succes la cele trecute de 60 ani 🙂
    … bine ați făcut ca ați luat-o la sănătoasa , da dacă va închideau acolo vrăjitoarele astea ???

    Interesante si de luat învățăminte experiențele dv .

    -Dar, câte ceva despre toate acestea, poate cu altă ocazie, dacă va fi voia Domnului. –
    Da Doamne sa va lumineze sa mai povestiți .
    Post cu folos

  17. @Daniela G
    “Apropo, fără nicio ironie, o întrebare sinceră: dv. ați aflat sau ați intuit calea către credința „simplă, copilărească, nevinovată și curată” de care spuneți? Că eu încă o caut…”
    Tocmai aici este marea problemă !!! Eu nu cred că o poate găsi nimeni fără ajutorul Bunului Dumnezeu. Și nu pentru că aș spune-o eu, ci pentru că a spus-o Însuși Domnul Iisus Hristos:”Fără Mine nu puteți face nimic.” Chiar și apostolii care erau zilnic cu El, i-au cerut Domnului să le mărească credința !!! Fără un povățuitor nu poate face nimic nimeni. Și cine credeți că este (sau ar trebui să fie) primul povățuitor ? Mama… Mama… Mama… Este sfatul de căpătâi al Părintelui Cleopa Ilie, pe care l-a dat femeilor care-l întrebaseră tocmai acest lucru, cine trebuie să fie primul responsabil de educarea copilului. “Voi mamele, a răspuns Părintele… Voi l-ați purtat în pântece nouă luni, voi l-ați închinat, voi l-ați alăptat, voi l-ați înfășat, voi l-ați legănat, voi i-ați cântat și l-ați hrănit cu dragostea voastră până s-a făcut mare… Să vă învăț eu pe voi mamele care i-ați născut și i-ați crescut ?”, a spus Părintele. Să ne gândim numai la Maica Domnului, care este (sau ar trebui să fie) primul exemplu și prima nădejde pentru fiecare mamă din această lume. Apoi Sfânta și Dreapta Ana, mama Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și apoi aproape toate mamele Sfinților și Sfintelor Bisericii noastre. Dacă vom citi Viețile Sfinților, vom afla o mulțime de asemenea mame. Iar ceea ce înveți de la mama în copilărie nu se uită niciodată. Dacă mama pleacă genunchii și împreunează mâinile la rugăciune, acest lucru rămâne adânc înfipt în inima copiilor ei. Dacă mama ia copiii cu ea la Biserică, iarăși și acest lucru are o mare influență asupra copiilor. Se poate ca mai târziu unii copii să rătăcească, să se îndepărteze de la Adevăr, dar cu siguranță își vor aminti cândva de ceea ce i-a învățat mama lor, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu fiul văduvei din istorioara “Inimă de mamă”, povestită tot de vrednicul de pomenire Părinte Cleopa Ilie sau cu ofițerul ateu, (povestită tot de el) care instruia soldații și-i învăța ateismul științific pe câmpul de instrucție, dar atunci când a izbucnit o furtună puternică cu trăsnete, tunete și fulgere de ziceai că a căzut cerul pe pământ, a început să se închine și să facă semnul Sfintei Cruci. Când un soldat contrariat l-a întrebat cum de procedează astfel, ofițerul i-a răspuns:”Taci măi, că așa m-a învățat mama mea să fac atunci când vine o asemenea furtună puternică.”
    Apoi, slavă Domnului că ne-a trimis (și încă ne trimite !) povățuitori duhovnicești, ca Părintele Cleopa Ilie și toți ceilalți care au fost înzestrați de Dumnezeu cu acest mare dar, pe care i-am amintit cu altă ocazie.
    Iată și mai jos, răspunsuri la întrebări foarte arzătoare întâlnite chiar aici pe blog și sfaturi duhovnicești de la părintele Ilarion Dan, “bancherul” devenit călugăr :

    https://youtu.be/uwF12i1XYvo

    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  18. @cititor
    Foarte frumos spus. Mulțumim !!!

    @petru
    Nu, nu, nu de frumos “m-or cătat” babele, ci (tocmai) din cauza naivității mele … Iar de închis n-aveau cum să mă închidă, că nu erau vrăjitoare, ci doar niște bătrâne “poftarnice” de hârjoană, după ce se dedulciseră cu afinată făcutä din … spirt sanitar. Cu femei care lucrau cu lucruri necurate am avut de-a face mai târziu. Nu se ocupau (și nu se ocupă nici acum din câte știu eu) cu vrăji foarte puternice, dar iată un exemplu.
    În localitatea (să-i zicem SUR după cum am spus că îi ziceau unii mai sus) unde am ajuns cu serviciul, am fost mai întâi cu soția să vedem care ar fi condițiile. Am hotărât să ne mutăm aici. Am întrebat persoana cu care trebuia să facem “rocada”(Dumnezeu să-l ierte!) când va elibera camerele în care locuia cu chirie, pentru ca să ne aducem și noi bagajele. Ne-a răspuns ambiguu, că luni s-au marți (sic !) Noi veneam de la vreo 125 de km și era iarnă… Am înțeles că ceva nu-i chiar în regulă, astfel încât am fost pe la părintele duhovnic (un părinte cu viață sfântă cum aveam să aflăm mai târziu…) și ne-am închinat și la sfintele moaște ale Sfântului M.Mc. Ioan cel Nou de la Suceava și am venit luni… Bunul Dumnezeu a lucrat așa, deoarece persoana respectivă deja își încărcase tot bagajul într-o mașină și la locuința respectivă erau prezente două femei, care, chipurile, veniseră să cumpere de la respectiva persoană care se muta, un aragaz și un frigider. În realitate, una dintre ele pregătise 500 de mărci germane, pe care să le dea persoanei care se muta, pentru ca acesta să-i permită să ocupe cele două camere din care dumnealui tocmai se mutase… Dacă am fi venit marți, camerele respective ar fi fost deja ocupate, iar noi am fi fost nevoiți să ne căutăm o altă locuință cu chirie, în plină iarnă !!! Am aflat mai târziu aceste lucruri, iar atunci am dat Slavă Domnului că s-a rezolvat treaba și nu a mai fost nevoie să lăsăm lucrurile noastre afară în ninsoare, până marți…
    Cele două camere de locuit aveau un hol comun cu o altă chiriașă, mai în vârstă, o nemțoaică reformată (Dumnezeu s-o ierte!), iar în capătul holului se afla o cămară comună. Pe contractul de închiriere și holul și cămara erau la noi, dar în realitate le foloseam în comun. Cu mine bătrâna a încercat să se pună bine și să mă informeze ce face soția mea acasă, cât eram plecat pe teren, iar soției se oferea să-i dea informații despre ceea ce fac eu pe teren… Am aflat acestea mai târziu…Apoi, s-a oferit să aibă grijă de fetița noastră și apoi de fetițele noastre după ce s-a născut a doua fetiță… Desigur am refuzat-o… În cele din urmă, ne-am revendicat cămara, conform contractului, deoarece bătrâna își făcea mereu treabă la cămară pentru a auzi ceea ce discutam noi în casă…De asemeni, cămara trebuia reparată, iar bătrâna nu voia să-și mute temporar lucrurile din cămară pentru a putea face reparațiile necrdare. De-aici a pornit conflictul dintre noi și cu apa de la spălat un mort a stropit tot holul, iar ea ieșea din casa ei pe geam, iar vecinilor și celor din sat le spunea că suntem atât de răi, că nici pe hol nu o lăsăm să treacă pentru a putea ieși din casa ei… Noi începusem dintr-o dată să ne certăm groaznic din te miri ce, până când am bănuit că ceva necurat s-a întâmplat și am chemat preotul care a stropit cu aghiasmă peste tot, apoi ne-am spovedit și lucrurile s-au liniștit, iar după ceva timp bătrâna s-a mutat, în cele din urmă și a adus în locul ei tocmai…familia persoanei care încercase să intre în locul nostru… Aflasem între timp despre ceea ce încercase să facă atunci acea femeie, iar un om de bine, medicul uman din comună, Dumnezeu să-l ierte, ne-a sfătuit să ocupăm camerele lăsate de bătrână, fiindcă suprafața celor patru camere la un loc era exact suprafața prevăzută de lege pentru o familie ca a noastră. Din păcate nu l-am ascultat, pentru că m-am sfătuit cu soția și am hotărât să nu răsplătim răul cu rău (am zis că dacă o să le facem un bine, vor deveni cât de cât recunoscători), pentru că aveau și ei doi copii mici și le-o fi și lor greu…Deci, la parter am rămas cele două familii, iar la etaj mai erau două familii și după încă un an, în bucătăria din curte s-a mai mutat o familie… Ehei, dar după ce familia respectivă s-a mutat lângă noi, au început adevăratele încercări… Femeia respectivă avea un tupeu ieșit din comun, dar sub o formă “corectă politic”… Cei mai mulți dintre noi habar nu au ce poate face o persoană isterică. De fapt, nici nu știu cei mai mulți ce înseamnă de fapt cuvântul isterie și/sau isteric, așa cum nu am știut nici eu (și nici soția) ce presupune un asemenea comportament. Bunul Dumnezeu să-i dea un colțișor de Rai, domnului doctor ortodox Dmitri Audeev, din scrierile căruia am aflat ce înseamnă acest lucru !!! Probabil că sunt și persoane care au această slăbiciune, dar care au frică de Dumnezeu, însă în cazul de față, deși persoana mergea din când în când la Biserică, îl “îmbrobodise” și pe părintele nostru duhovnic (Bunul Dumnezeu să-l ierte !), cu care subsemnatul eram și rudenii mai îndepărtate, dar care provenea din același sat cu persoana respectivă și care “dirija” totul în direcția pe care o dorea dumneaei… I-am avut vecini vreo paisprezece ani… Paisprezece ani de facultate de cel mai înalt nivel !!! Cu vecinii ceilalți de regulă reușeam să ne înțelegem, dar numai până când intervenea persoana respectivă cu “variantele” ei, pe care ceilalți le luau de bune, pentru că se temeau de ea. În locuința respectivă, doar noi locuiam legal, justificat, iar ceilalți locuiau din îngăduința Primăriei, iar persoana respectivă îi șantaja mereu, deși era și ea în aceeași situație ca și ei !!! În plus, cu tot felul de “strâmbe” din partea ei, ceilalți patru vecini din curte, plus încă două familii vecine, aprobate tacit și de autorități, s-au înțeles să ne facă zile fripte, cu speranța că vom pleca din comună și vor putea lua în stăpânire casa și terenul adiacent… Toate acestea seamănă destul de bine cu ceea ce se întâmplă astăzi în țara noastră de treizeci de ani încoace, desigur păstrând proporțiile, de aceea cred că am înțeles destul de bine, spre deosebire de alte persoane, ceea ce se petrece astăzi în țara noastră.
    Din marea Milă a Bunului Dumnezeu, am cunoscut un părinte îmbunătățit, ucenic al Părintelui Cleopa Ilie, al cărui nume nu-l voi face cunoscut pentru că este în vârstă și nu am binecuvântarea lui să fac acest lucru și este și bolnav, apoi l-am cunoscut pe vrednicul de pomenire Părinte Arsenie Papacioc și vrednicul de pomenire Părinte Iustin Pârvu (s-avem parte de binecuvântarea și de rugăciunile lor, de acolo de Sus), dar și alți părinți cu mare dragoste pentru credincioși, cu sfaturile și cu rugăciunile cărora lucrurile s-au îndreptat mult, contribuind și noi, după putere cu rugăciunile noastre, dar mai ales Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului cu nemărginita lor milă și dragoste pentru noi toți.
    De aceea, îl rog pe @Naivul să mă ierte, dar nu cred că astăzi mai putem continua așa cum era pe vremea Mântuitorului. Vezi și remarca finală a părintelui Ilarion Dan, din linkul de mai sus. Cred că este foarte potrivită…
    De mare, mare, mare folos mi-a fost și rugăciunea pentru “cei care ne prigonesc și ne urăsc și ne asupresc pe noi” a sfinților din închisorile comuniste, pe care am mai menționat-o aici pe blog și datorită căreia n-am rămas încărcat de ură față de cei care s-au comportat astfel cu noi… Foarte mare putere are această rugăciune !!! Dacă n-aș fi ajuns la Părintele Iustin Pârvu, la Părintele Arsenie Papacioc și toți ceilalți Părinți pe care Domnul mi i-a scos în cale, dacă n-aș fi aflat suferințele îndurate de cei din lagărele sovietice, din Siberia, din închisorile comuniste de la noi și de la Canal, Poarta Albă și dacă nu aș fi aflat rugăciunea de care am amintit mai sus, nu știu care ar fi fost deznodământul astăzi… Probabil aș fi ajuns la psihiatrie sau îmi pierdeam mințile, ori aveam ceva vechime la rădăcina bradului din cimitir… Iată însă că, “din Mila Sfântului, mai fac umbră pământului”…
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  19. @Romil
    Bogată experiență de viață aveți! Plus traiul în mijlocul unor oameni atât de diverși (și nu doar buni), v-a călit duhovnicește. „Paisprezece ani de facultate de cel mai înalt nivel”, cum în mod amuzant spuneți. (Facultatea încercărilor, desigur.) Eu, în schimb, născută, crescută și trăită la bloc, am fost în puf, cum s-ar spune. De aceea și credința celor ca mine e mai mult în cap decât în inimă, încât propovăduim înaltele principii creștine, dar nu știm cum ne-am comporta dacă ne-am lovi de adversități foarte mari. Dar are Dumnezeu grijă de toți! Mulțumim de împărtășirea acestor povești de viață!
    P.S. Am ascultat povestirea finală din conferința Părintelui Ilarion Dan. Am înțeles din acea parabolă ideea de a nu-L ispiti pe Domnul cu o atitudine prin care ne arătăm mai sfinți decât suntem. Totuși aș zice că nu gesturile înalte sunt greșite, ci încercarea de a ne construi noi sfințenia noastră.

  20. @romil

    “De mare, mare, mare folos mi-a fost și rugăciunea pentru “cei care ne prigonesc și ne urăsc și ne asupresc pe noi” a sfinților din închisorile comuniste, pe care am mai menționat-o aici pe blog și datorită căreia n-am rămas încărcat de ură față de cei care s-au comportat astfel cu noi…”

    Doamne ajută! Aţi putea reposta aici acea rugăciune? Nu reuşesc să o găsesc şi am mare nevoie, sunt într-o situaţie asemănătoare cu a dumneavoastră, cu un vecin care îmi poartă sâmbetele…

  21. @Florrin
    “Doamne Iisus Hristoase, Tu, Care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc și pe toți cei ce s-au căit de păcatele lor i-ai iertat, fă ca nici unul din cei ce ne urăsc și ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău, din pricina noastră, la Judecata Ta.Ci întoarce sufletele lor spre Conștiința Adevărului și dă-le lor pocăință adevărată, ca și printr-înșii să se preaslăvească Prea Sfânt Numele Tău. Iară pe noi învrednicește-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul Cel Adevărat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, spre Slava Numelui Tău și mântuirea sufletelor noastre. Amin !”
    Cei din închisorile comuniste rosteau rugăciunea aceasta de trei ori și așa am procedat și procedez și eu.
    Rugăciunea este luată din cartea mărturisitorului Virgil Maxim, “Imn pentru Crucea purtată”, pagina 91.
    După “…ne asupresc pe noi” se poate spune numele celor care ne “asupresc”. Adică, “…ne asupresc pe noi, între care robii tăi cutare, cutare, cutare să nu pătimească ceva rău…” Este important să ne străduim să nu urâm respectivii semeni, “care ne urăsc și ne prigonesc”, iar Bunul Dumnezeu văzând străduința noastră ne va îngrădi cu harul său, iar respectivele persoane nu vor mai avea putere asupra noastră. Pentru că Domnul Iisus Hristos îi dorește și pe aceștia în Împărăția Cerurilor și se folosește de noi, sau mai corect, ne dă și nouă ocazia să facem ceva pentru mântuirea noastră… Exact așa cum spunea vrednicul de pomenire Părinte Arsenie Papacioc, “pe nimeni n-a lăsat Domnul degeaba lângă noi și toți cei cu care ne întâlnim ni-i scoate Domnul în cale pentru a noastră mântuire.”
    Nu știu dacă trebuie folosită neapărat această rugăciune, dar eu am apelat la ea pe considerentul că au folosit-o atâtea mii de deținuți politici și mare parte din ei s-au sfințit.
    Odată în Rusia, un mare boier căzuse în dizgrația țarului din cauza unor acuzații din partea unor alți boieri. Boierul acuzat a fugit repede la un părinte cu viață sfântă. Sfântul i-a spus să facă rugăciune pentru cei care l-au acuzat, dar o rugăciune în genul celei folosite de cei din închisorile comuniste, adică să se roage pentru iertarea lor, nu pentru ca să-i pedepsească Dumnezeu, apoi să plătească 40 de Sfinte Liturghii și l-a asigurat că se va ruga și el pentru boier. După puțin timp, boierul s-a întors bucuros la sfânt și i-a spus că cei care mai înainte îl acuzau, acum deveniseră binevoitori față de el. Din experiența proprie, pot să spun că cei care asupresc din cauză că au o părere greșită formată despre tine ca om pentru că așa au auzit de la alții, vor reveni relativ repede la sentimente mai bune, dar cei care umblă cu lucruri necurate vor constata doar că nu mai au putere asupra ta și cam atât. De aceea rugăciunea trebuie făcută zilnic, chiar dacă problema s-a rezolvat la prima vedere.
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  22. @Daniela G
    “Apropo, fără nicio ironie, o întrebare sinceră: dv. ați aflat sau ați intuit calea către credința „simplă, copilărească, nevinovată și curată” de care spuneți? Că eu încă o caut…”
    Recitind acest fragment, mi-am amintit și de un cuvânt al ÎPS mitropolit Neofit, de aici de pe blog, în care ÎPS discuta despre dreaptacredință cu o profesoară. D-na profesoară i-a spus la un anumit moment dat, că lucrurile despre dogme și dreaptacredință nu le înțelege bine nici dumneaei și nici colegii dânsei, cum ar putea dar să le înțeleagă atunci copiii ? La care părintele mitropolit i-a dat un răspuns poate foarte surprinzător pentru noi cei mai puțin avizați, dar care este menit să ne pună pe gânduri. Și anume, iată ce a observat ÎPS Neofit. Copiii până în clasa a patra, până în jurul vârstei de 10 ani, au înțeles foarte bine ceea ce le-a spus părintele mitropolit, inclusiv lucruri despre Sfânta Treime, Sfânta Liturghie, Dreaptacredință, Sfânta Cruce, Dreapta Judecată, Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinți și Mântuire. Copiii până în clasa a opta, până în jurul vârstei de 14 ani, au înțeles (înțeleg) ceva mai greu. Copiii de liceu, adolescenții, au probleme mari în a înțelege, este o nebuloasă, aproape de întuneric pentru ei, iar deja la nivelul facultăților este aproape întuneric total. Deci, (pe) unde și de ce se pierde “credința simplă, curată, copilărească și nevinovată” ??? Și de ce trebuie apoi să o (re)căutăm, să o regăsim ??? Pentru că am pierdut-o, nu-i așa ? Atunci, nu trebuie să fim cu ochii în patru la ceea ce facem și ce-i învățăm pe copiii noștri ? Și nu sunt copiii noștri și/sau nepoții noștri (pentru cei care au ajuns deja bunici) cei mai buni profesori pentru noi cei care afirmăm, pe bună dreptate :”Că eu încă o mai caut…” ? Eu cred că da… Oare nu mulțumea într-o rugăciune către Tatăl Ceresc Însuși Domnul Iisus Hristos pentru că a ascuns acestea de cei maturi, dar le-a descoperit copiilor ??? Depinde de noi dacă vrem să ne smerim și să învățăm de la copii… De aceea am amintit despre ce a spus ÎPS Neofit și am postat ceea ce a spus părintele Ilarion Dan… Oare degeaba au rânduit Sfinții Părinți ai Bisericii prăznuirea din nou și din nou, an de an, a Nașterii Pruncului Iisus Hristos în ieslea din Betleem ? Au doară nu pentru ca Pruncul Iisus să se nască și-n ieslea sufletelor noastre, poate mai reci și mai împietrite decât ieslea din Betleemul Iudeii ??? Cred că depinde numai și numai de noi să nu fim mai nesimțitori decât “boul și asinul care au cunoscut ieslea Stâpânului”… Și nu cumva, Doamne ferește, să ajungem în situația de care pomenește psalmistul:” Și omul fiind în cinste n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor.”
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare