Reflecții pornind de la filmul „Între chin și amin”. “NU VEDEM CÂT DE TÂRZIE E ORA”…

5-11-2019 6 minute Sublinieri

Sursa foto: http://www.eschatologia.com/2016/09/the-lamb-of-apocalypse-and-divinity-of.html

Ce trist…

Acesta este unul din cuvintele pe care le aud des de la copiii mei, un fel de tic verbal al generației #rezist. Ce trist că dăm test azi, ce trist că nu mă pot duce la o zi de naștere, ce trist că încă nu s-a deschis Zara la Vivo, ce trist că e toamnă. Și mi se pare că, pe lângă aceste „dramatice” întâmplări, da, viața noastră e tristă. Plină de smiley-uri și reclame cu oameni fericiți, mii și sute de mii de followeri care ne dau like și heart, dar care ascunde o lume în agonie. În spatele sclipiciului și a confetti-ului e un mare gol, dacă nu o mare mizerie și neorânduială.

Acum o săptămână am văzut în premieră filmul „Între chin și amin”. Ce trist… Dureros de trist că astfel de lucruri au putut să existe, dar mai trist decât atât este că astfel de lucruri s-au generalizat și continuă să se extindă ca o plagă fără vindecare. Unde? îmi veți spune. Aici și acum, între noi și cu noi. Noi suntem cei care ne întoarcem unii împotriva altora, amăgiți și sub oblăduirea unor pseudo-elite care vor să construiască o „lume nouă”. Ce lume nouă e aceea construită în laboratoare secrete și care are la bază minciuna de toate felurile? Dictonul „scopul scuză mijloacele” nu face decât să machieze o vrăjitoare bătrână, să facă mai digerabil un nonsens, să mascheze hidoșenia morții. Mda, pare că moartea rebranduită ca o domnisoară decoltată și bine fardată face invizibilă coasa din mâna ei. Ce contează că sensul e același, ce contează că în spatele ambalajului e același schelet cumplit, măcar e prezentat bine, are un PR profesionist. Niciodată în istoria omenirii, și îmi asum greutatea cuvintelor, nu a fost ambalat răul și moartea într-o formă mai inofensivă, mai strălucită și mai atrăgătoare „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi [Matei 24, 24].”

Ceea ce, poate, mi-aș fi dorit de la producătorii filmului, ar fi fost să facă mai vizibil Duhul care întărea pe cei torturați. Dar îmi dau seama că nu prea ai cum prinde într-o peliculă ceva ce e înăuntrul nostru. Trebuie să fi trecut prin lucruri asemănătoare, acolo în închisoare sau în viața cea de toate zilele, ca să poți simți și trăi Duhul așa. Pe de altă parte, la fel de vizibile au fost și duhurile care au însuflețit pe torționari. Ceea ce, însă, găsesc fascinant, este puterea libertății interioare care generează trecerea dintr-o tabără în alta. Surprinzător. În astfel de momente de criză iese sufletul la iveală așa cum e el, fără cosmetizări și cu masca dată jos. E lipit de ale lumii, de un ciolan, de un confort? Calcă peste conștiință și devine torționar, „că până la urmă toți fac așa”. Cumplit și viclean cuvânt ca să ascundă slăbiciunea și micimea sufletului! Și totuși, Dumnezeu crede în om infinit mai mult decât omul în Dumnezeu, pentru că știe ce a pus înăuntrul său. Și are răbdare. Ce minuni poate să facă pocăința sinceră și modelul uman, următor al lui Hristos, care nu cedează minciunii! Cu adevărat aceștia sunt nebunii pentru Hristos, care din dragoste pentru „prietenul imaginar” au înfruntat evidența, realitatea imediată, pentru a se preda unei alte realități, invizibilă pentru omul trupesc dar palpabilă și concretă pentru omul duhovnicesc. Și ce ironie a sorții, torturații au supraviețuit torționarilor lor!

Într-o scurtă „conversație” pe Facebook, un cunoscut aducea în discuție demonstrabilitatea existenței lui Dumnezeu și faptul că, în cele din urmă, acest lucru nu e posibil. Ergo, el e agnostic. Păi cum să demonstrezi o existență? Demonstrația existenței lui Dumnezeu se numește comuniunea cu El. Ești în comuniune cu El? N-ai nevoie de demonstrații. Nu ești în comuniune cu El? Nicio demonstrație nu îți folosește. Unul dintre lucrurile care îi face pe cei în căutare sau pe cei sinceri cu ei înșiși să Îl descopere pe Hristos e să vadă în ucenicii Săi paradoxuri, lucruri atipice, în răspăr cu lumea în care trăim. Ele îi vor face să se întrebe: „de ce? De ce face omul ăsta așa ceva? N-are sens, sau, poate, care e sensul?” Unii vor capitula spunând că, deh, sunt nebuni, alții vor fi atenți și, cu răbdare, Îl vor descoperi și se vor descoperi pe sine. Invariabil, omul își caută originea, e atras ca un magnet înspre Cel care l-a creat și Care îl iubește așa cum nu se poate spune. Ține însă de libertatea omului să aleagă dacă Îl vrea sau se vrea. Mă fac eu Dumnezeu pe mine însumi sau mă las îndumnezeit? Scopul pare același, dar raportarea la adevăr e total opusă. Ca la matematică, mă mișc pe axă spre minus infinit sau spre plus infinit. E aceeași schemă ca la prima cădere, în care acela a vrut să fie dumnezeu dar fără Dumnezeu. Cum să fii Dumnezeu, tu ființă creată, fără El? Și paradoxal, Dumnezeu chiar vrea să fim dumnezei și ne ajută în toate felurile să ajungem acolo, dar fără El nu se poate.

Unul din lucrurile pe care le-am priceput foarte greu a fost păcatul. Ființa păcatului. Abordarea lui din perspectivă juridică, cum că ai încălcat o lege (cine a dat-o? de ce a dat-o? vrea doar să mă frece pe mine la ridiche?), deci trebuie să plătești, nu m-a satisfăcut și n-am putut să o accept ca atare. Da, poate fi o abordare de început, copilărească, dar mi se pare că adevărata natură a păcatului este despărțirea, ruperea, separarea de Dumnezeu. Sfâșierea de Dumnezeu, căci noi suntem legați ontologic de El. S-a reușit ca noțiunile cu care Biserica lucrează să fie atât de răstălmăcite și de falsificate încât să nu mai prezinte credibilitate sau, în cel mai bun caz, să fie asociate unor vremuri demult apuse. E necesară o adaptare a exegezei lor la nivelul omului contemporan, nu în sensul în care să li se altereze înțelesul, ci în sensul în care acesta să le fie clarificat și (re)descoperit. Iar aceasta ar trebui să fie una din principalele priorități ale Bisericii. Păcat, mântuire, îndumnezeire, pocăință, post, rugăciune, iad, desfrânare, înfrânare, adevăr, cuvânt, iubire, iată câteva dintre ele. Spre cinstea lor, mulți dintre slujitorii Bisericii fac lucrul acesta, cu timp și fără timp, cu cuvântul, cu fapta sau cu rugăciunea, în spațiul bisericii sau în afara ei. E un fel de contraofensivă la tot gunoiul și la toată minciuna cu care suntem sufocați prin media. Ce dureros că noi, creștinii, după ce Hristos a biruit lumea pentru noi, să trebuiască să luptăm pentru supraviețuire… Nu să creștinăm și restul lumii, nu să ducem cuvântul Evangheliei mai departe, ci să luptăm ca să nu pierim cu totul. Nu vedem cât de târzie e ora, pare deplasat și nebunesc să afirmăm că trăim timpuri apocaliptice căci „doar au mai fost vremuri dintr-astea și oamenii apoi și-au revenit”. Cum să-și revină când ne mișcăm accelerat pe o spirală descendentă? Ni se scoate în față Evul Mediu cu ale lui războaie sângeroase, zice-se pentru credință. Dar, vorba lui Eminescu, „ce-i mâna pe ei în luptă, ce voia acel Apus?” Glorie, bogăție, putere, iar nu pe Hristos, chiar dacă PR-ul de atunci l-a îmbrăcat în forma aceasta. Pe de altă parte, hai să vedem ce a făcut umanismul, iluminismul și raționalismul atât de lăudat? Revoluția franceză cu sutele de mii de crime fără sens, a fost de fapt un preludiu al comunismului. Copiii ei: revoluția bolșevică din Rusia, cu milioanele ei de victime, la fel ca și nazismul. Războaiele mondiale au fost în numele lui Hristos sau ale rațiunii, oricare ar fi ea? Câte victime, câtă suferință fără sens! Dar, oare oamenii și-au revenit? Ce s-au născut din monștrii aceștia? Nepoții lor: revoluția sexuală și emanciparea de „vechile valori”, revoluțiile ideologice ale homosexualității, transgenderismului, eutanasiei, eugeniei, avortului și mai nou, în fașă, a pedofiliei. Oare omenirea chiar și-a revenit sau s-a scufundat tot mai mult în păcat, adică în rupere de Dumnezeu? Oare dacă divorțăm de Dumnezeu, care este Bunătate, este Adevăr, este Pace, este Viață, nu vom obține tocmai contrariile lor? Noi vedem în bunătate, adevăr, pace și viață idei, dar ele sunt doar nume ale unei Persoane. Nu e o metaforă, ele nu sunt idei, sunt o Persoană. Hristos s-a definit așa: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața [Ioan 14, 6]”. Sunt, nu reprezint. De aceea Pilat nu primește răspuns la întrebarea lui: „Ce este adevărul?” pentru că a întrebat greșit. Dacă întreba „Cine este Adevărul?” primea răspuns. Oricine este sincer, este în Adevăr, adică în Hristos. Oricine face binele este în Bine, adică în Hristos. Oricine caută viața îl caută pe Hristos. De aceea, toți cei care fac lucrurile lui Dumnezeu, că sunt creștini sau nu, că îl caută explicit pe Dumnezeu sau nu, sunt în Dumnezeu și, la vremea potrivită, Acesta se va arăta lor. Nu cu spectacol, așa cu Irod spera să vadă de la Iisus [Luca 23, 8], ci discret, în taina sufletului lor.

Ce trist… Toți suntem triști, dar una e să fii trist cu nădejdea bucuriei și alta e să fii trist fără nicio speranță. Hristos ne-a spus: „întristarea voastră se va preface în bucurie [Ioan 16, 20]”. Când? La vremea potrivită. Tot Domnul ne învață: „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre [Luca 21, 19]. Oare de ce vrem noi să le știm pe toate, acum? Să dăm dovadă că avem încredere in Dumnezeu, crezând cuvântul că fără voia Lui „păr din capul nostru nu va pieri [Luca 21, 18]”, altfel Îl facem pe El mincinos. Da, Îl facem mincinos, Îl facem crud și răzbunător, Îl facem capricios, când de fapt nu vedem că vorbim despre reflectarea chipului nostru, despre noi, nu despre El. Și, fără să băgăm de seamă, începem să luăm chipul potrivnicului. Măcar de-ar fi pe-o potrivă, cum ni se prezintă astăzi, cum că este un echilibru între bine și rău, între întuneric și lumină (vezi, spre exemplificare, filmul Star Wars). Confuzia n-ar putea fi mai mare. Cum să fie de-o seamă Creatorul și creatura? Dacă vreți, e ca și cum am pune semnul egal între om și computerul care a fost creat de el. Da, știu, unii pun egal, dar nu trebuie să fii mare filosof și cu doctorate peste doctorate ca să îți dai seama că e o aberație. Iar dacă lucrurile ar sta așa cu binele și răul, atunci înseamnă că, revenind la experimentul Pitești, fundamental nu este nicio diferență între torționari și torturați, poate doar de aromă… Cu adevărat, Judecătorul când va veni, nu va trebui să spună multe cuvinte, ci să ne aducă aminte că ne-a spus deja: „De ce, dar, de la voi înşivă nu ați judecat ce este drept? [Luca 12, 57]”. Drama este că noi știm ce e drept, dar ne e frică să mărturisim deschis. Iată, ne-a fost frică să mărturisim la referendumul pentru familie. Mărturiseam un adevăr și, la drept vorbind, ce ni se întâmpla dacă votam cu Adevărul? Torturi ca la Pitești? Nimic rău, dar n-am făcut-o, deși covârșitoarea majoritate știa ce era drept. Iar dacă, fără să ni se întâmple nimic rău ne-a fost frică, când vor veni prigoanele și suferința, cum Hristos ne avertizează, oare vom mărturisi atunci? De ce stăm morți, ce așteptăm? Să murim de tot? „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua [Apocalipsa 21, 8].

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înviem înainte de a fi morți de tot, să învățăm de la cei care au rezistat terorii minciunii și au mărturisit Adevărul și să-i cinstim, căci martori și prieteni ai Domnului sunt. Vremea este a cernerii și trebuie să fim conștienți că de noi depinde cu cine votăm: cu Hristos sau cu antihristul, căci aici „tertium non datur”.

Întristatul


Categorii

Cuvantul cititorului, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

44 Commentarii la “Reflecții pornind de la filmul „Între chin și amin”. “NU VEDEM CÂT DE TÂRZIE E ORA”…

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Daniela G
    Nu-i bai, între timp s-a lămurit și problema mea cu îngăduința Lui Dumnezeu, ajutorul admin și al frățiilor voastre. Tot după decembrie ’89, am revenit și eu în Biserică, din marea Milă a Bunului Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale. Nu după “revoluție”, pentru că d.p.m.d.v n-a fost nici o “revoluție”, ci după “tulburarea ceia” din decembrie ’89, exact așa cum am auzit cu propriile mele urechi că a numit-o vrednicul de pomenire Părinte Cleopa Ilie, când îl ascultam pe băncile dinaintea chiliei sale. S-avem parte de binecuvântarea și de rugăciunile lui !!! Eram student “bătrân” (am ajuns să fiu student la opt ani după terminarea liceului) și după ce citisem un articol despre Părintele Cleopa Ilie în “România liberă”, m-am dus la Sfânta Mănăstire Sihăstria să văd dacă Părintele Cleopa este într-adevăr sfânt, așa cum era descris în articolul din ziar… De parcă sfințenia unui părinte ar sta așa pusă în vitrină și poate s-o vadă oricine și mai ales eu plin de tot noroiul păcatului, eram în stare să văd sfințenia ??? Și astăzi mă minunez deseori de purtarea de grijă a Lui Dumnezeu… După predica de la chilie ținută în fața tuturor celor care eram atunci acolo, m-am dus direct în chilia Părintelui cu un potop de întrebări și în loc să mă fugărească, pe bună dreptate pentru obrăznicia mea, mi-a răspuns la toate, chiar dacă nu am înțeles eu prea mult atunci și nici nu am ținut minte toate răspunsurile Sfinției Sale, ba cu multe dintre ele nici nu eram de acord…Am mai fost apoi de încă trei ori singur, nefiind căsătorit, la Părintele Cleopa, iar a cincea oară am fost împreună cu soția și primul nostru copil, o fetiță cu același nume ca și sora Părintelui Cleopa. Ehei, cuvintele Părintelui mi-a rămas adânc întipărite în suflet și chiar dacă nu fac nimic din ce ne-a învățat Părintele, tot am nădejde în mila Domnului…
    În ceea ce privește clarificarea lucrurilor, am găsit într-o carte un sfat al unui alt vrednic de pomenire Părinte, Nicodim Măndiță. Niște dreptcredincioși aflați la lucru pe câmp au băut ceai dintr-o sticlă, dar niște trecători i-au învinuit că beau vin, deși era post. Dreptcredincioșii au tăcut și și-au văzut de treabă, dar când i-au spus Părintelui Nicodim Măndiță pățania, acesta le-a spus că trebuiau să lămurească ATUNCI pe loc neînțelegerea, pentru a nu da prilej de SMINTEALĂ. De atunci și eu încerc, după putere să lămuresc problema pe loc. Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  2. Romile
    Si de ce nu istorisesti despre aceste intamplari ??? Pe Cleopa ???
    Habar nu ai fratia ta cati se intaresc ..

    Eu nu am cunoscut nici un parinte care sa imi lase o amprenta din discutia cu el .. imi aduc aminte ca fost- am cu socru si cumnatul la manastirea Barsana de hram si era la slujba Justinian Chira , cand a vb sfintia sa in predica lumea statea pe loc nemiscata, parca erau statui … La slujba forfota etc .. Pt mine a ramas intiparita imaginea unei turturici care statea pe acoperisul Bisericii in timpul predicii . A tinut ceva vreme predica , apoi s-a terminat si turturica si-a luat zborul .. poate is dus cu mintea .. 🙂
    Si la manastirea Rohia fost am cu rude si la final mergem la miruit , erau 2 parinti care miruiau si ma pun la unul dar cand ajung aproape de ei , ceva m-a mutat in celalat rand .. acolo era Serafim Man nu pot uita privirea lui cand am ajuns inaintea sfintiei sale …

    Post cu folos tuturor

  3. @Romil,
    Da, de acord cu revoluția. Mulți spunem așa pentru rapiditatea exprimării…
    În rest, mulțumim de împărtășirea amintirilor legate de Părintele Cleopa și de sfatul Părintelui Nicodim Măndiță. Atunci când citești astfel de amintiri ai o stare de bucurie și de liniște. Aceasta cred că ne arată măsurile înalte ale acelor persoane.
    @Petru,
    Frumoase și amintirile dv. Iar cu turturica, cine știe? Ați observat că în diferitele relatări/viziuni ale celor care au văzut Raiul, dintre animale sunt prezentate doar păsările? Bine, mai frumoase ca penaj și ca triluri față de cele de pe pământ, dar totuși păsări. Nu știu care e explicația… Poate pentru că ele zboară (nu se târăsc pe pământ) și cântă. Dar e interesant că sunt singurele animale din Rai (Raiul de acum, de după cădere, și care probabil îl sugerează pe cel viitor).

  4. Pingback: Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare