Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă
ACTUALIZAT CU ARTICOLUL PR DAN BADULESCU: ESTE ROCKUL SATANIST?
sursa foto: spoofshadow.deviantart.com
Vedeti si:
***
- Karamazov/ Ninel Ganea: Rockul și virtuțile
În societățile tradiționale muzica era o reflecție a moralității publice și o școală a virtuții. Pentru Aristotel, muzica reprezenta pasiunile sufletului; dacă o persoană asculta muzica nepotrivită, era sigur că va dezvolta probleme de caracter. “În ritm și în melodii există asemănări apropiate de adevărata natură a mâniei și blândeții, și mai mult a curajului și a cumpătării și a tuturor stărilor opuse și a celorlalte feluri ale caracterului”, scria Stagiritul în “Politica”, într-un capitol dedicat educației, dar în care “muzica” se bucură de un tratament neobișnuit de extins. Muzica, în opinia filozofului grec, nu este nici pe departe doar o activitate recreativă, deși e și asta, ci, în primul rând, o educație a sentimentelor nobile.
La rândul său, Platon discută problema muzicii și a efectelor pe care le suscită tot într-un tratat politic, “Republica”. În esență, poziția sa rămâne în coordonatele tradiționale – fiind un stimulent puternic al emoțiilor, muzica trebuie tratată cu precauție – deși soluțiile sale generale sunt utopice.
Și în antichitatea chineză, muzica era luată în serios. Potrivit lui Confucius, îți poți da seama ce gândesc oamenii după muzica pe care o ascultă, dacă sunt un popor virtuos sau corupt. Unul dintre discipolii săi, Meng-tzu, cunoscut în Occident mai ales după numele său latin, Mencius, acorda un rol politic definitiv muzicii.
“Mencius mergea până acolo încât considera că dacă un rege iubește muzica tradițională a trecutului, atunci regatul și domnia sa se vor îmbunătăți. El se folosea de argumentul potrivit căruia, dacă un rege și supușii săi au aceleași preferințe muzicale, atunci supușii vor respecta și se vor bucura de domnia regelui”.
Sfinții Bisericii nu puteau să nu surprindă rolul definitoriu pe care îl joacă muzica în formarea caracterelor.
“Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului său, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici”, scria Ioan de Kronstadt.
Modernitatea a preluat toată această înțelepciune tradițională, însă, odată cu revolta romantică, a inversat sensul ei. Muzica are o valoare doar atât timp cât neliniștește și tulbură sufletul, în timp ce stările de echilibru și armonie devin insuportabile pentru un modern, ceea ce explică, de pildă, și iritarea pe care multe spirite cultivate (vezi Garia Marquez) o au atunci când ascultă Haydn. Nu e de mirare că muzica a căpătat, din secolul XIX și până astăzi, certe valențe revoluționare, de la simpatia lui Beethoven pentru Revoluția Franceză, până la inflexiunile anticomuniste din Pink Floyd și brigăzile nesfârșite de muzicieni contemporani, “nomina sunt odiosa”, care derulează un program de subversiune culturală.
Din acest punct de vedere, rockul se distinge ca formula artistică protestară prin excelență. Le furnizează fanilor, în primul rând, o concepție asupra lumii, manifestată mai ales printr-o negare a ordinii naturale, și extaze estetice, “superioare chiar simfoniilor clasice”, conform opiniei unor critici, la prima vedere diferiți, cum sunt Charles Reich sau Tyler Cowen.
Pentru fani, spiritul rockului înseamnă libertate, eliberarea de prejudecăți, depășirea șabloanelor, o pasiune nestăvilită și detașarea de balastul burghez al epocii. Dar mai firesc ar fi, pe urmele lui Roger Kimball, să vedem în rock doar “extaze dionisiace prefabricate, ostentativ sexuale, strident nonraționale”. Pentru că dincolo de etichete, așa cum argumentează Kimabll, ceea ce face gloria rockului nu este nicidecum linia plăcută din “Yesterday” al lui Paul McCartney, ci asaltul amplificat adresat organelor inferioare, și mai puțin capului sau inimii. “Dacă civilizația este depre nuanță, reținere, discriminare și ordine, atunci rockul este anticivilizație. Desigur că fiecare civilizație are nevoie de o formă de irațional, de un spațiu pentru dionisiac. Poate rockul oferi un spațiu pentru asemenea impulsuri? Sunt sceptic”, declara Kimball, într-un interviu.
Problema rockului nu constă doar în ritmurile tribale, care neliniștesc sufletul și îl duc într-o stare de angoasă și revoltă, ci la fel de bine în versuri, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât variații pe legea Thelemei, proclamată de Aleisteir Crowley, probabil cea mai importantă influență asupra rockului britanic de început.
Pachetul complet oferit de muzica rock (melodie și mesaj) suferă din plin, oricât și-ar imagina fanii contrariul. Argumentul strict în favoarea rockului provine din comparația cu celelalte genuri muzicale contemporane (pop, house, hip-hop), mult mai vulgare și simple. Însă ceea ce le scapă pasionaților din vedere este faptul că rockul are, prin definiție, un caracter degenerativ, deoarce contestă orice formă de ordine. Așa că odată ce spulberi canoanele estetice, nu mai are niciun sens să te plângi că lumea începe să consume muzică din ce în ce mai stupidă. În al doilea rând, rockul s-a afirmat de la bun început ca o muzică de mase, fiind echivalentul din anii ’50 și ’60 al rebuturilor muzicale consumate astăzi. Dacă versurile și muzica ni se par mai inteligente și istețe, este pentru că îl comparăm cu dejecțiile actuale și nu pentru că l-am raporta la un standard cultural elevat. Iar muzica se tot prăbușește de la Berlioz încoace…deci încă înainte de revoluția rock’n’roll.
Acesta fiind contextul cultural, nici nu e nevoie de a introduce ipoteze supranaturale (îngeri și demoni) pentru a ne da seama care este influenta muzicii moderne asupra formării caracterelor, chiar Paganini ne asigură de existența unor spirite ajutătoare în actul artistic.
Și din acest motiv, ideea recentă a câtorva prelați de a căuta și găsi mesaje ortodoxe în rock sau a se mândri cu orele de audiție în domeniu este la fel ridicolă precum a pune versuri pop pe muzică psaltică. Dar în babilonia culturală și spirituală în care trăim, orice este posibil, chiar și a descoperi revelații religioase angelice în zgomot de dublu bass. În stimularea acestei babilonii omniprezente un rol semnificativ îl joacă și ridicarea doctă a (sub)mediocrului la rang de capodoperă, de unde și osanalele jenante închinate, pe ici, pe colo, mai peste tot, muzicii rock sau încarnărilor sale mai rudimentare.
Rockul este într-adevăr libertate, însă doar dacă libertatea echivalează cu anarhia morală și estetică.
- Ortodoxia Tinerilor: Recviem pentru un vis #Colectiv. Mărturisirea unui ex-rocker
Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci.
Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cercul dispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste [?] sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.
Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.
[…]
Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.
Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.
Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.
De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.
[…]
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu[1] (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, [2]care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi [3]. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.
Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.
Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.
Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.
[…]
Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.
[…]
- Comentariul lui Dan Tudorache la textul de mai sus, de pe acelasi site:
Eu unul mărturisesc că am rămas impresionat de acest text, de forța argumentației autorului articolului, de finețea și tactul arătat, dublate toate de experiență solidă a culturii rock, cultură vastă și trăirea ortodoxiei. Defapt primele atribute rezidă chiar din ultimele enumerate.
De astfel de oameni și abordări este nevoie în astfel de momente tensionate.Autorul a mers la fondul problemei, cu toate nuanțele pentru o largă înțelegere, având și flerul de a lăsa concluziile printre rânduri, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat de „adevărul verde-n față”.
Mai precizez că această argumentare este valabilă pentru orice gen de muzică, nu doar rock, fiind un veritabil îndrumar duhovnicesc pentru formarea discernământului în privința alegerii muzicii de ascultat.
Eu unul, chiar dacă aveam în minte ideile de bază exprimate, niciodată nu aș fi avut capacitatea să le exprim atât de clar și armonios.
Divagațiile de la subiect nu m-au obosit deloc și nu mi-au distras atenția. Posibil să deranjeze alți cititori, care nu-s obișnuiți cu expunerile largi, dar eu zic că prin puțin efort se poate cuprinde întregul. La fel și uzul de neologisme, eu l-am luat ca un exercițiu didactic care să-mi îmbogățească cunoștințele generale.
Cât privește aruncarea într-o lumină proastă a unor preoți, cred că părinții respectivi s-au pus singuri într-o lumină proastă (la cel mai figurat sens posibil) cu privire la subiectul „muzica rock”, autorul doar constatând pe seama lor. Între timp am pus și trei note de subsol pentru ca cititorii să consulte opiniile criticate de autor.
Încerc să dau și niște explicații:
1. Pr. Florescu, cu blogul Jurnal Scoțian, consider că greșește cu privire la muzica rock prin atitudinea de a-l „inocentiza” la modul general, făcând apel la exemplul trecerii „de la sine” cu fiica, dar trecând cu vederea tocmai esența schimbării atitudinii ei (de ce s-a plictisit de muzica rock și de ce a trecut la pian?). Este exact eroarea inversă pe care au făcut-o mulți preoți sau teologi după ’89 încoace, și acum și unii profesori de religie pe seama tragediei Colectiv, prin „diabolizarea” muzicii rock la modul general. Nu mai zic de edulcorarea inadmisibilă a halloween-ului pe care o face părintele, în situația în care instituțiile de învățământ românești sunt luate cu asalt de această para-sărbătoare , ajungând chiar și copii de grădiniță să poarte măști cu diavoli sau zombie. Oare ce-ar fi spus astăzi Sf. Ioan Maximovici?
2. Pr. Mihai Andrei Aldea, consider că a făcut o hermeneutică total deplasată a melodiei The day we die, parte a albumului Mantras of War. Cu tot respectul față de victimele din Colectiv, ce poate fi ortodox în a urla în microfon? Chiar făcând abstracție de modul interpretării melodiei, rămâne totuși strofa în care:
„Îi respect pe cei care mă-nsoțesc,
O adevărată artilerie,
Fiți cu ochii pe inamic
Și declanșați anarhia! ”.Oare îndemnul de a da frâul liber anarhiei poate fi vreodată ortodox? Ba încă un subiect „perfect ortodox”? Sau nu cumva e chiar inversul ortodoxiei?
3. Pr. Constantin Necula consider că greșește la fel ca și pr. Florescu, prin „inocentizarea” in corpore a rock-ului, chiar dacă înțeleg contextul și buna-intenție cu care a făcut aceste afirmații. A uitat să spună ce fel de rock ascultă? Ei tocmai asta era esențialul!
Precizări personale:
a) nu sunt familiarizat cu scrierile părintelui Florescu, doar am auzit zilele acestea că are un blog foarte popular, pe care l-am frunzărit un pic fără să-mi fi atras atenția în mod deosebit.
Recunosc că acuza de „origenist convis” atribuită de autor părintelui Florescu mi se pare inadecvată în acest discurs pentru că o astfel de acuză, fiind gravă, obligă la argumentare. Or autorul nu a făcut o argumentare în acest sens, fiind de înțeles de ce, așa că mai înțelept era dacă nu punea eticheta în discurs.
b) Pe părintele Mihai Andrei Aldea îl stimez foarte mult, căci este un aprig luptător pentru ortodoxie, chiar dacă nu sunt de acord cu unele puncte în ceea ce privește Artele Marțiale și în mod particular în interpretarea dată melodiei The day we die.
c) Pe părintele Constantin Necula îl consider unul dintre cei mai buni oratori ai Bisericii noastre, este de-a dreptul fermecător și cu priză mare la tineri, chiar dacă uneori se întrece cu gluma și devine obositor, scădere pe care chiar sfinția sa a recunoscut-o într-un interviu.
Am făcut aceste precizări pentru a arăta că obiecțiile mele sunt legate strict de opiniile exprimate mai sus, fără ca prin asta să îi blamez ca oameni și ca preoți. Din contră, fiecare își are meritele lui în lucrarea de mântuire a oamenilor.
Ieri, 11 noiembrie, a murit și Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Dumnezeu să-l ierte!
Cu această ocazie îmi cer iertare că am ținut „lecții moralizatoare” despre rock, într-un moment total nepotrivit, câtă vreme aceste observații vizează direct sau indirect oameni care trec printr-o grea încercare.
Zilele acestea, ritmul și măsura ar trebui să fie tăcerea și rugăciunea. Dumnezeu să-i ierte pe toți iar nouă să ne dea inimă de mamă pentru ei!
Pr. Dan Badulescu: „Este rock-ul satanist?”
În contextul tragicelor evenimente petrecute recent în București la clubul „Colectiv”[1], au avut loc o serie de dezbateri aprinse pe marginea fenomenului rock, și s-a pus adeseori întrebarea: „Este rock-ul satanist?” Vom încerca să dăm un răspuns succint la această întrebare, spre a folosi în primul rând pe părinții, profesorii de religie (dar și de alte materii), preoții și alții, care se confruntă cu aceste problematici în această perioadă.
În general vorbind avem text, context, metatext, subtext. Textul este cel arătat, contextul, care a fost situația tinerilor de la acel club, atât formația cât și publicul, atât cei adormiți cât și supraviețuitorii. Mai complicate ar fi subtextul și metatextul: ce urmărește cel/cea ce pune această întrebare? Ce răspuns vrea/nu vrea să primească?
Dacă s-ar aștepta un simplu da, sau nu, s-ar declanșa o serie de reacții destul de previzibile însă: o radicalizare, o turnare de gaz pe foc, nepotrivită și nedorită. Deci, având în vedere aceasta considerăm întrebarea de mai sus ca nepotrivită, și propunem în loc, ca mult mai rațională și de bun simț: „Este (există) rock satanist?”
În acest caz, răspunsul este fără nici o tăgadă: da!
O simplă documentare pe net – accesibilă ușor și rapid practic tuturor începând de la clasele primare – bătând de exemplu „satanic rock”. Au ieșit materiale în limba engleză, dar aceasta este destul de binecunoscută începând cu clasa a IX-a.
Pe populara enciclopedie wikipedia întâlnim secțiunea Satanism Popular Music. Corespondența temei în limba română a făcut trimitere la genul „black metal”
Înainte de a continua articolul trebuie să specificăm că, există și aici ca și în alte domenii, mai multe paliere: întâi vorbim de nivelul explicit, deschis, direct. Aici se încadrează trupe și adepții lor cum ar fi 10 Satanic Black Metal Bands.
La clubul la care ne referim au cântat anul trecut în Postul mare grupul suedez Watain (Devil’s Blood (Live in Club Colectiv, Bucharest, Romania, 7.04.2014). A apărut și un interviu al lor care dă detalii despre intențiile și filosofia lor de viață.
Din nefericire, și anul acesta au continuat astfel de cântări, dintre care cea mai gravă a grupului polonez Behemoth – Messe Noir Live In Club Colectiv Bucharest Romania 21-04-2015, și cu doar o lună înainte de tragedie danezii Saturnus Christ Goodbye – live @ Colectiv, Bucharest, 22-Sept, 2015
Care pot fi – chiar și doar la modul simplului bun-simț, al raționalului elementar – consecințele acestor acumulări de duhuri demonice , repetăm, asumate deplin de cei în cauză?
Exemplele de mai sus pot fi vizionate la nevoie doar parțial, ele au o încărcătură malefică intensă evidentă, au fost puse doar pentru a risipi orice urmă de îndoială din norul celor ce s-au vehiculat în media și rețele, sau în școli.
Acestea au fost trupe contemporane. Părinții lor au putut fi în anumite perioade Rolling Stones (Their Satanic Majesties Request), Sex Pistols (Anarchy In The U.K), AC/DC (Highway to Hell), etc.
În ce privește spațiul nostru, am întâlnit trupe de black metal, dar nu explicit sataniste, ci mai degrabă neo-păgâne[2] („daciste”, etc.).
Deci, credem că s-a lămurit oarecum suficient zona explicit satanistă a rock-ului. Nu se poate spune acum exact în procente care este statistic proporția acestui gen, atât în lume cât și la noi. Reținem însă că existența lui este o realitate cu totul mai presus de orice îndoială și că ea este asumată de către înșiși promotorii lui, și nu de către fundamentaliști creștini de orice confesiune.
Este adevărat că se poate pune întrebarea: cât de sinceri și convinși sunt acei sataniști, și câți o fac din teribilism, oportunism sau modă, fără deci să creadă și să se închine conștient. „Satan” este adesea folosit în mod cu totul greșit de către tineri, ca simbol eroic al răzvrătirii împotriva oricărei autorități: familie, școală, sistem politic, religie (biserică).
Ne oprim momentan aici, și avansăm la rândul nostru o întrebare care, chiar ne mirăm, cum de nu a fost de loc pusă în acest context: „Există oare (și) rock creștin”? Apelând la aceleași surse (wikipedia) întâlnim un material subțire la secția română, și mult mai amplu aici Christian rock. Ca exemple se pot da pentru trupe străine Thousand Foot Krutch “Welcome To the Masquerade”, iar din România 10 Trupe creștine.
Se observă că cei din occident cântă în genurile hard rock și heavy metal, sonoritățile, cel puțin cele instrumentale, fiind practic identice cu cele ale celorlalți. Rock-ul creștin autohton are variante mult mai soft.
Confesional, rock-ul creștin atât cel străin cât și cel autohton vin în cea mai mare parte din zona neo-protestantă sau anglicană. Un material celebru precursor al genului este musicalul Jesus Christ Super Star[3]
Există și în spațiul catolic excentricul călugăr capucin Fratello Metallo (Live by The Pricker, King of Trash), exponent al genului Christian metal[4].
Întrucât rock-ul este un domeniu mult mai vast decât genul black metal, iată și un exemplu melodios de rock creștin celtic din zona irlandeză Eden’s Bridge The Lord is my Light.
În spațiul nostru, un exemplu al trupei Roșu și Negru: Lumea ca o pradă.
Există chiar și abordări din zona hip-hop, cum ar fi Cedry2k „Rugăciune”.
Dacă ne întrebăm, oare „există rock creștin ortodox”? vom găsi exemple din zona Balcanilor: în Grecia a activat grupul grecesc experimental monahal „Elefteri” (Paparokades, Free Monks).[5]
Mai aproape de muzica ortodoxă, ar fi bulgarii Isihia ce cântă printre altele „Gospodi vozvah” (Doamne strigat-am) și macedonenii Mizar cu grupul psaltic Harmosini.
Evident, rock-ul este un domeniu foarte vast cu o sumedenie de genuri și subgenuri, ce nu au fost trecute în revistă aici.
Există și abordări spiritualiste oculte, new-age, neo-păgâne, etc. Ele nu fac obiectul acestui articol, dar se pot lua în considerare dacă se socotește nimerit. Majoritatea însă a formațiilor și genurilor se plasează într-o zonă „neutrală”, nici satanistă, nici creștină, în sensul explicit și asumat. Aici pare a se încadra și formația din tragicul eveniment de la Colectiv, Goodbye to Gravity.[6] Ca gen muzical și etos, ei par a se încadra mai degrabă la Metalcore: „Metalcore este un gen muzical de fuziune, care combină elemente din extreme metal și hardcore punk”.
Am ales însă cele două extreme în scop pedagogic, pentru ajutor la lămurirea aspectelor controversate.
În încheiere reținem următoarele: cele de mai sus constituie repere și informații, fără a conține judecăți de valoare muzicale, morale sau duhovnicești. Lăsăm acestea la conștiința și inima fiecăruia din adresanții articolului, ne referim în special la adulți români botezați ortodox, care trebuie să-și exerseze și exercite discernământul și pe cont propriu, încercând, greșind, revenind. Desigur acestea cu îndrumare și rugăciune, în cadru bisericesc. Ne aflăm – cel puțin în acest moment – încă pe tărâmul liber al părerilor/opiniilor, nu există un consens unitar unanim, și ne putem întâlni cu reacții diverse de la diabolizare deplină a fenomenului, până la considerarea lui ca inofensiv, dacă nu chiar benefic și indispensabil tineretului.
Exemplele desigur nu epuizează domeniul, se pot găsi o sumedenie de materiale, atât literare, cât – mai ales – videoclipuri, audio, etc., există suficiente accesorii, calculatoare, proiectoare etc. ce pot fi folosite cu succes în ilustrarea dorită.
Totuși, în calitatea de preot se pot da următoarele îndrumări generale: până la ajunge la „cercarea/deosebirea” duhurilor, lucru ce necesită un anumit nivel de trăire duhovnicească mult peste medie, putem încerca să discernem și să apreciem:
- în ce măsură există o reală acoperire a asumărilor respective din cele 2 tendințe opuse: cât de „satanist” și cât de „creștin” este artistul(artiștii)/genul-curentul muzical respectiv?
- etosul[7] acelor formații și interpreți (de ex. în partea strict muzicală cele două curente ajung să se asemene până la identificare în cazul așa-zis-ului metal creștin); eventuala diferență dintre etosul local și cel al străinilor.
- intenția lor, în special cea asumată deschis, cea interioară este cu mult mai greu de sesizat.
- efectul lor asupra ascultătorilor. Desigur, că, pentru pedagogii creștini, efectul suprem este apropierea sau depărtarea de Dumnezeu (credință, biserică, etc.), dar pot fi urmărite și cele mai „lumești”: moralitatea, echilibrul psihic, cultivarea culturală, etc. Sunt fenomene dăunătoare, ziditoare, în ce măsură, sau nici una nici alta?
Aceste recomandări se adresează adulților, întrucât celor sub 20 de ani nu li se poate – cu excepțiile de rigoare ce confirmă regula[8] – cere să discearnă aceste lucruri pe cont propriu și fără o orientare mai clară și mai precisă din partea adulților responsabili cu educația/formarea lor. Știm că momentul de față este încă unul cu o încărcătură emoțională intensă, s-a turnat mult „gaz pe foc”, și trebuie procedat cu mult tact și dragoste. Dar să nu uităm că printre faptele milosteniei sufletești primele sunt acestea:
- a îndrepta pe cel greșit;
- a învăța pe cel neștiutor
…iar sufletul e cu mult mai presus de trup…
Dan Bădulescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_B%C4%83dulescu
Absolvent Conservator secția Pedagogie, muzicologie, dirijat coral, lucrarea de licență: „Muzica și publicul ”
Instrumentist și compozitor pop-rock, membru al formațiilor românești Sfinx, Roșu și Negru, Iris.
Absolvent Teologie pastorală, lucrarea de licență: „Muzica pentru un tineret dezorientat religios”
În prezent preot, doctor în teologie, specialitatea „Îndrumări misionare”.
[1] Și care s-au continuat cu cele din Paris la clubul Bataclan la concertul trupei Eagles of Death Metal http://stirileprotv.ro/stiri/atentat-in-paris/cum-s-a-vazut-atentatul-de-la-bataclan-prin-membrilor-trupei-eagles-of-death-metal-am-simtit-miros-de-praf-de-pusca.html …
[2] https://www.youtube.com/watch?v=K8Ygcd2wN38; https://www.youtube.com/watch?v=46GhUrtrklM; etc.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar în engleză (ca de obicei, mai amplu…) https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar https://www.youtube.com/watch?v=IvVr2uks0C8&list=RDIvVr2uks0C8
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_metal dar mai pe larg https://en.wikipedia.org/wiki/Christian_metal
[5] https://www.youtube.com/watch?v=xnmv2B7CPXg, despre ei http://hirr.hartsem.edu/sociology/liederman.html
[6] https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU
[7] În sensul de ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic
[8] După cum avem și cazul invers: oameni cu plete cărunte/albe, care au o judecată, minte și reacții de adolescenți rebeli…
Nota noastra
Discutia e vasta, in aceasta nota ne limitam doar la a accentua asupra unui aspect atins si de autorii de mai sus, in special de Ninel Ganea: importanta si efectele politice ale muzicii in general si ale rockului in particular.
Muzica – prin continut si mediu, totodata- adresandu-se, in primul rand, partii afective (emotiilor) a persoanei umane, este si instrument de modelare si, intr-un anumit sens, de manipulare a acestora.
Din cauza acestei capacitati imense a muzicii de a modela emotii si, astfel, comportamente, muzica are o mare importanta politica – in sens larg, de gestionare si guvernare a starilor de spirit, de captare si directionare a acestora.
Muzica a jucat un rol foarte important in toate miscarile sociale si totalitare. Cu imne au marsaluit si au strans randurile fascistii si comunistii. Iar, cand regimurile comuniste s-au osificat si au pierdut stiinta maselor, atunci muzica a devenit manifest politic disident in toate tarile din blocul sovietic.
Muzica a reusit sa schimbe sau sa fie un factor activ al schimbarii sociale, revolutia sexuala fiind legata substantial de revolutia beat din muzica.
Totodata, muzica a devenit un ingredient absolut necesar pentru pastrarea sistemului societatii capitaliste, de consum, conform principiului “distrugerii creatoare”.
Functionand ca un anestezic, alaturi de industria de divertisment, servind la tampirea, erotizarea sau excitarea calculata a afectelor, ea serveste si pe post de declic de defulare, de surogat al unei atitudini antisistem, surogat de revolta si anarhie, care devine, de fapt, o revolta manipulata, cu voie si directie de la stapanire.
Categorii
Clubul Colectiv, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Ninel Ganea, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?)Etichete (taguri)
anarhie, Clubul Colectiv, Colectiv, Dan Tudorache, emotii, influente, libertate, muzica, muzica rock, Ninel Ganea, puterea muzicii, revolta, revolutie, rock, satanismArticolul urmator/anterior
Comentarii
100 Commentarii la “Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă”
<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI
Comentariile sunt inchise.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
https://www.youtube.com/watch?v=UdzToVzq4Jw
https://www.youtube.com/watch?v=pBkyqsyQPCg
https://www.youtube.com/watch?v=5-O3UJpadSg
https://www.youtube.com/watch?v=j3NUuXIiJRw
https://www.youtube.com/watch?v=CHukQ57jbh4
https://www.youtube.com/watch?v=UhdBLDRKNPY
https://www.youtube.com/watch?v=8gN2f29HQGw
https://www.youtube.com/watch?v=BoimH3rXlg4
Introduceti o trimitere si catre acest documentar foarte folositor.
“Ati bagat de seama ca in multe piese rock(grele sau usoare) daca e blasfemiata o personalitate religioasa,trebuie sa fie neaparat Fiul Lui Dumnezeu ?Nu Budha sau Mahomed sau Krishna . “
As vrea ca cei care isi pregatesc arsenalul (“vedeti-va de mantuire oslobanilor”) sa inteleaga odata pentru totdeauna ca nu se ataca nicio persoana,niciun tanar.Eu insumi sunt un tanar ca multi altii si observ influenta muzicii moderne(si nu numai) asupra tinerilor si oamenilor obsinuiti.
Pentru cei care vor sa afle mai multe despre mesajele muzicii actuale recomand :
http://vigilantcitizen.com/category/musicbusiness/
Mie personal mi-a plăcut în mod deosebit al doilea articol pentru latura lui practică, aplicată. Din unde se poate vedea că nu poți asculta rock fără să aderi măcar puțin la ideologia din spate, fără să fii conștient de fenomenul în care intri. Nu poți spune că rămâi inocent sau că cineva cu sufletul curat suportă să asculte rock, mai precis metal, fără să-și facă probleme de conștiință.
De aceea premiza de la care a pornit Biserica în cazul Colectiv a fost de neimplicare by default, fără a exclude ajutorarea celor ce au nevoie de asistența și rugăciunile sale. Iar închinarea ierarhului catolic este ridicolă. Fără a fi judecători ai tinerilor de la concert, nu putem să-i adulăm pentru că erau acolo, ci dimpotrivă. Pe tinerii de la Revoluție îi pomenești din oficiu, sunt martiri, deși e posibil să nu fie, pentru că nu știi situația și cazul fiecăruia.
Așadar, în tot amalgamul de idei vehiculate de oamenii Bisericii ar trebui mai multă consecvență, nu ploconire și compromitere după valul „popular”.
Excluderea şi judecarea.
Toată chestia asta, cu analize şi filozofii savante şi deştepte, şi de specialitate şi mai nu ştiu cum, mi se pare egală cu filozofia descoperirii apei calde. Anarhia şi razvratirea sunt chestiuni binecunoscute şi au aceleaşi puteri şi influențe ca şi toate celelate, bune dacă sunt bune şi rele dacă-s rele. Anarhia şi razvratirea nu fac excepție, cum spuneam şi se pot exprima prin tot ce se pot exprima şi celelalte, deci inclusiv prin muzică. Binele cultiva cele ale binelui in toate formele şi starile, chemând la echilibru, la pace, la viruți, la unitate şi armonie. Asta prin toate formele posibile de exprimare şi manifestare. La fel şi anarhia şi razvratirea. Ce atâta filozofie şi savantologie? . Anarhia nu poate fi acceptată şi primită pe față. Nu-i clar? O resping şi țâncii de-o şchioapă, fiindcă-i simt conştient sau subconştient primejdia. De aceea sa găsit şi cultivat calea acoperită. Ori muzica este o cale ideală pentru aşa ceva. Dacă vrem analize savante, putem face teoria chibritului in nano, pico şi mai ştiu eu ce dimensiuni, ca sa ne amețim şi să ne risipim în chestiuni care nu lamuresc ci complică. Cestiuni care fac din anarhie şi razvrătire o mare deşteptaciune, o chestie de mare interes, de rafinament, de artă înțeleasă doar de cei supra deştepți, etc. etc.
Anarhia şi razvratire şi toate celelate au devenit arte şi nu numai, pentru a fi popularizate şi acceptate în masă.
Tinerii in acest fel pot fi uşor şi rapid desprinşi de tot ce-i leagă de tradiție, de morala atâtor milenii, de educația din familie, din biserică, etc.
Excluderea şi judecarea, o practica exact cei ce cheamă la anarhie şi răzvratire. Ei sunt cei exclud şi judecă şi cei ce se exclud pâna una alta… , dar nu cumva sa îndraznească cineva să spună ceva la adresa lor. Nu ai voie. Faci gaură-cer, discriminezi, eşti bigot, prost, fanatic, demonic, fundamentalist…
Sa ajuns că nimeni şi nimic nu mai are voie sa spună ceva, sa argumenteze, sa dovedească ceva legat de aceasta. Ba mai mult, biserica este condamnată şi judecată ca şi-ar încalca chiar propriile-i legi, dogme, sau mai nu ştiu ce, de care ei nu au habar, tocmai în cazul lor… fiindcă nu a sarit patriarhul şi tot clerul sa le glorifice şi sfințească consecințele.
Dar chestia, nu ține numai de rock, ci şi de homo şi de, tot ce se cultivă ca bine din latura cealaltă. Deci…
Si totusi, in al doilea articol se afla o inselare grava care se naste din multa parelnicie, acuzatii deplasate, multa mandrie, erori de logica si simplificari nepermise in privinta muzicii rock. Cel putin unul dintre preotii atacati a pregatit un raspuns foarte bine argumentat la acel text, dar a refuzat sa-l publice ca sa nu mai tulbure apele. Cred ca acel articol are scapari care sunt eretice, din sfera protestantismului ( “Acum pot asculta orice gen de muzică şi pot pătrunde, cu mintea şi cu sufletul, care e sursa inspiraţiei acelei opere, nu pentru că am experienţă de compoziţie, de performanţă sau de critică muzicală şi pentru că am cunoaşterea principiilor acestei arte …”
“Puterea de a distinge sursa, mijlocul şi scopul oricărui lucru nu aparţine intelectului şi experienţei singure. Ea este funcţională şi deplină doar prin înrâurirea divină. De aceea, orice om botezat (şi care trăieşte în realitatea unirii cu Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al Duhului, care lucru este de la Dumnezeu şi care nu, care gând este de la Dumnezeu şi care nu, care muzică e de la Dumnezeu şi care nu.” (cezaro-papism personal) ca sa dau cel mai la indemana exemplu. Inainte sa citesc contra argumentul, trebuie sa recunosc ca si eu am fost fascinat de puterea acelui text, dar acum cred ca e generat si generator de inselare. Nu tot rockul este satanist, nu tot rockul este antisistem, protestatar, exista mult rock crestin pro, nu anti. Un exemplu este Stairway To Heaven, care a fost declarata melodie satanista de un pseudo-savant, pe cand ea este o metafora pentru Biserica (piesa nu este o icoana, dar ete un tablou crestin), un exemplu de rock care nu este protestatar. Nu voi argumenta in plus fiindca ar insemna sa divulg materialul tainuit si mi-as incalca promisiunea de a nu-l publica. Am scris aceasta pentru a va atentiona ca sa aprofundati materialul mai mult si sa nu raspanditi un material problematic si calomnios. Va rog sa ma iertati.
Scuze, voiam sa spun infailibilitate persoanala in loc de cezaro-papism personal.
@TNC:
Sa avem iertare, insa daca cineva percepe critica drept calomnie, atunci avem de-a face cu o infailibilitate care se supara pe o alta. E un text, adica o parere, si nu cred ca trebuie sa ne ofuscam din atata. Nu inteleg nici vanatoarea de erezii in gandire. E drept ca unul din preotii citati si contestati de autorul textului cu pricina este categorisit in exces acolo, insa nu pe baza contributiilor sale pe tema muzicii rock.
E adevarat ca textul sufera de oarecare pretentiozitate, insa nicidecum nu spune ca orice muzica este satanism. Totusi, in ciuda limbajului cam prea original (uneori foloseste cuvinte care nu exista in limba romana), tipologia muzicii e destul de clar facuta si ideea principala este ca intentia si duhul care anima o piesa muzicala sunt cele care o fac sa fie inspirata de duhurile rautatii, de Dumnezeu, sau de stari ceva mai omenesti, “naturale”.
Legat de puterea discernerii, din nou avem de-a face cu o critica exagerata a unor formulari poate prea complicat alcatuite, insa care ascund o idee de baza a ortodoxiei, care provine de la Sf. Ap. Ioan: cercetati duhurile. Unde e infailibilismul personal aici? Inseamna sa confunzi afirmatia ” [eu pot sa] discern prin inraurire divina” cu “discernerea tine doar de mine”. Or, tocmai ca autorul a explicat ca nu se bazeaza pe propria experienta muzicala, ci pe altceva, ce vine din afara sa, anume puterea darului dumnezeiesc. Altceva ni se pare noua criticabil aici, anume maniera oarecum mecanic-obiectivista in care e infatisata puterea botezului, care nu exista decat in potential, depinzand de vietuirea fiecarei persoane in parte.
Ar fi interesanta o exegeza pe Stairway to Heaven, mie imi placea piesa odinioara, insa nu a facut obiectul analizelor nici in textul discutat aici, nici in celelalte din calup.
@TNC
Poate că este mai valoros primul articol din materialul de aici, dar al doilea mi se pare mai practic, mai pe înțeles și nu cred că are valențe de infailibilitate protestantă. Cel mult o doză de înșelare, de părere de sine.
Totuși, pentru orice se îndeletnicește cu rugăciunea, deosebirea duhurilor nu este atât de străină. Și asta nu-i un titlu de glorie. Desigur, cred că a exagerat puțin, pentru că oricine este supus amăgirii. Dar nu trebuie trecut cu vederea că autorul se bazează pe simțul duhovnicesc pentru a dubla, nu pentru a nega analiza tehnică muzicală. Adică, dincolo de sunet, mai este ceva destul de evident oricărui creștin dispus să-și ia menirea în serios.
Este destul de greu să ne exprimăm, mai ales în scris, perfect gândurile. Cum din articol eu am văzut înțelegere dincolo de critică asupra pozițiilor celor trei preoți luați în calcul, ar trebui să avem și noi înțelegere corectă a mesajului, nu a unor detalii răstălmăcite.
Rămâne o constatare că nu se poate să asculți rock și să te rogi. Eu personal am făcut constatarea aceasta fără a-mi fi prea ușor…
Eu nu prea inteleg ce mai este de discutat pe acest subiect? Pur si simplu nu trebuie sa asculti astfel de muzica. Ce atatea analize care rock e satanic si care nu? Ce facem aici? Incercam sa gasim scuze pacatului? Reveniti-va!
http://www.activenews.ro/cultura/Pr.-Dan-Badulescu-fost-component-al-formatiilor-Sfinx-Rosu-si-Negru-Iris-raspunde-la-intrebarea-%E2%80%9EEste-rock-ul-satanist-127371
Cred ca suprasimplificati protestantismul si neo-protestantismul, unde exista “inraurire divina”, dar decizia ca aceasta este divina depinde exclusiv de persoana umana implicata. Sunt o gramada de “induhiti”, vorbitori cu duhul, “inrauriti divini” acolo. Tocmai aceasta afirmatie cum ca ea, persoana care a scris acel articol, se afla sub influenta divina, spusa despre sine, ar trebui sa va puna pe ganduri. Tot omul este inselat, inclusiv cel botezat, pentru ca una-i sa scapi de pacat si cu totul altceva este sa scapi de patima. In fine, eu nu stiu cat de ortodox vi se pare voua critica facuta in public unor preoti, sarind pe alaturi, fara ca acestia sa fie atentionati pesonal, fara ca ei sa fie criticati impreuna si de alti frati, fara ca acestia sa fie supusi judecatii Bisericii pentru acuze de erezie, precum origenismul. Acestia sunt aruncati in gura publicului ateu, pagan, pseudo-crestin sau chiar crestin, ocolindu-se pasii impusi de Sfanta Traditie. Mie unul imi par exagerari care trebuie luate in seama, caci acest articol este expresia unei caderi de-a dreapta. Presupusa existenta a unui duh al muzicii nu inseamna ca duhurile folosesc muzica, ci ca un duh influenteaza toata muzica, fara rest. Aceasta formulare este pagana, in opinia mea. Rockul este un gen de muzica ce poate fi folosit, la fel ca hip-hopul(Cedry2k) pentru atingerea unor scopuri crestine, chiar daca nu cele mai inalte, caci muzica folclorica (populara) nu se canta in biserica, dar are un spectru foarte larg de subiecte, printre care unele nu-s tocmai cuvioase. Articolului ii lipseste tocmai discernamantul. Iar preotul respectiv nu a publicat articolul, atentie pe cine acuzati de infailibilitate, ci se gandeste si intreaba pe altii daca nu cumva greseste. Nu cred ca l-au contactat personal pe parintele Florian ca sa-l atentioneze ca este origenist, dar nici macar n-au argumentat de ce anume il considera astfel. Eu mai mult nu mai spun, treaba voastra, aveti minte, mi-ati demonstrat-o in repetate randuri, nadajduiesc ca Dumnezeu va va lumina. Doamne ajuta! Va rog sa nu mi-o luati in nume de rau, eu doar incerc sa apar niste oameni pusi la zid. Va multumesc.
https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=3&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjoj73HxrjJAhXFjywKHedDAcsQFggqMAI&url=ftp%3A%2F%2Fftp.logos.md%2FBiblioteca%2F_Colectie_RO%2Fdan_badulescu_scurta_privire_teologica_asupra_muzicii.pdf&usg=AFQjCNHXj0y81cjp9uMlmh13PTEsyvY3UQ&sig2=iXyIH41EIKTePDh1fP5L6A&bvm=bv.108194040,d.bGg
@admin
https://www.youtube.com/watch?v=8gN2f29HQGw
https://www.youtube.com/watch?v=BoimH3rXlg4
In aceasta parte e inclusa si o mica analiza a unei parti din Stairway to heaven.
cat de tare e versiunea lui Bjork, Prayer of the Heart! Ca fapt divers, Bjork e atee.
Apropo si de discutia legata de Eminescu: mi se pare ca o prima premisa este aceea ca trebuie facuta o distinctie intre persoana artistului/autorului (lucrul e valabil nu doar in muzica) si alegerile sale personale, pe de-o parte, si opera/arta sa pe de alta. Nu poti respinge orice act artistic/literar/stiintific etc. doar pe motiv ca autorul e ateu, catolic, budist, desfranat sau mai-stiu-eu-ce. Asta cred ca este una din marile greseli pe care le comit ortodocsii „radicali„, ca sa zic asa, uitand ca scanteia divina se afla in orice om, iar actul artistic este de cele mai multe ori o expresie a sufletului, a esentei profunde a autorului, nu neaparat a alegerilor sale rationale determinate de contextul biografic, existential, propriu. Un ateu/necredincios nu e automat „integral spurcat”, subevaluam forta si anduranta Duhului Sfant aflat in orice creatie daca ne inchipuim asta. Din fericire, Dumnezeu – care e bland si smerit cu inima – e mult mai ingaduitor decat noi in evaluarile Sale, altfel am fi fost spulberati demult cu totii, inclusivi „fariseii si carturarii” ascunsi in multe din inimile noastre.
comentariul anterior se referea la postarea @admin de la #11
@dorotee
Pai exista si clerici anglicani atei,nu? Joc scenic si duhul diavolului .Duh oratoric exceptional(de care se temeau toti ai vremii) aveau si oamenii lui Arie.
Iti recomand :
Literatura in lumina Ortodoxiei ,de Sergiu Ciocarlan
Cea mai completa sinteza citita de mine pe aceasta tema.Te va lamuri fara doar si poate.Seamana la stil cu “Zeul tolerantei”(alta carte exceptionala din acest deceniu tulbure).
http://sergiuciocarlan.ro/literatura-in-lumina-ortodoxiei
@T.N.C.,
Printre altele, ceea ce vrei sa spui, legat de criticile aduse opiniilor exprimate de un preot, este ca nu-l poti critica pe acesta in mod public (pt. idei care aduc a inselare sau erezie), fara sa urmezi niste pasi – sa il atentionezi personal inainte, altfel se cheama ca incalci traditia Bisericii? Cum vine asta, unde scrie asa ceva? Mi se pare ca faci o confuzie.
Pe principiul exprimat de tine, nu s-ar mai scrie nimic despre opiniile eretice ale vreunui preot sau ierah, mai ales daca acestia sunt greci, sarbi, rusi etc. – pt. ca nu s-a facut mai intai mustrarea personala. N-am mai auzit de asa ceva…
ABSOLUT intamplator, cautand altceva, am dat adineauri peste asta:
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/convertiri-la-ortodoxie
deci unul din membrii Nirvana a ajuns calugar ortodox! @_@ Habar n-am avut!
scz, am citit aiurea.. Nu un membru al formatiei ci un prieten apropiat al lui Cobain.
@emanuel:
Subiectul postarii si al discutiei nu este viata si opera preotului respectiv, totusi.
@TNC:
Ce-i drept, chiar nu eram interesati despre o dezbatere despre origenismul cutarui preot. Nu ca nu si-ar avea rostul o lamurire, daca ar fi cazul, insa nu asta era scopul postarii de aici. Suntem de acord ca exista si exagerari in textul respectiv, insa, repetam, nu pentru asta l-am dat, ci pentru parerea sa despre muzica rock, o parere pe care am gasit-o printre cele mai complexe, in plus, provenind de la cineva realmente interesat si cu experienta in domeniu. Mi se pare totusi ca se exagereaza cu acuzatiile de protestantism, cel putin in aceeasi masura in care autorul textului combatut de tine identifica erezii parute sau reale.
@TNC:
In aceasta privinta, suntem de acord cu autorul textului citat in postare: nu se poate transmite un continut duhovnicesc cu ritmuri muzicale oarecare. Nu credem in valentele DUHOVNICESTI ale rockului, hip hopului, folclorului sau oricarui alt tip de muzica profan. Ca de aceea a fost nevoie de sfinti ca sa avem muzica psaltica.
@TNC
Acuza de origenism trebuie citită în context; nu e o acuză de erezie, ci de o gândire nepotrivită, prea iubiristă (probabil la asta se referea).
Desigur că autorul articolului exagerează puțin cu înrâurirea Duhului Sfânt, totuși nu e chiar protestant, ci perfect ortodox. De multe ori avem și noi astfel de pretenții (neexprimate) și nu suntem protestanți sau rătăciți. E o experiență personală nu așa de ieșită din comun care ar fi putut fi mai discretă.
Desigur că muzica are un duh, dar nu un duh al muzicii în general, ci o înrâurire bună sau rea sau gri. Aceasta NU este o gândire păgână. Chiar și cântarea și citirea la biserică poate avea duh de rugăciune sau nu, ci de mândrie, indiferență, grabă…
Orice demontare a unor afirmaii publice ale unor preoți (și articolul nu se axează pe asta) nu trebuie catalogată drept rătăcire, mândrie, protestantism…
Cât despre „Stairway to heaven”, se pare că e vorba mai degrabă de raiul drogurilor, din păcate. De asta contează duhul din spate, care ar putea fi dedus și printre rânduri.
@emanuel:
iarta-ma, nu vreau sa atac ce iti place, dar o astfel de carte efectiv nu pot sa citesc. Cred ca e ce detest mai mult in domeniu. Nu e locul sa explic aici motivele. In esenta: arida, enciclopedica, incapabila de sinteza si incapabila de depasire a paradigmei dogmatiste. Oamenii astia ar fi facut figura buna de inchizitori acum 500 de ani…
Urmeaza un mesaj lung, cred ca cine il citeste o sa adoarma pana la capat.
Poate ca inainte de orice ar trebui definit „satanismul”. Satana, din cate stiu, este cel care a cazut din mandrie (nu stiu, exista o diferenta intre el si Lucifer?). Cred ca esenta satanei este mandria – de aici i se trage ura, vesnica revolta, nevoia de dezbinare, minciuna, parazitismul etc.: din mandria care l-a deconectat de Sursa vietii, de Dumnezeu, si l-a incorsetat in granitele propriului „ego”. Stim de altfel din Pateric ca singura virtute care poate invinge diavolul este opusul mandriei: smerenia.
„Satansimul” vazut ca forma de lepadare voluntara de Hristos si invocare explicita a diavolului este o forma extrema, dupa mine, in sensul de asumare voluntara, in cunostinta de cauza, a tovarasiei celui rau, sau chiar a supunerii fata de el. Dar aici e vorba mai degraba de procedura, nu de fond; esenta „satanismului” nu e asta, ci mandria. Prin urmare ori de cate ori mandria este activata in noi, facem la randul nostru o concesie celui rau si ne departam de Hristos – lucru care se intampla ma tem cu o frecventa dezolanta. Cred ca daca ne-am analiza cu atentie, extrem de multe din actele noastre sunt motivate de dorinta de afirmare, de mandrie asadar. Ceea ce, sa recunoastem, este o forma de satanism, oricat de crunt ar suna, in contextul in care ni se atrage atentia de catre Domnul Iisus nu sa tinem post si nici sa moralizam, ci sa ne lepadam de sine si sa nu judecam! Acte care, de fapt, reprezinta exact opusul mandriei (postul poate fi tinut cu mandrie, dar lepadarea de sine si mandria sunt complet incompatibile).
Faptul ca rock-ul este pus in general in legatura mai mult decat alte curente cu sexul, drogurile, invocarea demonilor s.a. mi se pare explicabil prin aceea ca face apel in mai explicita si frusta maniera la orgoliul uman, la tiparul asta luciferic al revoltei, izolarii (izolarea individului de semenii lui are o natura luciferica, ni se spune asta in Filocalie; calugarul e unit cu semenii in rugaciunea pentru ei, iar daca s-a izolat din dispret fata de acestia nu poate fi numit un adevarat calugar), melancoliei (sentiment de asemenea incompatibil cu bucuria ce izvoraste dintr-o inima induhovnicita), incapacitatii de abordare a strambatatilor vietii prin implicare constructiva si iubire, mila si blandete, ci respingerea lor prin abdicare funesta sau, la polul opus, integrare in forme exacerbate.
Prin urmare nu cred ca problema sta atat in armonia sau dizarmonia sunetelor (unele sunt chiar f ok ca linie melodica, iar dizarmonia e mai degraba un efect decat o cauza), cat in mesajul transmis care ar putea fi concentrat intr-un soi de filozofie militanta. Si chiar si atunci cand mesajul este in regula, el este promovat cu o anumita agresivitate, manie – expresii de asemenea incompatibile fundamental cu blandetea, limpezimea luminoasa si calma a sfintilor.
Numai ca punand asa problema (satanism = esential mandrie), ma tem ca nu doar rock-ul se face vinovat de „satanism”, ci poate si alte genuri muzicale, mult mai subtile si mai benigne aparent. Si nu ma refer aici la topaiala in fond inofensiva gen, vorba lui Al. Racu, la isla bonita, salsa, disco sau diverse partituri folclorice – care nu fac, de fapt, decat sa exprime o naturala si sanatoasa, pofta de viata, chiar daca in forme nedigerabile pt spiritele mai pedante – ci la toate acele piese care inculca intr-un fel sau altul – rafinat, nostalgic, somptuos sau mai stiu eu cum – un sentiment „elitist”. Si in gama asta s-ar putea sa se inscrie piese extrem de fine ca linie melodica (evit intentionat sa exemplific).
Pe de alta parte, depinde foarte mult de receptor. Este suficient sa cititi comentariile de sub piesele care va plac. Eu tin minte clar cum am constatat uimita ascultand o melodie (cred ca era vorba de o varianta a art of noise moments in love, se poate si verifica, dar e posibil sa ma insel si sa fi fost alta piesa) ce paleta variata de sentimente nastea in membrii auditoriului: unuia ii inspira o partida de sex, altul se gandea la ceva inaltator, altul la iubire, altul la copilarie, altul la un peisaj minunat (iar eu nu ma incadram in nici una din variante)! Deci mai depinde si de filtrul receptorului, care poate „manji” sau pur si simplu denatura mesajul.
In fine, depinde intr-adevar, si de piesa, de opera. Exista, cred eu, o arta individuala (care exprima pe autor) si care chiar poate fi autentic reusita si al carei mesaj intr-adevar se preteaza la o receptie diferita, functie de receptor. Aceasta arta nu trebuie dispretuita atunci cand este bine realizata pt ca exprima in fond, mai mult sau mai putin direct, o ecuatie existentiala, cu luptele, interogatiile, bucuriile si suferintele ei, un element uman care sub nici o forma nu poate fi dispretuit. Dar exista si un altfel de arta, „universala”, al carei mesaj nu poate fi „manjit” orice s-ar intampla de filtrul receptorului, pt ca exprima ceva care merge dincolo de autor, ceva transcendent si luminos, sau daca nu, un adevar fundamental, ontologic – ceva, oricum, care atinge un „numitor comun” al umanitatii, nucleul acela divin din fiecare din noi, o coarda adanca ce ne reaminteste tuturor de „acasa”. Astfel de arta este mai rara si este, cu adevarat, rezultatul inspiratiei divine. Cred ca astfel de lucrari pot face parte din orice gen muzical si nu au deloc legatura necesara cu ceea ce numim clasici (Beethoven, Mozart etc.), si nici in mod necesar si obligatoriu cu muzica religioasa (care pana la urma e scrisa tot de un autor sau altul). Pe aici cred ca se incadreaza mai degraba preclasicii, dar pot intra f bine si alte genuri cat se poate de moderne. Dar, e adevarat, o astfel de arta nu mi-o imaginez luand forme agresive, manioase.
@doroteea
Daca asta este parerea ta…am ramas profund socat .O carte apreciata de oameni importanti ai Ortodoxiei romanesti.Crezi ca daca citesti 1-2 fraze ai inteles cartea?Imi pare teribil de rau daca asa parcurgi operele de apologetica ortodoxa.Sa nu uitam totusi ca Sergiu Ciocarlan e un reprezentat foarte important al tinerei generatii .
“Figura de inchizitor”?Sunteti deja patetica,fara suparere.Bag de seama ca ati ocolit(de neinteles) complet nepremeditat capitolele in care se vorbeste de frumusetea poeziei si necesitatea acesteia in viata oamenilor.”Incapabila de depasire a dogmelor” ?…inca din introducere Costion Nicolescu ne atrage atentia ca Sergiu Ciocarlan a evitat limbajul foarte dur fata de cultura occidentale(spre deosebire de teologi ortodocsi de marca,vezi Ioannis Romanides).Banuiesc ca nici fata de “Zeul tolerantei” nu manifestati o atitudine pozitiva.
Si atunci ne miram ca ortodocsii nostri nu inteleg nimic si nu au un duh de cernere fata de carti si cantari …ca fapt divers.
Daca e “prea arida” pentru gusturile dumneavoastra puteti citit alte scrieri de-ale dansului:”Romania furata.Raportul comisarului european Scheib “,un volum de poezii ortodoxe foarte sensibile (scrise cu ajutorul unor tineri),un volum de povestiri pentru adolescenti,un mic volum despre situatia spirituala din scolile romanesti(tin sa precizez ca este si profesor de limba romana,cu doctorat in “spiritualitatea din operele slaviciene” )-“De ce sunt un elev impertinent”-,si 3 volume despre marturisitorii din timpuile comuniste:”Jertfa unui preot mucenic”,”Fara frica” ,”Marturisitorul de care va temeti” .
Puteti sa le cumparati de pe Libraria Sophia ,daca aveti interesul(in afara de “Literatura in lumina Ortodoxiei”,care nu se gaseste la vanzare,din cate stiu eu):
http://www.librariasophia.ro/autor-Ciocarlan-Sergiu-sa-5429.html
Ca am impresia ca volumele puse sa margineasca paginile de pe acest site raman necitite(nu acuz pe nimeni,fiecare stie cat de mult e disponibil sa dea un ban pentru o carte )
Face parte din generatia de scriitori ortodocsi cu profunzime (ca Ciprian Voicila,Catalina Danila etc).
“nu neaparat a alegerilor sale rationale determinate de contextul biografic, existential, propriu. ”
Michiduta isi baga bine codita.
P.s: sunt foarte mirat(va spun ca in acest moment bulbucesc ochii) …aveti un camp de ocupatie ,dupa parerea mea,care necesita o buna pregatire “enciclopedica”(daca va place s-o numiti astfel)
Poate va place Savatie Bastovoi.Din partea lui avem “Ortodoxia pentru post-modernisti” .
@admin
E una din multele mele scaderi.Am obiceiul de cauta cat mai mult despre un anumit om(si cu cat descopar mai mult,cu atat ma amuz mai mult,sau ma intunec mai mult;domnul Florescu are un articol ilar despre cum sfatuieste el o femeie sa se poarte daca vrea sa cucereasca un barbat,evident ,cu sfaturi din cartile “sfinte” ale cuceririi)…cu scopul de ai avertiza si pe ceilalti sa citeasca cu precautie sau sa nu citeasca de loc.Preotul Florescu face parte din categoria celor foarte alunecosi,aproape intangibili,impreuna cu oameni ca Roncea.Pe cei mai atasati de discursurile formate din cuvinte bine chivernisite si indulcite cu indulcitori artificiali(bag de seama ca si p’aci avem unii care detesta “ariditatile” ) sigur ii vor incanta oameni ca preotul Florescu(cel care doreste sa converteasca celtii,foarte poetic si maret).
Eu simt asa…un fior care ma strapunge cand aud de preotul Florescu(de la momentul cand in mod securistic il infiera pe parintele Iustin si foarte bine invaluit,il acuza de dedublare si ipocrizie ).Ce-o mai fi zis.De ce il promoveaza presa atat de mult pe “preotul diasporei” ?Apropiat de oameni ca Badilita si de editura Polirom(un pic necrestina de fel) .
In fine.Puteti macar sa comentati pe seama raspunsului veninos dat de preotul Florescu lui Mihai Somenescu(si implicat,site-ului Activenews).Se cred mare mahar.Foarte urmarit si adulat.Cine Doamne sunt acesti pricajiti de pe net care zic ca stiu lucruri despre mine?EU cel atat de cautat si iubit.EU,care il am ca model pe Sfantul Siluan.EU care o sa convertesc scotienii(fiind eretic,nu ai cum sa convertesti nimic,ca te afunzi mai rau ca Olivier Clement) .EU cel cu o cultura teologica vasta.
@emanuel:
Nu agream pozitiile acelui preot, insa, repetam, nu vedem folosul in a-l discuta aici. Eventual, sa ne rezumam la opiniile sale despre rock si sa depasim momentul, totusi.
@admin
Ca n-oi putea dormi de grija lui la noapte.E “lupta lui ” .Sa o duca linistit si sa-l blagosloveasca Domnul .
@doroteea
Da da.Asa este :mandrie=luciferianism.”Biserica” lui LaVey e produsul unor societati mult mai putin vizibile si mult mai elevate in abordarea adorarii diavolului.Pe langa mandrie,luciferianismul merge mana in mana si cu transhumanismul .
Despre muzica in general cautati :”Parintele Dan Badulescu -Tratat despre muzica” .Un mini studiu de 9 pagini .
“si nici in mod necesar si obligatoriu cu muzica religioasa (care pana la urma e scrisa tot de un autor sau altul)”
Pana una alta,multi dintre autori sunt sfinti .
“Pe aici cred ca se incadreaza mai degraba preclasicii”
Eu scanteia divina o disting in muzica traditionala chinezeasca.Numai cand aud flautul chinezesc mi se zbarleste parul.Si nu numai.In muzica de tonalitate orientala in general.Muzica traditionala,atentie!,nu cultica.Muzica preclasica din Vest e mai degraba cultica(din nefericire) .Am mai intalnit cate unul care visa noaptea ingerii cantand la orga si se intreba “cum sa nu fie muzica lui Bach sfanta? ” .Am o oarecare reticenta asupra sfinteniei muzicii preclasice .E frumoasa,dar nu sfanta,vadindu-se in ele subtanta ereziilor papistase/protestante.
@emanuel:
:))) Mi-a placut stupoarea ta, f simpatica (chiar daca nu asta ti-ai propus)!
Scuza-ma, stiu ca te-a deranjat, chiar nu am vrut asta doar am fost f onesta.
Eu de felul meu sunt groaznic de inculta, cultura mea e ca un svaitzer, plina de gauri. Am cateva repere pe care le-am selectat in timp dintr-o mare de lectura relativ dezordonata si urasc, efectiv urasc filozofia, ma plictiseste de moarte. Nu spun ca abordarea mea e cea corecta, este pur si simplu ceea ce simt. Poate si dintr-o cronica lipsa de timp si o nevoie tot mai acuta de mesaje sintetice. Nu sunt nici o mare amatoare de poezie (desi unele imi plac mult) dar in nici un caz nu sunt mancatoare de poezie pe paine. Iar lucrarile excesiv de conceptuale sunt greu digerabile pt mine, pur si simplu.
Bine, tu cred ca esti mai tanar, dar o sa vezi ca in timp o sa ti se acreasca de stilul asta incarcat. Crede-ma :). In faza asta a cautarilor e fireasca aviditatea asta, dar in timp incep sa se cristalizeze mai bine lucrurile si incepi sa apelezi mai mult la inima. Bine, poate nu e asa pt toata lumea, adevarul e ca vorbesc din experienta personala.
Mai e ceva: am observat ca barbatii sunt foarte mult inclinati catre conceptualizare si femeile mult mai putin. Nu stiu cate femei filozoafe sau critici literari intalnesti.
Plus ca in ce ma priveste incerc tot mai mult sa imi deschid inima, lucru care sa stii ca e mai greu de facut cand pui prea mult la treaba capul – oricat de ingenuu ar suna asta 🙂
Oricum, surpriza ta a fost f amuzanta 🙂 Te rog sa nu te superi, efectiv am fost sincera!
@emanuel:
prin a apela mai mult la inima inteleg ca ma pasioneaza mai mult Patericul egiptean, de exemplu. E mai direct, e „cu poze” ca sa zic asa :), adica patericele au exemple concrete si mai putina filozofie. Da, sigur, imi place Bastovoi.
Dar repet, depinde foarte mult de etape de varsta. Eu una am si o memorie f scurta, ma uimeste cand ma uit in spate cat de mult am citit si cate mi-au iesit complet, dar complet din minte. Cred ca intervine un proces firesc de selectie la un moment dat. Dar selectia vine dupa integrarea informatiei la nivel mental Apoi incepi sa vrei tot mai mult sa aplici. In fine, asa stau lucrurile cu mine cel putin, care nu sunt foarte „mintoasa” de felul meu.. :-s
@doroteea,
Nu trebuie sa confundam patimile (mandria este o patima) cu slujirea celui rau, decat cel mult ca si consecinta indirecta. Prin “satanism” se intelege o forma de slujire a celui rau in mod constient, asumat. Satanismul este un cult, in cadrul caruia este invocat cel rau, se fac rugaciuni catre acesta plus multe ritualuri.
@emanuel:
m-ai innebunit cu ereziile papsitase si protestante in muzica! :)))
Numai la teologie nu cred ca se gandea Vivaldi cand a compus Anotimpurile sau concertul in La minor! 🙂
O sa ascult muzica traditionala chinezeasca, ma faci curioasa… Adevarul este ca fiecare avem o inclinatie catre o cultura sau alta, am observat asta cu uimire aproape sistematic.
Dom’le, acu că e 1 decemvre, ziua națională a românului de pretutindeni, trebuie să remarc că nu atât duhul în care cântă unii sau alții muzica (fie aceasta rock, hiphop, psaltică, simfonică sau ce mai vreți domniile voastre) ii de speriat, cât duhul în care se poarta discuțiile aci (sau, in extenso, în mediul ortodox de la noi) între oameni care, cel puțin teoretic, se află pe aceeași lungime de undă (că în același duh iaste greu de spus dacă sunt, mai ales pentru un novice ca mine).
Deci vrem să le explicam altora cum stă trebușoara cu rokanele dară noi nu putem face un minim de efort să ne înțelegem intre noi și ne aprindem de la orișice litera care (ni) pare că nu stă într-un echilibru dogmatic deplin.
Rigor mortis.
Deci la mulți ani, deci!
P.S.1 cât despre Stairway to Heaven, nu întotdeauna lucrurile sunt ceea ce (ne) par. Cei care hablar ingles, puteți citi detalii în articolul următor, e chiar interesant: http://www.songfacts.com/detail.php?id=328 (cu dedicație pentru @exegeticus he he).
P.S.2 cine n-a fost roacher, cu greu ii va putea înțelege. Dar, slavă Domnului, îs destui roacheri în Biserica (fie clerici, fie mireni). Asa că, vă roagă moșu, hai să ne liniștim oleac’ și să-i lăsăm pe cei care trebuie să facă treaba de oameni mari să o facă și să explice ce este de explicat în urechile celor care vor să asculte.
Din confesiunile unui roacher:
Paul “Slayer” Grigoriu, într-un interviu apărut în Revista Formula As, lecturabil în întregime aici: http://www.formula-as.ro/2014/1127/spiritualitate-39/paul-slayer-grigoriu-daca-ii-iriti-pe-oameni-ai-sanse-sa-ii-pui-si-pe-ganduri-18044
Si încă una “scandaloasă”, mai ales pentru cei degrabă vărsătorii de sânge care nu cunosc deliciile explorării contextului și a fațetelor sau a aplecării către aproapele:
Iulian Capsali, chiar el, 😛 într-o discuție ‘telectuală, pe teme de rock și ortodoxie, de-a dreptul savuroasă pentru cine are papilele gustative la dansul. Intre interlocutori, același Paul Grigoriu, Claudiu Târziu și alții. Anul: 2010 (am subliniat anul pentru că am observat și un fenomen straniu post #colectiv: toată lumea e roacher, dom’le, de la minim 4 ore de RockFM în sus. Si nu cred că e cazul pentru asemenea dulcegării inutile).
Vă invit să o citiți, aici, la secțiunea de comentarii: http://c-tarziu.blogspot.ro/2010/02/rock-si-ortodoxie-supliment-la-muzica.html
Dacă esteți atenți, s-ar putea chiar să surprindeți câte ceva despre spiritul celor care sunt captați în lumea rocherească și pe care nu rock-ul ii definește ca persoană umanoidă, ca mine și ca tine, ci o anume căutare (și, poate, cumva, și o anume tensiune existențială – mai pregnantă decât în alte sectoare industriale – de unde apare, poate, mai ușor, și revolta în care se transformă respingerea lumii).
Ar fi mai multe de spus dar mă opresc aci, momentan, convins fiind de inutilitatea demersului meu don Qihotesk.
emanuel,
Muzica care nu este rugaciune nu are mesaj şi nici adresa catre cer. Deci, în ce ar maj consta sfințenia muzicii care nu are acestea?
Sfințenia muzicii este exact adresa şi mesajul. Cred ca este o mare eroare sa socoți sfânt un sunet sau o gamă (mai mult sau mai puțin armonizată).
Omul în general consideră pacat beția alcoolică pentru că efectele degradarii abrupte, rapid dezumanizante şi respingatoare. Dar nu există numai beție alcoolică, numai trupească mai bine zis. Există multe alte forme de beție şi extaz care sunt tot pacat şi pe care oamenii le numesc divine, sfinte… etc. (multe femei, spun ca urca în al nouălea cer, urcare care de fapt este coborâre, cadere, prabuşire, moarte, de astfe de adâncime nu înalțime). Extazierea, arar poate fi urcare la….
O astfel de beție produce şi armoniile sonore.
Nu tot ce numesc oamenii sfânt este sfânt. Şi nu tot ce numesc oamenii “al… nouălea cer” este înaltare la acea înalțime. Este -cam totdeauna- exact inversul. Prabuşire.
Muzica care nu este rugăciune drept maritoare nu are adresa nici mesaj, deci nimic care sa o lege de Dumnezeu. De unde sfințenia atunci ?
Muzica, ca orice produs omenesc este strict terestră produsa pentru om şi consumul omenesc. Cu tot omenescul în ea. Adica cele nobile, ca sensibilitatea, armonie, afectele inalt traite…etc, dar şi mândrie, patimă, ambiții omeneşti şi nu numai.
Muzica rugaciune e altceva. E rugaciunea cântec, armonie, afect, ardere, traire, etc, fară componenta releționistă om-om, adică, clasament, preț, valoarea şi poziția socială, poziție inelectuală a autorului… etc.
Rugaciunea nu urcă in “al nouălea cer” prin nu ştiu ce extaz… ci smereşte. Adică îl arată, prezintă şi SIMTE pe Dumnezeu, Dumnezeu şi pe om prin durerile şi neputințele sale, adica om in ce este el.
Prin asta este rugaciunea sfână şi asemeni muzica rugaciune.
Fară smerenie nu există sfințenie. Inelectualii de azi şi nu numai (chiar şi teologii), fac un talmeş-balmeş periculos numind sfânte, divine… etc bețiile pătimaşe de “n” feluri şi nuanțe.
Apropo de sfintenia muzicii chineze…
Alin-7
Apreciez ce spuneți.
Şi totuşi… de ce nu agreați dezbaterea… şi parerile fiecaruia (la nivelul fiecaruia) ?
Dezbaterea nu e ceartă.
Şi… deeee…ce nu poți primi azi… nu poți primi ca nu eşti înca la nivelul şi la “puterea” de a primi… dar mâine… poimâine… ?
Revii la… ce nu ai putut primi… reevaluezi… poate vine şi vremea aceea (şi nivelul acela)…
De ce ar trebui aici sa fie cum voiți d-voastră şi nu cum este şi îngaduie (poate), Dumnezeu şi bunăvoința admin ?
Credeți ca ce spuneți este desavârşit ?
Ortodoxia, (cel puțin asa cred eu), nu înseamnă ce credem noi despre ea şi despre noi, ci ce este ea şi ce suntem noi in ea.
Altfel spus, ortodoxia este o cale, un mod de a gândi şi trai, (desigur singura care duce la cer, singura mântuitoare).
O cale. O cale ca orice cale. Nimic nu este altfel. Nu poți fi nici o dată sigur că esti într-u totul pe ea. Ca eşti într-u totul, ortodx autentic. Ce o deosebeşte de celelate (înafara de cele ce le ştim bine) ?
8Posibil rigorismul.
Dar nu înțeles şi aplicat greşit.
Adică… ce voiesc sa spun ?
Că ortodoxia trebuie prezentată aşa cum este ea. Absolut riguros.
Ortodoxia.
Atenție. Însa ortodocşii trebuie sa fie îngaduitori cu semenii precum este şi Dumnezeu cu noi toți. Rabdatori şi îngaduitori.
A prezenta ortodxia în alt mod de cât cel strict ortodox înseamnă a o reforma. A o prezenta astfel, (adică riguros, evanghelic), dar a fi îngaduitor şi înțelegator cu neputințele şi cu nivelul de înțelegere a oricarui 9semen, cred ca înseamnă a fi ortodox în duh evanghelic.
De ce categorisiri? (habotnic… fanatic…) Unde-i îngaduința, rabdarea, stradania de a-i aduce la un nivel înalt al înțelegerii ?
Aici se dezbat anume ispite, situații şi cazuri… ori a nu ține seama de ce spuneam adineauri, adică a nu ține la rigurozitate prezentarii evanghelice a ortodoxiei, înseamnă ai face pe unii sa o înteleagă greşit, sa o prezinte greşit, sa prezinte o ortodoxie simbolica, formalistă, pe placul lumii şi dupa lumea şi timpul (anticristic), de acum.
Una este sa fii înțelegator cu tinerii (rockeri sa zicem), în cauză şi alta sa prezinți ortodoxia cam cum am socoti noi ca tinerii ăştia o pot accepta şi sa le-o prezentam ca atare.
Cei mai mulți dintre noi, cred ca punem carul înaintea boilor şi avem convingerea ca sutem ok. (Ca sa nu zic mai mult).
Consideram ca se cade sa cunoaştem totul despre rock şi rocke-ri, ca sa îndraznim sa emitem o pareare ortodoxă sau ceva mai mult.
Nu cred că acesta este calea. Calea începe nu dde la cunoaşterea aprofundata a rockului (pacatului)… ci de la… lepădarea de sine, de la a-ți lua crucea.
Nu prea pare Ok, dar aşa a facut-o Domnul însuşi.
Dacă ne apucam sa prezentam rockul (şi nu numai), cu cât mai multa înțelegere şi îngaduință, cu cât mai adânci şi mai avizate analize, sa nu ne trezim cumvacă scădem sau ca reformam ortodoxia, ca deja coborâm ştacheta, că stingem duhul, ca smintim pe cei slabi şi ca pe cei mai râvnitori îi determinam la poziții şi atitudini tot mai radicale.
Ortodoxiei i se cere deschiderea spre lume, reformare… etc. Acestea atacuri, dacă pâna acum nu au prea, produs efecte, de acum vor produce. De ce ? Pentru ca a slăbit puterea credinței şi s-au împuținat credincioşii autentici şi pentru ca pacatul are foarte mare putere de popularizare şi nici un dram de îngaduința cu propoveduitorii evangheliei. Lumea creştină devine tot mai necreştină şi mai radicală cu ortodoxia. Şi vor rezulta efecte. Negreşit. Sa avem grijă ca nu cumva sa nu ne facem partaşi sau vinovați în vre-un fel. Am spus asta ca pe o datorie fata de conştiinta.
Sunt convins ca nu era cazul sa v-o spun d-voastra. A spus-o ca pe o parere.
Scuze.
Au fost și sfinți tîlhari, darmite foști rockeri. P. Serafim Rose este un exemplu bun de modern convertit. Însă Biserica, rugăciunea, pocăința sunt altceva. Cum s-a mai spus, chiar dacă rock-ul pare sau chiar este mai elevat decât alte genuri de muzică, rămâne puternic nociv și nu încap discuții dacă poate fi util duhovnicește sau nu. Credința nu poate fi contaminată cu elixiruri lumești, deși este înțelegătoare față de ele. Poate rock-ul îi aduce pe unii mai aproape de Dumnezeu, dar nu la Dumnezeu pt că nu e compatibil deloc. Sunetele stridente vocale sau instrumentale nu aduc decât tulburare duhovnicească; asta ca să nu menționăm satanismul explicit sau în vreun fel implicit (Stairway tot heaven).
apropo de stairway to heaven – iata ca mesajul real al unei creatii artistice poate fi nu doar „manjit” sau denaturat de receptor, dar si imbogatit sau corectat, adica „curatat”. Interesant…
nu avem nimic cu rockerii pe-aici, mi se pare mie, si nu ma indoiesc ca marea majoritate sunt intr-o cautare.
Mirela,
sigur ca e mai grav cand voluntar, asumat, asumi lepadarea. Ma refeream insa la fondul problemei, nu la modul concret – voluntar sau nu – in care te raportezi la ea.