ORIGINILE TERORISMULUI. Cugetari “anacronice” despre fanatism, intoleranta, ipocrizie

17-01-2015 15 minute Sublinieri

vandea-63

  • Anacronic:

Bogdan Glavan: Teroarea s-a întors de unde a plecat. Cine seamănă vânt, culege furtună

[…] „Terorism vine din franțuzescul terrorisme, și inițial a făcut referire la terorismul de stat, așa cum a fost el practicat de guvernul francez în timpul Regimului de Teroare din 1793-1794.” (Wikipedia). Iar regimul de teroare a fost urmarea firească și imediată a Revoluției, prilej pentru unele dintre cele mai sinistre crime împotriva umanității, momentul de naștere al statului socialist-totalitar modern – considerat  de unii drept prilej de mare sărbătoare. Despre acest moment am mai povestit (în contextul atacului terorist din Norvegia, acum 4 ani):

Revoluționarii nu s-au lăsat până nu l-au decapitat pe „trădătorul” – cum altfel?! – de monarh Ludovic al XVI-lea, de fapt o figură politică extrem de conciliantă (Benjamin Franklin spunea despre el că este cel mai blajin suveran din câți au existat). Apoi pe soția și pe fiul lui. Cel mic avea 8 ani și a fost ținut luni de zile în cel mai cumplit regim de carceră, fără lumină, vizite, posibilitatea de a se spăla ș.a.m.d. Înainte de asta i-au căsăpit în cel mai crunt mod pe toți cei care au încercat să apere monarhia, dezmembrându-i în plină stradă sau ghilotinându-i pe bandă rulantă.

Și asta nu este tot. Revoluția franceză reprezintă deopotrivă un asalt împotriva creștinismului pe cât reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Proto-socialiștii care au acaparat puterea prin cele mai nelegitime mijloace (falsificând alegerile pentru Adunarea Națională în ultimul hal) au îndreptat instantaneu teroarea împotriva religiei, confiscând averile clerului, ucigând circa 8000 de preoți, călugări și călugărițe și închizând practic toate bisericile și mânăstirile (pentru câteva luni sau ani). Să recunoaștem, la așa-ceva staliniștii doar au tânjit.

O descriere mai bogată a trăsăturilor loviturii de stat care a marcat nașterea democrației etatiste (singura pe care o știm astăzi) este aici. Este important să insistăm pe caracterul anti-religios al Revoluției franceze, deoarece el explică cel mai bine ororile care s-au produs cu acel prilej. Cei care s-au împotrivit cel mai mult “politicienilor democrați” (niște criminali în serie, de fapt) și tentativelor de inginerie socială ale acestora au fost preoții. În mod logic, teroarea s-a dezlănțuit împotriva celor mai conservatori opozanți. Să urmărim câteva fragmente din Cartea Neagră a Revoluției Franceze:

Această persecuție a fost surprinzătoare. Nu se petrecea ea în secolul Luminilor, în secolul ce proslăvise toleranța?

Ea a fost de o extremă cruzime. A făcut să piară 8000 de preoți, călugări și călugărițe și mai multe mii de laici trimiși la moarte din ură pentru credință. Acuzația de ferocitate i-a fost adusă într-o zi de una din victimele sale. Se întâmpla la Puy-en-Velay în 1794. Suspectată de a-l fi primit acasă pe fiul ei, preot refractar, d-na Beauzac, în vârstă de șaizeci de ani, tocmai fusese condamnată la moarte. În momentul urcării spre ghilotină, ea s-a întors spre judecătorii ei și i-a mustrat astfel: „O cățea își poate hrăni puii și o mamă nu și-ar putea hrăni copilul. Sunteți mai feroce decât tigrii.”…

Decretul din 13 februarie 1790 interzice a se face jurăminte solemne de călugărie… De la suprimarea mânăstirilor de către regele Henric al VIII-lea în Anglia, Europa creștină nu mai cunoscuse un asemenea scandal: viața închinată lui Dumnezeu considerată egală cu zero, preoții și călugării constrânși să-și părăsească mânăstirile și în curând zvârliți cu forța în viața lumească…

Cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Doar din simplul motiv că statul revoluționar nu suportă contradicția și că, nesuportând-o, o transformă într-o crimă de neispășit. Evoluția este următoarea. La început, prima adunare revoluționară, Constituanta, își fabrică “constituția civilă” schismatică și pretinde ca întreg clerul să adere la ea. Dezamăgirea sa este mare: toți episcopii cu excepția a patru dintre ei și un preot de parohie din doi nu sunt de acord cu ea. Atunci autoritățile se supără. Încep prin mari dezlănțuiri de injurii. Li se spune refractarilor: Sunteți niște „anti-patrioți”, niște „monștri”, niște „șerpi”, niște „ciumați”, niște „preoți demonici”; ”sunteți nedemni să existați”. „Ah, exclamă în legătură cu jurământul un membru al Clubului Iacobinilor din Lorient, oricine refuză această mărturie publică a atașamentului său față de patrie să fie privit ca nedemn de existența pe care a primit-o în sânul ei”. Spunând-o de multe ori, lumea sfârșește prin a o crede: legile de moarte ale terorii nu sunt decât rezultatul logic al procesului. Întreg terorismul revoluționar se află în această logică: acela care nu aceptă Revoluția și noul patriotism este o ființă detestabilă. El merită deci moartea. Acela care nu acceptă dogmele drepturilor omului, prin urmare, pentru a relua expresia lui Jean-Jacques Rousseau, „religia civilă”, trebuie ucis. „Dacă cineva, spune Rousseau, după ce a recunoscut public chiar aceste dogme, se comportă ca și cum nu le-ar crede, atunci să fie pedepsit cu moartea”. Acesta este sensul faimoasei devize “libertatea sau moartea”. Dar atunci toleranța? Filosofii luminilor de la care se reclamă revoluționarii nu au predicat ei oare toleranța? Ba da, fără îndoială. Ei au spus și au repetat: trebuie tolerate toate opiniile. Dar ei au mai spus și că nu trebuie tolerați intoleranții. Ori catolicii fervenți sunt niște intoleranți. Sunt niște “fanatici” și, după învățătura lui Voltaire, “trebuie ca oamenii să înceapă prin a nu fi fanatici ca să merite toleranța”.

Simțiți umanismul acestei ideologii? Intră în societate până la plăsele. Revenind la Biserică, bunurile acesteia sunt confiscate, prăduite sau vândute. Capelele sunt scoase la mezat. Unele sunt transformate în depozite de furaje, altele în magazii de muniții. Sute sunt demolate. “Clopotele sunt date jos, troițele dispar… se instaurează calendarul republican cu săptămâna lui de zece zile, sfinții săi care sunt legume sau instrumente agricole”, sărbătorile creștine sunt abrogate.

Ceea ce vor revoluționarii este să suprime orice religie, să înlocuiască creștinismul cu statul. Religia, declară în 1795 Boissy d’Anglas, trebuie să dispară, căci «ea a abrutizat specia umană»… Dacă «fanatismul» – așa numesc ei catolicismul – este vrednic de ură, e pentru că este, potrivit limbajului lor, «antisocial». Dacă preoții trebuie proscriși, e pentru că sunt, spune o circulară a Directoratului din departamentul de Nord, «ființe sălbatice, exclusiviste, nesociabile».

Hm. Sună familiar. Oare la adresa cui auzim aceste cuvinte în zilele noastre?! În fine, ca să nu lungim prea mult povestea, merită adăugat aici că acesta este momentul de naștere al Bisericii bugetare.Pentru că da, religia nu a putut fi desființată până la urmă, dar reprezentanții săi au putut fi încartiruiți ca soldățeii în rândul funcționărimii.Activiștii care trag azi de urechi BOR pentru maniera în care cheltuiește banii, ar trebui să le zică ceva de dulce strămoșilor lor atei, care la 1789 au deschis drumul naționalizării Bisericii. Dar să nu deviem prea mult de la subiect. Care este consecința acestui complot anti-religios? Apar revoltele. Dintre toate, răscoala din Vandeea este cea mai importantă.

Elementul detonator este indiscutabil recrutarea din martie 1793. Franța, după ce a declarat război străinătății, la 20 aprilie 1792, cu scopul de a exporta revoluția, suferă un șir de înfrângeri, astfel încât, pentru a face față invaziei ce urmează, este obligată să mobilizeze 300 000 de oameni… Din acel moment, vandeenii nu mai au de ales: fie apără un regim pe care îl urăsc, își alungă preoții, prietenii sau rudele și lasă populația și mai lipsită de apărare în fața puterii abuzive a statului, fie intră în rezistență, adică se revoltă.

Urmarea? Statul democratic (adică revoluționar, laic, totalitar, cum vreți) răspunde prin ștergerea de pe hartă a Vandeei.

“Nu mai există Vandeea, cetățeni republicani, ea a murit sub sabia noastră liberă împreună cu femeile și copiii ei. Am înmormântat-o în mlaștinile și pădurile din Savernay. Conform ordinelor pe care mi le-ați dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femei care, cel puțin acestea, nu vor mai da naștere la alți bandiți. Nu-mi pot reproșa luarea nici măcar a unui prizonier, am exterminat totul… Husarii mei au cu toții la coada cailor zdrențe din steagurile banditești. Drumurile sunt presărate cu cadavre. Sunt atâtea încât, în mai multe locuri, formează piramide. Se împușcă fără încetare la Savernay, căci în fiecare clipă sosesc bandiți care vor să se predea… Nu facem prizonieri, căci ar trebui să le dăm pâinea libertății și mila nu este revoluționară.”

Ideea de a extermina Vandeea este pentru prima dată enunțată la 4 aprilie 1973 de anumiți politicieni și ofițeri superiori… „Vandeea, exclamă Turreau, general șef al armatei din vest, trebuie să fie un cimitir național”. Rapoartele politice și militare sunt de o precizie elocventă: trebuie eliminate în mod prioritar femeile, “brazde reproducătoare” și copiii, „căci pe cale de a deveni viitori bandiți”. Dispare de asemenea riscul de represalii și de răzbunare. Se creează chiar lagăre de exterminare care le sunt rezervate, ca de exemplu la Noirmoutier. La Bourgneuf și la Nantes se organizează înecări speciale pentru copii.

Vandeenii nu trebuie să se mai reproducă; de aici recurgerea la o simbolistică macabră ce constă în tăierea sexelor bărbaților pentru a-și face din ele, între altele, cercei, sau pentru a le arbora la centură ca tot atâtea trofee, sau a face să explodeze cartușe în aparatul genital al femeilor…

Problema vandeenilor albaștri este abordată în mai multe rânduri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt și vandeeni, ceea ce constituie în sine cea mai cumplită dintre crime. Se hotărăște deci să fie eliminați: “Moartea unui patriot este nimica toată când este vorba de salvarea publică”, explică generalul Grignon.

Orașele, mari și mijlocii, sunt transformate în centre de exterminare… Se spera că prizonierii îngrămădiți unii peste alții vor muri în mod natural răpuși de boală sau, dacă nu, se vor ucide între ei. În fapt, rezultatele dezamăgesc, căci “câinii ăștia nu crapă destul de repede”: se dovedește deci necesar să fie accelerat procesul, de unde recursul la mijloacele obișnuite, adică ghilotina, împușcările masive și înecările, surse de mari și vesele festivități și banchete chiar la fața locului…

“Copii de zece, cinci, de doi ani, copii ce sug încă sunt masacrați sai înecați. Îi văd pe acești nefericiți întinzându-și către călăii lor brațele nevinovate, zâmbindu-le de la sânul ce îi poartă și de la care un braț feroce îi smulge… Trec prin piața unde se află instrumentul supliciului. Văd un copil de treisprezece ani pe eșafod; el îi spune călăului aceste vorbe sfâșietoare: «O să mă doară tare?» Este legat pe scândura ale cărei dimensiuni le arată acestor barbari că justiția nu leagă acolo copii. Trupul său abia ajunge la linia care corespunde direcției cuțitului.”

Convenționalii, dintr-o preocupare pentru economie (o navă scufundată costă 200 de livre) au încercat asfixierea în vapoare închise ermetic. Totuși, acest mijloc nu este reținut, datorită unei plângeri la muncipalitate: „Horcăitul muribunzilor îi deranjează pe riverani…”

De partea vandeeană, descrierile făcute dezvăluie atrocitatea situației… “Femei însărcinate sunt întinse și zdrobite sub teascuri… Membre însângerate și sugari erau purtați în triumf în vârful baionetelor. O tânără din La Chapelle a fost luată de călăi care, după ce au violat-o, au agățat-o de un stejar. Fiecare picior era legat de o creangă a copacului și îndepărtat cât mai mult de celălalt. În această poziție au spintecat-o cu sabia până la cap și au tăiat-o în două.”…

Cele mai cumplite atrocități, raportate chiar de revoluționari, sunt comise: la Pont-de-Cle ei tăbăcesc pieile vandeenilor pentru a face din ele pantaloni de călărie destinați ofițerilor superiori; la Angers taie capete pentru a le diseca; la Herbiers aruncă femeile și copiii, Albi și Albaștri de-a valma în cuptoare; la Clissons topesc cadavre pentru a recupera grăsimea pentru spitale și căruțe etc.

Orice sentiment de milă este interzis, după cum o proclamă Carrier.

Pe scurt, “Dreptate până la capăt”, cum ar zice unii moderni, care se închină – ca și precursorii lor mai faimoși – la inelul puterii Leviathanului, urmărind ca nimic să nu stea în calea agenților securității statului. Serios, dacă nici asta nu este “dreptate până la capăt”, atunci pe bune că nu mai știu ce înseamnă justiția monopol de stat…

Dacă nu ați învățat în școală despre toate lucrurile de mai sus este fiindcă în școlile publice se predă doar ce convine establishmentului, politrucilor și clientelei lor revoluționare (sau de partid). Prima grijă a revoluționarilor a fost să șteargă istoria, să modifice manualele, astfel încât nimeni să nu învețe adevărul despre 1789, sau despre Revoluțiile de la 1848, în fond despre ascensiunea etatismului. Toate loviturile de stat fascist-comuniste care au urmat, de la Hitler la Pol Pot, nu au făcut decât să imite Revoluția Franceză.

Unde suntem astăzi? Credeți că am depășit momentul 1789, intoleranța și crimele asociate? Nici vorbă. Suntem crescuți în tradiția… iluminismului. Convingerile religioase sunt considerate o relicvă barbară – cam ce spunea Keynes (un mic apostol al supremației statului în economie) despre aur. De ce? Fiindcă doar ele se opun “religiei drepturilor civile”, ideii că omul trebuie să fie eliberat. Mai exact, de ce anume să fie eliberat? De tot. De orice prejudecăți. Moștenirea culturală a revoluției este că totul este permis, dacă scopul urmărit e suficient de… nobil. Vrei ca delfinii să fie considerate persoane non-umane? Perfect, se aprobă. Vrei să mergi în chiloți iarna prin metrou? Nici o problemă, și, fii sigur, îți este îngăduit chiar mai mult! Vrei destrămarea familiei și libertatea de a întreține relații sexuale la comun și cu oricine? Se cheamă libertate de alegere. A fost promovată de Marchizul de Sade, un exaltat considerat aproape deținut politic, dar care a ratat onoarea de a fi eliberat de revoluționarii care au luat cu asalt Bastilia, fiind transferat ceva mai devreme la spitalul de nebuni. Pentru opera sa pornografică  a fost reabilitat și i s-a găsit un loc în – nu râdeți – Convenția Națională.

Cei care au o problemă cu toate astea, se cheamă că sunt plini de prejudecăți. Niște „înapoiați”. Unii ajung „fanatici”. Ei nu înțeleg progresul omenirii. Mda, probabil progresul de la ghilotină la ferma animalelor.

Spre deosebire de tiranii secolului al XVIII-lea, etatiștii moderni sunt un pic mai rafinați. Ei și-au dat seama că goana disperată după putere îi poate pierde, așa cum l-a pierdut pe Robespierre, pe Saint-Just, pe Hitler, pe Ceaușescu și pe alții. Ca să cucerească definitiv puterea (adică să ia în sclavie societatea) au nevoie să fabrice mai întâi „omul nou”. Știți, visul comunist. Omul spălat pe creier, fără memorie, fără intelect, fără virtuți. Sclavul perfect. Un fel de Uruk-Hai… cu față umană. Am amintit deja una din politicile prin care se realizează acest lucru, cea privitoare la educație.

Un alt mecanism instituțional prin care societatea este trecută prin malaxor și prejudecățile sunt rase este politica liberei imigrații. „Liberă”, vorba vine. De fapt este o politică de integrare obligatorie, sau de asimilare forțată – așa cum au mai practicat comuniștii, dar un pic mai rafinată. Totul se centrează pe ideea „statului bunăstării”, pe care se grefează principiul falsei milostenii pentru străini. Pe scurt, statul confiscă avuția publicului prin impozite, după care o împarte la categorii din ce în ce mai vaste de „asistați”, chipurile pentru a-i salva de foame. Franța este într-o situație particulară, deoarece mulți dintre „asistații” ei sunt musulmani săraci, din fostele colonii dar nu numai. Locuințe sociale, ajutor sociale, asigurări medicale… să ajungi șomer de lux în Franța este visul oricărui sărac din nordul Africii. Simultan, statul are grijă ca nu cumva țările de origine ale imigranților să se dezvolte prea tare: întreține acolo dictatorii favoriți, pe care îi sponsorizează cu arme și tehnologie, iar în schimb le devalizează teritoriul de resurse, prin contracte gen Bechtel (despre care, a propos, justiția robespierreiană românească nu mai suflă o vorbă, la fel cum nimic nu s-a aflat despre teroristii din București 1989, sau din Kiev 2014 etc. etc.)

Cu alte cuvinte, periferia mapamondului este adusă către centru. Metropolele sunt transformate în favelas. La fel cum Ceaușescu și-a construit orașele industriale, mutând forțat populația din rural în urban, clădind cartiere dormitor pentru muncitori, deschizând Circul Foamei etc., tot așa, dar mai subtil și la altă scară, ingineria socială funcționează și în Vest.

[…]

Așadar, cum facem față acestor contradicții? Am scăpat complet de prejudecăți? Suntem gata să îmbrățișăm „soluția finală”? Sau ne trezim și ne dăm seama că doar iubirea de aproape mai poate pune frâu imperialismului și crimei? Mergem cu bombele peste „înapoiați” sau ne vedem de treabă în pătrățica noastră? Iertăm și greșiților noștri sau rămânem credincioși de week-end, de Crăciun și de când ne mai convine? Ne purtăm cu ceilalți așa cum am vrea ca și ei să se poarte cu noi, sau ne păstrăm „libertatea de expresie”? Punem persoana pe primul loc și abia apoi statul, sau îi apărăm pe politruci?

integral la SURSA

Radu Cujba: Nu totul e permis

Cine este compatibil cu civilizația occidentală? Care civilizație occidentală?

Viața, morala, spiritualitatea, cultura unei comunități (societăți) sunt rădăcinile. Ai tăiat rădăcinile, ai pierdut totul, ar zice un conservator. Problema este că nu poți face orice cu planta (comunitatea) cu rădăcini. Nu o poți pune cu vârful în jos, nu o poți muta când vrei tu și unde vrei tu. Are viață și repere. Are vână și ritm. Cam restrânse gradele de libertate pentru gustul unui progresist. Cum adică, nu poți să faci ce vrei tu? Cam multă identitate pentru un atlet al guvernului global. Cum să încolonezi soldățeii dacă nu-i uniformizezi? Cam multă personalitate pentru relativiștii care curg voluptos cu mainstreamul. Că nu poate fi decât prost (si anacronic :)) cine are rădăcini.

“Fără rădăcini” este sloganul noii civilizații occidentale, anunțat ca atare și zgomotos de câteva zeci de ani. Totul este permis acum. Aveți frustrări, aveți idei crețe, puteți contribui în vreun fel la tăierea rădăcinilor noastre, aici este locul vostru. Frustrați din interiorul și din afara măreței noastre civilizații, uniți-vă! Sunteți mai întâi bine veniți, apoi protejați și privilegiați. Inventați obiceiuri (de preferat cât mai curioase), inventați minorități. Fiți creativi. Pentru toate astea, noi vom inventa drepturi. Să vedeți ce-o să ne mai distrăm.

Să creezi un spațiu în care totul e permis cu condiția să contribuie la tăierea rădăcinilor, un spațiu în care dușmanul principal sunt tradițiile, obiceiurile, credințele băștinașilor și toate astea în numele toleranței, să amesteci culturi în același vas în numele multiculturalismului, iată cheia anihilării omului, comunității și identității în drumul spre creșterea diagonalei plasmei de pe perete. Asta se întâmplă în noua civilizație occidentală. Eu cred că s-au integrat perfect cei doi extremiști de-o parte și de alta a unei false baricade, având de fapt același dușman, rădăcinile noastre. Ambii și-au găsit în extremism mult doritul succes, unii din lipsă de talent, iar ceilalți din lipsă de noroc. Preotul care refuză să oficieze o căsătorie gay, medicul care refuză să opereze un avort și părintele care refuză să-și lase copilul la orele de educație sexuală, ei sunt cei care nu s-au integrat în noua civilizație. Ei stau în calea toleranței progresiste. Dar pentru asta există pușcării și oprobiu public (mainstream). Există corectitudine politică și caricaturiști.

La ce te poți aștepta de la bradul fără rădăcini, după cele două săptămâni de globuri strălucitoare și luminițe, decât să se usuce? Asta se întâmplă și cu civilizația noastră sub flash-ul progresist al lui “totul este permis”.

Libertatea de expresie

Partea rațională a campaniei a constat în scoaterea în față a unei valori fundamentale. Libertatea de expresie ca simbol al unui “journal irresponsable” a fost șablonul valoric în care au fost introduse emoțiile. De unde ni se vorbește despre libertate de expresie? Din vârful corectitudinii politice. Cel mai abuziv și ipocrit instrument de îngrădire a libertății de expresie. Numărul și natura temelor despre care nu avem voie să vorbim, cuvintelor care au fost interzise sau sunt interzise în timp ce noi vorbim depășesc chiar imaginația noastră din timpul comunismului. Deci se poate și mai multă încolonare și depersonalizare. Bineînțeles, sunt interzise abordările anacronice (sic!) în care libertatea există doar în măsura în care este însoțită de responsabilitate. Pentru că libertatea pentru progresist, pentru relativist înseamnă “totul e permis”. Să vorbești din vârful corectitudinii politice despre libertatea de expresie, iată încă o dovadă că totul nu este doar permis, ci și posibil. Într-o societate cu rădăcini, lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat sau ar fi fost un accident. Accident datorită procentului mic de oameni care cred că totul e permis într-o comunitate cu rădăcini.

Ce urmează?

Ca întotdeauna, după o campanie, vin rezultatele. De obicei, cele așteptate. Mai multe nenorociri, mai puține libertăți pentru noi, majoritatea copleșitoare de bun simț, mai mult control asupra noastră, mai multe reguli, mai mulți bani pentru ăia deștepți care știu ce nu știm noi, dușmani cât mai mari și îngrozitori care trebuie puși la colț, asta urmează. În fiecare zi. Chiar nu știu de ce-mi vine în minte exemplul mafiei care-ți cerea taxă de protecție să te protejeze de ce ți-ar face chiar ea dacă n-ai plăti. Ce vremuri…

[…]/ integral la SURSA

Ninel Ganea: Libertate, multiculturalism și tradiție

În descendența masacrului de la Paris, discuția a alunecat rapid spre problema libertății de exprimare. S-a ajuns chiar la un “marș al solidarității” (de fațadă) pentru acest “drept fundamental”. Cum e obiceiul, s-au scandat tot felul de lozinci, s-au făcut fronturi comune și s-au debitat o mulțime de prostii sforăitoare cu aerul de mari adevăruri. Nimic notabil, în afara ipocriziei.

Însă, pe ici, pe colo, s-au putut vedea schițele unei dezbateri despre drepturi și, astfel, am putut constata efectele “catastrofei morale” în care ne aflăm. Expresia îi aparține lui Alasdair Macintyre și desemnează peisajul etic al modernității.

Să ne închipuim, spunea filosoful scoțian, că în urma unui conflict social pus pe seama oamenilor de știință, “sunt incediate laboratoare, sunt linșați savanți, sunt distruse cărți și instrumente”. Ulterior, câțiva indivizi încearcă să reînvie practica științifică prin tot felul de cunoștințe reziduale, însă inevitabil rupte de contextul în care toate acestea aveau sens. Rezultatul ultim este o harababură în care oamenii și-au pierdut convingerile, iar folosirea anumitor expresii are o puternică doză de “arbitrar si selectiv”. Fiecare vorbește utilizând concepte desprinse din contextul originar și care și-au pierdut astfel încărcătura semantică inițială. Potrivit lui Macintyre, nu altfel stau lucrurile, din punct de vedere etic, în lumea contemporană: “Deținem simulacre de morală, continuăm să folosim o mulțime de expresii cheie. Dar am pierdut – în mare parte, dacă nu în întregime – înțelegerea practică și teoretică a moralei”.

Discuțiile despre libertatea de exprimare au arătat, în toata splendoarea, anarhia conceptuală în care ne scăldăm. Cei mai înfocați avocați ai libertății totale au fost, ca de obicei, aceia care nu pregetă să incrimineze orice abatere de la canonul corectitudinii politice. Așa că poziția lor merită a fi ignorată, fiind, mai degrabă, o incercare de a scuza oportunismul și a raționaliza propriile obsesii (progresiviste). Au apărut și încercări de a sancționa legislativ dreptul la libera exprimare, însă acestea nu au făcut altceva decât să justifice, în absența unor criterii mai tari, situația actuală, în care “might makes right”.

Mult mai solidă teoretic și mai reprezentativă pentru modernitate, însă, este apărarea libertariană a acestui drept. Pe scurt, teoria susține ca fiecare are dreptul de a emite orice judecăți dorește, câtă vreme se folosește de proprietatea dobândită legitim. În viziunea lui Murray Rothbard, toate drepturile omului ar trebui traduse în termenii drepturilor de proprietate, doar așa ele reușind să capete sens. Iar teoria sa, reducționistă cum e, are destul de multă putere, mai ales când ne gândim, de pildă, la generalizări ample, precum “dreptul la fericire”, înscrise în constituțiile diverselor state.

“Nu există nimic de tipul unui drept separat la libera exprimare; există numai dreptul de proprietate al omului; dreptul de a face exact ce dorește cu proprietatea sa sau de a face ințelegeri voluntare cu alți proprietari”, explică Rothbard. Argumentul este seducător în simplitatea sa și poate fi înțeles cu ușurință. La nivel practic, totuși, după cum a putut constata oricine a intrat pe un forum sau un grup libertarian, adică exact acolo unde se presupune că mai toată lumea știe cam care sunt presupozițiile și discuțiile, problemele devin nesfârșite. E limpede că situația dezbaterilor din interiorul unui grup politic nu este decisivă pentru validitatea teoriei politice respective, însă exemplul ne dă oarecari indicii, deoarece se presupune că teoria este atât de simplă încât poate fi ințeleasă de aproape oricine. Lumea recunoaște fără probleme proprietatea naturală sau cea dobândită, nu?

Din nefericire pentru libertarieni, lucrurile nu stau la fel de simplu ca in teorie, și asta pentru că, așa cum a remarcat, printre alții, Macintyre, arsenalul conceptual implicat de filosofia drepturilor (de proprietate) provine dintr-o altă tradiție morală. Cu alte cuvinte, problemele practice sunt o consecință directă a teoriei. Persoana și proprietatea, iar aici putem include toată pleiada de drepturi, nu sunt niciodată atât de simplu de ințeles pe cat le vede filozoful libertarian sau modernul in general. Ele sunt strâns legate de un întreg capital moral, în absența căruia nu dobândesc forță de convingere.

În primul rând, conceptul de persoană variază de la o cultură la alta. În India e greu de spus cine se califică pentru acest statut, în Grecia lui Aristotel numărul persoanelor cu drepturi depline în polis era redus, în Sudul și Nordul dinainte de Războiul de Secesiune negrii erau excluși din categoriile relevante, iar acum se militează pentru ca delfinii și cimpanzeii să devină persoane umane. După cum se vede, chiar la o privire fugară, există diferențe semnificative între toate aceste tradiții. Dacă mergem mai departe, observăm că și ideea de contract cunoaște variații multiple. Uneori era suficientă o strângere de mână, alteori un martor, iar astăzi nu sunt suficiente zeci sau sute de pagini semnate la notar pentru ca o ințelegere să fie considerată valabilă. Pe scurt, libertarianismul, ca de altfel, toată modernitatea maschează, deliberat sau nu, acele presupoziții în absența cărora nu reușește să se facă ințeles. Ca urmare, orice tentativă de a construi un dialog și a avansa un argument se prabușește iremediabil în momentul în care presupozițiile despre natura umana și cele metafizice (despre natura universului) încep să iasă la suprafață. Cheia problemei, constă tocmai în faptul că aceste presupoziții sunt esențiale pentru dialog și comunitate. Într-un fel argumentezi cu un delfin, intr-un fel argumentezi cu unul pe care îl vezi ca o maimuță insuficient evoluată și altfel te așezi dacă știi că fiecare om este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. (Bineințeles că, în ordine practică, nu are niciun sens să te angajezi în vreo intreprindere voluntară cu un delfin sau cu o persoană “insuficient evoluată”, pasul firesc fiind de a încerca să-i exploatezi. La fel de adevărat este și faptul că multe tradiții conțin un trunchi comun, însă ceea ce mă interesează pe mine este raportul lor cu modernitatea, iar aici diferențele sunt uriașe.)

În al doilea rând, chiar dacă picăm de acord cu privire la ce este o persoană și ce este un contract, și ne limităm doar la respectarea lor minimală, tot nu reușim să escamotăm dificultățile. Așa cum remarca undeva prietenul meu C., “îndată ce reflectezi la natura umană, inclusiv pe baza istoriei și a clasicilor, observi că tradiția virtuților ne informează că ele fac sistem în cultura naturii umane, că nu merge una fără altele, deci probabil nici virtuțile libertariene (nu fura, nu ucide, nu înșela, nu amenința cu inițierea violenței fizice) nu merg fără cultura pachetului complet, care în toate versiunile include virtuți de caracter și înfrânare incompatibile cu exersarea patimilor pe linia modernă Rousseau-Bernays”.

Idealul politic al zilelor noastre, desprins din filozofia Luminilor, este doar un pic mai amplu și constă în cartografierea cu o precizie matematică a drepturilor și obligațiilor noastre, astfel încât fiecare individ să își înțeleagă rolul social, iar agregatul politic să funcționeze ca uns. Este nevoie doar de urmărirea propriului interes și de renunțarea la balastul cultural, religios și moral pentru a ne îmbarca în această utopie raționalistă. Scriem undeva, în marea cartă a umanității, toate drepturile noastre, punem indivizii degrevați de moștenirea lor să semneze contractul social și facem rapid saltul în paradisul politic. Ceea ce se întâmplă în realitate este carnagiul și teroarea, ca manifestări implacabile.

[…] Extinzând această comparație șchioapă la scara întregii lumi apusene avem o dimensiune aproximativă a dezastrului, anticipat, de altfel, de gânditori lucizi precum Chesterton. În condiții de “melting pot” și “catastrofă morală” nu se mai poate vorbi cu sens nici de persoane, nici de drepturi și, în niciun caz, de libertate de exprimare. Dezbaterea are sens în interiorul unei paradigme, acolo unde toți participanții împărtășesc aceleasi presupoziții antropologice și metafizice, unde există o tradiție și un trecut comun. Ceea ce ni se oferă în schimb ca soluție la toata această degringoladă este un simulacru de libertate, iluzia iluministă că din neutralitatea (relativitatea) valorilor noastre și din abandonul convingerilor religioase și morale mai tari vom gasi drumul spre fericire, proliferarea aberantă a regulilor și reglementărilor. “Things fall apart; the centre cannot hold/ Mere anarchy is loosed upon the world”.

integral la SURSA


Categorii

Ninel Ganea, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Teroarea "terorismului"

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “ORIGINILE TERORISMULUI. Cugetari “anacronice” despre fanatism, intoleranta, ipocrizie

  1. Un Articol EXCEPTIONAL…mi-a luat aproximativ 15 minute sa-l citesc si au fost minute extraordinar de…PRETIOASE pentru mine…!
    Am aflat lucruri care nu sunt scrise IN NICI O CARTE de Istorie…si FERICE de cine le afla…!
    Autorul acestui articol este un intelectual desavarsit si un bun crestin ortodox!
    Dzumnezeu sa-i rasplateasca pentru efortul sau…de a-i lumina pe oameni!
    Da, Revolutionarii Francezi au semanat VANT, iar astazi Franta culege FURTUNA…!
    Revolutionarii Francezi au semanat HULE si BLASFEMII impotriva Crestinismului si azi francezi culeg PEDEPSELE musulmanilor care ii pedepsesc pentru ca INSULTA KORANUl si pe Mahomed!
    Pe IISUS HRISTOS nu l-au vrut oamenii de stat ai Frantei si in curand vor ajunge de se vor inchina cu fata pana la pamant pe covorase la semnalul dat de minaretele moscheilor musulmane!
    Multi dintre francezi si-au batut joc de Crestinism si ISLAMUL isi va bate joc de ei in curand…!
    Au lepadat CRUCEA si se vor inchina SEMILUNEI!
    Caci asa a fost VOIA Celui pe care Francezii l-au HULIT si Batjocorit…si stim din Scriptura ca orice RABDA DOMNUL, dar SA FIE BATJOCORIT NU RABDA si NU SUFERA…! (GALATENI, cap.6, vers.7)

    Dumnezeu sa aiba mila de noi toti! SI SA NE AJUTE SA-I RAMANEM CINSTITORI ADEVARATI si DREPT…SLAVITORI pana la capatul vietii noastre! AMIN!

  2. Ca sa intelegem mai bine ce s-a petrecut dupa 1776, e musai sa ne clarificam ce s-a facut prin Adam Weishaupt si apropiatii lui in acel an si-n cei ce au urmat.

  3. @Vela Gheorghe ,
    frate , din pacate ar trebui sa generalizam : am semanat vant , urmeaza sa culegem furtuna. Vremea scadentei a sosit . Pentru pacatele noastre…
    Doamne , ajuta !

  4. pe cand o caricatura cu Auschwitz,sau cu Elton John al Charie Hebdo ?Sau astia sunt cumva doua categorii privilegiate,care nu intra in aria libertatii de exprimate?Oare a doua zi dupa asemenea caricaturi,ar mai avea sediu!?

  5. Si in razboiul civil din Spania, ‘republicanii’ anticrestini au ucis preoti, vandalizat biserici catolice…
    Toata istoriografia oficiala mondiala ii prezinta pe acesti asasini ca forte ‘antifasciste’.

  6. Pingback: ATENTATUL DIN GHETSIMANI - Recomandari
  7. Jack Lindblad (politicianul american care candideaza la Senatul SUA din partea Partidului Verde din LA Countyeste) spune ca atacul terorist de la Charlie Hebdo a fost opera Statelor Unite si a serviciului israelian Mossad, pentru a-l mentine la putere pe actualul premier israelian, Bejamin Netanyahu.

    http://www.ziare.com/international/atentat-paris/ipoteza-halucinanta-venita-din-sua-atacul-de-la-charlie-hebdo-pus-la-cale-de-americani-si-serviciile-secrete-din-israel-1344110

  8. Pingback: ATENTATE SIMULTANE IN TUNISIA, FRANTA SI KUWEIT. Mii de refugiati sirieni cauta sa scape cu fuga de STATUL ISLAMIC | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii si reactii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale, construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE si FANTEZIILE PSIHOTICE/ Papa Francisc: este un capitol din AL TREILEA RAZBOI MONDIAL/ C
  10. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale, construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE si FANTEZIILE PSIHOTICE/ Papa Francisc: este un capitol din AL TREILEA RAZBOI MONDIAL/ Compasiunea
  11. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale si construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE: Inutilitatea masurilor de tip “Big Brother” va duce la… si mai multa TEROARE A
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare