PARINTELE CRACIUN OPRE, martirul discret, senin si bun din Cinciş: “Slujitorii Bisericii trebuie sa se reincrestineze pe ei insisi, apoi sa reincrestineze neamul”

8-04-2013 7 minute Sublinieri

Pr.Oprea Craciun (2)

Părintele Crăciun Opre a fost preot în localitatea Cinciş, aflată între Hunedoara şi Haţeg, nu departe de Mănăstirea Prislop. L-a cunoscut bine pe Părintele Arsenie Boca, ale cărui îndrumări au călăuzit viaţa familiei dânsului, doamna preoteasă fiind ucenica Părintelui Arsenie cu mult înainte de căsătoria ei. Părintele Crăciun a plecat la Domnul anul [trecut], în Duminica Floriilor, fiind prohodit, ca semn al unei preţuiri profunde, de trei ierarhi, zeci de preoţi şi o mie de credincioşi. Ajuns la aproape 87 de ani, purtând în tăcere suferinţe ale unor boli vechi, dobândite în închisoare, Părintele Crăciun a continuat să slujească, să primească oameni şi să spovedească cu multă răbdare, neobosit, până cu trei săptămâni înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti. Un chip al verticalităţii, blândeţii, iubirii şi smereniei. Un chip al sfinţeniei, pe care încercăm să îl evocăm în acest număr şi pentru cititorii făgărăşeni.

Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi

Născut în 17 iunie 1925, în satul Cărăsău (Bihor), Părintele Crăciun Opre a urmat şcolile primare în satul natal. După absolvirea Şcolii Normale din Arad, s-a înscris, în 1947, la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş.

Regimul politic de atunci pornise o crâncenă luptă împotriva lui Dumnezeu, pedepsind pe toţi aceia pe care-i găsea „în curţile casei Domnului”. În acelaşi timp, însă, în ţara noastră s-a format un curent de renaştere, de reînviorare a sentimentului patriotic şi religios ortodox, mai ales în rândul studenţilor, care se încrucişa cu ideologia regimului, ostil credinţei religioase şi sentimentului naţional. Părintele Crăciun a aderat la această mişcare, împotriva căreia s-a declanşat o aprigă luptă. Tineri şi tinere, luptători pentru Cruce, Neam şi Ţară, au dovedit un patos mărturisitor necunoscut în istoria României, iar urmarea a fost jertfa de suferinţe şi moartea pe care tinerii au dat-o pentru salvarea neamului românesc umilit şi îngenuncheat. Părintele Crăciun a supravieţuit în mod minunat celor 8 ani de detenţie în închisorile din Arad, Aiud, Piteşti şi Canal, prin mila Maicii Domnului, pe care o iubea şi o cinstea nespus de mult. Întors acasă, păstrează discreţia cu privire la pătimirile din închisoare, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi ai săi.

Absolvind Facultatea de Teologie la Sibiu, Părintele Crăciun a îmbrăţişat misiunea preoţească, pe care a slujit-o într-un mod pilduitor. Pe când era student, l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, ale cărui sfaturi i-au fost pilduitoare, iar după instalarea ca preot la parohia Cinciş a avut bucuria duhovnicească deosebită să-l primească pe Părintele Arsenie în casa parohială din Cinciş.

În dimineaţa zilei de Florii, sufletul Părintelui Crăciun s-a înălţat la Dumnezeu, Căruia i-a slujit şi pentru Care a mărturisit, iar trupul său a fost apoi primit de pământul ţării pe care a iubit-o. Toţi cei prezenţi la slujba de prohodire au trăit intens sentimentul că Părintele este viu şi că este cu ei, ca mai înainte.

Transmiţător de har, pace, bucurie şi nădejde

Deşi trecuse de mult de vârsta despre care psalmistul spune că este numai „osteneală şi durere”, Părintele Crăciun nu se plângea niciodată de vreo suferinţă. Dacă îl întreba cineva: „Părinte, vă doare ceva?”, răspundea simplu: „Dacă mă doare, ştie Dumnezeu de ce mă doare.”

Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi, se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, aşa că se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de înţelepciune, umor care aducea bucurie în suflet, fără să rănească pe cineva. (…)

În inima Părintelui Crăciun stăpânea o adâncă pace, pe care o transmitea şi celor din jur. Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, pierzându-şi răbdarea sau repezindu-i pe cei din jur.Era întotdeauna la dispoziţia tuturor celor ce-l căutau, zăbovind până târziu în biserică. Cu toate acestea, aşa cum mărturisea într-o scrisoare, se simţea nevrednic de preoţie şi cu grija că nu a făcut destul pentru Dumnezeu şi pentru oameni. (…)

Celor care se plângeau că „nu mai pot”, Părintele le dădea un răspuns simplu: „Poate Maica Sfântă – şi te ajută şi pe tine!”. Dacă-i spunea cineva: „Nu mai am răbdare…”, Părintele îi zicea cu naturaleţe: „Are Maica Domnului – cere şi vei primi!”. Aceste răspunsuri veneau atât de spontan şi de firesc, încât aveai convingerea că Părintele trăieşte într-o lume în care, prin credinţă, orice este cu putinţă.

Fragmente din materialul realizat de obştea Mănăstirii Prislop pentru revista „Familia Ortodoxă” nr. 40

Am auzit de Părintele Crăciun, dar nu l-am cunoscut decât într-un anumit moment, când a rânduit Dumnezeu. Când am văzut fiinţa aceasta atât de plăpândă, mă aşteptam să fie un om care îşi plânge neputinţele, un om care încearcă să lupte pe faţă cu greutăţile şi cu povara bătrâneţii. Însă am descoperit cu totul alt om… Fără să-l fi întrebat cum îl cheamă, ne-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti”. Apoi, de fiecare dată găsea câte un cuvânt pe care să-l lipească de sufletul tău şi să-ţi dea curaj să te apropii.

ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

O întâlnire cu Părintele Crăciun era ca un fel de revelaţie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rară, dar şi cu multă exigenţă, demn şi plin de credinţă.”

PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

Părintele Crăciun a transformat anchetele, bătăile şi atrocităţile în pricini de înălţare duhovnicească. Supus la un regim de exterminare, muncă peste puteri şi lipsă de hrană, supravieţuieşte miraculos, deşi colegii de detenţie pariaseră, într-una dintre ierni, că nu va apuca primăvara viitoare. O umbră de piele şi oase, este ţinut în viaţă din mila Maicii Domnului, pe care o iubea nespus. Reîntors acasă, păstrează o tăcere deplină referitor la calvarul prin care trecuse. Mulţi dintre cunoscuţi au aflat abia după 1989 că trecuse «pe la Oxford», cum numea, şugubăţ, părintele, cumplita închisoare de la Piteşti.

Deşi a ales să îşi ducă zilele într-o profundă ştergere de sine, fără nicio ieşire în evidenţă, părintele Crăciun a devenit duhovnicul prin excelenţă al Hunedoarei. Chiar şi în celulele în care a intrat i-a făcut pe toţi să se roage şi i-a învăţat ca pâinea puţină, care le era aruncată precum câinilor, să o păstreze pentru cei mai bolnavi şi mai slăbiţi dintre deţinuţi. A fost un izvor al certitudinii şi-al bucuriei. Era un om de o bunătate extraordinară, un suflet copilăros şi minunat de curat. Nu ştiu ce se va întâmpla acum, cine ne va fi duhovnic nouă, preoţilor. Deocamdată, trăim din amintiri.”

Pr. Vasile Vlad

„Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare”

După ce a petrecut 8 ani în închisorile comuniste cele mai grele, Părintele Crăciun ajunge în 1964 preot în Cinciş, sat strămutat „mai la deal” de către regimul comunist în 1962, după ce vechea vatră, împreună cu alte patru sate, au ajuns matcă pentru lacul de acumulare Cerna, ucigând 3 biserici ortodoxe. O suferinţă imensă, care a marcat pe vecie viaţa celor care au trăit momentul inundării. Mai multe despre păstorul plin de har al acestei comunităţi vitregite şi slujirea sa aflăm cu ajutorul lui Romeo Petraşciuc, care a realizat un interviu cu pe Părintele în anul 2006.

Părintele Crăciun Opre, minune a lui Dumnezeu

Am pornit spre Cinciş – satul de azi, mutat la câţiva kilometri spre Hunedoara – fascinat de viaţa unui om de aici, care a dat viaţă noii aşezări, încercând să tragă istoria după el, spre statornicirea bunei-purtări de grijă a lui Dumnezeu pentru oamenii de aici. Părintele Crăciun Opre, preotul satului, este un bătrân de o suavitate copleşitoare. La cei 81 de ani împliniţi de curând, martor atent şi îndurerat al vitregiilor de oarecândva, el este unul din preoţii care te învaţă buchisirea cu rost a mărturisirii de credinţă, în orice situaţie şi cu orice preţ. Pentru încredinţările sale religioase, Sfinţia Sa a plătit cu opt ani de închisoare, în lagărele comuniste de la Arad, Timişoara, Oradea, Aiud, Gherla, Jilava, Canal… Totodată, el este şi unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, unde şi-a petrecut aproape un an din viaţă.

Pr. Opre cu greu a acceptat să vorbească. Pentru că, spune el,

tuturor celor care am fost acolo nu ne vine să povestim cele prin care am trecut. M-am ferit întotdeauna să vorbesc despre mine… Sunt lucruri, multe dintre ele, care nu se spun, care ţin de o anumită intimitate cu Dumnezeu. Iar altele nu se spun din bun simţ, pentru că ar fi prea grele de dus de către cei de azi”.

În ceea ce îl priveşte pe Părintele Opre, până după evenimentele din Decembrie `89, nici copiii săi nu au ştiut prin ce a trecut tatăl lor. Nu le-a spus niciodată nici măcar că a fost închis.

Părinţi morţi de durere

Una din cele mai grele perioade ale detenţiei, de care Părintele îşi aminteşte şi acum cu fior, este cea a „experimentului Piteşti”. (…) De la Piteşti, banditul Opre Crăciun este dus la Canal. De aici are o altă amintire cutremurătoare, pe care o va purta cu durere până Dincolo, în veşnicie.

Când am ajuns la Canal eram foarte slăbit. De abia îmi târam picioarele. Şi aveam muncă normată. Aruncând la pământ, forţând lucrul, mi-am rupt nişte fibre musculare sub omoplat. O lună de zile nu am putut să îmi îmbrac singur cămaşa. Dar de lucru nu am fost scutit. În perioada asta a venit tata la mine, clandestin. L-am observat. Fusesem şi operat de curând la un picior, la care am făcut infecţie din cauza mizeriei, iar acum eram cu cârjele subsioară. Tocmai atunci a venit tata la mine. Nu am putut vorbi deloc cu el atunci. A ajuns acasă şi a murit. De necaz. Mi-au povestit mai pe urmă fraţii mei. Mama murise ceva mai înainte, dar eu nu ştiam. Chiar şi colegii de puşcărie, care ştiau că mama murise, nu mi-au spus. S-au comportat creştineşte, să nu mă facă să sufăr.”

Însă Dumnezeu, Cel Care este şi Proniatorul a toate, dăruieşte mângâiere multă chiar şi în asemenea situaţii.

„Pe mama am visat-o când a murit, îmi spune Părintele. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare. Dar eu nu ştiam că a murit. Iar în noaptea de Crăciun a anului `54 iar mi s-a arătat în vis, în grădină, şi mi-a dat un semn că mai am un drum de trei luni. În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, am fost eliberat.

File de acatist la bisericile de sub ape

În 1955 tânărul Opre este din nou liberAbsolvă teologia în `59, însă e hirotonit doar peste cinci ani, o dată cu eliberarea deţinuţilor prin memorabilul decret de graţiere din `64. E hirotonit de Prea Fericitul Teoctist, într-un sat din preajma Cincişului. Aici asistă neputincios la nimicirea satelor, în plin avânt expansionist al civilizaţiei „clasei muncitoare”. Cununia sa, în 1962, este şi ultima cununie săvârşită în fosta biserică din Cinciş, ale cărei rămăşiţe zac acum sub ape. L-am rugat pe Părintele Opre să ne istorisească despre mutarea Cincişului şi scufundarea străvechilor vetre din împrejurimi.

Lacul acesta s-a creat cu două scopuri. Unul: apă industrială pentru combinat; doi: loc de distracţie şi de recreere pentru clasa muncitoare. Al doilea scop funcţionează şi acum. Au fost acolo satele Cinciş, cel mai mare, cu vreo 90 de case, Cerna, Baia Craiului, Moara ungurului şi Ciulenii. Erau trei biserici ortodoxe şi una romano-catolică. În Baia Craiului era, lângă biserica ortodoxă, una catolică, mare, făcută de Maria Tereza. Din biserica ortodoxă, monument istoric din secolul XVI, a fost extrasă pictura şi dusă la Castelul Huniazilor. Nu a fost conservată cum trebuie şi s-a degradat.

Am mutat întâi morţii aici. La biserica din Baia Craiului am pus un credincios să pună bare de fier la uşi şi mobilierul să-l ducă în cafas, adică în cor, ca să nu fie nimicită cu totul de pescari. Au rupt însă lacătele şi au devastat-o, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Când se mai retrage apa, se văd crucile din sate, moloz, dărâmături…

Oamenii acestor vetre au fost mânaţi mult mai la deal. „Pe locul ăsta, a Cincişului de acum, a fost pădure. I s-a marcat fiecăruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliţă şi a trebuit să ne mutăm aici.

Din încredinţarea P. S. Timotei Seviciu, episcopul Aradului, după 1990 Părintele Opre a iniţiat demersuri pentru construirea unui muzeu la Cinciş, care să conserve memoria de veacuri a acestor aşezări. [muzeul a fost finalizat în 2011, n.red] (…)

Mă închin spre Cinciş, îndreptându-mă spre lacul ce acoperă tristeţi şi truda unor moşteniri ruinate de atâtea veacuri de nelinişte şi nepăsare. În suflet îmi răsună cu apăs cuvintele Părintelui Opre Crăciun, ca răspuns la întrebarea mea despre cum a fost posibilă trecerea sa cu fruntea sus prin istorie:

Convingerea mea este că la mijloc este intervenţia Maicii Domnului. Am o oarecare consideraţie faţă de Maica Domnului şi nu cred că nu ascultă rugăciunile noastre. Vă spun ca sub epitrahil.

Şi cuvintele rostite imediat după, cerându-i cuvânt despre cum să nu mai repetăm şi noi greşelile celor de dinaintea noastră:

Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare. Slujitorii Bisericii trebuie să se reîncreştineze pe ei înşişi, apoi să reîncreştineze neamul acesta.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Vezi si:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Craciun Opre, Preoti si duhovnici romani, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “PARINTELE CRACIUN OPRE, martirul discret, senin si bun din Cinciş: “Slujitorii Bisericii trebuie sa se reincrestineze pe ei insisi, apoi sa reincrestineze neamul”

  1. Pingback: PARINTELE CRACIUN OPRE – un duhovnic minunat ascuns sub mantia smereniei: “Nu am mai intalnit un astfel de om!” (si VIDEO, AUDIO) -
  2. Avea dreptate parintele Craciun Opre.

  3. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice -
  4. Pingback: PARINTELE CRACIUN din Cincis – 2 ani de cand a plecat sa ia parte la Liturghia cereasca din “Ziua cea neinserata” a Invierii (†8 aprilie 2012): “INIMA BUNA!” -
  5. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  6. Pingback: Preoteasa Anisoara Opre, sotia parintelui Craciun Opre, a trecut la Domnul | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare