Pastorala Nasterii Domnului din 1999 – Testamentul Patriarhului sarb Pavle: “SA FIM OAMENI CHIAR IN VREMURI INUMANE!”
Astazi fratii nostri din bisericile surori care au ramas la calendarul vechi – printre care si sarbii – praznuiesc Nasterea Domnului. Candva Nasterea si Botezul Domnului erau una si aceeasi sarbatoare, numita Epifania sau Teofania (Aratarea Domnului). E si momentul sa ne gandim ca, inainte sa cautam, fara noima, unificarea datei Pastilor cu Biserica eretica romano-catolica, ar trebui mai degraba sa ne punem problema de a reveni la praznuirea comuna a Nasterii lui Hristos in Biserica cea Una, Ortodoxa, vindecand ranile dezbinarii artificial create de agentii masoneriei infilitrati in biserici.
Facem totodata si cuvenita pomenire sfantului patriarh Pavle al Bisericii Sarbe, care acum nici 2 luni a plecat la Domnul, lasand compatriotilor sai si tuturor ortodocsilor ca testament un indemn “ultim”, esential, repetat obsesiv si imperativ intr-o lume care seamana tot mai mult cu un malaxor care (la noi acum sub pretextul crizei) parca ne inghite pe toti, unul cate unul, in morisca indiferentei, racelii, suspiciunii, rautatii si a egoismului cinic: “FITI OAMENI!” Pare prea putin pentru un praznic atat de ceresc? Daca atat de jos am ajuns… Pana sa reusim sa fim dumnezei dupa har, e realist sa ne amintim ca macar sa incepem sa fim OAMENI! Mai ales acum!
“(…) Multe sunt numele şi caracteristicile crizei în care ne găsim, dar ceea ce avem este cea mai adâncă şi mai dificilă dintre toate crizele posibile – criza omeniei. Răul a devenit bine pentru noi, falsitatea a devenit adevăr, şi nu putem decât să strigăm cu Psalmistul David : «Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit». (Psalmul 11, 1-2).
Secolul al XX-lea permanent a predicat cu “înţelepciunea” demonică, [minciuna că] vieţile omeneşti sunt cea mai ieftină marfă. Ca număr de victime, depăşeşte cu mult toate celelalte secole ale istoriei umanităţii. Tiraniile cărora le-a dat naştere nu-şi află corespondent în nicio altă epocă istorică. Dictaturile ideologice care au apărut în această perioadă, în special în ţările ortodoxe, au fost atacuri fără precedent la libertatea şi viaţa umană. În numele unor ideologii, milioane de oameni şi-au pierdut viaţa doar pentru că au vrut să gândească şi să traiască diferit.
Ce este omul şi care este valoarea lui? Secolul al xx-lea a spus că omul nu este NIMIC, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său. Omul în întregul său, trup şi suflet împreună, este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr: că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.
În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane: o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată «încălzi», este pentru că inima omenească a devenit rece.Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas făra case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fara cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regula. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. «În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta», îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti.
Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el «iadul» nostru sau «raiul» nostru? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peştera din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Impăraţilor.
E greu să fii om. Sa fii un om care răspândeşte căldură umană este şi mai greu, dar este o însărcinare care ni se potriveşte şi la care am fost chemaţi de Însuşi Domnul: să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeţi câte familii sunt stapânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste şi care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeţi câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie şi de rudenie spirituală (naşi-fini) s-au distrus, învăluite în răceală. Vom fi complet imobilizaţi de gheaţa discordiei şi a intoleranţei, a dezbinării şi a invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre şi mai ales în inimile copiilor noştri.El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinaţi şi să-i reconcilieze pe cei înstrăinaţi , să ne încălzeasca inimile şi să dea pace vieţilor noastre. 
Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol şi mileniu? Ne punem nouă înşine această întrebare. Le punem această întrebare fraţilor nostri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns şi necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se aşterne înainte nu este ceva ce trebuie pur şi simplu aşteptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puţin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil şi conştient (…)”.
- Cititi pastorala integral, la Koinonia: Pastorala Patriarhului Pavle al Serbiei din 1999
Legaturi:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“E si momentul sa ne gandim ca, inainte sa cautam, fara noima, unificarea datei Pastilor cu Biserica eretica romano-catolica, ar trebui mai degraba sa ne punem problema de a reveni la praznuirea comuna a Nasterii lui Hristos in Biserica cea Una, Ortodoxa, vindecand ranile dezbinarii artificial create de agentii masoneriei infilitrati in biserici.”
– foarte bine! Pastele il sarbatorim (totzi Ortodocsii) dupa calendarul Ortodox, sa sarbatorim deci si Nasterea Domnului tot dupa acelasi calendar!!! Ce-ar mai spune atunci papistasii? Nu am mai avea nimic in comun cu ei, nici macar in lumea aceasta. Doamne ajuta!
Si eu m-as bucura sa sarbatorim Craciunul si celelalte sarbatori impreuna cu ceilalti ortodocsi.
Pare desprins din alte timpuri (imemoriabile) ceea ce spune Patriarhul Serbiei referitor la om
“Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr: că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.”
– pai! Cum sa fie perceput omul – in intregul lui, de catre ceilalti – sfant, cand el nici nu-si (mai)doreste sfintenia?! Unii nici nu cred in ea iar pentru altii, este o povara prea grea fiindca inseamna Cruce – inseamna Jertfa, inseamna abtinere, inseamna luare-aminte….in timp ce altii mananca, bea, se insoara, se marita (de nu stiu cate ori), desfraneaza, se distreaza in ciuda lui ‘toate imi sunt ingaduite DAR nu toate imi folosesc/zidesc’ ori ultimativ, pentru intrarea in vesnicie (care or mai crede in ea!); ce daca il viziteaza Doamna cu coasa (indiferent de varsta) dupa porunca primindu-l/o in bratele sale daca n-a luat in seama avertismentul ‘privegheati si va rugati ca nu stiti NICI ZIUA, NICI CEASUL..’ ori ‘ in ceea ce te voi afla (ca moment al mortii) in aia te voi si judeca’ – adica in desfatare/desfranare sau in pocainta…
Pentru el (omul zilelor noastre) este un paradox sa traiesti (lumeste sau cum iti cere majoritatea)negand chemarea de a devenii sfant, facand ce-ti sta in putinta pentru aceasta; pare o contradictie in termeni de nereconciliat (trairea lumeasca – ca ani pamantesti – cu tinta sfinteniei inca de-aici pentru vesnicie; de obicei naste impotriviri atat in cel care indrazneste sa urmeze Calea (datorita incercarilor) cat si in ceilalti care, speriati si intrigati ca apare din cand in cand un ‘nebun’ care sa lupte impotriva curentului (lumesc,in trecut, diavolesc – in prezent).
Vremea secerisului a inceput DEJA! Ceea ce-am reusit sa acumulam – pe timp de pace – in respiro, semanam pe timp de razboi ori de furtuna!
Daca ne-am induhovnicit, vom ramane oameni, daca NU, ne transformam in fiare – asemeni celor care vor musca si vor zdrobi totul in calea lor!