LEGATURI PRIMEJDIOASE: Revoltele secesioniste si STATELE UNITE ALE EUROPEI

9-11-2012 8 minute Sublinieri

Ultimele declaraţii ale liderilor europeni induc teza conform căreia statele uniunii trebuie să renunţe treptat la suveranitate în favoarea unui conduceri centralizate cu sediul la Bruxelles. Or, în mod paradoxal, eforturile făcute pe drumul controlului crizei economice sunt cele care au determinat exacerbarea mişcărilor secesioniste la nivelul întregii Europe. Problemă reală a secesioniştilor se poate rezuma într-o singură întrebare: Împreună cu UE sau în afara ei?

 “Ţările trebuie să-şi transfere o parte din suveranitate”

Şeful BCE s-a pronunţat, într-un interviu publicat de cotidianul german “Der Spiegel” în favoarea dreptului Uniunii Europene de imixtiune în problemele interne ale ţărilor membre, în special în zona construcţiei bugetare.

“Sunt sigur că dacă dorim să restaurăm încrederea în zona euro, ţările trebuie să transfere o parte din suveranitatea lor către forurile europene” declara acesta.Multe guverne nu au înţeles că şi-au pierdut suveranitatea naţională de mult timp. Datorită faptului că sunt greu îndatorate ele sunt acum dependente de bunăvoinţă pieţelor financiare sublinia Draghi.

În acelaşi timp acesta constata că “guvernele au luat deja măsuri care ar fi fost de neconceput cu numai un an în urmă”. Printre acestea se numără semnarea tratatului referitor la stabilitatea bugetară, punerea în aplicare a proiectului noului plan de salvare şi demararea procesului de uniune bancară. Este un proces, dar este insuficient adăuga în interviu preşedintele BCE.

Interviul publicat la trei săptămâni după summitul liderilor europeni desfăşurat la Bruxelles la începutul lunii şi care a avut ca punct principal pe ordinea de zi noile reguli de funcţionare ale Uniunii, anticipează unul dintre punctele fierbinţi ale dezbaterilor care vor avea loc în perioada 13/14 decembrie la Bruxelles în cadrul Consiliului european la care vor participa şefii de stat şi de guverne ale ţărilor membre ale Uniunii.

În acest context, Draghi se declara în favoarea unei intervenţii europene în cadrul proiectelor de buget naţionale, idee apărată vehement, la începutul lunii octombrie, de ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble. Acesta propunea desemnarea unui “comisar al afacerilor monetare” cu prerogative lărgite care să-i permită exprimarea unui drept de veto în cazul în care un buget naţional nu este conform cu normele europene.

Numai că, o astfel de situaţie implică modificarea tratelor europene, proces îndelungat şi dificil de realizat. Acesta presupune transferul unor noi competenţe către Bruxelles şi crearea unui gen de “Parlament al Eurogrupului” capabil să asigure controlul democratic al noii uniuni monetare. O viziune controversată tocmai pentru că pune sub semnul întrebării democraţia europeană.

Europa lor nu este a noastră!

Proiectul enunţat de Wolfgang Schäuble şi susţinut cu fervoare de Mario Draghi se bazează pe faptul că majoritatea politicienilor s-au obişnuit ca, în ultimii ani, să abandoneze principiile suveranităţii în favoarea celor ale mondializării, acceptând, “sine die”, dictatul supranaţionalist şi ultraliberal al Bruxelles-ului.

Trebuie subliniat faptul că proiectul în sine datează încă din 2011, când în faţa Forumului economic mondial de la Davos, ministrul german de finanţe explica, în faţa unui auditoriu cucerit de idee, că pentru consolidarea sistemului european este indispensabil să se ajungă rapid la “ştergerea” suveranităţii naţiunilor europene.

Este de mirare oare că ţările din Sudul Europei contestă vehement condiţiile împrumuturilor acordate de troika (UE, BCE şi FMI), în timp ce politicienii de stânga sau extrema dreaptă anunţă finalul suveranităţii naţionale în favoarea intervenţionismului european? Că în 2014 se va organiza un referendum pentru independenţa Scoţiei? Că preşedintele regiunii spaniole Catalonia ameninţă Madrid ul cu organizarea unui referendum secesionist dacă executivul spaniol nu va accepta independenţa bugetară a regiunii? Că Flandra speră să “divorţeze” de Belgia?

Răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: actuala formulă de Uniune Europeană, cu ultimele mişcări centralizatoare ale puterii în mâinile Bruxelles-ului, are mai curând rol catalizator în procesele secesioniste decât menirea de a agrega uniunea monetară. O evidenţă care este subliniată de discursul secesioniştilor care nu doresc, în prima etapă, decât un singur lucru: independenţa fiscală.

Or, proiectul Schauble atacă exact acest principiu: fiscalitatea, ca parte integrantă a procesului bugetar, să fie controlată şi supervizată de o entitate supranaţională. O variantă de evoluţie a Uniunii care nu face decât să apese pedala de acceleraţie a proceselor secesioniste.

Patriotism vs interes

În vremurile bune, cei care doreau independenţa regiunilor aveau o mare dilemă: independenţa poate aduce sau nu beneficiile scontate? Acum, în actuala conjunctura dilema este rezolvată de la sine în condiţiile în care statul central este la mila Uniunii.

Când Grecia a avut probleme financiare a discutat cu şeful BCE, iar când Franţa a dorit să-şi protejeze interesele agricole a trebuit să apeleze la Consiliul de miniştri ai UE. În aceste condiţii, de ce ar aştepta, de exemplu, catalanii banii care nu mai sosesc de la Madrid când ar putea negocia direct (ca stat afiliat Uniunii) cu Bruxelles-ul?

Toate acestea pentru simplul fapt că Uniunea Europeană apare ca un concurent redutabil pentru oricare dintre statele membre: mai puţin invaziv, dar mai puternic financiar decât unele ţări ca Italia sau Spania.

Mai mult, Uniunea poate fi acuzată de multe dar nu poate fi învinuită că tratează diferenţiat statele membre. Dacă luăm numai cazul Luxemburgului cu cei 500.000 de locuitori ai săi (dintre care o mare parte sunt străini) şi care are dreptul să fie reprezentat în Parlamentul european de şase deputaţi (de 7 ori supraevaluata forţa sa daca se ţine cont de principiul demografic), 3 locuri in Consiliul UE (de 7 ori supraevaluarea importanţei ţării), un comisar în cadrul Comisiei Europene (o supraevaluare de 37 de ori a ponderii demografice) şi un loc în directoratul BCE (supraevaluare de 166 de ori a importanţei economice) este evident că orice provincie ar prefera să fie parte cu drepturi depline ale Uniunii decât să fie parte integrantă a unui stat care nu reuşeşte să negocieze global şi în timp real problemele curente cu reprezentanţii Uniunii.

Viabilitate, fezabilitate, incertitudini juridice…

Fiecare dintre provinciile care doresc acum independenta este un caz particular. De exemplu, situaţia Scoţiei care a fost un regat independent timp de 5 secole nu poate fi comparată cu cea a regiunii Padania din Nordul Italiei care include un mozaic de oameni extrem de diferiţi (italienii din Nord, francofonii din Val d’Aoste, slovenofonii din Estul regiunii sau germanofonii din provincial Bolzano) fără o istorie comună şi care nu a fost un stat centralizat.

Referindu-ne strict la dorinţa de secesiune a Padaniei trebuie subliniat că probabilitatea de transpunere în realitate a acesteia este extrem de mică datorită problemelor tehnice, juridice şi electorale. În ceea ce priveşte Flandra, acesta ar fi putut fi de mult timp independentă dacă nu ar fi existat enclava francofonă numită Bruxelles şi PIB-ul extrem de ridicat al acesteia, bazat în special pe contribuţia locuitorilor flamanzi care constituie majoritatea în conducerile multinaţionalelor instalate în capitala Belgiei. Asta face că tactica aplicată de Flandra să vizeze mai curând menţinerea unui stat federal fictiv cu puteri lărgite ale regiunilor constituente.

În ceea ce priveşte Scoţia, liderii acesteia au trebuit să accepte condiţiile impuse de premierul britanic David Cameron: referendumul va viza exclusiv separarea celor două regate în condiţiile în care mulţi dintre scoţieni nu doresc decât mai multă autonomie pentru a recupera profiturile din exploatările petroliere din Marea Nordului.

Un vis tardiv deoarece, conform estimărilor oficiale, potenţialul zăcămintelor de acolo, la actualul ritm de exploatare, nu vor ajunge decât pentru următorii 15 ani. Ar mai trebui menţionat că producţia britanică de gaz şi petrol a scăzut în perioada 2000 – 2010 cu 54% ceea ce implicit, ar reduce perioada de independenţă scoţiană la 10 ani. Asta face ca decizia secesionistă să fie extrem de dificilă pentru o regiune săracă comparativ cu Marea Britanie.

Spania a fost mai dură: interzicerea oricărui referendum referitor la independenţă, atât în Catalonia cât şi în Ţările Basce care încearcă acum un tur de forţă bazându-se pe situaţia financiară precară a celor două regiuni.

Secesioniştii şi Uniunea Europeană

Dacă regiunile enumerate mai sus (la care se pot adăuga şi altele) îşi vor câştiga independenţa, acestea nu vor fi automat incluse în Uniunea Europeană deoarece tratatele europene nu au prevederi referitoare la astfel de situaţii. Dacă Flandra se separă de statul belgian, asta nu înseamnă ca Belgia dispare, ci va include doar Bruxelles-ul şi Wallonia păstrându-şi apartenenţa la UE, în timp ce Flandra va fi exclusă din Uniune.

Francofonii şi flamanzii pot aranja lucrurile de o astfel de manieră încât noul stat flamand să rămână în cadrul Uniunii în schimbul preluării unei părţi din enorma datorie suverană a Belgiei care ar putea, în caz contrar, să rămână în”proprietatea” Bruxelles-ului şi a Walloniei. Numai un astfel de aranjament ar garanta obţinerea acordul unanim al celorlalte 26 de state membre printre care se numără Italia, Spania şi Marea Britanie care nu ar ezita să-şi utilizeze dreptul de veto pentru a da un semnal clar regiunilor rebele: cele care părăsesc ţara, părăsesc şi Uniunea fără a mai exista speranţa unei reveniri.

Singura soluţie pentru secesionişti este de a urma parcursul tuturor statelor care doresc să adere la Uniune, ceea ce înseamnă păstrarea regulilor comunitare, ajungând astfel în punctul de plecare. În plus, aceştia ar trebui să evite dreptul de veto al ţărilor pe care le-au părăsit şi care ar putea face o conjuraţie împotriva acestora.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană ca instituţie nu este nici pentru şi nici împotriva mişcărilor secesioniste despre care nici un text comunitar nu face referire. Ea are doar o viziune globală asupra perimetrului sau de suveranitate şi îi este indiferent dacă peninsula iberică include două sau patru state dacă acestea sunt membre ale Uniunii. (Singura situaţie în care UE poate interveni este cea a unui război de independentă în condiţiile în care unul dintre obiectivele sale iniţiale de creare este menţinerea păcii în Europa).

Dănuţ Dudu

În Catalonia şi Scoţia, cererile pentru obţinerea independenţei se intensifică – acesta nu este doar un indicator al condiţiilor din Spania şi Marea Britanie, ci din întreaga Uniune Europeană. Într-adevăr, slăbiciunea Uniunii Europene în a găsi soluţii pentru criza economică reflectă – şi adânceşte în acelaşi timp – erodarea raţiunii ei de a fi: integrarea politică. Oricare ar fi vechile conflicte, se pare că secesionismul este un simptom dureros al acestui proces degenerativ.

În aceste cazuri, ironia perversă este că cele mai abile partide care sprijină separatismul îşi îmbracă programele în haine europene, promiţând că noile state vor beneficia automat de cetăţenie europeană. Partidul Naţionalist din Scoţia (SNP) şi Convergencia i Unio (CiU) din Catalonia exploatează cosmopolitismul european cu scopul de a reînvia naţionalismul şi pentru a dezbina ţările din care aceste zone fac parte în prezent.

Nici o dispoziţie a Uniunii Europene nu tratează dezintegrarea unui stat membru, întrucât separatismul contrazice însuşi principiul de bază al unei „Uniuni mai strânse ca oricând“. Tocmai de aceea, oficialii europeni sporesc apelurile către electoratul din zonele separatiste, cărora nu le-ar fi garantată cetăţenia europeană, în eventualitatea obţinerii independenţei. Alex Salmond, premierul Scoţiei şi liderul partidului SNP, a arătat că garantarea cetăţeniei europene este o chestiune de legislaţie; pentru că, de fapt, nu este aşa, el şi partidul său se confruntă acum cu cea mai mare criză de la momentul preluării puterii, în 2007.

Acest vid legislativ explică de ce, în cursa pentru alegerile din Catalonia de la 25 noiembrie, liderii CiU sunt atât de nerăbdători să transforme un referendum informal într-un plebicist pentru independenţă, care să arate dorinţa catalanilor de a beneficia de cetăţenie europeană (care nu este nici problema şi nici nu ţine de decizia electoratului catalan). În mod raţional, dacă nu legal, singura întrebare coerentă pe care guvernarea CiU ar trebui să o ridice este dacă oamenii din Catalonia vor sau nu să fie cetăţeni spanioli.

Naţiunile Unite fac o distincţie clară între „autodeterminare internă” şi „autodeterminare externă”, când vine vorba de separatism. Cel dintâi termen sancţionează dorinţa unui popor de a-şi urmări dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală în interiorul unui cadru existent; cel de-al doilea concept ar putea lua forma unui separatism unilateral, dar numai în circumstanţe extreme. Nici unul dintre cele două cazuri nu se aplică în situaţia Cataloniei şi a Scoţiei.

Nimeni din Catalonia sau Spania nu poate beneficia de legitimitatea de a pretinde că li s-ar fi suprimat identitatea culturală, concept care se bucură de o protecţie puternică în Spania – unde unul dintre principalele scopuri ale Constituţiei spaniole, după moartea lui Francisco Franco, a fost să protejeze limbile şi culturile catalană şi bască -, iar situaţia este similară în Marea Britanie. Poate că această precizare contribuie la formularea unei explicaţii privind motivele pentru care scoţienii pretind că nu se bazează pe o moştenire distinctă (de a britanicilor), ci pe o înţelegere diferită a valorilor politice şi sociale – acesta este un argument atât de vag încât cu ajutorul lui s-ar putea dezmembra orice ţară europeană.

Cum se întâmplă adesea cu naţionalismul, indiferent de hainele pe care îl îmbracă, discursul emoţional care însoţeşte formularea cererii de independenţă maschează, în mare parte, ambiţiile politice şi interesele economice proprii. În Catalonia, victimizarea a devenit o strategie de campanie, în condiţiile în care liderii CiU vorbesc deschis despre ameninţări imaginare din partea autorităţilor centrale de la Madrid, incluzând tancuri „spaniole” şi avioane „ostile” deasupra spaţiului catalan.

Dincolo de retorică, mirajul referendumului catalan a apărut ca urmare a târguielii politice dintre regiunile spaniole şi guvernarea centrală, izbucnită din cauza posibilităţii falimentului ţării. Criza a zgândărit cererile de independenţă, adăugând fervoare la mânia pe care o simt mulţi catalani în legătură cu transferurile financiare către regiunile spaniole mai sărace, prin mult hulitul Fond de Solidaritate Teritorială. Problema independenţei s-a transformat într-o unealtă puternică în târguiala cu conducerea centrală. Mai mult, îngroapă sub preş, în mod convenabil, problemele existente – de exemplu, faptul că datoria catalană reprezintă aproape 30% din datoria totală a regiunilor spaniole – şi distrage atenţia de la managementul economic deficitar în perioada guvernării CiU în Catalonia.

Condiţiile s-ar putea înăspri în cazul obţinerii independenţei. Estimările conservatorilor sugerează că, dacă regiunea ar ieşi din Spania, din UE şi din zona euro, PIB-ul Cataloniei ar scădea cu 25%, întrucât 68% din exporturile internaţionale merg către UE (potrivit informaţiilor oficiale din 2010) şi 50% din producţie se vinde în Spania. Un model similar se aplică în Scoţia. Mai mult, la începutul crizei euro, liderii SNP au renunţat la vechiul lor plan de a îmbrăţişa euro şi acum spun că vor păstra lira.

Dar nu este suficientă criticarea oportuniştilor care alimentează ideea separatismului în Barcelona şi Edinburgh. O demonstraţie în Barcelona, din septembrie, care a scos în stradă aproape 8% din cei 7,5 milioane de oameni din Catalonia, a arătat că există probleme reale, care trebuie rezolvate, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional. Democraţia se bazează pe abilitatea cetăţenilor de a putea să ghideze politicile publice în direcţia potrivită. Dar astăzi, în toată Europa, cetăţenii se simt neputincioşi. O dată cu criza economică, acest fenomen este deosebit de pronunţat în sudul Europei, unde alegătorii constată cu greutate că nu au o influenţă prea mare la Berlin, unde sunt luate deciziile reale.

În Catalonia, CiU a captat şi a tradus această frustrare într-o respingere a guvernului central al Spaniei. În Scoţia, politicile de austeritate luate în timpul guvernării lui David Cameron şi-au dovedit, în timp, o forţă egală cu dorinţa de independenţă a SNP.

Spania a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai mari succese de la sfârşitul secolului XX: a făcut tranziţia la democraţie şi a aderat la UE în timp ce a trecut de la o economie subdezvoltată la a patra cea mai dezvoltată economie din zona euro şi a 13-a în lume. Dar compromisurile, care au făcut parte din tranziţie, au avut consecinţe (au afectat mai ales distribuţia puterii pe regiuni) care acum trebuie înfruntate deschis. (…)

Ana Palacio, fost ministru de Externe al Spaniei şi fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat spaniol.

Legaturi:


Categorii

1. DIVERSE, Destramare teritoriala? (Regionalizare, autonomie), Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “LEGATURI PRIMEJDIOASE: Revoltele secesioniste si STATELE UNITE ALE EUROPEI

  1. Asta arata ca Rusia si USA isi joaca bine rolurile de (singurele) superputeri.

  2. Pingback: Catalonia si-a scris oficial DECLARATIA de INDEPENDENTA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: ROMANIA SE PREGATESTE SA RECUNOASCA "STATUL" KOSOVO? Premierul Ponta si ministrul de externe Titus Corlatean DESCHID IRESPONSABIL CUTIA PANDOREI in dosarul secesionismului albanez - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: Henry Kissinger: “BALCANIZAREA” SI DESTRAMAREA SIRIEI AR FI CEL MAI BUN REZULTAT [video]. PLANUL E GLOBAL: Fragmentarea statelor natiune si provocarea tulburarilor sociale sau PRIN HAOS LA NOUA ORDINE MONDIALA - Recomandari
  5. Pingback: Istoricul Petre Turlea: “Kosovo va fi un precedent pentru Transilvania”. REGIONALIZAREA – INCEPUTUL DISOLUTIEI STATULUI NATIONAL UNITAR! - Recomandari
  6. Pingback: SCOTIA – periculos de aproape de INDEPENDENTA. Marea Britanie SE “BALCANIZEAZA”? / Autonomia TINUTULUI SECUIESC incalca flagrant CONSTITUTIA ROMÂNIEI. Proiectul UDMR – TEXTUL INTEGRAL - Recomandari
  7. Pingback: Regionalizarea: pre-conditia GUVERNULUI MONDIAL/ Federalizarea Europei si faramitarea statului national/ Nationalistii catalani insista in obtinerea INDEPENDENTEI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare