SFANTUL APOSTOL ANDREI: IZVORUL CRESTINISMULUI ROMANESC/ “Fara patriotism ramanem cu cadavrul unui neam si mormantul unei patrii”

30-11-2012 22 minute Sublinieri

  • Basilica:

Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la 30 noiembrie pe Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1995, ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997 a fost proclamat Ocrotitorul României. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare naţională bisericească, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001. […]

Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Un izvor important pentru viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Andrei este “Istoria Bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea. Există şi izvoare din secolul IV care atestă prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul ţării noastre. Perioada pe care Sfântul Apostol Andrei a petrecut-o pe meleagurile noastre este incertă.

„Nu ştim cât timp a stat, însă un apostol care venea să propovăduiască Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se limita numai la o simplă vestire a cuvântului, ci […] instituia şi episcopi, preoţi şi diaconi, şi le dădea sfaturi cum să se organizeze din punct de vedere administrativ. A stat câţiva ani de zile aici fiindcă nu se putea ajunge la rezultate concrete decât după o vestire de câţiva ani de zile”, mărturisăşte acad. Emilian Popescu. […]

Am găsit pe Mesia! Chemarea la apostolat şi ucenicia întru ştiinţa mântuirii

Andrei, slăvitul Apostol al lui Hristos, era originar din Betsaida, cetate de pe ţărmul vestic al Lacului Ghenizaret. Era frate drept cu Simon, Sfântul Apostol Petru, dar, spre deosebire de acela, care era căsătorit, Andrei a ales să-şi trăiască viaţa în feciorie şi locuia în casa fratelui său. Ei practicau împreună meseria de pescari, învăţată de la tatăl lor Iona, şi respectau cu multă evlavie poruncile Legii.

Atunci când Sfântul Ioan Botezătorul străbătea Iudeea şi ţinutul de dincolo de Iordan, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi chemarea la pocăinţă, Andrei a alergat la El, renunţând la tot ceea ce îl lega de lume şi i s-a făcut ucenic.

Într-o zi, după ce L-a botezat pe Iisus, Ioan Botezătorul era cu Andrei şi cu un alt ucenic al său, viitorul Apostol şi Evanghelist Ioan, şi, arătând spre Domnul Iisus Hristos care trecea pe acolo, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 35). La acest cuvânt al învăţătorului lor, care le arăta spre Acela pentru care el fusese trimis de Dumnezeu ca Înaintemergător, Ioan şi Andrei au mers după Iisus, ca să afle mai multe despre El. „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzăndu-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi [care se tălcuieşte: Învăţătorule], unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon–Petru” (Ioan 1, 38-40).

Din acea convorbire Andrei a dobândit convingerea că acest Iisus este Mesia cel aşteptat de veacuri de poporul său, Mântuitorul lumii. Cu mare bucurie, s-a dus apoi să spună şi fratelui său Simon: „Am găsit pe Mesia!” (Ioan 1, 41) şi l-a condus la Iisus.

Andrei a fost, aşadar, cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos şi el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli supranumele de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”. Întâlnirea cu Mântuitorul Hristos i-a schimbat întreg cursul vieţii.

Pretutindeni unde mergea Domnul, prin sate şi oraşe, în munţi, pe mare sau în pustie, Andrei era aproape de El, pentru a se hrăni din izvorul de apă vie al Cuvântului cel veşnic. Ucenicul cel întâi-chemat a fost prezent la înmulţirea pâinilor (Ioan, cap. 6), mijlocind pe lângă Hristos-Domnul să dea şi hrană pământească celor 5000 de oameni care gustaseră pâinea cea vie a cuvântului mântuirii.

Andrei nutrea o prietenie aparte pentru Filip, un alt apostol al Domnului, originar şi el din Betsaida. Atunci când elinii i-au cerut lui Filip să-i ducă să vadă pe Hristos, acesta a mers şi i-a spus lui Andrei, pentru că avea o mai mare familiaritate cu Învăţătorul (Ioan 12, 20).

După apostolii Petru, Ioan şi Iacov, martori ai descoperirilor celor mai înalte despre dumnezeirea Mântuitorului Hristos, urmează Sfântul Andrei, pentru a exercita nu o autoritate, ci având o anume prioritate faţă de ceilalţi ucenici. El a fost martor al evenimentelor care au însoţit mântuitoarele Patimi ale Domnului şi a participat, alături de ceilalţi, la întâlnirile cu Hristos-Domnul, biruitorul păcatului şi al morţii, după sfânta Sa Înviere.

„Şi îmi veţi fi Mie martori până la marginile lumii”: misiunea creştină – poruncă şi dar dumnezeiesc

La Cincizecime, Andrei a primit şi el plinătatea harului Sfântului Duh şi sorţii i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ţinuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia, şi Grecia (Macedonia, Tesalia şi Ahaia). Credincios poruncilor Domnului, n-a luat cu el nici pungă, nici traistă, nici toiag (Matei 10, 10) şi a plecat la drum să ducă şi acelor neamuri Vestea cea Bună a mântuirii. A înfruntat încercări şi primejdii, boli, pericolul tâlharilor, persecuţii din partea evreilor şi păgânilor, însă în toate locurile pe unde a mers Duhul Sfânt era cu el: vorbea prin gura lui, săvârşea minuni şi vindecări, îi aducea în suflet răbdare şi bucurie în încercări.

Această putere minunată a lui Dumnezeu, care lucra prin el, atrăgea mulţimile la credinţă. După ce ilumina minţile prin predica sa, făcea să renască sufletele prin baia Sfântului Botez, rânduia preoţi şi consacra episcopi în fruntea lor, îndemna să se construiască biserici şi organiza cultul divin.

Mai întâi s-a dus la Aminsos, pe ţărmul Mării Negre, şi a convertit la creştinism un mare număr de evrei, apoi a vindecat prin puterea lui Dumnezeu pe cei ce sufereau de diferite boli. Şi-a continuat misiunea în Trebizonda şi Lazic, iar de Paşti s-a întors la Ierusalim. După aceea, a plecat împreună cu Sfântul Ioan Teologul la Efes şi a predicat Evanghelia o vreme în regiunile vestice ale Asiei Mici. Urcând spre Propontida şi vestind cuvântul vieţii veşnice în aşezările Niceea, Nicomidia, Calcedon, Heracleea Pontului, Amastris, a avut de înfruntat de mai multe ori fanatismul închinătorilor la idoli şi gândirea înşelătoare a sofiştilor, dar i-a redus la tăcere şi pe unii şi pe alţii prin înţelepciunea, faptele şi minunile sale.

Ajuns la Sinope, a eliberat din lanţuri, prin rugăciune, pe Apostolul Matia. A fost prins de păgânii care s-au mâniat şi a suferit chinuri din partea acelora: aruncat la pământ, lovit din toate părţile, Sfântul Andrei nu a căutat să fugă sau să se apere. A îndurat toate cu răbdare, asemănându-se Învăţătorului său, Mielul lui Dumnezeu venit în lume să sufere şi să ridice păcatele lumii. Văzând tăria sfântului, îndelunga răbdare în faţa chinurilor şi numeroasele minuni care se săvârşeau, locuitorii din Sinope s-au pocăit, cerându-i iertare şi primind botezul creştin.

Andrei a aşezat episcop şi preoţi în Sinope, apoi a plecat către oraşele din Pont, pe care le evanghelizase deja, pentru a le întări în credinţă. A continuat acolo predica sa, respingând rătăcirile păgânilor în Neocezareea şi Samosata, apoi s-a reîntors la Ierusalim pentru a lua parte la sinodul din anul 50 privind primirea păgânilor în Biserică (Faptele Apostolilor 15, 6).

După sărbătoarea Paştilor, a însoţit o vreme pe Matia şi pe Tadeu către hotarele Mesopotamiei, plecând după aceea spre regiunile barbare de la răsăritul Mării Negre, în sudul Rusiei de azi, în Crimeea şi în sudul Ucrainei. S-a îndreptat apoi către Tracia şi a luminat prin predica sa inimile locuitorilor orăşelului Byzantion. A întemeiat o biserică închinată Maicii Domnului şi a hirotonit episcop pe Stahie, despre care se spune că este persoana pomenită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 16, 9. A continuat neobositul său periplu în Tracia, Macedonia şi Tesalia, ajungând până în Peloponez, la Patras.

Aici sfântul Apostol a convertit la creştinism pe soţia proconsulului roman, Maximila, pe care a vindecat-o de o boală socotită incurabilă. El a răspândit binefacerile şi asupra celorlalţi locuitori, astfel încât, în scurt timp, s-a constituit o comunitate a ucenicilor lui Hristos. În perioada absenţei din oraş a proconsulului Egeatus, sfântul Andrei l-a botezat şi pe fratele acestuia, Stratocles, însă la întoarcere Egeatus s-a mâniat foarte, văzând cum credinţa creştină a pătruns în propria-i casă. A poruncit ca Andrei să fie închis, dar slăvitul Apostol al lui Hristos, în închisoare fiind, şi-a continuat propovăduirea şi a hirotonit episcop pe Stratocles. După câteva zile, sentinţa s-a pronunţat fără judecată, iar sfântul Andrei a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X. A primit cu bucurie moartea martirică, oprind pe prietenii săi care voiau să-l elibereze, binecuvântând pe credincioşi. Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaşte anul martiriului său; unii istoricii îl fixează în timpul persecuţiei lui Nero, pe la anii 64-67, iar alţii mai târziu, la sfârşitul veacului apostolic, în vremea persecuţiei poruncite de împăratul Domiţian. Proconsulul roman din Patras a murit la puţină vreme după aceea de o moarte năpraznică, drept pedeapsă pentru nedreptatea săvârşită.

Noul episcop, Stratocles, după ce şi-a împărţit averea săracilor, a construit episcopia sa pe locul martiriului sfântului Apostol.

După mulţi ani, la 3 martie 357, cinstitele moaşte ale sfântului au fost mutate de la Patras la Constantinopol de către Sfântul Artemie, din porunca împăratului Constanţiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Moaştele Sfântului Andrei au fost aşezate atunci, împreună cu moaştele Sfinţilor Luca şi Tadeu, în noua biserică a Sfinţilor Apostoli. Sfântul Ambrozie, episcop de Milano (c. 339-397), scria că părticele din moaştele Sfântului Andrei au fost oferite bisericilor din Milano, Nola şi Brescia. Cinci sute de ani după aceea, a fost adus la Patras capul Sfântului Andrei, trimis de împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886). După Cruciada a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a fost ocupat de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului Andrei să fie duse în Italia şi aşezate în catedrala din Amalfi. În faţa pericolului otoman, după căderea Constantinopolului, odorul de mare preţ care se găsea la Patras a fost oferit spre păstrare papei Pius al II-lea, în anul 1460, de către despotul Moreei, Toma Paleologul. Capul sfântului a revenit în cele din urmă la Patras, la 26 septembrie 1964, ca semn al reconcilierii şi frăţietăţii creştine, izvor de bucurie şi mângâiere pentru credincioşii ortodocşi.

Propovăduitor al Evangheliei în ţara noastră

De numele Sfântului Apostol Andrei este legată şi originea Bisericii dreptmăritoare din România. Din mărturiile istoricilor şi din Sfânta Tradiţie reiese că Sfântul Andrei este şi primul propovăduitor al Evangheliei la strămoşii noştri daco-romani, fiind considerat „naşul poporului român”. Creştinismul românesc are deci origine apostolică.

Fiindu-i încredinţate spre evanghelizare ţinuturile din preajma Mării Negre, este cert că în drumul său Apostolul dintâi chemat a predicat Evanghelia atât în sudul Basarabiei, cât şi în Sciţia Mică (Dobrogea de azi).

Numai astfel se explică faptul că primul centru episcopal cunoscut pe teritoriul ţării noastre a fost la Tomis, iar tradiţiile şi obiceiurile populare româneşti consideră pe Sfântul Andrei ca un părinte spiritual al neamului nostru, ziua de 30 noiembrie fiind însoţită la noi de bogate şi semnificative elemente folclorice.

Iată însă cuvintele părintelui istoriei bisericeşti, Eusebiu de Cezareea (†340), care consemnează relatări mai vechi, de la Origen şi Clement Alexandrinul:

„Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit peste întreg pământul locuit, lui Toma, după spusele tradiţiei, i-a căzut la sorţi [spre evanghelizare] ţara parţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Cappadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel care, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până în părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Aceste sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a a Comentariilor asupra Genezei” (Istoria bisericească III, 8). Cei mai mulţi istorici identifică Sciţia cu Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea).

Sinaxarul Bisericii din Constantinopol istoriseşte amănunţit propovăduirea sa: „Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bithynia, părţile Pontului Euxin [Marea Neagră] şi ale Propontidei [Marea de Maramara] cu cetăţile Calcedon şi Bizanţ, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada [Grecia Centrală], Ahaia şi cetăţile Aminsos [Amisus], Trapezunt, Heracleea [Pontului] şi Amastris”.

Totodată, Sinaxarul arată că Sfântul Andrei a hirotonit episcop de Odyssos (Odessos) – Varna de azi – pe un ucenic al său Amplias (Ampliat), pomenit în calendar la 31 octombrie.

În secolul al VIII-lea, călugărul Epifanie arăta, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, că între popoarele evanghelizate de sfânt se numără şi sciţii, iar scriitorul bizantin Nichifor Calist (sec. al XlV-lea) consemnează faptul că Apostolul Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) în „pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie în Sciţia Mare (sudul Ucrainei), fie Sciţia Mică, locuită atunci de greci, romani şi geto-daci.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei scrie, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, despre misiunea măritului Apostol al Domnului: „Apostolului Andrei i-a revenit [prin sorţi] Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.

Cununa cea de har a dreptei credinţe pentru urmaşii Sfântului Andrei

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ziua de 30 noiembrie, când Biserica de pretutindeni sărbătoreşte pe Apostolul cel dintâi chemat, este însemnată cu literă roşie; multe lăcaşuri de închinare din ţară poartă hramul Apostolului neamului românesc, iar în onomastica naţională Andrei şi Andreea sunt nume frecvente.

Cinstit îndeosebi de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, de către Bisericile din Grecia, Rusia, Ucraina şi România, iar în tradiţia occidentală fiind considerat patron şi ocrotitor al Scoţiei, ţara unde au ajuns părticele din sfintele sale moaşte în secolul al VIII-lea, Sfântul Andrei cheamă mereu întreaga umanitate să descopere bucuria curată şi sfântă, care nu se învecheşte niciodată: Am găsit pe Mesia!

Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc

In continuare prezentăm un articol semnat de Prof. Dr. Emilian Popescu, intitulat Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei şi Tomisul şi publicat în Revista Studii Teologice din anul 1994, nr. 1-3:

Cei oare au scris despre originile creştinismului la români şi au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menţionat de obicei şi pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) şi implicit la Tomis. Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de ţara noastră şi de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche.

De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 şi 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt la Dunăre, Tesalia şi «acestea toate le-a umblat». (N. Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare” p. 24) Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlneşte şi după aceea, mai frecvent în secolele XIX şi XX. Aşa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, Συναξαριστήσ των δώδεχα μηνών … t. IV, Constantinopol, 1842, ρ. 186.), Gh. Şincai (Gh. Şincai, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, Bucureşti, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu(G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr.I, Bucureşti, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creştinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuţii la studiul creştinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., Bucureşti, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida şi Exarhatul Plaiurilor, Bucureşti, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., III, t. XXVII, 1945) şi mulţi alţii, dintre care mai apropiaţi de noi menţionez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinţi şi martiri Ia Tomis- Constanţa, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 şi în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) şi profesorii N. Şerbănescu (N. Şerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem; Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului in Scythia Minor…) şi Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 63—64).

Alţi istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială faţă de ştirile care vorbesc despre prezenţa şi predica sfântului apostol Andrei pe pământul României. Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România ‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat şi în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînţeles însă numai orăşenilor şi claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat oraşele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea şi el că nu dispunem de nici o informaţie sigură privind implantarea creştinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911/ p. 4. 75, 83). Jacques Zeiller, istoricul creştinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea şi el că ştirile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue şi că în această situaţie pătrunderea creştinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30). Mai categoric, în sens negativ, se pronunţă D. M. Pippidi, spunând că ştirile privind misiunea Sfântului. Andrei în părţile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «şubrede şi izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 483-490.). Cel mai tranşant, aş zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creştinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă şi imposibilă», ea nefiind susţinută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creştinismului în Dacia, în Studii, revistă de ştiinţă, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).

Din păcate această perspectivă negativă a influenţat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creştinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă. Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creştinismului românesc, că ea se bazează pe ştiri «contradictorii», «încă îndoielnice» şi a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 378—379 ; idem. Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano 1977, p. 9—10).

Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe ştiri privind originea creştinismului românesc, inclusiv cea apostolică, şi că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înşelat. De altfel, se poate face observaţia că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepţii analizate atent, mulţi istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele ştiri privind prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul ţării noastre ?

Prima şi cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut la sorţi ţara părţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero ? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediţia critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiţii când s-a tras la sorţi pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii şi să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia. Problema cheie care s-a pus şi se pune este în legătură cu această tradiţie, dacă ea este foarte veche şi credibilă şi dacă a fost înregistrată şi transmisă de Origen ori este mai târzie şi o datorăm lui Eusebiu însuşi. S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părţi, dintre care numai ultima, care se referă la sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiţie mai recentă înregistrată de Eusebiu însuşi. În felul acesta valoarea informaţiei ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, ρ. 109—110). Totodată este de precizat ce se înţelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.

Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem şi alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul ţării noastre. De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradiţiile şi legendele privitoare la viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură şi asupra Bizanţului şi spaţiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiţii şi legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, Càmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).

În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălţarea Domnului la cer s-a tras la sorţi, unui apostol căzându-i o ţară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei şi astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Sciţia, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această ştire că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat,- a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menţionată de Eusebiu, şi Bitinia, Pontul, Thracia şi chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din acelaşi Sinaxar indică o arie de propovăduire şi mai mare, cuprinzând provincii şi regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre şi din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetăţile Chaloedon şi Bizanţ, Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) şi cetăţile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) şi Amastris (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei. Acelaşi Sinaxar dă amănunte şi asupra activităţii sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor şi la neamurile alanilor şi abasgilor. În ceea ce priveşte activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem). Marele istoric al creştinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeaşi persoană eu cea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutaţi pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)

O altă veche tradiţie este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viaţa, faptele şi sfârşitul Sfântului şi lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-şi discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) şi după câteva zile le-a pus episcop pe Apion». După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbeşte de Amplias, călugărul Epifanie îl menţionează pe Apion. Despre Epiphanius, v. şi Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226). Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează şi el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum şi pe ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud.( Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl. II, 39 în P.G. 145, 860)

Mai există şi alte ştiri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea şi Nicomedia şi întreaga ţară a Bitiniei şi Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanţ şi întreaga ţară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci şi barbari», între care ar putea fi socotiţi şi sciţii (Doctrina syriacă – a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac , Documents, London, 1864, p. 32—34).

Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul şi Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, – regiunile dunărene, sudul Rusiei, ţărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt. Informaţiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanţa lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile şi dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol. Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spaţii întinse pentru vestirea Evangheliei. Şi alţi apostoli au procedat la fel, mai ales Petru şi Pavel. Este, pe de altă parte, posibil ea informaţiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce priveşte zonele evanghelizate, cât şi denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-l conţin.

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menţionatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia şi regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informaţii ele nu pot depăşi pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric – consacrat al Bisericii a cărui preţuire în lumea ştiinţifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei ştiri decurge din vechimea ei şi acest lucru este relevat şi de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

Pasajul în care este încadrată a atras atenţia unor savanţi, care l-au privit diferit în privinţa unităţii lui. Lipsius şi Ed. Schwartz îl consideră unitar şi că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoieşte de acest lucru şi mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează şi încearcă să-l despartă în două. Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinţii Apostoli Toma, Andrei şi Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuşi. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea şi moartea sfinţilor Petru şi Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen. Eusebiu ar fi găsit undeva tradiţia nenumită privitoare la tragerea la sorţi pentru împărţirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei şi Ioan şi ar fi pus-o alături de informaţiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).

Admiţând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiţie mai nouă şi deci mai puţin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuşi, un autor cu mare reputaţie ştiinţifică şi pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.

Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informaţiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în acelaşi timp şi istoricitatea… Recunoaşterea că ştirea care ne interesează se întâlneşte pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipseşte numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâţia autori creştini din veacurile al II-lea şi al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze şi n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României…, p. 488). D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa şi faptul că dacă am considera informaţia provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmaţie a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciţi, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).

În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înţeles şi altfel de istorici şi filologi şi el nu anihilează afirmaţia lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).

Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea ştirii lui Origen, anume din secolele II—III. Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante şi chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 şi a fost contemporan cu Origen (185—254/255). Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 şi s-ar putea ca ei să fi fost concetăţeni ai Alexandriei Egiptului. Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de Un măslin şi este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menţionate la nota precedentă ca aparţinând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbeşte de sciţi şi traci unii lângă alţii, şi pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiţia înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen. Trăind în aceeaşi vreme Hippolyt şi Origen au putut cunoaşte aceeaşi tradiţie privitoare la activitatea misionară a sfinţilor Toma, Andrei şi Ioan şi au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria şi legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Aşa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate. Această acţiune este atestată, în primul rând, de tradiţia veche înregistrată de Origen şi Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei şi de celelalte ştiri hagiografice mai târzii. Dacă la Eusebiu şi Origen se vorbeşte numai de Scythia, Hippolyt adaugă şi Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică şi sudul Rusiei.

Veridicitatea informaţiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (Gàudentius Brix., Ser mo 17, P.L. 20, col. 463) şi Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356).

Scythia menţionată de Origen şi Eusebiu este, desigur Dobrogea, aşa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer şi Zeiller. Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menţionate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localităţi precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc. Excepţie face doar Nichifor Kallistos, care vorbeşte de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele ţărmuri ale Mării Negre, de nord şi de sud». Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnaţi de apropierea care se face des în izvoare între această provincie şi Thracia şi Moesia, de regiunile dunărene, de Gothia etc., de oraşul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic şi urmaş pe Amplias (sau Apion ?). Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înţeles şi zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul ţării noastre trebuie avut în vedere. Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaştem sub denumirea de «Mica Sciţie» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârşitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche menţiune a Dobrogei ca Scythia se întâlneşte într-o inserţie greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, greceşti şi llatine vol. I. Histria : împrejurimile, Bucureşti, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre şi Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.

Dacă deci prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este şi venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei şi Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată şi de ceilalţi apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi oraşe şi apoi la ţară. Referindu-se la acest procedeu şi la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice : „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortăreţe oare trebuiau cucerite cu orice preţ, aici, în special, Biserica primară a venit faţă în faţă cu cultul imperial… aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în oraşul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni şi că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat şi a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuţi din izvoare încă de la sfârşitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României…. BOR, 1990, 1-2, p. 149-164). La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său. Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înţeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei.

Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” Așa înţelegea unul din marii noștri români, Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism, care, din păcate, astăzi se vede condamnată la o nedreaptă stigmatizare.

Am amintit de frumoasele slove ale romancierului, căci ne aflăm în preajma unui eveniment ce readuce în discuție noțiunile de patrie și patriotism. În fiecare an, la începutul lui decembrie, neamul românesc își serbează ziua națională. Prilej potrivit pentru declarații înflăcărate, însoţite de diferite manifestări marcând sărbătoarea. Unii din frații noștri arborează drapelul național, alții își fac timp să asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alții trec nepăsători pe lângă tumultuoasele festivități, considerându-le anoste ori emfatice.

Ce să facă un bun creștin într-o astfel de zi (liberă, pe deasupra!)? Intră în conflict patriotismul cu dreapta credință? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi acum, când steagul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoție. Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Din păcate, nici nu știi daca e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, ca să nu șochezi pe cineva, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Nu-mi dau seama cum simt alții, dar eu, atunci când ne sărbătorim Ziua Națională, trăiesc un simțământ de bucurie și recunoștință. De ce!? Pentru sacrificiul atâtor generații jertfite pentru idealul sfânt al unității de credință și de neam. Ce i-a mânat în lupta crâncenă de la Mărășești, din vara lui 1917, pe cei aproape 50.000 de soldați uciși în cele cincizeci de zile de aprige bătălii? Lor și celorlalți români morți pentru ideea de patrie trebuie să le purtăm nesfârșită gratitudine. Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amărăciune, căci am uitat – ori poate că nici nu știm – să ne serbăm ziua națională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala postului Naşterii Domnului, parcă lipsește esențialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea față de eroii ce ne-au scris istoria cu jertfa sângelui lor, față de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale, culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piațete, pe la monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, i-adevărat! Totuși, e prea puțin. Doar o singură zi pe an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor șterse din memoria neamului sau condamnate la o nefirească uitare.

Deci, ce e cu  patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare?

Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noțiuni, golindu-le de sensul umanismului democratic moștenit din antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu obscurantismul unui naționalism degenerat – stârnind astfel aversiune faţă de ele –, patriotismului trebuie să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.

Așadar, ce e patriotismul!? Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Iar când acesta uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială și culturală. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne țin de foame noțiunile de patrie și patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe strămoșii noștri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menținem uniți prin aceeași credință, a celor adăugaţi deja Eternității. Mântuitorul Hristos s-a rugat pentru unitatea de credință: Toți să fie una precum Noi una suntem (Ioan 17, 21). Unitatea duhovnicească a dus la unitatea politică în România. De aceea la noi, la români, patriotismul a fost firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaganici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.


Categorii

Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti, Ziua nationala

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “SFANTUL APOSTOL ANDREI: IZVORUL CRESTINISMULUI ROMANESC/ “Fara patriotism ramanem cu cadavrul unui neam si mormantul unei patrii”

  1. Pingback: SFANTUL ANDREI, APOSTOLUL ROMANILOR – PREDICI AUDIO: “Incotro se indreapta tara aceasta ocrotita de Sfantul Andrei?” CUM NE-AM INTRISTAT APOSTOLUL? -
  2. Cred ca patriotismul nu este un sentiment “dulceag”, impodobit cu vorbe goale si pompoase !
    Patriotismul este afirmarea demnitatii nationale si lupta pentru ca aceasta demnitate sa fie respectata.

    La multi ani, Romania !

  3. Pingback: Radu Preda si o lectie de ziua nationala: NU AVEM NEVOIE DE UN SALVATOR, DE UN OM PROVIDENTIAL - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. “iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.”
    In acest caz – Doamne, fereste! – se va vedea utilitatea Catedralei Mantuirii Neamului. Acolo vor sluji parastasul poporului roman.

  5. Pingback: SFANTUL APOSTOL ANDREI, Parintele crestinismului romanesc si SFANTUL ANDREI SAGUNA, apostolul tare al Ardealului – chemari la ASUMAREA CONDITIEI DE CRESTIN in vremurile zeificarii pacatului -
  6. Pingback: “Scrisoarea” Sfantului Andrei catre români: VIN ZILE GRELE PENTRU VOI, NEAM CRESTIN!/ Tinerii ”bogati” in pretexte pentru a nu urma lui Hristos/ INFRICOSATORUL MARTIRIU AL SFANTULUI FILUMEN/ Despre singuratate - Recomandari
  7. Pingback: SFANTUL ANDREI, ocrotitorul românilor si ZIUA NATIONALA ca ZI A UNIRII IN JURUL LUI HRISTOS. Predici audio: PIERDEREA OMENIEI si RUSINAREA DE A FI ROMÂN. “Toti trebuie sa parcurgem cumva drumul Sfantului Apostol Andrei” -
  8. Pingback: Dinu C. Giurescu: DE 25 ANI NU FACEM ALTCEVA DECAT SA DESTRAMAM IDEEA NATIONALA, IDEEA DE STAT/ Stegarul Ion Arion – MARTIRUL NECUNOSCUT AL UNIRII DE LA ALBA-IULIA/ Pr. Mihai Aldea – Conferinta despre ISTORIA NECUNOSCUTA A ROMÂNILOR, INTRE TR
  9. Pingback: “Scrisoarea” Sfantului Andrei catre români: VIN ZILE GRELE PENTRU VOI, NEAM CRESTIN!/ Tinerii ”bogati” in pretexte pentru a nu urma lui Hristos/ INFRICOSATORUL MARTIRIU AL SFANTULUI FILUMEN/ Despre singuratate | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “Nu uita că ești român… și-n țara asta te-ai născut să fii stăpân!”. CE NE-AR SPUNE SFÂNTUL ANDREI ASTĂZI? “Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, ameste
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare