“Adevarul” loveste din nou: incepe serialul DE CE SUNTEM CRESTINI citandu-l pe MASONUL di Bernardo si CONTESTA apostolatul Sfantului ANDREI printre romani

4-07-2012 11 minute Sublinieri


  • Adevarul:

Lavinia Betea: De ce suntem creştini?

Serialul „Istoria creştinismului românesc“  dezvăluie (sic!-n.n.) originile şi evoluţia credinţei în Dumnezeu pe teritoriul românesc, cu armonia şi conflictele dintre instituţiile bisericeşti reprezentative.

Publicăm acest nou serial datorită interesului manifestat de cititorii noştri. 

Un interes firesc, dacă ţinem seama că-n anii regimului comunist, trecutul şi rolul bisericii au fost ocultate din manualele de istorie. Motivat, în plus, şi de încrederea acordată bisericii de către români care, conform sondajelor de opinie, conferă, constant, maximă credibilitate acestei instituţii şi armatei. Şi nu în ultimul rând de identificarea unei majorităţi covârşitoare a populaţiei României cu statutul de creştin. Căci după  datele recensământului din 2002 (cele din 2011 nefiind încă definitivate),  86,8% din români s-au declarat ortodocşi, 4,5% aparţin Bisericii romano-catolice, 3,7% sunt reformaţi, 1,5% – penticostali, 0, 9% – greco-catolici şi 0,6% – baptişti.

Interesul românului de azi pentru trecutul creştinismului  se armonizează preocupărilor instituţiilor religioase, teologilor, filosofilor, ideologilor şi oamenilor de ştiinţă care leagă viitorul omenirii de idealurile comunităţilor. Liantul acestora, afirmă mulţi, ar fi unul singur: credinţa. „Religia este cartea câştigătoare a evoluţiei” şi „singura expresie universală a cunoaşterii umane”, postulează Giuliano di Bernardo în recenta „Cunoaştere umană” (Editura Adevărul, 2012).  Şi practica teologică converge în direcţia aceasta.

După viziunea ecumenică a unirii bisericilor creştine într-una singură, s-a organizat, la Chicago, în 1993, un Parlament al religiilor mondiale. Participanţii au promulgat la finalul întrunirii „Declaraţia pentru o etică mondială”. Singura în măsură să fundamenteze o ordine globală. O etică universală care nu minimalizează ori subminează credinţele existente, ci evidenţiază norme comune în relaţiile cu semenii, precum şi între oameni, Dumnezeu şi celelalte creaţii ale sale. „Să nu le faci altora ceea ce tu nu vrei să îţi facă ţie alţii” – au stabilit ca „regulă de aur” a acestei etici universale.

„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, după cum zice creştinul român. Alte patru „imperative” ar fi  temeiuri suficiente ale unui viitor dezirabil:  să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi şi să nu săvârşeşti fapte necurate.  Despre rostul şi locul credinţei şi instituţiei Bisericii, prezentăm alăturat rândurilor acestora şi opiniile unor experţi în istorie, teologie şi sociologie.

Dar realizatorii serialului ce urmează  nu şi-au propus dezbateri şi aprofundări teologice şi filosofice asupra esenţei creştinismului, conflictelor  dintre credinţele, cultele şi bisericile creştine. Lăsăm acestea în seama cititorilor noştri, liberi să-şi exprime punctele de vedere şi să iniţieze polemici în formatul online al „Adevărului”.

În ce ne priveşte, am urmărit lucrările istoriografice de referinţă despre evoluţia creştinismului, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte biserici creştine de pe teritoriul de azi al României, contribuţiile şi misiunea bisericii în strategiile politice, culturale şi sociale din diverse etape istorice. De ce suntem creştini, pe scurt şi cu alte cuvinte.

O istorie mai greu de scris şi de pătruns însă decât istoria statului, după cum  mărturisea şi Nicolae Iorga la începutul  veacului  XX.

86,8% din români s-au declarat ortodocşi la recensământul din 2002.

Omul – „chip” al lui Dumnezeu pe pământ

Ordinea lui a „a fi întru Dumnezeu” reprezintă starea normală a Omului ca ipostas conştient al cosmosului întreg. Această „stare normală” a întregii creaţii din ziua a 7-a este un dar al lui Dumnezeu, însă păstrarea ei reprezintă vocaţia originară a Omului, vocaţie prin care acesta devine interlocutorul lui Dumnezeu în ordinea creaţiei.

Despre această vocaţie vorbeşte Psalmistul când exclamă: „Voi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Aceasta înseamnă că poziţia omului în creaţie este unică. Întreaga creaţie se deschide şi se oferă ca dar, ca mediu al împlinirii Omului, iar omul o sfinţeşte, o transformă şi o umanizează, în măsura în care el se deschide şi se dăruie lui Dumnezeu.

„Şi a creat Dumnezeu pe Om (Adam) după chipul Său; după chipul Său l-a creat; a creat bărbat şi femeie” (Gen. 1, 27). Ceea ce trebuie să subliniem, plecând de la acest text, este faptul că Omul este „chip” sau o icoană a lui Dumnezeu pe pământ şi, ca atare, modul lui de existenţă umană aspiră după modul de existenţă al lui Dumnezeu. Există un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi Omului şi el se identifică în iubirea desăvârşită dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Conform hermeneuticii patristice, mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar inima este simbolul creaţiei sale. De aceea, de multe ori, relaţia dintre minte şi inimă este asemănată cu relaţia dintre minte şi mireasă. Cu alte cuvinte, mintea şi inima trebuie să treacă prin experienţa cununiei al cărei săvârşitor este, desigur, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt”.

Prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Statul român şi credinţa creştină

Începuturile statelor româneşti medievale s-au legat strâns de dezvoltarea vieţii religioase. Românii au păşit în istorie având în credinţa creştină una dintre pârghiile principale ale existenţei lor. Atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost state creştine şi s-au afirmat ca atare. Nu întâmplător, cei mai de seamă domni au fost şi importanţi ctitori.

Totodată, cele două state au marcat în Europa şi limitele ortodoxiei spre Vest. De la începuturile lor, ele  şi-au organizat Bisericile, iar ridicarea de lăcaşuri sfinte a însoţit mersul înainte în istorie al celor două ţări. Dacă în Transilvania românii n-au putut păstra statul în mâinile lor, în schimb şi aici Biserica ortodoxă şi-a păstrat poziţiile, revenind lui Mihai Viteazul ca în efemera sa stăpânire a Ardealului să întemeieze mitropolia ortodoxă a  acestei ţări.

Biserica a avut un rol de seamă în conservarea şi afirmarea statelor româneşti. Totodată, ea a avut un  deosebit rol cultural, mai ales că abia în epoca modernă statul îşi va asuma  sarcina răspândirii învăţăturii, până atunci acest rol revenind Bisericii în mănăstirile sale şi în ştiinţa de carte pe care o răspândeau slujitorii ei.  Tot atât de importante au fost activităţile cărturăreşti, iar apoi tiparul legat şi el de Biserică. Înalţi ierarhi, dar şi preoţi şi călugări au fost răspânditori ai credinţei, dar şi ai învăţăturii.

Nu puţini ierarhi şi slujitori ai Bisericii  au fost şi oameni de cultură, domnii găsind în ei sprijin şi sfat înţelept. Mai trebuie evidenţiat faptul că, prin această activitate  culturală, Biserica a fost un factor de unitate al românilor, ca şi al limbii. Domnii munteni şi moldoveni au acordat, de asemenea,  ajutorul lor şi lăcaşurilor sfinte din Imperiul Otoman.

Biserica ortodoxă a mers în pas cu naţiunea în veacurile XIX şi XX, când s-a făcut şi s-a desăvârşit România. Clerul a  fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat şi importante mutaţii. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti. Prezenţa supărătoare a clerului  străin a fost înlăturată, dar  secularizarea n-a contribuit doar la recuperarea unui sfert din  teritoriul naţional, ci a afectat şi bunurile Bisericii. A avut loc  o accentuare a dependenţei ei materiale de Stat, deşi şi-a dobândit autocefalia, recunoscută în 1885 şi de Patriarhia constantinopolitană.

Odată cu desăvârşirea Unirii din 1918 s-a încheiat şi procesul de constituire a Bisericii Ortodoxe Române, putându-se crea Patriarhia Română.  Astăzi, ca şi ieri, Biserica este una cu corpul naţiunii, rolul ei în societate fiind de netăgăduit.

Acad. Dan Berindei

“Clerul a fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat istoria României. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti.”
Dan Berindei academician

Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii

Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.

Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.

O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.

Mircea Kivu, sociolog

Nota noastra:

Buuun. Deci Adevarul s-a gandit sa mai tranteasca o pleasca istorica si sa ne lamureasca, ba chiar sa ne dezvaluie, raspunsurile la o intrebare fundamentala: DE CE SUNTEM CRESTINI? Si… adevarul e ca tocmai de la cotidianul Adevarul, promotor al teoriilor masonice despre tiranul iluminat care trebuie sa conduca lumea si avand pe agenda atacuri imunde la adresa BOR, asadar tocmai de aici asteptam noi raspuns tocmai la aceasta intrebare…

Documentarul este un serial si a inceput bine cu prima parte. Cu ce altceva poti sa incepi un documentar istoric despre CRESTINISM decat cu citate ample dintr-un MASON? Caci Giuliano di Bernardo aceasta este, mare profesor mason, promovat si publicat de Editura Adevarul, propovaduind salvarea lumii doar prin conducerea unui tiran iluminat!

Si, nu-i asa, stie toata lumea ca masoneria e compatibila cu crestinismul, ca doar de aceea au existat atatea condamnari ale acestei organizatii de catre Biserica, nu?

Dupa citarea acestei eminente iluminate, introducerea merge mai departe la fel de inept, citand (care ar fi legatura cu subiectul, totusi?) o declaratie sincretista facuta la o comitie globalist-religioasa. Se invoca acolo o etica mondiala ce ar consta in cateva reguli similare unor porunci biblice ale Vechiului Testament. De fapt, este vorba despre asa-zisele “legi noahide“, care sunt iarasi parte din “invataturile”  masonice, de aceasta data venite pe filiera iudaica.

Dupa ce suntem aburiti bine cu sincretism masonic, documentarul continua cu citarea unor profesori/cercetatori. Textele semnate de Gh. Popa si Dan Berindei sunt surprinzator de corecte, cu mentiunea ca istoricul face parte dintre cei care admira rolul masoneriei in crearea statului national roman. Cot la cot cu Biserica, cum ar veni, chit ca asta a insemnat subjugarea acesteia si reducerea ei aproape la un departament de morala de stat.

Portia de aberatie este, insa, dreasa la loc de textul sociologului M. Kivu, care cuprinde o sumedenie de poncife, locuri comune despre cum se ingramadesc oamenii la aghiasma si moaste, cum ar fi aceasta o dovada de religiozitate mistica (?! vai, vai…) si cum, din cauza acestor inchinatori la moaste, exista in Romania o propensiune catre totalitarism! Si noi care credeam ca totalitarismul este, mai ales, vina tradarii intelectualilor si a noilor tehnici de propaganda si marketing…

Dupa ce ne-a delectat cu o astfel de concluzie, numai buna dupa apelul la etica mondiala, Adevarul ne serveste episodul doi, atacand curajos un alt subiect fundamental: Apostolul Andrei nu ar fi fost, de fapt, cel care a increstinat, pentru prima oara, poporul roman. Asta pe baza respingerii probei aduse de traditie, intr-un stil eronat din punct de vedere …istoric (pentru ca, nu-i asa, nu doar documentul scris si datat corect e sursa de istorie). Si a ignorarii faptului ca sursele scrise din primele secole crestine nu faceau altceva decat sa consemneze ceea ce se cunostea si transmitea tocmai prin filonul traditiei, istoria orala.

Ilarion Țiu: A fost apostolul Andrei fondatorul creştinismului la români?

Sfântul apostol Andrei este considerat fondatorul bisericii creştine la nord de Dunăre. Sunt istorici care contestă însă această teorie.

„Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Astfel îşi mărturisesc românii credinţa în Biserica Ortodoxă. Fie la slujbă, duminica, fie acasă, sau în orice altă împrejurare, ei îl invocă pe sfântul Andrei ca întemeietor al bisericii de la nord de Dunăre (sic!-n.n.). Istoria apostolatului lui Andrei în ţinuturile României de astăzi se pierde în negura vremurilor şi ridică controverse greu conciliabile între teologi şi specialiştii laici.

Învăţătura bisericii

După Învierea şi ridicarea la Ceruri a Mântuitorului, apostolii Săi s-au adunat la Ierusalim în ziua Cincizecimii. Iar Sfântul Duh s-a pogorât din zările albastre (sic! – n.n.) şi s-a întemeiat Biserica lui Hristos. Astfel descrie Sfânta Scriptură momentul fondării bisericii creştine. Ulterior, din porunca lui Dumnezeu, apostolii s-au răspândit în toate părţile lumii pentru a anunţa minunea Învierii.

Tradiţia bisericii susţine că sfinţii apostoli au ajuns în ţinuturi foarte îndepărtate de Ierusalim. Un temerar ar fi fost sfântul apostol Andrei, care a predicat chiar şi sciţilor. Informaţia ne este furnizată de biograful împăratului bizantin Constantin cel Mare. Pe nume Eusebiu din Cezareea Palestinei, acesta a trăit între anii 262-339/340. În lucrarea lui cea mai cunoscută, „Istoria Bisericii“, Eusebiu scrie că „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia”.

O sursă biblică face referire la creştinarea sciţilor de către apostoli: Epistola către Coloseni a sfântului apostol Pavel. Textul menţionează că sciţii au auzit cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel nu spune însă cine i-a creştinat pe sciţi.

Apostolul sciţilor sau al românilor?

Sursele biblice şi literare antice vorbesc despre creştinarea sciţilor, nu a românilor. Atunci de ce să-l revendicăm pe apostolul Andrei ca întemeietor al bisericii noastre?

Încă din vechime, teologii au identificat Dobrogea ca fiind teritoriul creştinat de apostolul Andrei, conform scrierilor lui Eusebiu din Cezareea Palestinei. Dobrogea de astăzi a avut o istorie zbuciumată încă din antichitate. În secolele VII-VI înaintea lui Hristos, grecii au întemeiat colonii pe ţărmul Mării Negre. Apoi, la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., teritoriul a fost invadat de sciţi, o populaţie nomadă de origine iraniană.

Invazia scitică a marcat istoria regiunii, deoarece atât sursele greceşti, cât şi cele romane au identificat ulterior teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră cu această populaţie, chiar şi după ce aceştia au părăsit zona. În anul 28 d. Hr., teritoriul Dobrogei a fost declarat protectorat roman. Iar peste câţiva ani (46 d. Hr.) a fost anexat definitiv Imperiului, în cadrul provinciei Moesia Inferior (estul Bulgariei de astăzi).

Aşadar, Dobrogea a devenit parte a Imperiului Roman înaintea Daciei, care va fi cucerită de Traian definitiv în anul 106. Având în vedere că şi Ierusalimul era în componenţa Imperiului Roman, apostolul Andrei ar fi putut propovădui cuvântul lui Hristos în Dobrogea. A ajuns el, oare, la marginea lumii romane?

Dezbateri teologice şi ştiinţifice

În anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca data de 30 noiembrie, când se sărbătorea prin tradiţie sfântul Andrei, să fie trecută în calendar cu roşu. Era primul pas spre „legiferarea” apostolului ca fondator al creştinismului în România.

Doi ani mai târziu, în 1997, Andrei a fost declarat chiar „Ocrotitorul României” de către Sfântul Sinod, iar ziua de 30 noiembrie „sărbătoare bisericească naţională“. În apropiere de localitatea Ion Corvin din judeţul Constanţa a fost „identificată” (sic! – n.n.) şi peştera în care a locuit apostolul Andrei, cât timp a poposit pe meleagurile dobrogene. Credincioşii şi turiştii pot vedea acolo presupusul „pat” tăiat în piatră, unde şi-a odihnit trupul apostolul.

Istoricul ieşean Nelu Zugravu, specialist în problema creştinismului din regiunea Dunării în mileniul întâi al erei noastre, contestă autenticitatea surselor despre apostolatul sfântului Andrei în Dobrogea. Întâi de toate, el observă că în Noul Testament, sursa principală a creştinismului, nu se face nici o referire despre prezenţa apostolilor în Scythia (ţara sciţilor). De asemenea, nici literatura ecleziastică din primele două secole creştine nu menţionează prezenţa lui Andrei între Dunăre şi Marea Neagră. Cea mai veche sursă invocată de teologi, „Despre cei doisprezece apostoli”, este scrisă abia în al treilea secol creştin de către Hippolytus din Roma (170-235). Însă textul acestuia nu s-a păstrat în original, fiind citat de un catalog al apostolilor redactat abia în jurul anului 800.

Nelu Zugravu observă că nici „Istoria Bisericii” scrisă de Eusebiu din Cezareea Palestinei nu utilizează surse credibile. Eusebiu invocă un „Comentariu asupra Genezei” scris de Origene din Alexandria (184-253), care face referire la prezenţa apostolului Andrei în Scythia. Dar izvorul antic nu prezintă destulă credibilitate. Mai mult, textul lui  Origene nu s-a păstrat în original, regăsindu-se exclusiv sub formă de citări.

Concluzia istoricului ieşean este că momentul tragerii la sorţi a teritoriilor de misionariat ale apostolilor, aşa cum este prezentat de Eusebiu, poate fi considerat un produs al „geografiei imaginare” de la începutul creştinismului.

Despre această geografie imaginară a scris şi Dionisie Pippidi în anul 1967, într-o carte despre istoria veche a României. Pippidi a citat o sursă creştină târzie, din secolul al VIII-lea, atribuită lui Pseudo-Epiphanes. Acest fals Epiphanes a scris despre capacitatea apostolului Andrei de a creştina lumea, misionariatul său întinzându-se din Scythia şi până în Etiopia!

1997 este anul în care sfântul Andrei a fost declarat „Ocrotitorul României” de către Sfântul Sinod.

Sfântul apostol Filip şi creştinarea românilor

În ultimii ani, cercetările preotului Nicolae Dănilă în bibliotecile occidentale au scos la lumină o nouă ipoteză despre creştinarea apostolică a românilor. Anumite surse catolice susţin că sfântul apostol Filip ar fi predicat şi el în Scythia. Informaţia se regăseşte într-o scriere latină din secolul al VI-lea din Gallia (Franţa de astăzi). Nicolae Dănilă este de părere că această ipoteză este mult mai controversată decât cea a apostolatului lui Andrei. În primul rând, din cauza lipsei surselor istorice credibile, dar şi fiindcă apostolul Filip n-a avut tangenţe cu zona dunăreană. Mai degrabă, susţine preotul Dănilă, autorul latin din Gallia a făcut o confuzie între apostolatele lui Andrei şi Filip, întrucât cei doi ucenici ai Mântuitorului sunt adesea asociaţi în scrierile Noului Testament.

Cel dintâi chemat dintre apostolii Mântuitorului

Sfântul apostol Andrei s-a născut în Betsaida, lângă Marea Galileii, fiind frate cu apostolul Petru. Până să fie chemaţi în slujba Mântuitorului, Andrei şi Petru au fost pescari în zona Galileii, meşteşug învăţat de la tatăl lor, Iona.

Martor la botezul Domnului

Sfinţii apostoli Andrei şi Petru au aflat despre venirea lui Mesia de la sfântul Ioan Botezătorul, pe care l-au auzit predicând în pustiul Iordanului. Cei doi fraţi au asistat la botezul Mântuitorului, iar după câteva zile I-au devenit ucenici. Momentul este prezentat de Evanghelia după Marcu, care specifică: „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi. Pe Simon care se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreja în mare. Şi le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei îndată au lăsat mrejele şi au mers după El”. Iată cum Andrei a devenit primul chemat dintre apostoli, alături de fratele său, Petru. Evanghelia îl mai menţionează de două ori pe sfântul apostol Andrei – cu ocazia minunilor înmulţirii pâinilor şi a învierii lui Lazăr. Însă, alături de ceilalţi 11 apostoli, L-a urmat pe Hristos pe tot parcursul Său de la botez şi până la ridicarea la Ceruri. După ziua Cincizecimii, când s-a întemeiat Biserica lui Hristos, apostolul Andrei a luat calea Asiei Mici, unde a propovăduit Învierea Mântuitorului.

Crucea Sfântului Andrei

Călugărul bizantin Nichifor Calist a scris că după trecerea prin Thracia şi Constantinopol, apostolul Andrei a ajuns în Grecia. În Patras a avut parte de o moarte de martir. El a fost răstignit pe două scânduri aşezate în forma literei X, model de cruce care-i poartă numele. Nu se ştie cu exactitate anul morţii sfântului apostol Andrei, dar se presupune că s-a dus la Mântuitor în anii persecuţiei creştine iniţiate de împăratul Nero, între anii 54 şi 68.

Moaştele lui Andrei au fost mutate de la Patras la Constantinopol undeva între anii 356-357, cu prilejul inaugurării Bisericii „Sfinţii Apostoli”. După cucerirea Constantinopolului de către catolici, în anul 1204, trupul apostolului Andrei a fost mutat în Italia, în catedrala din Amalfi. Mai târziu, în anul 1462, capul său a fost aşezat într-o biserică din Roma. În anul 1964, la 26 septembrie, Vaticanul a restituit capul sfântului Andrei bisericii ortodoxe greceşti, fiind mutat în catedrala din oraşul Patras.


Categorii

Istorie, Opinii, analize, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la ““Adevarul” loveste din nou: incepe serialul DE CE SUNTEM CRESTINI citandu-l pe MASONUL di Bernardo si CONTESTA apostolatul Sfantului ANDREI printre romani

  1. avand in vedere vremurile acestea,era de asteptat ca cele mai mari minciuni sa apara intr-o ‘foaie’ numita..”adevarul’

  2. Suntem un popor de mistici? Suntem un popor de cum vrem noi sa-i spunem, dar daca ne ne-am pocai toti de pacate ar fi cel mai perfect!

  3. Problema este ca aceia care contesta crestinarea daco-romanilor de catre Sfantul Apostol Andrei nu se bazeaza pe absolut nimic, ci doar pe false deductii. In sprijinul traditiei ortodoxe as mai aduce un citat din lucrarea “De la Dunare la Mare. Marturii istorice si monumente de arta crestina” (Ed. Arhiepiscopiei Tomisului si Dunarii de Jos, Galati, 1977, pp. 24-25), care suna astfel: Amintirea predicarii Apostolului Andrei prin Dobrogea se intalneste si azi in unele elemente folclorice ale locuitorilor acestei provincii romanesti. Dupa o legenda, intalnita in satul Cuzun – azi Ioan Corvin – din apropierea asezarii romane de la Adamclisi, partea de sud a Dobrogei, Apostolul Andrei ar fi venit “la predicare pa jos si c-un bat in mana”.N-a stat mult pe aici, numai “f-o dou zile, dac-au stat”. Dar cat a stat “a invatat lumea sa se inchine”. Si cand a plecat, a plecat “fara bat”, caci “spun ca i-a fost sete si a dat cu batu-n stanca si-a isit apa. A tot chicurat pana a stat. Batranii asa spun”, incheie legenda. In timpul sederii sale, inca mai aminteste ea, in padurea de langa sat, intr-o pestera, Apostolul Andrei a facut o bisericuta, locul acesta numindu-se pana acum “Pestera Sfantului Andrei”.

  4. Poporul nostru este neindoielnic crestin, insa absenta izvoarelor scrise va fi mereu o sursa de conflict academic.

    Primele izvoare scrise privind ortodoxia romaneasca apar abia cu inceputul sec. XIV.

    Orice teze scrise de reputati specialisti – INAINTE DE SEC. XIV – se lovesc de nulitate din punct de vedere stiintific.

    De aceea si diplomatia academicianului Berindei. Observati cum accentueaza ideea de “state medievale romanesti” .

    De ce ?

    Pt. ca odata cu Alexandru cel BUN si Matei Basarab incepem sa existam oficial ca si crestinatate romaneasca. Domnitorii mentionati fiind primii care au ridicat Tarile Romane si Moldova la rangul de mitropolii, oficial recunoscute de catre Constantinopol.

    Chiar sa nu existe acte la Constantinopol care sa ateste si alte lucruri ?

    Cercetarea stiintifica se loveste des de aceasta intrebare imposibil de rezolvat pe caile speculatiei.

    Un argument puternic este tocmai faptul ca nu putea exista o organizare solida atata timp cat Romania a fost pur si simplu CORIDORUL SPRE LUXURIANTUL CONSTANTINOPOL AL TUTUROR PRADATORILOR POSIBILI SI IMPOSIBILI.

    Cand e razboi din 5 in 5 minute, e greu sa ceri oamenilor organizare bisericeasca.

    De aceea cred ca speculatiile in lipsa actelor oficiale sunt o fundatura.

    Cel putin in cercetarea stiintifica.

  5. Cred ca acest ziarist grec, cu a sa opera monumentala despre viata Sf.Andrei ar trebui sa-i mai “linisteasca” pe ziaristii acestia netoti.
    http://www.roadtoemmaus.net/back_issue_articles/RTE_19/The_Astonishing_Missionary_Journeys.pdf

    G.Alexandrou vorbeste de 20 de ani de stat in Scytia Minor si ca ,de fapt, aici isi avea “cartierul general” de unde facea calatoriile misionare.
    Ideea e ca nu am gasit cartea, nici in limba greaca (am rugat un prieten din Tesalonic sa mi-o caute). Nici nu stiu care e titlul original in greaca.
    Daca cineva o are, trebuie facuta cunoscuta, fratilor..
    Ce stiam, ca si Arhiiepiscopia Dunarii de Jos o cauta infocat, insa nu stiu daca o fi gasit-o.
    Poate incercati si voi sa cautati..

    Va rog mult, daca stiti ceva de carte, da-ti un semn de viata.

  6. Cine şi ce e Adevărul ?
    Şi …au habar acei ce scriu
    Că Adevăru’i o persoană,
    Că e Hristos şi că e viu ?

    Cine pretinde că-l deţine
    În veacu’acesta păcătos,
    (Fără să-l fi primit prin taine
    Şi prin botez) i’un mincinos.

    Îl pot avea răstignitorii
    (Ca deţinut încarcerat)
    Ce prin minciuni şi speculaţii
    Îl răstignesc neîncetat.

    Cine pretinde că’l respectă,
    (Că-l are’n sine şi-l rosteşte)
    Fară să fie sfânt ca Domnul
    (Neprihănitprince trăieşte) ???

    Că Adevărul nu-i în vorbe
    Ci’n inima ce la rostit,
    Plin de putere şi lumină
    Ori despuiat şi răstignit.

    Când cineva îl are’n sine
    (Şi îl arată prin cuvânt)
    Este smerit, fără prihană
    Şi…vede’oricine că-i om sfânt.

    Minciuna strigă şi s’arată
    Căi Adevărul, (dovedit),
    Prin speculaţiile’n care
    Îl are’nchis şi răstignit.

    Cei ce pretind că îl spun lumii,
    Prin viata lor mărturisesc
    Ori pe Hristos cel fără vină
    Ori…pe Hristosul mincinos.

    Falsul Hristos este din lume
    Şi’arată că-e mincinos
    Prin “adevărul”ce-l susţine
    Că duce’n lume şi….în jos.

    Nu-i Adevăr, nu-i viul sacru
    Nimic din ce nu duce sus
    (Smerit şi lepădat de sine)
    Prin însăşi Dumnezeu Iisus.

    Cât de curat de sfânt şi vrednic
    E…”Adevărul” românesc
    O ştim din viaţa şi din cinstea
    Celor ce-l scriu şi… ni-l servesc.

  7. Dragi admini, am mai îndreptat ceva la textul acesta, dacă se poate vă rog să-l înlocuiţi. Iertare pentru îndrăzneala şi nesmerenia mea şi mulţumiri pentru cele postate şi pentru răbdare.

  8. Cine şi ce e Adevărul ?
    Şi …au habar acei ce scriu,
    Că Adevăru’i o persoană,
    Că e Hristos şi că e viu ?

    Cine pretinde că-l deţine
    În veacu’acesta păcătos,
    (Fără să-l fi primit prin taine
    Şi prin botez) i’un mincinos.

    Îl pot avea răstignitorii
    (Ca deţinut încarcerat)
    Ce prin minciuni şi speculaţii
    Îl răstignesc neîncetat.

    Cine pretinde că’l respectă,
    (Că-l are’n sine şi-l rosteşte)
    Fară să fie sfânt ca Domnul
    (Neprihănit prin ce trăieşte) ???

    Că Adevărul nu-i în vorbe
    Ci’n inima ce la rostit,
    (Plin de putere şi lumină
    Ori despuiat şi răstignit).

    Când cineva îl are’n sine
    (Şi îl arată prin cuvânt)
    Este smerit, fără prihană
    Şi…vede’oricine, că-i om sfânt.

    Minciuna strigă şi s’arată
    Căi Adevărul, (dovedit)
    Prin speculaţiile’n care
    Îl are’nchis şi răstignit.

    Cei ce pretind că îl spun lumii,
    Cu viaţa lor mărturisesc
    Ce-i pentru dânşii Adevărul
    Şi…, cărui adevăr slujesc.

    Cel viu, e Adevărul, Sfântul,
    (Trimis deTatăl), e Iisus.
    Cel fără viaţă’i Anticristul
    “Deştept” şi mândru (şi ascuns).

    Falsul Hristos încâtă lumea
    (Şi’arată că-e mincinos)
    Prin “adevărul”ce-l susţine
    (Că e lumesc!. Că duce’n jos!).

    Că nu-i nici viu, nici blând, nici sacru.
    (Nu mântuie, nu duce sus),
    Nu-i răstignit, ci… răstigneşte
    Oricând şi’oriunde pe Iisus.

    Cât de curat, de sfânt şi vrednic
    E…”Adevărul” românesc
    O ştim din viaţa şi din cinstea
    Celor ce-l scriu şi… ni-l servesc.

  9. Cred ca hotararea Parlamentului ar trebui sa-i mai linisteasca pe acesti ziaristi – ca sa-l parafrazez pe Pr. Gabriel. 🙂

    http://www.rtv.net/tag/sf-andrei-zi-nelucratoare_58702

  10. Pingback: “Adevarul” promoveaza TEORIA ANTIROMANEASCA a lui Roesler cu privire la originea si crestinarea romanilor - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: Cotidianul Adevarul face comert cu Apocalipsa greco-catolicului recent CRISTIAN BADILITA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: SAMAVOLNICIA numita ”Biserica” GRECO-CATOLICA din Ardeal (in Adevarul)/ PROPAGANDA NEOPROTESTANTA pe site-ul Antena 3, unde sectantul Dumitru Cornilescu este celebrat ca ”Luther al Romaniei” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare