SFANTUL PROROC ILIE si SLABANOGUL VINDECAT SI IERTAT. Predici, talcuiri si meditatii duhovnicesti (si VIDEO, AUDIO): “Iisus nu doreste sa impresioneze, El doreste sa ne schimbe”

20-07-2014 22 minute Sublinieri

Sf-Ilie-20-30-cm

(icoana de Mihai Coman)

  • Ziarul Lumina:

Despre credinţă, încredinţare şi pronie

[…]

Cuvântul prorocului este puternic ca focul

Slujirea profetică este un dar de la Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, este expresia clară a faptului că, în purtarea Sa de grijă faţă de om şi faţă de creaţie, Dumnezeu găseşte căile cele mai înţelepte de a le comunica voile Sale, de a Se descoperi pe Sine ca Dumnezeul cel viu, de a aprinde inimile lor spre cunoaştere, întrupare şi făptuire şi spre doxologia cuvenită a fi săvârşită de om în chipul celei auzite azi: „Au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere“ (Mt. 9, 8).

O manifestare articol15-in-1asemănătoare a avut loc în Tesba Galaadului atunci când, conform tradiţiei, preotului Sovah i s-a născut Ilie, despre care un om văzător cu Duhul a mărturisit că va fi „locaş al luminii darului lui Dumnezeu“, iar despre slujirea sa: „cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător“, deci, că pruncul va fi slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, al Cuvântului cu putere multă pe care nu mulţi îl înţelegeau. De aceea, tot azi am auzit că, în loc să reflecteze asupra cuvintelor Lui, „L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui (…) ca să-L arunce în prăpastie, iar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus“ (Lc. 4, 29-30), sau că „nici un proroc nu este bine primit în patria lui“ (Lc. 4, 24). Despre cine este vorba? Despre Prorocul prin excelenţă, Hristos.

Ne întâlnim, aşadar, astăzi, cu cel care a reprezentat prorocii Vechii Legi pe Tabor, cel pe care Sfântul Maxim îl numeşte tip al bunătăţii celei dintâi, prin care toţi sunt îndemnaţi de Cuvântul pe calea reîntoarcerii lor la viaţa dumnezeiască; Ilie este tipul bunătăţii, el „care a arătat prin sine toată harisma prorocească. Căci e semnul caracteristic al bunătăţii întoarcerea celor rătăciţi cu iubire de oameni, faptă ai cărei vestitori îi cunoaştem pe proroci“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46, PSB 80, p. 159). […]

Hristos şi slujitorii Săi

Ne întâlnim azi şi cu Cel care este plinirea vestirii lui Moise, Cel despre care le spusese: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-l ascultaţi“ (Deut. 18, 15) şi care aici, pe Tabor, Şi-a descoperit slava Sa pe cât li se putea Apostolilor să vadă. Aş cuteza să afirm că în succesiunea Ilie – Hristos avem tot profetismul scripturistic. Dar mă întorc la Ilie prunc şi vă zic: Ce fericit tată, ce fericit slujitor! Să auzi şi, apoi, să vezi cum fiul tău creşte prin credinţă în Dumnezeu! Şi o spun creând pentru toţi o minimă învăţătură: să căutăm a ţine aproape copiii noştri de Dumnezeu, căci scris este: «Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi» (Iac. 4, 8). Aproape de Dumnezeu a crescut pruncul Ilie şi această apropiere a fost edificarea desăvârşită a credinţei lui, edificare mărturisită de cărţile Regilor în două rânduri (3 Rg. Sfantul Ilie - viu este Domnul Dumnezeu17-22; 4 Rg. 1-2), marcând îndeosebi râvna lui pentru slujirea Dumnezeului celui viu despre care spunea:

Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu…“ (3 Rg. 17, 1).

Aceasta însemnează că El lucrează, că El stă în comuniune cu slujitorii Săi, de aceea îl numeşte Domnul Savaot – Dumnezeul oştirilor. Această credinţă statornică îl face nu numai să vestească cu curaj în faţa lui Ahab pe Dumnezeu, ci şi să se încredinţeze cuvintelor Lui şi să fugă din faţa mâniei regelui, mai întâi la Cherit şi mai apoi la Sarepta Sidonului. Şi ce minune, corbii îl hrănesc, iar cea gătită spre a muri de foame în disperarea semănată de secetă dobândeşte o nouă perspectivă a nădejdii, pentru ca, mai apoi, pe fiul ei cel mort să îl primească înviat. Aceştia sunt paşii în nădejdea autentic creştină: cel întărit în credinţă, crescut în ea aude lăuntric cuvântul Domnului în inima sa şi se odihneşte în dragostea Lui, fugind de vicleniile lumii care ucid. Auziţi-l pe Iacov zicându-ne: „Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?“ (Iac. 4, 4)… ea face ca noi să ne „risipim în plăceri“ (Iac. 4, 3). Iată, aşadar, cât de adevărat este cuvântul lui Ilie şi astăzi:

„Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui“ (3 Rg. 18, 21).

Cum, oare, să Îl urmăm? Apostolul Pavel ne spune:

„Dacă avem prorocie, să prorocim, după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă împărţim altora, să împărţim cu firească nevinovăţie… alipiţi-vă de bine, bucuraţi-vă în nădejde, faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând… biruind răul cu binele“ (Rom. 12, 6-21).

Şi cât de mult se împlinesc toate acestea în chipul slujirii lui Ilie prorocul! A stăruit, fără artificii retorice, în a mărturisi pe Stăpânul cel adevărat chemând poporul la credinţă. A stat împotriva celor ce rătăceau căutându-l pe Baal-Zebub, spunându-le că Dumnezeu este în Israel. Şi-a dăruit darul şi s-a răcorit în zefirul uşor în care Domnul îi grăia despre mărita Sa înălţare (3 Rg. 19, 11-12).

Ilie, chipul sincerităţii neprefăcute

Dar vorbirea despre prorocul Ilie este destul de frecventă şi în Noul Testament. Aici, el este pus în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul, cu Mântuitorul, dar nu pentru că aceştia ar fi reapariţii ale vechiului profet, ci pentru că, în slujirea lor, se simt din nou fermitatea, Ilie1claritatea, simplitatea duhului lui Ilie care urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri. Duh atât de trebuincios şi azi, când, din păcate, sunt mulţi specialişti în scenografii, regii, procese montate şi osândiri, cu forme legale şi cu totul proceduriste, ale celor fără de vină, când minciuna, înşelăciunea, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului şi încercarea de a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante sunt foarte frecvente. De aceea, spunem că împlinim cu adevărat cinstirea lui atunci când întrupăm această pildă „de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună şi de idolatriile contemporane, scârbă de făţărnicie şi de uimita silă atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi). Această prăznuire este cerută nouă şi de faptul că prorocul va veni împreună cu Enoh înaintea Parusiei Domnului (Mal. 3, 23; Apoc. 11, 3-12) şi se cuvine ca toate să le trăim în această perspectivă eminamente profetică, pentru ca, venind, să-şi găsească darul înmulţit, în floare, chiar dacă nu vor mai fi decât şapte mii, şi aceia ascunşi de răutatea veacului.

Paşi în veşnicie

Paşii prorocului Ilie în credinţă şi în nădejde sunt, aşadar, paşi în veşnicie încă din acest timp istoric (sec. IX î.Hr.). Ei sunt marcaţi, spuneam, de cele trei piscuri: de Carmel – muntele jertfei în chipul celei de pe Moria (Fac. 22), dar este moment de redefinire a credinţei autentice şi încredinţare (Evr. 11, 1); de Horeb/Sinai – munte al contemplării şi al legăturii veşnice, unde zefirul te pregăteşte să intri în foc şi să fii înălţat, cât mai eşti aici, în lume, cu mângâierea Emausului; şi de Tabor – muntele taifasului în care prorocia se plineşte prin exegeza hristică a Patimilor şi a Învierii care îi face pe cei doi să cânte: acesta este Canaanul sufletelor vii, lasă-ne, Doamne, să ne bucurăm de cei care voiesc a se zidi din nou în Tine spunând: să facem trei colibe ştiind că Tu zideşti cu adevărat cetatea. Şi, astfel, înţeleg că în această descoperire se desăvârşesc şi credinţa, şi nădejdea, şi rugăciunea celor doi în dragostea veşnic izvorâtoare de viaţă veşnică şi fericire.

140192_vindecarea-slabanogului-capernaumMai mult decât atât, priviţi cum, din cei şapte mii, s-au desprins patru oameni care l-au luat pe slăbănog şi l-au pus înaintea Domnului, nimic zicând, ci numai crezând şi nădăjduind că El este tămăduirea. Şi ei au plecat, s-au întors în cămara lor ca să ardă mereu de credinţa în Domnul. De aceea, mă întorc la Apostolul Pavel şi zic: Dumnezeu ne iubeşte şi este aproape de noi atunci când, în iubire frăţească, unii pe alţii ne iubim şi când în sârguinţă nu pregetăm ca dragostea noastră să nu fie făţarnică. Şi să ştiţi că şi noi avem de ce să ne bucurăm deoarece şi la noi (în Biserică) a înflorit floarea Sidonului, spicul slujirii aproapelui, diaconia înţeleasă acum ca slujire a celor patru bărbaţi, fie ca aducere la Hristos, fie ca descoperire/desfacere a acoperişului pentru ca, peste noi, să se reverse cerul, izvorul proniei Lui.Sfârşitul-lui-Ilie-4b-inCojocul lui Ilie este lucrător şi azi. Lucrarea lui se va înmulţi atunci când cu toţii vom deprinde şi vom învăţa că rugăciunea şi asceza sunt aripile cu care ne înălţăm în credinţă. Şi astfel, mărturisind lumii pe Dumnezeul cel viu cu adevărat, să fim hrăniţi cu pâine şi carne/cu trup şi sânge şi, întăriţi fiind prin El, să cerem focului/Duhului să se sălăşluiască întru noi pentru ca, prin El, prin Duhul, Hristos să ia chip în noi, de data aceasta în fericit arătatul chip al Taborului.

Focul se pogoară peste jertfă, nu peste pietre!

articol15-in-4Şi totuşi, vremea este să înţelegem că în rugăciune omul devine o făptură recapitulativă, adică persoană conştient dialogică neîncetat cu temeliile după trup şi cu cea care este după Duh. Astfel, să aducem cu noi pe cei slăbănogi şi să-i punem în faţa lui Hristos. El va şti mai bine decât noi ce este de făcut. Aşadar, ieşiţi pe străzi şi pe uliţi şi aduceţi-i pe toţi, ospăţul este îmbelşugat! Dar mai este ceva: este actul spălării jertfei, oare mai ştim cum să o facem? Atunci când asculţi cuvântul, el îţi transmite ceva pe lângă darul înţelegerii, moment în care începe întruparea lui. El îţi zămisleşte darul găsirii izvorului curăţitor al jertfei, darul lacrimilor, metanoia cea izbăvitoare de toată răutatea. Când o gustăm – fiindcă trebuie să fie a întregii făpturi -, simţim căldura veşmântului lui Ilie, care, atingându-ne, ne face părtaşi înţelegerii învierii. Or, aici ne poticnim, când zicem de multe ori şi noi, ca şi apostolii: ce înseamnă înviere? (Mc. 9, 10). Veşmântul acesta minunat ne face părtaşi înţelegerii pe care ei, Ilie şi Moise, au primit-o pe Tabor şi care însemnează: una, Eu şi Tatăl, şi precum una Ei, aşa şi noi. Iar atunci toţi înviază fiind aşezaţi prin noi în faţa lui Hristos. Ce dar, ce minune, ce slujire! Aşadar, să gustăm şi să vedem că e bun Domnul şi apoi să cântăm: Gata este inima mea, gata este, Dumnezeul meu! Căci a ne face părtaşi trebuinţelor sfinţilor înseamnă: a asculta cuvântul, a-l întrupa, a lucra cu putere multă, nu din noi, ci din har. Iată de ce îndemn ca, în casele noastre, să citim acest mănunchi de cuvinte veşnice. Să le citim şi vom vedea că Scriptura lucrează în noi pentru că inima împietrită e în seceta cuvintelor, dar, când vine zefirul lor, ca roza Ierihonului înfloreşte în mijlocul deşertului simbolizând acolo, dar trăind aici chipul Învierii.

Aceştia au fost paşii în credinţă, în nădejde şi în pronie pe care prorocul Ilie ni i-a descoperit. Acum să ne descoperim creştetul şi să-l curăţim de toate gândurile rătăcirii pentru ca, în smerenie, să-l chemăm pe Sfântul Proroc Ilie zicând:

Sfantul-Ilie-in-fata-lui-Dumnezeu-iesind-din-pestera-2Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să ne dea nouă duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi, cu atotputernica Sa bunăvoinţă, să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumându-ne spre tot lucrul bun, ca să ne întărească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, al iubirii de aproapele, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei după cuvântul lui Dumnezeu. Dă-ne putere să lepădăm năravurile acestei lumi, ce întinează neamul creştinesc şi aruncă lumea în bezna necinstei, desfrâului şi a pierzaniei, pentru ca şi în noi să strălucească lumina darului tău. Şi aceasta să fie lumină căilor noastre ca să păşim şi noi, ca şi tine, în ceata celor care slujesc neîncetat slăvind şi preamărind numele Dumnezeului celui viu zicând: Viu este Domnul în faţa căruia slujesc, viu este, gata este inima mea, Dumnezeul meu! Şi, înzdrăveniţi, să păşim către cer cu râvna ta, prorocule preaiubite. Amin!

pr. dr. Ioan Chirilă

***

Sfântul Proroc Ilie, exemplu de credinţă şi curaj

phn20_nica1111Părinţii Bisericii spun că niciodată Dumnezeu n-a ascultat mai mult de om ca în vremea prorocului Ilie. Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul este personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni şi, totodată, singurul profet care, deşi nu a scris nici o pagină, e înscris cu roşu în calendarul ortodox.

Dacă unii critici literari îl percep pe Sfântul Ilie ca pe un om solitar şi aventurier, disident şi neadaptat, curajos şi perseverent, apărător al celor săraci şi marginalizaţi, mustrător al patimilor omeneşti şi mâhnit de slăbiciunea şi ignoranţa poporului, mulţi exegeţi biblici îl văd pe acest proroc ca pe un mare mărturisitor al adevărului revelat în vremuri de apostazie, prigonit în toată viaţa sa din cauza vicleniilor acelui veac, aspru cu sine şi cu ceilalţi, mare făcător de minuni, prototip al monahilor şi pustnicilor creştini. Mai presus de toate aceste însuşiri, Ilie Tesviteanul a vorbit cu Dumnezeu, L-a văzut pe Muntele Horeb şi a simţit mireasma harului şi adierea lină a prezenţei Lui în toată viaţa sa. Cu preţul vieţii, a mărturisit pe adevăratul Dumnezeu şi a primit viaţă veşnică. Cine este cu adevărat Sfântul Ilie?

O viaţă sub semnul Proniei dumnezeieşti

Originar din Tesba Galaadului, la est de Iordan, întreaga lui activitate a fost legată de viaţa şi istoria comunităţii israelite din Regatul de nord, ce îşi avea de ceva timp capitala la Samaria. Ilie trăieşte în prima jumătate a secolului al IX-lea î.d.Hr., fiind contemporan cu unul dintre cei mai sângeroşi regi ai lui Israel, regele Ahab. Activitatea profetului este descrisă în cărţile 3 şi 4 Regi (capitolul 1) şi nu conţine nici un fel de informaţie despre viaţa personală a acestuia. Tradiţia creştină, în Vieţile Sfinţilor, prezintă o serie de detalii despre viaţa profetului, detalii ce nu pot fi întâlnite în textul sacru. Se vorbeşte despre tatăl lui Ilie, Sovac, despre vedenia pe care a avut-o acesta în momentul naşterii fiului său şi despre consacrarea vieţii profetului lui Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Se observă de aici evlavia pe care creştinii au avut-o încă de la început faţă de acest proroc vechi testamentar, creionându-i viaţa şi tinereţea după modelul vieţii Sfântului Ioan Botezătorul.

Însă textul biblic nu prezintă nici un fel de informaţie despre naşterea, copilăria şi tinereţea profetului Ilie, după cum nu scoate în evidenţă nici pe membrii familiei sale. Persoana lui apare spontan în primul verset al capitolului 17 din 3 Regi. Modalitatea apariţiei sale poate fi asemănată cu cea a apariţiei lui Melchisedec, regele Salemului din relatarea biblică despre patriarhul Avraam (Facerea 14). El este profetul ridicat de Dumnezeu pentru a menţine credinţa adevărată în timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale, Izabela. Pentru autorul inspirat al textului scripturistic, nu era importantă viaţa profetului de până în acel moment, ci erau importante doar acele momente care au darul de a sublinia slujirea şi propovăduirea lui Dumnezeu de către Ilie.

Însuşi numele profetului este legat de această slujire şi misiune pe care el o are în mijlocul comunităţii israelite. Ilie este, potrivit textului biblic, un nume teoforic. În limba ebraică, Elijahu înseamnă „Domnul e adevăratul Dumnezeu“ sau „Yahwe este Dumnezeu“. Deci numele pe care îl poartă profetul este prin el însuşi o mărturisire de credinţă. Aflat în mijlocul unui Sfantul-Ilie-si-regele-Ahab-inchiderea-cerului-e1374648542188-826x1024popor idolatru ce nega însăşi raţiunea existenţei sale prin credinţa în zeul Baal, Ilie simte nevoia de a îndrepta într-un mod anume calea celor de un neam cu el după trup. Glasul conştiinţei, credinţa puternică şi râvna nemistuită îl fac pe Ilie acel slujitor neobosit al lui Dumnezeu. Îl transformă dintr-un om obişnuit într-un lucrător de minuni înaintea oamenilor. Din râvnă şi din credinţă a ieşit Ilie înaintea lui Ahab vestindu-i acestuia seceta ce va urma. Prin credinţă şi dragoste de Dumnezeu profetul Ilie are puterea de a închide cerul timp de trei ani şi şase luni. „Şi s-a sculat prorocul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea“, descrie Iisus Sirah (48, 1) această lucrare plină de zel a lui Ilie. Scriptura nu îi atribuie profetului Ilie puteri extraordinare, deosebite, ci îl raportează mereu la Dumnezeu, la relaţia lui cu divinitatea:

„Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa“ (Iacov 5, 17-18).

Puterea credinţei

profitis_iliasUrmând îndemnului lui Dumnezeu, Ilie se retrage la pârâul Cherit, unde setea şi-o potolea cu apa din pârâu, iar mâncarea îi era adusă de corbi, „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara“. Atunci când a secat şi pârâul, profetul Ilie Proorocul Ilie, vaduva din Sarepta Sidonului si fiul ei inviats-a dus în Sarepta Sidonului, unde a rămas în casa unei văduve. Atunci când fiul acesteia a murit, Ilie l-a înviat, dar nu prin propria putere, ci prin puterea pe care o primise de la Dumnezeu, al Cărui slujitor şi era. Că Ilie face acest lucru prin puterea lui Dumnezeu vedem chiar din cuvintele lui: „Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!“ (3 Regi 17, 21).

Sf. Ilie si slujitorii lui Baal - foc din cer peste jertfele idolestiDupă trecerea a trei ani, Ilie se arată lui Ahab provocându-i la o „întrecere“ pe preoţii şi profeţii lui Baal: şi ei, şi el să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu“ (3 Regi 18, 24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici răspuns. Când s-a rugat şi Ilie, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ (3 Regi 18, 38). Episodul acesta are rolul de a pune în opoziţie pe Dumnezeul Cel adevărat cu idolii care sunt lipsiţi de putere, plăsmuiri ale ignoranţei şi necredinţei. După ce poporul a cunoscut că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, a trimis Domnul şi ploaie asupra pământului. Uciderea preoţilor lui Baal ce a urmat jertfei lui Ilie nu a fost pe placul lui Ahab şi Izabelei, ci a stârnit mânia acestora, încât Ilie a fost nevoit să se refugieze pe muntele Horeb.

Înainte de a-şi încheia activitatea sfantul-prooroc-ilieprofetică, Ilie îşi alege ucenic pe Elisei. Împreună traversează Iordanul, Elisei urmând a fi martor al ridicării lui Ilie la cer. Pe vremea Mântuitorului, adică opt veacuri mai târziu, renumele lui Ilie era atât de mare printre evrei, încât, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale prorocului din vechime. La Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan). Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfânta Scriptură (Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfârşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înaintemergător al celei de-a doua veniri a Domnului. Bazileii bizantini vor fi cei care îi fixează data de prăznuire, pe 20 iulie. În secolul al V-lea, împăratul Zenon a consacrat o biserică, în Petrion, Sfântului Ilie Tesviteanul, iar mai târziu, Constantin al VII-lea Porfirogentul descrie, în cartea lui dedicată ceremoniilor, prăznuirea deosebită din ziua Sfântului Ilie.

Discreţia lui Dumnezeu

Deşi Ilie este perceput în timpul vieţii drept un râvnitor, prin înţelegerea duhovnicească el depăşeşte chingile Legii vechi. VSfantul Ilie in fata lui Dumnezeu, iesind din pestera 2ederea lui Dumnezeu de către Ilie pe Muntele Horeb, descrisă în 3 Regi capitolul 19, reia elementele teofanice din darea Legii lui Moise pe acelaşi munte. Dacă legea lui Moise pune accentul pe vizual, pe auditiv – foc, tunete, cutremur, deci manifestări în forţă -, Ilie depăşeşte această sferă a catafaticului şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu în isihie, în adiere de vânt lin. Aceasta este chemarea la linişte pe care o găseşte monahul sau orice creştin în briza harului Sfântului Duh, vie şi lucrătoare în fiecare Liturghie. Discreţia este modul în care Domnul este prezent în lume şi în viaţa noastră. El este Însoţitorul a Cărui prezenţă nu o putem sesiza prin dorinţa de senzaţional, de spectaculos. De multe ori, Dumnezeu Se lasă ignorat, tocmai pentru că iubirea Lui faţă de lume nu este una despotică, care se impune, ci una care se propune, se dăruieşte fără a constrânge. El nu Se arată pe un panou publicitar, nici nu tropăie în faţa noastră. Dumnezeu Se arată uneori oamenilor înţelepţi, care ştiu să-I vadă paşii tainici. Nu în miracole, arătări ce creează uimire, panică şi spectacol se vede prezenţa lui Dumnezeu, ci în firescul cotidian, înfrumuseţat de gândul şi fapta bună. Aproapele nostru este cel prin care Dumnezeu măsoară iubirea noastră.

Precursor al ascezei creştine

Sfârşitul-lui-Ilie-4-inSfântul Profet Ilie şi Enoh sunt singurele cazuri care au rupt legea implacabilă a morţii. Sfântul Ilie a fost ridicat în carul de foc, aşa cum vedem în primele două capitole din cartea 4 Regi. Din acest punct de vedere, el va deveni, în interpretarea patristică, simbolul ridicării de la materie. În acest sens, Sfântul Maxim îl pune în strânsă legătură cu contemplaţia şi spune că, dacă Moise simbolizează partea practică, Sfântul Ilie este chipul contemplaţiei, al răpirii de la materie şi, din acest punct de vedere, el este un simbol al monahilor. În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz îl folosesc drept imagine a retragerii în pustie şi a nevoinţelor ascetice.

Ilie este model al călugărilor. Aceasta se vede şi din faptul că Sfântul Ioan Botezătorul, un ascet desăvârşit, devine, după cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos, un nou Ilie: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (Ioan) este Ilie, cel care va să vină“ (Matei 11, 14). Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi datorită vieţii lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime şi hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeaşi putere (Luca 1, 17) şi adoptă acelaşi mod de viaţă (3 Regi 17, 1 şi Luca 3, 2; 4 Regi 1, 8 şi Matei 3, 4).

Curajul mărturisirii

Ilie a fost unul dintre primii mari proroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvântului, căci proroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se abată de la dreptate nici poporul, nici mai-marii lui. E bine să ai putere, dar e şi mai bine să nu ai nevoie de putere, întrucât adeseori aceasta corupe şi alienează. Totuşi, Ilie ştie că dragostea pentru oameni este cea mai subtilă putere din lume.Sf Ilie sub ienupar, alungat de Izabela - ingerul il trezeste Când prorocul se plânge lui Dumnezeu că este un om bătrân şi neputincios şi că trebuie să vorbească şi preoţilor, şi poporului necredincios, Dumnezeu îi spune că nu este singurul dreptcinstitor, ci că mai sunt în popor 7.000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Din acest episod ne dăm seama că atunci când ni se pare că suntem singurii în stare să facem lucrurile cele bune, Dumnezeu ne arată că mai sunt câţiva ca noi, primind astfel putere. Când poporul se declară a fi dreptmăritor de Dumnezeu, conducătorii pot fi (şi chiar trebuie) certaţi pentru abaterile de la credinţă şi moralitate. Sfântul Ilie, spre exemplu, a certat pe regele Ahab că a construit, la îndemnul soţiei sale păgâne, Izabela, un templu închinat zeului Baal, arătând poporului care este, de fapt, credinţa cea adevărată în Dumnezeul cel viu. Portretul sufletesc al acestui profet are câteva trăsături fundamentale: zel misionar, dedicare totală, propovăduire fără compromisuri. El nu rugaciunea-pentru-ploaie-a-Sfantului-Ilie-in-Muntele-Carmel-e1374276471586negociază cu idolii şi nu îşi face calcule de imagine, ci mărturiseşte adevărul şi demască înşelătoria, impostura, spunând lucrurilor pe nume. De altfel, seceta nu este nimic altceva decât necredinţa, depărtarea de Apa Vieţii. Poporul vrea apă, dar nu Îl caută pe Dumnezeu, Cel ce dăruieşte sens trecerii noastre prin lume. Soluţia este pocăinţa, adică întoarcerea la credinţă, la modelul de viaţă al acestui mare profet care, dacă îl cinstim şi îl imităm după putere, ne „izvorăşte tămăduiri“ (Troparul Sfântului Ilie), fără a mai fi nevoie să apelăm la tot felul de vraci, guru şi adepţi ai sectelor terapeutice contemporane care promit celor naivi şi debusolaţi vindecarea imediată a sufletului şi a trupului, asemenea falşilor preoţi ai zeului Baal de odinioară.  

Pr. lect. univ. dr. Vasile Creţu
  • Doxologia:

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum – Comentarii Patristice

Duminica a 6-a după Rusalii – Ev. Matei 9, 1-8

(Mt. 9, 1) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să se treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura: înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4).

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

vindecarea-slabanogului_0(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

Au adus la El, precum am spus mai devreme, un al doilea slăbănog, zăcând pe pat, deoarece nu putea umbla. Și Iisus, văzând nu credința celui care a fost adus înainte, ci a celor ce-l purtau, i-a spus slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Ce smerenie minunată. Se adresează ca unui fiu acestui nenorocit și infirm slăbănog cu mădularele uscate, față de care preoții nici nu se aplecau să-l atingă. Cu adevărat a devenit fiu, căci păcatele sale au fost iertate. În același duh cu metafora biblică (termenul tropologia însemnă la origine, în general, o interpretare alegorică. De la sfârșitul secolului al IV-lea, a început să însemne în mod strict o alegorie biblică, precum în acest exemplu de la Ieronim – n.tr.) , un suflet ce zace în trupul său, cu puterea mădularelor pierdută, este vindecat de către Doctorul desăvârșit, Domnul. Dacă prin mila Sa sufletul este vindecat, va primi destulă putere ca să-și ia de-ndată patul singur și să umble.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

SAMSUNG DIGITAL CAMERABăgați de seamă, frații mei, că aici Dumnezeu nu cercetează dorințele celor bolnavi. Nu așteaptă să vadă credința celui neștiutor sau să probeze dorințele lipsite de simț ale bolnavului. Însă, nu refuză să ajute credinței altuia, încât doar prin har El oferă ceea ce lipsește. De fapt, frații mei, când cercetează doctorul vreodată sau verifică dorințele celor suferinzi? Căci este oare cu putință ca un bolnav să fie împotriva dorinței de a se vindeca?

(Petru Hrisologul, Predica 50.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

În pericopa vindecării slăbănogului sunt aduse și alte numeroase persoane pentru a primi vindecare. Cuvintele prin care vindecă Iisus sunt vrednice de cugetare. Slăbănogului nu-i spune Ești vindecat. Nu-i spune Scoală-te și umblă. Ci-i spune Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Slăbănogul este un urmaș al primul om creat, al lui Adam, iar printr-o persoană, prin Hristos, toate păcatele lui Adam sunt iertate. În acest caz, persoana care trebuie vindecată este adusă de către îngerii slujitori. Este numit și acum fiu, deoarece omul este lucrarea de căpătâi a lui Dumnezeu. Îi sunt iertate păcatele sufletului și îi este promisă și iertarea primei greșeli. Nu cred că slăbănogul a comis vreun păcat (care să-i fi adus boala) , mai cu seamă că Domnul a spus în alt loc că orbirea din naștere nu este pentru păcatele cuiva sau pentru cele ale părinților săi (vezi In. 9, 1-3).

(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Citim la prooroc cuvintele lui Dumnezeu: Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale (Is. 43, 25). Cărturarii L-au acuzat de blasfemie, pentru că aveau prejudecăți în interpretarea cuvântului lui Dumnezeu. Dar Domnul, știind gândurile lor, se arată pe Sine a fi Dumnezeu care cunoaște cele ascunse ale inimii. El rupe tăcerea, zicând: Cu aceeași măreție și putere prin care vă cunosc gândurile, pot ierta și păcatele; convingeți-vă singuri de ceea ce a primit slăbănogul.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Numai Dumnezeu poate cunoaște ceea ce este în mintea cuiva. Că Iisus are această cunoștință vedem din mai multe locuri. Iisus arată aici că este cu adevărat Dumnezeu și egal cu Cel din care S-a născut. Face asta arătându-le vădit ceea ce gândeau, căci unii se întrebau în sinea lor dacă El nu este altceva decât Dumnezeu. Dar întrucât le era frică de mulțime, nu mărturiseau aceasta. Le-a arătat gândurile lor spunând: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Și, cu siguranță, dacă era cineva care să fie deranjat, ar fi fost slăbănogul suferind, deoarece se pare că a fost uitat cu totul. Imaginați-vă că se plânge, gândind: am venit să primesc vindecare, dar tu vorbești despre iertarea păcatelor mele. De unde știi aceasta? De ce schimbi subiectul? Dar slăbănogul nu a spus nimic de acest fel, ci se încredințează autorității Celui ce vindecă.

Dar cei răi și plini de sine plănuiesc întotdeauna împotriva faptelor bune ale altora. De aceea, îi mustră, dar o face pe merit, de parcă ar spune: pentru că nu ați crezut primului meu cuvânt, deși era cu putere, țineți cont că mai adaug ceva: dezvăluirea tainelor voastre.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 29.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 5) Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

Este mai ușor a spune decât a face. Deși păcatele slăbănogului erau iertate, numai Cel ce le-a iertat știa cel mai bine. Pentru scoală-te şi umblă, a putut mărturisi atât cel care s-a ridicat, cât și cei ce l-au văzut ridicându-se. Iată un semn trupesc care să justifice un semn spiritual, deși impactul său are rolul de a struni imperfecțiunile trupului și ale sufletului. Ni se dă o înțelegere a păcatului și a multor slăbiciuni ce aveau să vină. De asemenea, poate că păcatele sunt iertate mai întâi ca sănătatea să fie restaurată, de vreme ce cauzele infirmității au fost șterse.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

[…]

INTEGRAL pe Doxologia

Raportul dintre teorie şi practică este mai tot timpul tranşat în favoarea celei din urmă. Şi asta deşi toată lumea se plânge că dimpotrivă, practica este neglijată pe când teoria este favorizată. Ştim, cu alte cuvinte, ce să facem şi cum să facem, dar nu facem… Este ca şi cum am şti suficient încât să ne apucăm în sfârşit de lucru. Şi nu este deloc aşa.

Practica respectabilă se naşte dintr-o teorie pe măsură

Nu trebuie scormonit prea mult prin circumvoluţiunile nimănui pentru a ajunge la concluzia banală că, de fapt, habar nu avem despre ce anume trebuie să facem şi mai ales cum să facem ceea ce facem. „A şti” este un verb care la noi desemnează o acţiune niciodată completă. Şi atunci de unde pretenţia că ştim când de fapt nu avem nici o treabă cu cunoştinţa adevărată, cu ştiinţa reală? În plus, de ce să favorizăm o practică, o acţiune făcută în necunoştinţă de cauză şi asta mai ales în ceea ce priveşte viaţa credinţei? Căci este riscant să pui la colţ teoria şi să preaslăveşti practica, doar pentru a te alătura corului de bocitoare ale unei practici niciodată concepute, darămite născute. Căci maica oricărei lucrări este cunoştinţa, cunoştinţa cea adevărată, ne învaţă Părinţii. Iar orice practică respectabilă se naşte dintr-o teorie pe măsură.

07-The Paralytic Of CapernaumDe unde atunci matricidul la care este supusă peste tot teoria de dragul unei practici rămase astfel orfane, fără sens şi fără consistenţă? E bine că iubim, dar cine ne spune că iubirea noastră nu este doar un simplu sentimentalism pus în slujba celui viclean? Ce anume distinge sforţarea psihologică de adevărata asceză? Tuturor practicienilor osânditori ai cunoştinţei, tuturor intuiţioniştilor certaţi cu regula, Evanghelia Duminicii de astăzi le arată care este ordinea firească a lucrurilor în ceea ce priveşte justa măsură dintre teorie şi practică: nici teoria fără practică, nici practica fără teorie, dar mai întâi de practică este teoria.

Ritualul vindecării reale

Teoria sau contemplaţia – după cum le place Părinţilor să numească adevărata cunoştinţă – nu trebuie cu nici un chip separată de făptuire, căci atunci când începem a urca ea ne este imbold şi motivaţie puternică pentru a merge mai departe. Viaţa creştină nu este o viaţă dusă în necunoştinţă de cauză. Înainte de a renunţa, înainte de a dori, înainte de a te ruga, înainte de a implora harul, trebuie să ştim de ce facem toate lucrurile astea…

Iată-l aşadar pe Domnul nostru punând ordine în confuzia morală a vremilor sale: un slăbănog îi este adus spre vindecare şi înainte de a întări legăturile cărnii şi ale oaselor aceluia, El îl spovedeşte, îi iartă păcatele adică, şi apoi îi vindecă şi trupul. Ceea ce se vede se face transmiţător a ceea ce nu se vede. Ceea ce se face vine ca o urmare firească a ceea ce se crede. Căci contemplând credinţa prietenilor slăbănogului, Domnul se minunează şi iartă şi vindecă. El nu se mulţumeşte doar să facă sau doar să zică: înaintea lui nu zăcea o problemă morală, ci o fiinţă umană care merita nu jumătăţi de vindecare, ci o vindecare totală. Şi trupul îi este vindecat, dar mai înainte de aceasta sufletul este readus la părtăşie cu Dumnezeu.

Dacă Domnul s-ar fi mulţumit doar să-l vindece, actul său ar fi fost redus la o simplă incantaţie magică, un gest care ar fi stors poate lacrimi din ochii celor uşor impresionabili dar care nu ar fi avut absolut nici o relevanţă pentru devenirea lor spirituală. Dar Hristosul Iisus nu doreşte să impresioneze, El doreşte să ne schimbe. Iar acest lucru nu este deloc posibil fără ca şi sufletul nostru cu ale sale puteri să fie luat în considerare mai întâi de orice altceva. Pentru că înţelegem putem fi feriţi de ignoranţă, pentru că raţionăm cu metodele Cuvântului suntem scăpaţi de false intuiţii, pentru că avem gândul lui Hristos avem posibilitatea de a evita făptuiri nedemne. Altfel nu se poate…

Obsesia literei

Că acest lucru nu este suficient de bine înţeles o arată şi atitudinea fariseilor faţă de ideea ca cineva care este vizibil să poată acorda iertarea care nu se vede. Logica lor strâmtă le spunea că Dumnezeul cel nevăzut este singurul în măsură să acorde iertarea. Când însă cineva care se numeşte pe Sine Fiu al Omului acordă cuvânt de slobozire duhovnicească, ei se smintesc. Dacă paraliticul ar fi fost dintr-o dată transformat în Superman probabil că nu s-ar fi scandalizat atât de tare. Dar să fie iertat?

Numai Dumnezeu poate face aceasta, Dumnezeul acela nevăzut, de nesesizat, a cărui existenţă mărturiseşte despre separaţia netă dintre teorie şi practică, între ceea ce este şi ceea ce devine… De aceea îi şi mustră atât de amarnic Domnul tocmai pe aceşti farisei, împlinitori ai Legii, practicieni înfocaţi, obsedaţi de literă şi de aplicarea ei. Nu practica le lipsea acelora care dădeau zeciuială din izmă şi din mărar şi chimen, ci tocmai… teoria. Faptele lor nu erau fapte care să conteze în ochii lui Dumnezeu, tocmai pentru că nu se bazau pe o teorie credibilă, pe o cunoştinţă întru toate desăvârşită, adică.

Ce preferă Hristos?

Astfel, fariseii devin vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Întrupării, ai Aceluia pentru care teoria şi vindecarea-paraliticului-din-capernaum_0practica sunt realităţi niciodată separate. Nu poate Domnul să vindece doar trupuri, lucru pe care îl pot face şi alţii… El, Care s-a întrupat pentru noi, ştie că răul cel mai monstruos nu se află acolo, ci în mulţimea păcatelor neiertate, în rugăciunile care nu sunt lăsate să zboare spre cer, în mâinile neridicate a implorare. De aceea Domnul vindecă doar când vede urmele credinţei în sufletele oamenilor, ale unei deschideri a cunoştinţei umane înspre cercetările de har dumnezeiesc.

Nu zeciuiala aduce cu sine credinţa, tot aşa cum nu orice încăpăţânare pe calea binelui poate mijloci mila lui Dumnezeu. Şi când fapte nu mai sunt, rămâne doar credinţa să ne mai poarte înspre Dumnezeu. Când practica se sfârşeşte, resursele ei sunt regăsite într-o contemplaţie statornică a legii lui Dumnezeu, a voii Lui celei sfinte pentru noi. Aşa se şi explică de ce între activismul religios al fariseilor şi credinţa unor prieteni, Domnul nostru o preferă pe cea din urmă. Şi de aici plecând, sădeşte în inima slăbănogului adevărata teologie, care este cea a iertării ziditoare, iar în trupul lui, adevărata statură, aceea a omului drept, nerobit de false percepţii sau mincinoase apucături.

***

Activitate fără plan

„Aşadar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos, prin neîncetata cercetare a gândurilor de sine, prin multa grijă pentru mântuire, prin înţelegere şi multă sârguinţă pentru Dumnezeu şi prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt de acelaşi suflet şi de acelaşi gând şi care poartă aceeaşi luptă, trebuie să-şi sporească, înainte de toate, cunoştinţa şi înţelegerea. Aceasta din motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi cum umblă, să călătorească în întuneric, lipsit fiind de lumina sfeşnicului.

Căci cel ce călătoreşte după socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedică şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli şi nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deşarte şi fără rost.  (Sf Marcu Ascetul, Epistola catre Nicolae monahul)

arhim. Hrisostom Rădăşanu

 ***

Ortodox Radio: Predică la Duminica a VI-a după Rusalii și pomenirea Sf. Ilie
Protos. Pavel de la Man. Putna (20 iulie 2014)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea Slăbănogului din Capernaum) – Predica Parintelui Marius Mosteanu de la Biserica Sf. Nicolae Vechi din Constanta – 15.07.2012

***

Duminica a VI a dupa Rusalii, Vindecarea slabanogului din Capernaum – Predica Parintelui Ioan Bute (Man. Sf. Ioan Casian) – august 2013

paralitic

Legaturi:

***


Categorii

Manastirea Putna, Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “SFANTUL PROROC ILIE si SLABANOGUL VINDECAT SI IERTAT. Predici, talcuiri si meditatii duhovnicesti (si VIDEO, AUDIO): “Iisus nu doreste sa impresioneze, El doreste sa ne schimbe”

  1. E bine că iubim, dar cine ne spune că iubirea noastră nu este doar un simplu sentimentalism pus în slujba celui viclean?

    Un posibil raspuns la aceasta intrebare, din predica de mai sus, il aduce Parintele Constantin Sturzu:

    Orice iubire lumească, fără Dumnezeu, ne leagă, într-un fel sau altul, ne aduce, parţial sau total, în situaţia paraliticului din Capernaum. Doar iubirea Domnului nici nu ne constrânge, nici nu ne stăpâneşte, ci ne eliberează din toate paraliziile noastre. E, în fapt, singura iubire care nu ne paralizează!

  2. Pingback: CE NE INVATA SFANTUL PROOROC ILIE? – Predici ale Parintilor Nichifor si Hrisostom: “FARA DREAPTA CREDINTA, SCHIOPATAM DE AMANDOUA PICIOARELE… Sufletele noastre, daca nu se adapa din apa Duhului Sfant, se prapadesc si emana moarte. NU-I D
  3. Pingback: Predica Protos. IEREMIA de la Putna, la pomenirea SFÂNTULUI PROROC ILIE: “Întâlnirea cu un proroc nu este ușoară pentru noi” (VIDEO, TEXT). Nevoia de cuvant profetic, trezitor, in zilele noastre de cadere adanca. Pilda si mesajul proroces
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare