SFANTUL ILIE – a sta in fata lui Dumnezeu
Biruinta credintei
Viu este Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, in fata Caruia stau eu (III Regi 17, 1)
A sta mereu in fata lui Dumnezeu si numai a Lui, aceasta ne da putere si curaj.
„Eu sunt robul Tau si de dragul Tau am facut lucrurile acestea” (III Regi 18, 36).
In aceasta sta izvorul biruintei. Dar Ilie trebuia sa treaca printr-o seama de incercari, in care sa-si arate credinta. Sa se ascunda la paraul Cherit si acolo, in singuratate, sa se pregateasca, sporind, pentru o mare slujire, nutrindu-se cu hrana miraculoasa, dupa porunca lui Dumnezeu.
Peste un timp parul avea sa sece si, intamplandu-se aceasta, i se va vesti o noua porunca:
„Ridica-te si du-te la Sarepta Sidonului; iata, Eu i-am poruncit unei femei vaduve sa te hraneasca” (III Regi 17, 9).
Domnul il trimite pe alta cale, ii schimba si taramul pe care urmeaza sa lucreze, pentru a-i pune inca o data la incercare credinta.
Ne putem obisnui cu orice, chiar si cu minunile si suprafirescul, asa cum s-au obisnuit israelitii cu mana cereasca. Cand pamantul seaca, inceteaza o aparitie minunata, dar Domnul o inlocuieste cu alta, il conduce pe Ilie catre o noua manifestare a puterii Sale si catre un nou exercitiu de credinta. Va urma incercarea de pe Muntele Carmel: uimitoarea biruinta a unui om singur asupra unei multimi, cand Ilie urca pe Muntele Carmel, plecandu-se la pamant si punandu-si fata intre genunchi (III Regi 18, 42). Aici sluga Domnului se face una cu pamantul, pentru a cere si a primi fagaduinta Domnului. Nu poate rezista decat cel ce poate sa-si tina fruntea lipita de pamant. Ramane sa astepte ploaia fagaduita de Dumnezeu, ploaia milostivirii, a impacarii, a redobandirii milei lui Dumnezeu, ca raspuns la rugaciunile robului Sau. De jos, de la pamant, isi ridica spre Domnul mainile credintei, vrand parca sa se tina de El pana se va indeplini fagaduinta. Din cand in cand, il trimite pe un tanar sa se uite la cer. Prorocul isi continua asteptarea timp indelungat, in genunchi, cu rabdare. In sfarsit, apare primul norisor. Asa se vadeste, pe Muntele Carmel, cu fata la pamant, in tarana, biruinta credintei.
Nu carti inaintea Domnului
Şi Petru, luandu-L deoparte, a inceput sa-L dojeneasca (Marcu 8, 32)
Este de retinut ca, cu putin timp inainte, cand si cei mai apropiati ucenici, neintelegand spusele lui Hristos, incercau sa-L faca sa Se indeparteze de suferinta pentru care venise de fapt pe pamant, doi barbati din Vechiul Testament, Moise legiuitorul si Ilie, cel ce restabilise slujirea adevaratului Dumnezeu, stateau de vorba cu Domnul, pe muntele Schimbarii la Fata despre „iesirea” Lui. Celor doi, luminati de lumina cereasca, le era clar ce inseamna aceasta „iesire”[1] fara seaman, care le punea pe toate celelalte in umbra: si tunetele de pe Muntele Sinai, si primirea tablelor Legii, si cuvintele insuflate de Duh ale profetilor.
Proorocul Ilie isi dadea seama ca nimic din ceea ce fusese pana atunci nu se asemana cu marea nevointa care avea sa se savarseasca la Ierusalim. Vantul, furtunile, cutremurele nu insemnau nimic fata de „adierea lina” adusa de Domnul pe pamant. Imparatia cea din launtrul omului nu mai putea fi naruita: ea n-a fost inaltata de o putere exterioara, n-a primit stralucirea acesteia, ci s-a inscaunat in inimi prin moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu.
Ilie se ascunsese in pustie, furtuna bantuia inaintea sa, cutremurand muntii si facand sa se pravaleasca stancile, cand a auzit glas spunand:
„Sa iesi maine si sa stai in fata Domnului, in munte“ (III Regi 19,11).
Dupa o „adiere de vant lin”, Ilie a iesit din pestera. Vocea calma a Domnului i-a spus sa iasa de acolo, incredintandu-i o noua slujire: „Du-te la Damasc”, cautand sa-l linisteasca si spunandu-i ca in Israel mai ramasesera 7000 de barbati care nu-si plecasera genunchii inaintea lui Baal:
„Ridica-te si stai in fata Domnului…”.
Iesi din pestera ta, din intristarea si din spaima ta, iesi din cugetele si simtamintele tale si respira aerul care adie de Sus, de la Dumnezeu. Domnul iti spune „iesi”, nu mai zabovi in pestera ta, vino in mainile lui Hristos, cele strapunse de cuie pentru mantuirea ta. Hristos te va apara de grozava putere a intunericului, de deznadejde, de toata rautatea. Iar daca vei primi cu supunere, asemenea lui Ilie, sfatul lui Dumnezeu, povara pe care ti-o va da, drumul pe care iti va spune sa mergi, cugeta cu smerenie in singuratatea ta, supune-te cu credinciosie acelui sfat, cunoscand ca slujirea ta va da roade bune, netrecatoare, care s-ar putea sa ramana nedescoperite o vreme, dar care vor da in parg sub „adierea de vant lin” a Sfantului Duh Care, trezindu-ti sufletul la viata, il va purta „din putere in putere”, intru slava lui Dumnezeu.
[1] „Iesire” in sensul pe care il evoca titlul celei de a doua carti a Vechiului Testament-n. tr.
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)
Legaturi:
- DUMNEZEUL CEL VIU DESCOPERIT SFANTULUI ILIE: “Nu in cutremur, ci in vant subtire”
- SAREPTA SIDONULUI – “adresa” credinciosului adevarat
- SFANTUL PROOROC ILIE. Parintele Ioan Buliga despre ereziile reincarnarii si ecumenismului
- Un mare „antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu
- SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
- DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST SI REVENIREA PROROCULUI ILIE, CA „AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL VENIRII LUI HRISTOS”
- RUGACIUNE PENTRU PLOAIE. De ce s-a inchis cerul?
O bucurie fără viaţă
Este stăpână pe pământ,
Tot mai savant justificată
(Dar care n-are nimic sfânt).
Dezlănţuirea ei (primară),
A cucerit lumea creştină,
(Ce’n umaism şi-n vanitate
Se socoteşte’a fi divină).
Justificări tot mai profunde,
Sporesc lăuntric dăruirea
Unor trăiri lumesti profunde,
Care domină omenirea.
Trupescul ridicat în slavă
A nimicit orice ruşine
Şi-i idealul “sfânt” şi ţinta
În libertatea, (libertină).
Valorile vieţii creştine
S-au demodat (ori au apus),
Şi-i o ruşine (şi’un risc) astăzi,
Să trăeşti sincer în Iisus.
Ştiinţa şi tehnologia
Răsfaţă mintea (şi trăirea)
Şi în ofertele moderne
S-a dezbrăcat de strai, iubirea.
Sărmanul suflet, nu mai vede
(Orbit de falsa ei trăire),
Că prin ruşine şi prin viciu
Nu se ajunge la iubire,
Că chingi de forţă (uriaşă),
Îi restrâng zilnic libertatea,
Şi-n bucuriile ruşinii
(Tot mai savant), domină MOATREA,
Că lanţuri grele, leagă duhul
(Şi trupul), prin tehnologie,
Pecetluit, codus de patimi
(Şi înrobit pe veşnicie).
O bucurie fără viaţă,
Domină astăzi omenescul
Şi umanismul (nu divinul),
Impun (până şi-n cult), firescul.
Prin umanismul academic,
(Considearat acum lumină),
Se strică legile credinţei,
Şi-n profunzimi viaţa (creştină).
E noapte-(n bucuria lumii)
Din răsărit până-n apus.
O bucurie care face
Un surogat din Iisus.