ULTIMII PARTIZANI – Memorialul demnitatii (I) (video si audio)

21-10-2012 12 minute Sublinieri

[…] Mihai Gâdea a realizat emisiunea “Sinteza Zilei” din inima munţilor Făgăraş, din locurile în care a existat o mişcare de rezistenţă incredibilă, în cea mai cumplită dictatură.

Acesta a prezentat telespectatorilor povestea emoţionantă a partizanilor din munţii Făgăraş, localitatea Lisa, într-o ediţie specială transmisă din curtea casei părinteşti a scriitorului Octavian Paler.

Mihai Gâdea i-a luat un interviu unuia dintre cei mai aprigi luptători din Făgăraş. Dumitru Moldovan, ultimul “partizan” în viaţă, are 81 de ani şi locuieşte în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară.

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea “Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: “Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. (Florin Palas)

***

Gavril Vatamaniuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai rezistenței armate anticomuniste. Prea mulți dintre cei care au ales o altă cale în fața comunizării au devenit eroi prin moarte.

A fost jandarm și, după ce luptase un an pe frontul de vest, a fost concediat pentru că se contrazicea cu șeful politic în ședințele de spălare pe creier. N-a fost legionar și nici simpatizant al vreunui partid politic sau al vreunei mișcări.

S-a ascuns vreun an, muncind pe diverse șantiere din țară, până când a fost încolțit gata să fie arestat de poliția politică. În munți, a făcut parte din două grupuri de partizani („Săvuleț/Ghivnici” și „Vatamaniuc/Motrescu”), ducând o viață pe care mai toți în ziua de astăzi o ignorăm, nefiind conștienți de dificultățile ei. El spune că nici în ziua de astăzi nu ar putea decide unde a fost mai dificil de trăit: în pădure sau în închisoare, cu diferența că în pădure îi rămânea demnitatea de a fi liber.

A fost urmărit de un întreg batalion de trupe de securitate (actualii jandarmi, iar pentru cei care nu știu, un batalion cuprinde între 150 și 250 de soldați) timp de 6 ani. În tot acest timp a sperat într-o intervenție americană care să salveze România de la destinul ei. Împreună cu Vasile Motrescu, frații Ion și Gheorghe Chiraș și Vasile Marciuc, a făcut opoziție regimului adresând numeroase discursuri, scrisori și manifeste anticomuniste oamenilor din zona Suceviței. În acele vremuri, un asemnea gest putea atrage chiar condamnarea la moarte (cum a fost cazul grupului „Capotă-Dejeu” ai cărui membri nu au tras nici un foc de armă, doar au tipărit manifeste anticomuniste).

Au fost surprinși în trei rânduri de trupele de securitate, fiind nevoiți să se apere cu arma.

Gavril Vatamaniuc, haiduc (1955)

Iată câteva fotografii de la reconstituirea din timpul anchetei.

Așa este, în prima fotografie nu are o umbră sub ochiul stâng, ci o vânătaie. Cu toate astea, nu pare terorizat de ce i se întâmplă. Un om din fier.

A supraviețuit închisorii, fiind eliberat în 1964, după 9 ani, pentru a-și continua viața într-o țară care transformase în realitate atmosfera din 1984 a lui George Orwell. TOȚI ceilalți prieteni de pe munte au murit, în luptă (frații Chiraș, Săvuleț), executați (Motrescu), sau în condiții suspecte, după eliberare (Cenușă, Marciuc).

Cartea propusă, Muntele mărturisitor, răspunde la multe întrebări privind viața în pădure, în condiții cel puțin dramatice. E mai captivantă decât un roman polițist sau de aventuri (atenție, Robinson Crusoe sau Coliba unchiului Tom sunt niște basme naive pe lângă ce veți găsi în aceste pagini).

După 1989, mărturisirile lui au fost inepuizabile în a explica viața celor plecați în munți, Gavril Vatamaniuc fiind un consultant important pentru multe dintre lucrările care acopereau fenomenul rezistenței anticomuniste. Un bucovinean cu un talent imens în a povesti, amintind deseori de Ion Creangă, a acordat oricâte interviuri i s-au cerut și a vorbit, cum numai el știa s-o facă, la oricâte conferințe a fost invitat. Dar mai ales, a arătat tuturor celor care au vrut să-l cunoască o personalitate care aparține unei lumi pe care astăzi n-o mai regăsim, după atâta comunism care ne-a modificat prea mult principiile de viață.

Oamenii extraordinari nu sunt diferiți de noi, cei obișnuiți. Și ei au îndoielile, temerile și spaimele lor identice cu ale noastre. Dar ei iau decizia justă, cu demnitate, atunci când sunt puși în fața unei situații limită sau a unui compromis. Și chiar dacă decizia aceasta îi costă foarte mult, cum ar fi libertatea, data următoare, într-un mod extraordinar, aleg la fel, pe când oamenii obișnuiți n-o fac. De aceea Gavril Vatamaniuc a fost un om extraordinar: pentru că, așa cum obișnuia să spună, „a scris o bucățică de istorie”.

A dispărut dintre noi așa cum e mai frumos pentru un erou, discret, în prima zi de primăvară a anului 2012, după o viață pe care n-a contenit s-o povestească oricui ar fi vrut s-o asculte.

Și două fotografii din 2011 din Săptămâna Luminată:

În Bucovina, rezistenţa anticomunistă a început la finele celui de-al doilea război mondial, când Vladimir Macoveiciuc, cu sprijin logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii. După 23 august 1944, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc, fost sergent major de jandarmi disponibilizat, fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei. Gruparea lui Vatamaniuc a fost “neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de partizani bucovineni pot fi menţionate cele ale locotenentului Jenică Arnăutu (pe versantul nordic al Obcinei Mari) şi a lui Ghimici (în oraşul Gura Humorului). Vasile Motrescu, arestat de Securitate abia în 1958, a fost condamnat la moarte şi împuşcat la Botoşani.

 

– Conferinta Gavril Vatamaniuc – partea I

– Conferinta Gavril Vatamaniuc – partea a II-a

– Conferinta cu Gavril Vatamaniuc – Intrebari si raspunsuri

L-am căutat prin Bucovina zile intregi. L-am găsit, într-un final, în satul Frasin. Primele fraze ale partizanului Gavril Vatamaniuc au fost: “Dacă vrei să știi totul, ne trebuie vreo 20 de casete și cateva săptămâni bune. Nu te grăbi. Poți să iți iei concediu pentru asta?”, m-a întrebat el, apoi, râzând. Era un narator nemaipomenit și avea o memorie care ar fi suprins pe toată lumea. Pe mine, omul ăsta m-a fascinat de-a dreptul. Azi am aflat că Vatamaniuc, ultimul partizan din codrii Bucovinei, a murit la sfarsitul lui februarie. Dumnezeu să-l odihnească!

Mi-au rămas în minte următoarele cuvinte:

”Mi-am tăiat o bucată din degetul mic al mâinii stângi și astfel ne-am cununat în fața lui Dumnezeu”.

Vorbea despre marea lui iubire, Natalița, pe care, însă, a pierdut-o, după ce, un prieten, îndrăgostit de ea, i-a spus că Gavriluță a înnebunit și a paralizat, în închisoare.

“Am vreo 80 si ceva de ani. In tinerete am facut scoala de subofiteri infanterie. Dupa care am facut si un curs de politie. Am tinut cu americanii si am fost impotriva comunistilor, iar asta m-au costat ani din viata”,

incepe sa-mi povestesteasca Gavril Vatamaniuc.

Lucra in Constanta la Legiunea de Jandarmerie cand a fost dat afara din armata.

“Le spuneam adevarul, asta faceam. De exemplu, cand americanii au trimis cu vapoarele sute de tone de porumb pentru tara noastra, unde era foamete, am vazut cum comunistii aruncau cu apa peste acesta, pentru ca apoi sa spuna: “Iata cu ce gand criminal ne trimit porumb americanii”.

Urmarit de securisti

A plecat la Craiova, unde avea un frate, Constantin. S-a angajat pe un santier. Acolo le vorbea muncitorilor despre Bucovina si Basarabia. Si a fost luat la ochi din nou. Cand afla ca se fac arestari in masa, nu dormea la fratele lui, ci in podul unei case, impreuna cu fiul unui doctor.

“In acest timp, stiam ca sunt cautat si eu de Militie. Mama ii trimitea fratelui meu scrisori in care scria: “Mai Costele, nu stii nimic de Gavriluta? Ca-l cauta Militia, i-a luat si o poza din casa. Eu le-am spus ca e la Constanta la serviciu”. Mama stia unde sunt, dar numai asa ma putea avertiza. Cand am citit de poza, mi-am dat seama ca sunt dat in urmarire in toata tara”.

Fuga

“Era toamna anului 1948. Eram pe strada. Tocmai iesisem de la munca. De mine s-au apropiat doi barbati.

“Sunteti domnul Vatamaniuc?”.

Zic: da.

“Poftiti pana la comanduirea pietei”.

Am pornit. Unul era inainte, altul in spatele meu. Aveau revolvere. Cei trei au intrat intr-o cladire, care avea un hol lung de-a lungul caruia se aflau sapte usi. Am intrat prin fata si imediat am vazut ca la capatul celalalt era o usa care dadea undeva in curte. In timp ce insotitorii lui au intrat intr-o incapere pentru a-si anunta seful ca l-au prins pe Vatamaniuc, acesta a plecat, fara sa mai stea pe ganduri, spre usa din capatul imobilului. Daca veneau dupa mine, le spuneam ca merg sa caut un WC. Ma prefaceam ca ma uit in stanga si in dreapta. Am iesit si am sarit gardul, intrand in curtea unui om. De acolo, m-am indreptat direct spre poarta. Dupa mine, un caine. Nu m-am oprit pana la fratele meu. I-am spus ce s-a intamplat si i-am spus ca plec. Sa ma caute in spatele garii”.

Bineinteles ca a fost cautat atat in casa lui Costel, cat si la gara. Erau trei barbati si o femeie, dar nu m-au gasit. Am urcat in tren, m-am dus la Bucuresti, dupa care la Radauti. Apoi, pe jos spre Sucevita. M-am dus direct la mama. A venit si fratele meu. “Bine c-ai scapat”, mi-a spus Ionica. “Huciul e al tau”. Adica codrii, acolo sa plec”.

Pe munte

Pe 25 noiembrie 1949, inarmati cu un automat german Deimler Puch, cu o lopata, cu un tarnacop si o sapa, cei doi au plecat spre Muntele Vulturul.

“Sapam de dimineata pana seara. Noaptea coboram in sat dupa alimente. Dupa patru zile, Ionica a plecat acasa, sa nu vina zapada si sa lase urme pe pamant”.

Il intreb cu ce s-a hranit o iarna intreaga si cum a rezistat.

“Aveam fasole, barabule, prune uscate, 10 paini uscate si taiate in felii si malai. Mi-a ajuns pana in primavara. Mancam o data pe zi. Cand omul e convins de ceva, are in el ceva care-l intareste. Eram si sunt foarte credincios. Stiam ca langa mine e Dumnezeu care ma apara“.

In acest timp, nu l-a mai cautat nimeni prin satul natal, ci doar mai intrebau pe unii, altii, din cand in cand, daca se mai stia ceva despre el.

“Nu se gandeau ca ma ascund tocmai in gura lupului. Stiau ca sunt prea viclean ca sa fac asta. Asa ca ma cautau prin alte zone, pe unde mai fusesem”.

Sfant

Primavara, cand a ramas si fara provizii, Vatamaniuc a coborat in sat.

“Vara, muntii sunt plini de femei, la lucru, cu vitele, la cules de zmeura”.

Ionica, fratele meu, mi-a spus: “Daca aud ca te-ai apucat de vreo prostie, eu cu mana mea te impusc. Tu trebuie sa stii“.

Izbucneste in plans. Apoi isi indreapta spatele, vocea si continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic:

“Un cuvant dat de un partizan este un lucru sfant. Si lupti pentru o cauza sfanta. Sa nu te compromiti niciodata, pentru ca eu te impusc”.

Urmeaza o alta pauza, timp in care nimeni nici eu nici el nu avem curaj sa mai respiram. Dupa cateva secunde bune, fostul lider de grup isi continua povestea vietii:

“Am luat din nou alimente si am plecat. Schimbam cam 10 colibe vara si faceam cate un bordei pentru fiecare iarna. In acest timp, tineam legatura cu rudele mele si asa am aflat de un grup de partizani format din Savulet, Ghimici si Flocea. Am intrat in grupul lor, dar nu am stat mult. Pentru ca mi-am dat seama ca ei voiau sa faca doar talharie. Urcau in autobuze si luau de la cei cu carnete de partid tot ce aveau: ceasuri, bani etc., asa ca m-am retras si, in iulie ’50, am ramas singur”.

Nu dupa mult timp, fratele lui, Ionica, l-a anuntat ca:

“Nu mai esti singur. Sunt doi frati, Ion si Gheorghe Chiras, care fugisera de comunisti. Gheorghe era mecanic la o moara. Fusese arestat, iar el a reusit sa fuga prin geamul de la un WC. Cand Ion a aflat ce s-a intamplat cu fratele lui, a fugit si el. Ne-am intalnit si am stat toata vara in munti, pe Pinu mare si Pinu mic”.

Condamnati

In 1953,

“aveam bordeiul tot pe langa Chinu mare, cum ii spunem noi la Pinul mare, pentru ca era o zona tare salbatica. In acest timp, s-a predat grupul lui Cenusa, din care faceau parte Vasile Motrescu si Cozma Patrauceanu. Ei luptasera impotriva sovieticilor si erau urmariti. Era 1952. Primul care a cedat psihic a fost Motrescu. Fratele lui era chinuit si batut. Atunci a scris o scrisoare catre Militie: “Daca ma predau, cu ce ma aleg?”.

Raspunsul a fost urmatorul:

“Ai libertate, daca predai pusca”.

Si asa s-a predat. Fusese condamnat, dar l-au lasat in libertate, asa ca nada. Apoi, s-a predat si Cenusa, si cel de-al treilea. Securistii i-a stors de intrebari pana la sange. Voiau sa stie tot ce au facut cei trei, pentru a descoperi si unde este “Banda lui Vatamaniuc”. Au inceput a spune totul. Asa au fost arestate 100 de gazde”.

Cenusa a fost condamnat la munca silnica pe viata, Motrescu a fost condamnat la 12 ani de inchisoare, iar Patrauceanu tot 12 ani.

Libertate

Motrescu a protestat:

“Daca stiam ca asta se intampla, nu ma predam niciodata”.

I-au redat libertatea, insa doar dupa ce a semnat o hartie pe care scria gratiere nominala.

“I-au spus ca au nevoie de el. L-au trimis in Fagaras, cica cu treaba. L-au trimis cu niste securisti, dar nu stia cine sunt, ca sa-i atraga pe partizanii de acolo”.

Securitatea lansase zvonul ca era agent al ei. Faptul ca Cenusa si Patrauceanu se aflau la inchisoare, in timp ce Motrescu era liber, intarea aceasta presupunere. Scopul Securitatii era de a semana neincrederea intre partizani si a-i aduce in situatia de a se impusca reciproc.

“Securitatea ii propune lui Motrescu sa vina si in Bucovina. Era foarte inteligent, s-a prins imediat si a refuzat, spunand ca noi stiam ca e liber si ca puteam banui ca ceva nu este in regula. I-au spus sa vina si sa descopere unde suntem noi, nu sa vina la noi.

“Asa, da”, a zis Motrescu.

Pe acest lucru s-a bazat Securitatea, fara sa se gandeasca ca le-ar putea face figura”.

Securitatea se mai baza pe faptul ca daca acesta ar fi fugit in munti si s-ar alatura lui Vatamaniuc, ar fi lansat imediat zvonul ca este agentul acesteia, iar grupul ar fi avut grija sa il omoare.

“Un ofiter l-a insotit, l-a dus acasa sa-si vada sotia. Urmand a se intalni dupa trei zile. Doar ca nu s-a mai intors. A stat doua zile cu sotia, dupa care si-a luat Biblia si un rucsac cu alimente si a plecat in padure. Si a trimis o scrisoare catre securisti, prin care ii anunta ce a facut”.

Prin intermediul unui taran, Irimia Cazacu, carbunar, Motrescu s-a intalnit cu Vatamaniuc si i-a spus adevarul. Carbunarul a garantat ca Motrescu este curat. Asa a intrat in grupul lui Vatamaniuc. In 1955, pe la inceput, un padurar a depistat bordeiul construit de partizani si a anuntat Securitatea.

Tradat de un prieten

Anul 1955 a fost fatal. Un padurar a depistat locul unde partizanii isi construisera bordeiul si a sesizat Securitatea. O companie de la Botosani, insotita de padurar, a inconjurat zona si in zorii zilei de 18 ianuarie a atacat bordeiul. Motrescu era santinela, a simtit pericolul si l-a anuntat pe Vatamaniuc. Ceilalti partizani erau plecati acasa. Iesirea din incercuire s-a facut cu pretul a trei securisti, cei doi partizani fiind nevoiti sa traga pentru a se apara si a iesi din cerc. La 18 iulie 1955, prin tradare, Securitatea afla locul unde se ascundeau partizanii. Cu ajutorul unui caine, care i-a adus dupa miros. In lupta care s-a dat, fratii Ion si Gheorghe Chiras au fost impuscati mortal, aproape simultan, in fata lui Vatamaniuc, care a fost mai iute si a reusit sa fuga pe alt drum.

“Au fost arestate aproape toate gazdele noastre. Am plecat de acolo. Mergeam noaptea”.

La 17 octombrie 1955, a fost prins Vasile Marciuc, partizan din Sucevita, care intrase in grupul lui Gavriluta. Acesta nu rezista la ancheta si declara locul unde se afla ascuns Vatamaniuc. Arestat la 18 octombrie 1955, acesta a fost judecat la 30 iulie 1956 si condamnat la munca silnica pe viata.

Manifeste la manastire

“In noaptea de 5/6 august, cand era Schimbarea la fata, mi-a venit o idee. Era hram la Manastirea Sucevita. Zic: “Sa facem 100-200 de manifeste”. Eu ma imbrac in calugar. Aduc hartie si tus, ca aveam un cumnat factor postal, iar Gheorghe era mecanic. Mai fratilor, trebuie sa scriem un mesaj pe care sa-l inteleaga si babele. De tipar. Ca e foarte greu de citit. M-am gandit sa fac un mecanism ca de tipar. Cu litere cat titlurile de la ziar. Am facut mecanismul acesta, am lucrat cu cateva luni inainte. Am compus o serie de manifeste cu “FRATI ROMANI” si o serie cu “FRATI CRESTINI”. Ii rugam sa nu se inchine anticristului. Nu pacatuiti. O foaie intreaga, tiparita.Frati romani, nu va inscrieti in partide, nu va inscrieti in colectiv! Americanii vor veni. Nu vor lasa tarile civilizate in comunism. Nu se poate acest lucru”.

M-am imbracat intr-o pelerina, un fas din ploaie, am luat o scoarta de copac, am facut-o rotunda si am invelit-o cu o carpa neagra. Am pus-o pe cap. Aveam pantaloni negri, de pufoaica. I-am lasat pe cei doi oameni ai mei in coltul livezii. Daca iese cineva si se ia de mine, sa ma scoata din mana lui. Am iesit in multime. Le strigam: Frati romani, luati pentru credinta!”

“Le-am impartit oamenilor de acolo, terminandu-le foarte repede. Mi-au mai ramas vreo 20. Acum nu mai am nici una. Am spus ca voi da 500.000 de lei cuiva care inca are un manifest si pe care mi-l da. Intre toti oamenii aceia adunati de prin satele ce inconjurau Manastirea Sucevita se afla si un securist. Pe malul apei erau mamele cu copii mici si batranii care incalzeau mancarea. Cand a auzit securistul ca eu strig: “Frati crestini si frati romani” si m-a vazut, a inceput sa strige dupa mine. M-a pierdut si intreba oamenii: “Unde-i calugarul, unde-i calugarul?”. Eu am auzit. Am lasat multimea si am iesit in sosea, unde era un grup de tineri. Si le-am dat si pe acestea. Apoi am plecat. Dimineata s-a alarmat Securitatea. Am constiinta un pic incarcata. In anul urmator, oamenii s-au rasculat asa cum ii indemnam eu in manifeste. Impotriva colectivizarii. Atunci au fost impuscati oameni.

“Pan-oi muri o sa-mi para rau dupa fata asta”

Destinul l-a vitregit pe Gavril Vatamaniuc. Marea dragoste a vietii lui, care l-a ajutat cinci ani sa supravietuiasca, in timp ce era prin munti, s-a maritat intr-un final cu altul.

“Natalita este fata cu care m-am cununat eu pe munte. Am cunoscut-o la 17 ani. Nu puteam merge la popa. Ea, la un moment dat, dupa cinci ani de prietenie si convietuire, timp in care eram ascuns in munti, a zis sa ne luam. Toata viata pan-oi muri o sa-mi para rau dupa fata asta. Tare frumoasa si tare buna. Cinci ani o fost condamnata. Pe ea nu au arestat-o de la inceput, pentru ca ei credeau ca acolo o sa ma duc. Iaca ca eu nu m-am dus. Am stiut treaba asta. Ii lasam scrisorele si ne intalneam in alta parte. Cu ea m-am cununat. Cu sange. Mi-am taiat o bucata din degetul mic al mainii stangi si asa ne-am cununat in fata lui Dumnezeu.”

“Daca mor, tu ce faci?”

“Intr-o buna zi, desi am intrebat-o de mai multe ori cam la fel, i-am zis Natalitei:

«Daca mor, tu ce faci?».

«Zidurile manastirii vor sti de mine», mi-a raspuns ferm.

«Dar daca scapi, continua ea, ce vei face ?»

«Ne casatorim. Depinde cand voi scapa. Poate ma voi incadra din nou in armata, depinde de schimbari, de cum se schimba ordinea. Vom face noi tot ce trebuie, comert, viata de gospodarie. Sa dea Dumnezeu sa fim liberi, Natalita draga, nu vom avea probleme. Am toate posibilitatile, in orice situatie as fi, numai liber sa fiu!»

Dilema ei m-a pus pe griji:

«Eu ma tem ca, daca scapi, tu nu o sa vrei sa fii cu mine».

Am stat la inchisoare cu un prieten, Gheorghe. El a fost eliberat. Ca si Natalita. Gheorghe s-a dus la ea. I-a spus:

«Natalito, Gavriluta a paralizat si a innebunit. Am stat cu el in celula. Nu vrea sa manance. Hai sa na casatorim noi doi».

Natalita nu a vrut, mai povesteste cu lacrimi in ochi Gavril Vatamaniuc.

“A fugit la sora-sa, dar ea i-a spus sa nu stea acolo, sa n-o puna in incurcatura. Sa se marite cu Gheorghe. Pana la urma asta a facut”,

ofteaza fostul bandit.

Natalita a avut doi copii. Primul s-a nascut mut. Dupa cativa ani, Natalita a ramas vaduva. Il intreb daca s-au mai intalnit vreodata.

“Doar de doua ori, dar nu ne-am vorbit”, raspunde indurerat Gavril Vatamaniuc.

A iesit din inchisoare in 1964, la 40 de ani. S-a casatorit cu o fata din sat. Apoi, dupa multi ani, a ramas vaduv. Acum este din nou casatorit. A aparut in mai multe carti. Chiar si in cartea de istorie de clasa a XII-a. In 2003, a aparut “Muntele marturisitor”, scrisa de Constantin Hrehor. 

“Cine va citi cele scrise rog sa ma creada ca eram foarte fericit”, imi marturiseste Vatamaniuc…

Am ajuns si la marea iubire a lui Vatamaniuc, Natalita. N-a vrut sa vorbeasca cu mine. Si nici sa-si aminteasca de iubirea vietii ei. Ce a fost, a fost… mi-a spus ea cu glasul stins. Mi-a inchis usa elegant, rugandu-ma sa nu ii mai scotocesc prin viata…

 ***


















(va urma)

Legaturi:


Categorii

Documentare/ Reportaje, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Poezie, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “ULTIMII PARTIZANI – Memorialul demnitatii (I) (video si audio)

  1. Pingback: ELISABETA RIZEA – simbolul jertfei, nobletii si rezistentei anticomuniste (I) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  2. Pingback: “MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…”. EROII UNEI LUMI DISPARUTE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: SCRISORILE PARINTELUI CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE BOCA: “Sunteti un izvor curat din care se adapa oile lui Hristos”. Marturia IPS Antonie Plamadeala despre AJUTORUL DAT DE PARINTELE ARSENIE PARTIZANILOR FAGARASENI -
  4. Pingback: ”NE-AM DAT LA CAINI”. Interviu exceptional cu actrita MARIA PLOAE despre jertfa martirilor din inchisori. ”TRECEM USOR PESTE CEEA CE N-AR TREBUI SA TRECEM" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: POVESTEA TULBURATOARE A LUPTATORULUI DIN MUNTI, GHEORGHE HAȘU SI A SOTIEI SALE, EUGENIA COMANICI. Rezistenta anticomunista - indemn la curaj si demnitate sau... strigatul in pustiu al memoriei? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: VICTOR METEA - 55 de ani de la moartea martirica a unui partizan din grupul lui Gavrila-Ogoranu - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: Lucia Hossu Longin protesteaza fata de DEFAIMAREA lui Ion Gavrila Ogoranu si a REZISTENTEI DIN MUNTI de catre INSTITUTUL ELLIE WIESEL si IICCMR - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: ... BA PLANGI, MAICA ROMÂNIE! Irina Nastasiu: CINE MAI ARE AZI NEVOIE DE EROI?/ Reportaj RFI (si audio): O sambata la inchisorile Jilava si Pitesti, o CALATORIE VIE IN ISTORIA SFASIETOARE A PERSECUTIEI ANILOR 50 - Razboi întru Cuvânt
  9. pacat ca i-au asteptat pe americani. acum au venit, cu bechtel si chevron si imi dau seama ca nu era nici atunci bine daca veneau. destine frinte pentru sperante in altii, straini, cind puterea sta in noi, romanii

  10. Pingback: “Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si vid
  11. Pingback: “CU DUMNEZE INAINTE”. Emisiunea “In Premiera” cu NICOLAE CIURICA, unul din ultimii PARTIZANI ANTICOMUNISTI aflati inca in viata [VIDEO] - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare