REFERINTE DESPRE UN FILM DUR SI REALIST PRIVIND REZISTENTA DIN MUNTI: “Portretul luptatorului la tinerete”/ Marturii de la si despre Ioan Gavrila Ogoranu

3-01-2011 14 minute Sublinieri

Ioan Gavrila Ogoranu: Un popor nu traieste numai cu salam si paine, ci si cu demnitate. Sangele varsat a spalat fata Romaniei manjita de tradari

O frumoasa si mustratoare meditatie a lui Octavian Paler despre uitarea interesata a acestor momente si monumente vii de rezistenta

Marturii cutremuratoare din Memorialul Durerii, intr-un fragment dedicat rezistentei din Muntii Fagaras


Memorialul Durerii – Episodul 3 – Băieţii din Muntii Fagaras de MicaelNicolas

***

Filmul “Portretul luptatorului la tinerete” poate fi vizionat AICI

***

Va recomandam sa cititi despre acest film:

Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită, şi mai salutară, apariţia acestui film azi cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării.

Filmul arată în ce constă, de fapt, opţiunea de a fi liber, în comunism şi nu numai. Înseamnă unghii smulse şi familii trimise la Canal, înseamnă să te hrăneşti cu scoarţă de copac şi să disperi, să urli, să înnebuneşti, dar să nu te predai. Înseamnă să ajungi, într-un final, ca Iisus al lui Rilke, acolo unde nu te mai poate urma nimeni. Dintre toţi munţii din lume, să urci tocmai pe Muntele Măslinilor. Motto-ul filmului, din “Întîia elegie duineză”, despre asta avertizează: “Cumplit e orişice înger!”. Cumplită e “chemarea” lui. Cumplită e libertatea.

Nu e un film istoric. E un film despre noi, cei de azi, care încă ne prefacem că n-am avut de ales. Că n-avem de ales. Toată filosofia, ideologiile şi nuanţele lumii, inclusiv patriotismul, se rezumă, în ultimă instanţă, la lucruri simple, la gesturi simple. “Vreau să mă pot uita în ochii copilului meu!”, se justifică “luptătorul la tinereţe”. Se poate trăi şi fără, nu-i problemă. Dar unii nu pot.

(…) Prima senzaţie indusă e vecină cu autismul. Grupul lui Ogăranu acţionează, scenă după scenă, foc după foc, într-o monotonie asemănătoare ţăcănitului unei mori, în afara lumii, a spaţiului şi a timpului. Filmul se derulează ca poveste a unor oameni inexistenţi pentru imensa majoritate a populaţiei, şi finalmente chiar şi pentru ei înşişi. E istoria unor nebuni, care îşi înţeleg în timp boala de care nu se pot desprinde pentru că nimeni nu poate renunţa la o maladie, o are şi gata. Partizanii sînt vînaţi de securişti, ajutaţi sau trădaţi de ţărani din cîteva sate, puţine, şi cam asta e. Nimic glorios, nimic memorabil pentru conştiinţa unui popor care îi ignoră definitiv. Sînt gărgăriţe – secvenţa de început setează condiţiile existenţei lor – uneori strivite, alteori reuşind să scape de talpa grea a sistemului care înaintează calm, fără grabă, ca un bivol la jugul tătucului. Aici nu e Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria, nici vorba de Norvegia sau Franţa sub germani. Aici se moare anonim pentru popor, şi mai mult, ţi se încarcă nota de plată cu o a doua moarte, postumă, decurgînd din viaţa torţionarilor care trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Filmul are meritul să te înfioare pentru că surprinde tocmai asta, sau poate că numai asta, condamnarea perpetuă, repetitivă a unor oameni asincroni cu restul. Un sentiment cu greutate de lespede. Din acestă perspectivă, orice dantelă, orice lucrătură fină poate deturna sensul poveştii.

Filmul, evident, poate fi făcut altfel. Dar aşa fiind nu mi se pare că se ratează, pentru că izbuteşte să impună măcar ideea fundamentală a demersului van, îngropat, al celor care luptau fără să spere nimic, fără să influenţeze nimic, cu cîteva refulări (frisonantă secvenţă a bucuriei la auzul morţii lui Stalin, unicul moment în care se simte o rază de speranţă) cu viaţa suspendată pînă la glonţul care le aduce moartea. Oamenii aceia trăiau într-un tunel şi filmul îl reproduce. Prin monocromia exprimării, speranţa e distrusă, cu forţa unei picături chinezeaşti. Cei care doreau un film viu primesc o litanie a condamnării. Perfect coerent cu existenţa subiecţilor care nu au, între două lupte, şansa lui Max Manus de a trece peste munţi în Suedia neutră pentru a lua prînzuri fine în restaurante de lux, de a lega o iubire între două rafale şi chiar de a fuma ţigări americane. Şi nici măcar nu se pot lăsa tentaţi de nebunie ca personajul rezistenţei norvegiene în ziua victoriei, căci pentru ei nu există o astfel de zi. Nici pentru ei, nici pentru noi. Războiul comunismului şi al odraslelor sale care ne infectează, tot cu repetiţie, ca în filmul lui Popescu, viaţa, este cel mai mare război din istoria umanităţii condamnat la nesfîrşire.

Toate aceste considerente sînt, evident, subiective. Dar cred, cel puţin în privinţa primei narări a unei istorii rătăcite, prin valoarea a ceea ce ne transmite despre noi cu valoare în prezent, că e nevoie să pricepem cu sufletul. Aşa, filmul se susţine. Următoarele două pe aceeeaşi temă, aflate în planul realizatorului, trebuie să fie altfel, pentru că e nevoie să descoperim şi altceva. Aceasta a fost povestea văzută de sus. De acum încolo trebuie putem să privim în ochii celor care nu s-au predat.

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, “Portretul luptătorului la tinereţe”, care i-a umplut regizorului Constantin Popescu Jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma unei trilogii, “Aproape linişte”.

Primul film din această serie, “Portretul luptătorului la tinereţe”, va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani, îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi. N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu Jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate come­morării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. “Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor. De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»”, descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins la acel moment.

Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a si­tuat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica “un fost legionar, fascist şi antisemit”, motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea cu atât mai mult cu cât sesizarea fu­sese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o pu­seseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. “Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. N-are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar, ci o ficţiune, poţi avea orice opinie. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta, nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (…) Am să continuu să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce.Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate.” Constantin Popescu speră ca, în cazul în care va găsi sprijin financiar, coproducători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finali­zate peste doi ani şi jumătate.

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că “filmul nu este portretul unui om, ci al unei ge­neraţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul.”

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul documentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea.“Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu’. Pentru că însă scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus.”

“Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă”, astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat de actorul Constantin Diţă. Din distribuţie mai fac parte Ionuţ Caras, Cătălin Babliuc, Dan Bordeianu, Alexandru Potocean, Paul Ipate, Răzvan Vasilescu, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare. În “Portretul luptătorului la tinereţe” sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă.

***

Interviuri cu regizorul Constantin Popescu:

(…) M-a interesat foarte mult, pe cât era posibil vizual, sǎ pǎstrez în film momentele în care au murit. Dacǎ majoritatea partizanilor din România, nu doar cei din grupul Ogoranu, au murit în condiţii mizerabile, dar demne, aceste momente meritǎ vǎzute. Mi se pare cǎ ne-au dat o lecţie. O lecţie despre cum se face, despre cum sǎ crezi în ceva.

Lecţia e punctatǎ, fatalmente şi în mod fundamental, prin moartea fiecǎruia dintre ei. Acelea au fost momentele care m-au interesat cel mai mult. Am vrut sǎ rǎmânǎ. Aşa se face când crezi în ceva, mergi pânǎ la capǎt. Nu eu dau lecţia asta, sǎ nu fiu înţeles greşit, ci ei, şi ne-au dat-o nouǎ tuturor. Conteazǎ, în contextul lipsei de demnitate despre care am tot vorbit în decursul ultimelor luni, când filmul a început sǎ circule prin festivaluri, astfel de exemple. Pentru cǎ altfel… Sunt sublime dar lipsesc cu desǎvârşire.

Divorţ de ochii lumii

Apare în film şi faptul cǎ nici unul dintre ei nu cedeazǎ în ciuda presiunilor – frumos spus – la care erau supuse familiile lor…

În multe cazuri, cei care erau plecaţi se întorceau acasǎ şi se certau cu soţia aşa, de faţadǎ, ca sǎ îi audǎ vecinii, ca sǎ aibǎ soţia motiv sǎ cearǎ divorţ, în încercarea de a-şi ajuta familia. În sensul cǎ iatǎ, noi nu mai avem legǎturi cu respectivul. Nu prea ţinea şmecheria, securiştii nu erau chiar aşa de nepregǎtiţi.Familiile erau arestate, interogate, bǎtute. Mi-e foarte greu sǎ înţeleg deciziile partizanilor. Am decis sǎ fac acest film dupǎ ce am citit povestea lui Titus Jubleanu. A fugit cu soţia, Marioara, şi cu fiul, Constantin, au fǎcut iniţial parte din grupul fraţilor Arnǎuţoiu. Au fost prinşi de Securitate. Soţia a fost împuşcatǎ în timp ce îşi ajuta copilul sǎ fugǎ. El a scǎpat. Titus a fost arestat, obligat sǎ îi sape mormântul soţiei, s-o îngroape. Dupǎ, în timpul anchetei, i-au fost smulse unghiile de la picioare, mâini şi toţi dinţii din gurǎ cu un cleşte de cuie. Iar omul nu a scos un cuvânt.

Nu şi-a trǎdat prietenii sau copilul şi a murit dupǎ câteva zile. Ei bine, asta m-a impresionat foarte mult. Nu ştiu dacǎ, pus într-o situaţie asemǎnǎtoare, aş fi putut face asta. Nu ştiu câtǎ stofǎ am sau n-am de erou. Şi sper să nu fiu nevoit să aflu. Nu în condiţiile astea, cel puţin. Dar m-au impresionat oamenii ǎştia care au murit demn şi care nici morminte n-au, mulţi dintre ei. Nu se ştie unde sunt îngropaţi, cine i-a îngropat, când… Mi se pare cǎ trebuie spuse aceste poveşti. Dacǎ nu de mine, atunci de cǎtre alţii. (…)

Cele trei filme, cum le vǎd eu acum, vor fi din ce în ce mai dure, mai greu de privit. Sau asta este intenţia mea acum, cel puţin.. Îmi place, oarecum, cǎ în urma vizionǎrii “Portretului luptǎtorului la tinereţe” nu ieşi neapărat şocat din salǎ. E un film cu accente poetice, pe alocuri delicat, pe alocuri agresiv, pe alocuri lung. Am fost acuzat că prezint în film o imagine romantică şi falsă a celei perioade. Nu mi se pare. Doar pentru că am ales să nu pedalez excesiv pe panta ideologiei sau pentru că filmul nu e suficient de agresiv, nu înţeleg exact…

Nu cred că partizanii erau nişte fiare cu colţi, înarmaţi până în dinţi, muţi şi limitaţi, gata să omoare pe oricine le ieşea în cale. Faptul că am ales să vorbesc în primul rând despre momente obişnuite din existenţa lor zilnică nu califică filmul drept nesincer. Am ales să vorbesc despre întâmplări inspirate din realitatea cu care am luat contact din cărţile pe care le-am citit despre perioada respectivă, care mi s-au părut mie semnificative. Aşa cum am mai spus-o, sunt un regizor, nu un istoric. Am fost întrebat şi de ce e aşa de lung. Nu cred cǎ a jumǎtate de orǎ în plus deranjeazǎ atât la un film despre memoria unor oameni care au trǎit cum au trǎit şi au murit cum au murit.

Filmul despre Elisabeta Rizea va fi poate şi mai greu de urmǎrit. Asta vreau azi şi sper sǎ îmi duc intenţia pânǎ la final. Vei ieşi din salǎ cu un sentiment de greaţǎ. Vreau sǎ te uiţi greu la film. Aş vrea sǎ refac nişte secvenţe de torturǎ aşa cum au fost ele în realitate. Adicǎ sinistre. Vreau sǎ încerc sǎ înţeleg eu în primul rând cum a putut sǎ suporte tortura o femeie timp de atâţia ani şi sǎ nu cedeze niciodatǎ. Ameninţatǎ cu moartea, bǎtutǎ, în comǎ. Singurătatea momentelor de izolator, clipele cumplite prin care trebuie că a trecut.

Iar ultima parte va fi poate cea mai neagrǎ. O poveste mai mult decât tristǎ, care scoate în evidenţǎ lucrul despre care vorbea şi Ogoranu şi despre care vorbesc aproape toţi cei care şi-au scris memoriile despre perioada respectivǎ: trǎdarea. Asta e tema care va guverna ultimul lungmetraj dintre cele trei pe care intenţionez sa le regizez pe tema asta. Scenariul despre fenomenul Piteşti la care lucrez face parte, însă, dintr-o discuţie mai lungă, pe care o s-o purtăm, poate, altădată.

***

In urma cu ceva vreme am primit o noua carte semnata de Ion Gavrila-Ogoranu. Al patrulea volum din scrierea sa memorialistica “Brazii se frang, dar nu se indoiesc”. Dupa ce in primele trei volume autorul povestise existenta sa de roman ca fost “sef de banda legionara”, condamnat la moarte in 1951 si gratiat in 1976, ultimul volum sintetizeaza documentele din arhiva fostei Securitati cu referire la actiunile de distrugere a grupului din care a facut parte.

Din aceste dosare si din raspunsurile oficiale primite de la SRI prin intermediul CNSAS reiese insa ca din 1976 incoace, fostul “complotist” n-a mai existat pentru Securitate. “Daca eu n-am fost urmarit atunci pe cine-a urmarit Securitatea in tara aceasta?” – se-ntreaba azi, pe drept cuvant, Ion Gavrila-Ogoranu.

CE-A CERUT SI CE-A PRIMIT. Pe Ion Gavrila-Ogoranu l-am intalnit chiar in vremea cand citea in sala de lectura a Consiliului National pentru Studiul Arhivelor Securitatii, dosarele referitoare la el. Il stiam din scris si de la editiile simpozioanelor organizate de Academia Civica la Sighetul Marmatiei. Cunosteam povestea sa extraordinara astfel ca nu m-am putut abtine, privindu-l cum citeste meticulos fila cu fila volumele sale, sa nu incerc a-i afla “impresiile de lectura”. Cate volume are dosarul sau? – l-am intrebat in acea zi din vara anului 2002. 124 volume a primit, imi spune. In total ar putea fi vreo 90.000 pagini. Majoritatea dosarelor au in jurul a 300 pagini dar sunt printre ele si volume cu 1.500 file. Titlul volumelor de inceput este “Banda Hasu” iar dupa aceea – “Actiunea informativa de grup. Banda Gavrila Ioan”. Sunt lucruri interesante in cele citite? Nu doar interesante ci si unele care te fac fericit. Fericit? – ma mir eu. Il bucura ca si-a gasit manuscrisele literare si caietele de insemnari intacte, asa cum fusesera confiscate de Securitate si pe care le crezuse definitiv pierdute. A aflat si multe detalii nebanuite despre actiunile Securitatii impotriva lor. A putut inregistra, din cele consemnate in dosare, 108 astfel de actiuni. Afla si cati dintre oamenii Securitatii si Militiei au murit in acele incaierari. In unele, nu stiau de morti. Banuieste si ca atacatorii se vor fi impuscat si din greseala, intre ei. Cat de multi erau, nu-i de mirare… La ce-i vor folosi informatiile lecturii? – intrebasem atunci. Nu are nici-un gand de razbunare. Cine-a trecut prin cate-a petrecut el, a pierdut asemenea planuri. Dorise sa fie primul care-si citeste dosarul. Nu cumva sa-l citeasca vreun gazetar si sa faca public continutul lui luand ca adevarat tot ce scrie acolo. Dar… si urmeaza incredibilul: volumul 124, ultimul primit, se opreste la anul 1976, anul in care condamnatul la moarte in contumacie, in 1951, a ajuns in mainile Securitatii! La cererea ce-a facut-o pentru accesul la dosarul sau personal mentionase perioada 1945-1989. I s-a raspuns ca urmarirea sa incetase… in 1976! Ca pentru intreaga perioada 1976-1989, despre Ion Gavrila-Ogoranu nu mai exista nimic in arhivele fostei Securitati, actualele Arhive ale Serviciului Roman de Informatii. Asadar, fostul “sef de banda” nu fusese “lucrat informativ”, cum se spune in limbajul tehnic al expertilor breslei! Nici macar lunile petrecute in 1976 in arestul Securitatii de pe Rahovei nu sunt consemnate in vreun fel! Lipsesc toate declaratiile date atunci! si au fost sute, poate… Mai lipseste din volumele primite orice urma de dovada a legaturilor grupului din Muntii Fagarasului cu exteriorul tarii. Desi ei reusisera sa contacteze Consiliul roman din emigratie condus de generalul Radescu, sa-l trimita chiar in strainatate pe capitanul Sabin Mare iar acesta sa fie parasutat inapoi…

CETATEANUL FARA DOSAR. S-a nascut in 1923, la Iasi, un sat de langa Fagaras. Schimbarea regimurilor politice din Romania l-a prins pe cand era student la Institutul Agronomic din Cluj, frecventand in paralel si Institutul de Studii Economice din Brasov. Apartenenta politica si-o declara a fi fost de “legionar limpede”. La un moment dat, in 1947, fusese chiar seful “Fratiilor de cruce Ardealul”. Pregatirile de impotrivire la instaurarea regimului comunist au inceput din 1945. Faptele ca atare au fost determinate de arestarile numeroase din 1948 ale celor ce facusera politica, fie ca legionari, fie in partidele istorice. Credeau cumva ca instalarea noului regim nu va fi reusi ori isi pusesera ca atatia altii speranta in salvarea americanilor? “Dimpotriva – mi-a spus – stiam ca va dura mult dar cineva, credeam, trebuie sa se sacrifice”. Iar aceia au fost din diverse categorii – militari activi, studenti, elevi de la Liceul Radu-Negru din Fagaras, muncitori, tarani, intelectuali… Militarii nu facusera politica, elevii si studentii fusesera aproape toti legionari, iar ceilalti fie national-taranisti sau liberali… fie nimic. Grupul actiona la inceput in Fagaras. Sprijinit de numerosi oameni s-a extins in zona Sighisoara – Medias – Sibiu – Brasov. Adresa “precisa” a grupului, incepand din 1949, a fost Muntii Fagaras. Intr-acolo au fost dirijate trupe de Securitate si Militie in cele 108 actiuni cate a numarat din volumele citite Ion Gavrila-Ogoranu. Impotriva lor au fost trimise uneori divizii intregi cu avioane de lupta si elicoptere. Amanuntele pe care le citeste acum despre cercurile concentrice in care s-a incercat prinderea “banditilor”, informatiile de nebanuit despre unii ofiteri care au comentat ordinele primite si au fost pedepsiti, despre metodele prin care se testa starea de spirit a localnicilor fata de actiunile Securitatii si “banditi“, capcanele planuite pentru surprinderea lor sunt terifiante.

CONDAMNAT LA MOARTE. In 1951, Ion Gavrila-Ogoranu fusese condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din Sibiu. Nu gaseste insa in dosar nici numele componentilor completului sau de judecata. A rezistat insa chiar si dupa ce miscarea a fost anihilata. Unde si cum? Pana in 1976 a stat in satul Galtiu, comuna Santimbru, judetul Alba, ascuns de femeia ce-i este si acum sotie. Prin ce miracol nu a fost executat conform sentintei pronuntate? In Codul Penal fusesera introduse in 1969 anumite prescriptii. Astfel daca o sentinta de condamnare la moarte nu fusese executata in timpul a sapte ani, aceasta se transforma in munca silnica pe viata. Avusese acel noroc rar de-a fi trecut cei sapte ani de la data cand socoteau emiterea condamnarii capitale? Mai erau cateva luni pana la termenul ei de expirare. Dar avusese alt noroc. Pe vremea cand era ascuns, fostul sau profesor de religie din facultate, Mircea Toderici, se adresase, prin niste cunoscuti, unor oficialitati din strainatate prezentandu-le cazul Gavrila si rugandu-i sa intervina pentru gratiere. In iluzia climatului de democratizare raspandit in lume de Ceausescu si datorita faptului ca Romania declarase, inca din 1964, ca nu mai are detinuti politici in inchisori… a scapat.

TUDOR VLADIMIRESCU – EXPERT AL SECURITATII. In 1976, a fost tinut cinci luni inchis in sediul Securitatii de pe Rahovei. Tot acest timp a stat cu el in aceeasi celula un fost ofiter de Securitate ce-i spunea ca si el fusese condamnat. “Va tragea de limba… Va lucra informativ…”, zambisem eu. Numai acela? – se mira. Alti trei securisti – cadre active declarate – faceau cu schimbul pe langa el, 24 de ore din 24. Isi motivau… psihologic misiunea: sa studieze “stiintific” un individ ce-a dat atata de furca Securitatii. Se numeau Ghergheli Francisc, Nagy Tiberiu si… Tudor Vladimirescu. Unul se dadea specialist in sociologie, altul in literatura, cel de-al treilea in istorie (cel cu istoria fiind evident, Tudor Vladimirescu!). In asemenea scopuri i s-au cerut multe declaratii din care nu gaseste in volumele primite vreo urma. In realitate, toti “specialistii” echipei aveau o singura misiune: sa afle cum a ajuns numele lui Ion Gavrila pe lista pe care Nixon i-a prezentat-o, la venirea in Romania, lui Ceausescu? (…) Nici unul dintre anchetatorii cu care venea in contact nu-i spunea ca va scapa, la finele cercetarii, cu viata sau va trebui sa ispaseasca pedeapsa condamnarii la moarte. Probabil – opineaza Ion Gavrila-Ogoranu – pentru soarta lui a functionat planul urmator: il gratiem sa demonstram Occidentului si Americii cat suntem de democrati dar avem grija sa nu mai traiasca mult. Are convingerea ca s-a incercat chiar iradierea lui. Cazul fostilor camarazi ce i-au povestit lucruri asemanatoare petrecute cu ei in beciurile Securitatii, morti de cancer dupa aceea, ii confirma ipoteza. “Erau ca o haita de lupi, ei intre ei!” – este comentariul lui Ion Gavrila-Ogoranu despre declaratiile ce i le cereau cei trei “specialisti” in 1976. Cautau uneori, prin intermediul anchetatului, sa se infunde unii pe altii.

EPILOG. Dupa ce-a fost gratiat, Ion Gavrila-Ogoranu a primit buletin si a fost incadrat ca muncitor in agricultura. A iesit la pensie ca tehnician agricol de la o ferma din Miercurea-Sibiului. Traieste la Galtiu, in judetul Alba, casatorit cu femeia careia ii datoreaza viata si care si-a riscat-o pe-a ei, iubindu-l si ascunzandu-l. A cheltuit propriii bani ca sa vina la Bucuresti sa faca demersurile de citire a dosarelor sale. A beneficiat de sprijinul prietenilor si rudelor ca sa fie gazduit in lunile cat a stat in Capitala pentru a-si lectura dosarele de la CNSAS. Dupa parerea lui, nici jumatate din cate i-a facut Securitatea! (…)


Categorii

Documentare/ Reportaje, Filme ortodoxe, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Memorialul durerii, Opinii, analize, Pagini laice, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Presa, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

58 Commentarii la “REFERINTE DESPRE UN FILM DUR SI REALIST PRIVIND REZISTENTA DIN MUNTI: “Portretul luptatorului la tinerete”/ Marturii de la si despre Ioan Gavrila Ogoranu

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Antuza,

    N-am spus nicaieri ca filmul „Portretul luptatorului la tinerete” ar fi o sursa de inselare, nu-i asa? […] Am spus doar ca nu cred ca este expresia artistica care ar putea sa transmita mesajul dorit in forma cat mai autentica. Asadar nu te supara, pana la urma cine si ce rastalmaceste?

    Nu am vrut si nu vreau sa te supar, nicidecum. Dar, ne mai dam si noi cu parerea, la care de multe ori tinem :). Am zis de rastalmacire/exagerare ref. filme, ca ai spus ca nu “sunt cea mai buna cale de a ajunge la credinta”, cand eu am zis totusi altceva, mai nuantat. Cat priveste afirmatia de mai sus, ca nu ai fi spus ca filmul la care se refera articolul este inselare, te citez (ca sa inteleg de unde am tras concluzia asta):

    Nu am criticat filmul in sine, ci am spus ca printr-un film artistic se poate dilua o situatie reala de viata, pentru ca un film este produsul unei echipe mari si eterogene de oameni, si multe variabile pot interveni in realizarea lui.
    Pe de alta parte ai spus ca: „Dar ramane faptul ca, macar teoretic, putem culege ceva bun din unele dintre experientele si din produsele ne-duhovnicesti ale artei.” In zilele babilonice pe care le traim, mi se pare foarte riscant sa incercam sa scoatem ceva bun din ceva ne-duhovnicesc. Cred ca pur si simplu e o pierdere de timp, pentru care unii s-ar putea sa plateasca cu varf si indesat, si care sa-i „coste” scump pe termen lung in viata lor. Si pentru ca nu stim cat de bine stam cu discernamantul fiecare dintre noi, ca sa nu ne pacalim, e mai bine sa evitam multiplele si ingenioasele surse de inselare. Paza buna trece primejdia rea.

    Eu zic ca e foarte bine sa (vrem sa) evitam inselarile, dar sa nu le vedem pe toate, in bloc, ca pe niste surse de inselare (sau posibile inselari). Iar mesajul in forma cea mai autentica nu o poate da decat autorul faptei, nici macar cartile nu redau in forma cea mai autentica un mesaj, o viata, o intamplare. Doar ca mijloacele de exprimare sunt altele. Nu trebuie sa te superi, iarta-ma, pretuiesc comentariile tale pe care le citesc mereau cu placere, dar discutam si noi acum, mai invatam unii de la altii, chiar daca mai sunt contraziceri, sau poate mici reprosuri, dar nu sunt cu rautate spuse. Te rog sa ma ierti.

  2. Am vazut filmul…am reflectat si am citit si comentariile ce au aparut pina la aceasta data pe marginea acestui film.
    Parerea mea e ca acest film este un inceput, o poarta, un indemn pentru multi de a incepe sa caute adevarul despre cele intamplate.
    Este adevarat, nu sunt momente de rugaciune si nu sunt aratate preocuparile spirituale ale personajelor si de aici si senzatia ca nu sunt conturate personajele, ca nu au adancime (e si normal, fara dimensiunea spirituala omul se misca numai in doua dimensiuni, pe orizontala).
    Dupa informatiile pe care le avem se pare ca regizorul a stiut foarte bine si despre aceasta dimensiune spirituala care a jucat un rol hotarator in viata acestor oameni. Parerea mea e ca s-a plecat cu gandul sa fie aratata, altfel la ce bun un film despre niste oameni care au luptat pentru pastrarea fiintei neamului, numai ca nu s-a putut arata prea mult din cauze multiple. Cauze aratate de fratii admini. S-au facut presiuni mari asupra regizorului, era de asteptat, subiectul este ca sarea in ochi pentru multi azi (inclusiv pentru generatia noua de hoti si tradatori de neam ce se afla azi la conducerea tarii).
    S-a mai spus aici ca mai bine despre astfel de subiecte sa nu se faca filme ci sa se citeasca…da asa e de preferat…dar ce te faci cu cei care nu citesc. Ce te faci cu noile generatii si nu numai care prefera filmul, televizorul, jocul pe calculator, cartilor. La acestia cum sa ajunga istoria reala care nu este aratata si scrisa nicaieri si care tinde sa se repete la scara globala.
    Vorbea aici cineva despre reactia salii, multi tineri care dupa vizionarea filmului au iesit tacuti din sala. Sper din tot sufletul ca pentru ei acest film sa fie un imbold spre alte cautari, spre lecturi, dialoguri cu celelalte generatii si daca se va intampla asta, macar ca putini o vor face si tot e ceva castigat pentru ca vrand nevrand vor da peste marturiile scrise si automat peste Dumnezeu si credinta stramoseasca. Vor afla ce fel de radacini au, din cine se trag si vor reflecta incotro vor sa apuce.
    Mie personal filmul nu mi-a spus lucruri noi, si probabil ca nici voua, cititori fideli ai acestui website, dar ganditi-va cat de multi oameni habar nu au ca s-a luptat in munti ani si ani de zile impotriva comunistilor. Eu personal am cunoscut destul de multi care acuzau poporul roman de lasitate, nestiind absolut nimic despre rezistenta din munti sau inchisori. Le-am vorbit, si eu si sotul meu care a avut rude luptatori in munti, si au ramas mirati. De altfel bietii oameni de unde sa stie? Din manualele de istorie scrise de comunisti? Ganditi-va numai ce s-a invatat in scoli intre ’49 si ’89 si ce s-a scris prin manuale, ca pina si limba se modifica.
    Nu de mult tata imi povestea cat de indignati au fost cu totii si elevi si profesori, pe vremea cand era elev, la schimbarea lui “sunt” in “sint” replica unuia dintre ei fiind: “nici birjarii nu stalcesc limba romana in asa hal”.

    S-au ridicat glasuri spunand la ce bun omorau si se omorau acei oameni….Raspund cu o intrebare: la ce bun au luptat atatia voievozi romani pentru aceste meleaguri si pastrarea credintei? Ca tot omor se cheama chiar daca te lupti in razboi si omori oameni de alt neam.
    Au luptat impotriva hoardelor barbare de orice fel….insa o hoarda barbara erau si bolsevicii si in barbari s-au transformat si tradatorii de neam si tara care se aliau cu ei. Fiecare roman care-si iubea tara si neamul a facut cum a crezut el mai bine sa faca pentru apararea valorilor in care se nascuse si credea de generatii, conform pregatirii sale, firii sale sau chiar conjuncturilor.

    E adevarat ca sunt injuraturi se fumeaza, se omoara oameni, unii se sinucid….dar sa ne fie cu iertare, asta a fost realitatea.

    Concluzie: mai putina critica la adresa acestui film si a regizorului, si sa-i incurajam pe cei care traiesc departe de sentimentele de credinta, neam si tara sa afle si o altfel de istorie….ca nu vor fi dezamagiti.

  3. @Monica:

    Au spaniolii o vorba: Hablando, se entiende la gente, adica vorbind, se intelege lumea, sau ma rog in cazul acesta scriind … Si eu te rog sa ma ierti daca te-am supart cu cele scrise de mine.

    Subscriu celor spuse de CristinaP.

  4. Pingback: Razboi întru Cuvânt » ARTICOLELE SAPTAMANII (4): Calai, victime, eroi, testamente…“NOI NE IUBIM NEAMUL ASA CUM UN COPIL ISI IUBESTE PARINTII”
  5. Pingback: PATIMIRILE GRUPULUI DE REZISTENTA DE LA NUCSOARA. Marturiile zguduitoare ale Elenei Arnautoiu (93 de ani)/ CAT VALOREAZA UN POPOR?
  6. Pingback: ULTIMII PARTIZANI – Memorialul demnitatii (si video) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: ”PARTIZANUL SE INTOARCE ACASA”: scurt documentar despre rezistenta din Tara Hategului - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: “MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…”. EROII UNEI LUMI DISPARUTE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: SCRISORILE PARINTELUI CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE BOCA: “Sunteti un izvor curat din care se adapa oile lui Hristos”. Marturia IPS Antonie Plamadeala despre AJUTORUL DAT DE PARINTELE ARSENIE PARTIZANILOR FAGARASENI -
  10. Pingback: POVESTEA TULBURATOARE A LUPTATORULUI DIN MUNTI, GHEORGHE HAȘU SI A SOTIEI SALE, EUGENIA COMANICI. Rezistenta anticomunista - indemn la curaj si demnitate sau... strigatul in pustiu al memoriei? - Razboi întru Cuvânt
  11. Pingback: VICTOR METEA - 55 de ani de la moartea martirica a unui partizan din grupul lui Gavrila-Ogoranu - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: Lucia Hossu Longin protesteaza fata de DEFAIMAREA lui Ion Gavrila Ogoranu si REZISTENTA DIN MUNTI de catre INSTITUTUL ELLIE WIESEL si IICCMR - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  13. Pingback: In memoriam Ion Gavrila Ogoranu. EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN MUNTII FAGARASULUI SI CURAJUL MARTURISITOR AL ANEI GRAVILA [video] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: “Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si vid
  15. Pingback: “CU DUMNEZE INAINTE”. Emisiunea “In Premiera” cu NICOLAE CIURICA, unul din ultimii PARTIZANI ANTICOMUNISTI aflati inca in viata [VIDEO] - Recomandari
  16. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE! -
  17. Pingback: ELISABETA RIZEA – simbolul jertfei, nobletii si rezistentei anticomuniste | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Intre INALTAREA LA CER PRIN CREDINTA si PRABUSIREA IN IDOLATRIE si MESCHINARIE INGRATA. Ion Gavrila-Ogoranu si… Michael Jackson. CELE MAI GRELE CLIPE DIN VIATA CELUI MAI CUNOSCUT LUPTATOR ANTICOMUNIST. “Pelerini in aceasta vale a lumii”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare