REFERINTE DESPRE UN FILM DUR SI REALIST PRIVIND REZISTENTA DIN MUNTI: “Portretul luptatorului la tinerete”/ Marturii de la si despre Ioan Gavrila Ogoranu

3-01-2011 14 minute Sublinieri

Ioan Gavrila Ogoranu: Un popor nu traieste numai cu salam si paine, ci si cu demnitate. Sangele varsat a spalat fata Romaniei manjita de tradari

O frumoasa si mustratoare meditatie a lui Octavian Paler despre uitarea interesata a acestor momente si monumente vii de rezistenta

Marturii cutremuratoare din Memorialul Durerii, intr-un fragment dedicat rezistentei din Muntii Fagaras


Memorialul Durerii – Episodul 3 – Băieţii din Muntii Fagaras de MicaelNicolas

***

Filmul “Portretul luptatorului la tinerete” poate fi vizionat AICI

***

Va recomandam sa cititi despre acest film:

Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită, şi mai salutară, apariţia acestui film azi cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării.

Filmul arată în ce constă, de fapt, opţiunea de a fi liber, în comunism şi nu numai. Înseamnă unghii smulse şi familii trimise la Canal, înseamnă să te hrăneşti cu scoarţă de copac şi să disperi, să urli, să înnebuneşti, dar să nu te predai. Înseamnă să ajungi, într-un final, ca Iisus al lui Rilke, acolo unde nu te mai poate urma nimeni. Dintre toţi munţii din lume, să urci tocmai pe Muntele Măslinilor. Motto-ul filmului, din “Întîia elegie duineză”, despre asta avertizează: “Cumplit e orişice înger!”. Cumplită e “chemarea” lui. Cumplită e libertatea.

Nu e un film istoric. E un film despre noi, cei de azi, care încă ne prefacem că n-am avut de ales. Că n-avem de ales. Toată filosofia, ideologiile şi nuanţele lumii, inclusiv patriotismul, se rezumă, în ultimă instanţă, la lucruri simple, la gesturi simple. “Vreau să mă pot uita în ochii copilului meu!”, se justifică “luptătorul la tinereţe”. Se poate trăi şi fără, nu-i problemă. Dar unii nu pot.

(…) Prima senzaţie indusă e vecină cu autismul. Grupul lui Ogăranu acţionează, scenă după scenă, foc după foc, într-o monotonie asemănătoare ţăcănitului unei mori, în afara lumii, a spaţiului şi a timpului. Filmul se derulează ca poveste a unor oameni inexistenţi pentru imensa majoritate a populaţiei, şi finalmente chiar şi pentru ei înşişi. E istoria unor nebuni, care îşi înţeleg în timp boala de care nu se pot desprinde pentru că nimeni nu poate renunţa la o maladie, o are şi gata. Partizanii sînt vînaţi de securişti, ajutaţi sau trădaţi de ţărani din cîteva sate, puţine, şi cam asta e. Nimic glorios, nimic memorabil pentru conştiinţa unui popor care îi ignoră definitiv. Sînt gărgăriţe – secvenţa de început setează condiţiile existenţei lor – uneori strivite, alteori reuşind să scape de talpa grea a sistemului care înaintează calm, fără grabă, ca un bivol la jugul tătucului. Aici nu e Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria, nici vorba de Norvegia sau Franţa sub germani. Aici se moare anonim pentru popor, şi mai mult, ţi se încarcă nota de plată cu o a doua moarte, postumă, decurgînd din viaţa torţionarilor care trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Filmul are meritul să te înfioare pentru că surprinde tocmai asta, sau poate că numai asta, condamnarea perpetuă, repetitivă a unor oameni asincroni cu restul. Un sentiment cu greutate de lespede. Din acestă perspectivă, orice dantelă, orice lucrătură fină poate deturna sensul poveştii.

Filmul, evident, poate fi făcut altfel. Dar aşa fiind nu mi se pare că se ratează, pentru că izbuteşte să impună măcar ideea fundamentală a demersului van, îngropat, al celor care luptau fără să spere nimic, fără să influenţeze nimic, cu cîteva refulări (frisonantă secvenţă a bucuriei la auzul morţii lui Stalin, unicul moment în care se simte o rază de speranţă) cu viaţa suspendată pînă la glonţul care le aduce moartea. Oamenii aceia trăiau într-un tunel şi filmul îl reproduce. Prin monocromia exprimării, speranţa e distrusă, cu forţa unei picături chinezeaşti. Cei care doreau un film viu primesc o litanie a condamnării. Perfect coerent cu existenţa subiecţilor care nu au, între două lupte, şansa lui Max Manus de a trece peste munţi în Suedia neutră pentru a lua prînzuri fine în restaurante de lux, de a lega o iubire între două rafale şi chiar de a fuma ţigări americane. Şi nici măcar nu se pot lăsa tentaţi de nebunie ca personajul rezistenţei norvegiene în ziua victoriei, căci pentru ei nu există o astfel de zi. Nici pentru ei, nici pentru noi. Războiul comunismului şi al odraslelor sale care ne infectează, tot cu repetiţie, ca în filmul lui Popescu, viaţa, este cel mai mare război din istoria umanităţii condamnat la nesfîrşire.

Toate aceste considerente sînt, evident, subiective. Dar cred, cel puţin în privinţa primei narări a unei istorii rătăcite, prin valoarea a ceea ce ne transmite despre noi cu valoare în prezent, că e nevoie să pricepem cu sufletul. Aşa, filmul se susţine. Următoarele două pe aceeeaşi temă, aflate în planul realizatorului, trebuie să fie altfel, pentru că e nevoie să descoperim şi altceva. Aceasta a fost povestea văzută de sus. De acum încolo trebuie putem să privim în ochii celor care nu s-au predat.

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, “Portretul luptătorului la tinereţe”, care i-a umplut regizorului Constantin Popescu Jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma unei trilogii, “Aproape linişte”.

Primul film din această serie, “Portretul luptătorului la tinereţe”, va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani, îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi. N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu Jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate come­morării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. “Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor. De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»”, descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins la acel moment.

Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a si­tuat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica “un fost legionar, fascist şi antisemit”, motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea cu atât mai mult cu cât sesizarea fu­sese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o pu­seseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. “Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. N-are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar, ci o ficţiune, poţi avea orice opinie. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta, nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (…) Am să continuu să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce.Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate.” Constantin Popescu speră ca, în cazul în care va găsi sprijin financiar, coproducători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finali­zate peste doi ani şi jumătate.

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că “filmul nu este portretul unui om, ci al unei ge­neraţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul.”

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul documentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea.“Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu’. Pentru că însă scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus.”

“Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă”, astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat de actorul Constantin Diţă. Din distribuţie mai fac parte Ionuţ Caras, Cătălin Babliuc, Dan Bordeianu, Alexandru Potocean, Paul Ipate, Răzvan Vasilescu, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare. În “Portretul luptătorului la tinereţe” sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă.

***

Interviuri cu regizorul Constantin Popescu:

(…) M-a interesat foarte mult, pe cât era posibil vizual, sǎ pǎstrez în film momentele în care au murit. Dacǎ majoritatea partizanilor din România, nu doar cei din grupul Ogoranu, au murit în condiţii mizerabile, dar demne, aceste momente meritǎ vǎzute. Mi se pare cǎ ne-au dat o lecţie. O lecţie despre cum se face, despre cum sǎ crezi în ceva.

Lecţia e punctatǎ, fatalmente şi în mod fundamental, prin moartea fiecǎruia dintre ei. Acelea au fost momentele care m-au interesat cel mai mult. Am vrut sǎ rǎmânǎ. Aşa se face când crezi în ceva, mergi pânǎ la capǎt. Nu eu dau lecţia asta, sǎ nu fiu înţeles greşit, ci ei, şi ne-au dat-o nouǎ tuturor. Conteazǎ, în contextul lipsei de demnitate despre care am tot vorbit în decursul ultimelor luni, când filmul a început sǎ circule prin festivaluri, astfel de exemple. Pentru cǎ altfel… Sunt sublime dar lipsesc cu desǎvârşire.

Divorţ de ochii lumii

Apare în film şi faptul cǎ nici unul dintre ei nu cedeazǎ în ciuda presiunilor – frumos spus – la care erau supuse familiile lor…

În multe cazuri, cei care erau plecaţi se întorceau acasǎ şi se certau cu soţia aşa, de faţadǎ, ca sǎ îi audǎ vecinii, ca sǎ aibǎ soţia motiv sǎ cearǎ divorţ, în încercarea de a-şi ajuta familia. În sensul cǎ iatǎ, noi nu mai avem legǎturi cu respectivul. Nu prea ţinea şmecheria, securiştii nu erau chiar aşa de nepregǎtiţi.Familiile erau arestate, interogate, bǎtute. Mi-e foarte greu sǎ înţeleg deciziile partizanilor. Am decis sǎ fac acest film dupǎ ce am citit povestea lui Titus Jubleanu. A fugit cu soţia, Marioara, şi cu fiul, Constantin, au fǎcut iniţial parte din grupul fraţilor Arnǎuţoiu. Au fost prinşi de Securitate. Soţia a fost împuşcatǎ în timp ce îşi ajuta copilul sǎ fugǎ. El a scǎpat. Titus a fost arestat, obligat sǎ îi sape mormântul soţiei, s-o îngroape. Dupǎ, în timpul anchetei, i-au fost smulse unghiile de la picioare, mâini şi toţi dinţii din gurǎ cu un cleşte de cuie. Iar omul nu a scos un cuvânt.

Nu şi-a trǎdat prietenii sau copilul şi a murit dupǎ câteva zile. Ei bine, asta m-a impresionat foarte mult. Nu ştiu dacǎ, pus într-o situaţie asemǎnǎtoare, aş fi putut face asta. Nu ştiu câtǎ stofǎ am sau n-am de erou. Şi sper să nu fiu nevoit să aflu. Nu în condiţiile astea, cel puţin. Dar m-au impresionat oamenii ǎştia care au murit demn şi care nici morminte n-au, mulţi dintre ei. Nu se ştie unde sunt îngropaţi, cine i-a îngropat, când… Mi se pare cǎ trebuie spuse aceste poveşti. Dacǎ nu de mine, atunci de cǎtre alţii. (…)

Cele trei filme, cum le vǎd eu acum, vor fi din ce în ce mai dure, mai greu de privit. Sau asta este intenţia mea acum, cel puţin.. Îmi place, oarecum, cǎ în urma vizionǎrii “Portretului luptǎtorului la tinereţe” nu ieşi neapărat şocat din salǎ. E un film cu accente poetice, pe alocuri delicat, pe alocuri agresiv, pe alocuri lung. Am fost acuzat că prezint în film o imagine romantică şi falsă a celei perioade. Nu mi se pare. Doar pentru că am ales să nu pedalez excesiv pe panta ideologiei sau pentru că filmul nu e suficient de agresiv, nu înţeleg exact…

Nu cred că partizanii erau nişte fiare cu colţi, înarmaţi până în dinţi, muţi şi limitaţi, gata să omoare pe oricine le ieşea în cale. Faptul că am ales să vorbesc în primul rând despre momente obişnuite din existenţa lor zilnică nu califică filmul drept nesincer. Am ales să vorbesc despre întâmplări inspirate din realitatea cu care am luat contact din cărţile pe care le-am citit despre perioada respectivă, care mi s-au părut mie semnificative. Aşa cum am mai spus-o, sunt un regizor, nu un istoric. Am fost întrebat şi de ce e aşa de lung. Nu cred cǎ a jumǎtate de orǎ în plus deranjeazǎ atât la un film despre memoria unor oameni care au trǎit cum au trǎit şi au murit cum au murit.

Filmul despre Elisabeta Rizea va fi poate şi mai greu de urmǎrit. Asta vreau azi şi sper sǎ îmi duc intenţia pânǎ la final. Vei ieşi din salǎ cu un sentiment de greaţǎ. Vreau sǎ te uiţi greu la film. Aş vrea sǎ refac nişte secvenţe de torturǎ aşa cum au fost ele în realitate. Adicǎ sinistre. Vreau sǎ încerc sǎ înţeleg eu în primul rând cum a putut sǎ suporte tortura o femeie timp de atâţia ani şi sǎ nu cedeze niciodatǎ. Ameninţatǎ cu moartea, bǎtutǎ, în comǎ. Singurătatea momentelor de izolator, clipele cumplite prin care trebuie că a trecut.

Iar ultima parte va fi poate cea mai neagrǎ. O poveste mai mult decât tristǎ, care scoate în evidenţǎ lucrul despre care vorbea şi Ogoranu şi despre care vorbesc aproape toţi cei care şi-au scris memoriile despre perioada respectivǎ: trǎdarea. Asta e tema care va guverna ultimul lungmetraj dintre cele trei pe care intenţionez sa le regizez pe tema asta. Scenariul despre fenomenul Piteşti la care lucrez face parte, însă, dintr-o discuţie mai lungă, pe care o s-o purtăm, poate, altădată.

***

In urma cu ceva vreme am primit o noua carte semnata de Ion Gavrila-Ogoranu. Al patrulea volum din scrierea sa memorialistica “Brazii se frang, dar nu se indoiesc”. Dupa ce in primele trei volume autorul povestise existenta sa de roman ca fost “sef de banda legionara”, condamnat la moarte in 1951 si gratiat in 1976, ultimul volum sintetizeaza documentele din arhiva fostei Securitati cu referire la actiunile de distrugere a grupului din care a facut parte.

Din aceste dosare si din raspunsurile oficiale primite de la SRI prin intermediul CNSAS reiese insa ca din 1976 incoace, fostul “complotist” n-a mai existat pentru Securitate. “Daca eu n-am fost urmarit atunci pe cine-a urmarit Securitatea in tara aceasta?” – se-ntreaba azi, pe drept cuvant, Ion Gavrila-Ogoranu.

CE-A CERUT SI CE-A PRIMIT. Pe Ion Gavrila-Ogoranu l-am intalnit chiar in vremea cand citea in sala de lectura a Consiliului National pentru Studiul Arhivelor Securitatii, dosarele referitoare la el. Il stiam din scris si de la editiile simpozioanelor organizate de Academia Civica la Sighetul Marmatiei. Cunosteam povestea sa extraordinara astfel ca nu m-am putut abtine, privindu-l cum citeste meticulos fila cu fila volumele sale, sa nu incerc a-i afla “impresiile de lectura”. Cate volume are dosarul sau? – l-am intrebat in acea zi din vara anului 2002. 124 volume a primit, imi spune. In total ar putea fi vreo 90.000 pagini. Majoritatea dosarelor au in jurul a 300 pagini dar sunt printre ele si volume cu 1.500 file. Titlul volumelor de inceput este “Banda Hasu” iar dupa aceea – “Actiunea informativa de grup. Banda Gavrila Ioan”. Sunt lucruri interesante in cele citite? Nu doar interesante ci si unele care te fac fericit. Fericit? – ma mir eu. Il bucura ca si-a gasit manuscrisele literare si caietele de insemnari intacte, asa cum fusesera confiscate de Securitate si pe care le crezuse definitiv pierdute. A aflat si multe detalii nebanuite despre actiunile Securitatii impotriva lor. A putut inregistra, din cele consemnate in dosare, 108 astfel de actiuni. Afla si cati dintre oamenii Securitatii si Militiei au murit in acele incaierari. In unele, nu stiau de morti. Banuieste si ca atacatorii se vor fi impuscat si din greseala, intre ei. Cat de multi erau, nu-i de mirare… La ce-i vor folosi informatiile lecturii? – intrebasem atunci. Nu are nici-un gand de razbunare. Cine-a trecut prin cate-a petrecut el, a pierdut asemenea planuri. Dorise sa fie primul care-si citeste dosarul. Nu cumva sa-l citeasca vreun gazetar si sa faca public continutul lui luand ca adevarat tot ce scrie acolo. Dar… si urmeaza incredibilul: volumul 124, ultimul primit, se opreste la anul 1976, anul in care condamnatul la moarte in contumacie, in 1951, a ajuns in mainile Securitatii! La cererea ce-a facut-o pentru accesul la dosarul sau personal mentionase perioada 1945-1989. I s-a raspuns ca urmarirea sa incetase… in 1976! Ca pentru intreaga perioada 1976-1989, despre Ion Gavrila-Ogoranu nu mai exista nimic in arhivele fostei Securitati, actualele Arhive ale Serviciului Roman de Informatii. Asadar, fostul “sef de banda” nu fusese “lucrat informativ”, cum se spune in limbajul tehnic al expertilor breslei! Nici macar lunile petrecute in 1976 in arestul Securitatii de pe Rahovei nu sunt consemnate in vreun fel! Lipsesc toate declaratiile date atunci! si au fost sute, poate… Mai lipseste din volumele primite orice urma de dovada a legaturilor grupului din Muntii Fagarasului cu exteriorul tarii. Desi ei reusisera sa contacteze Consiliul roman din emigratie condus de generalul Radescu, sa-l trimita chiar in strainatate pe capitanul Sabin Mare iar acesta sa fie parasutat inapoi…

CETATEANUL FARA DOSAR. S-a nascut in 1923, la Iasi, un sat de langa Fagaras. Schimbarea regimurilor politice din Romania l-a prins pe cand era student la Institutul Agronomic din Cluj, frecventand in paralel si Institutul de Studii Economice din Brasov. Apartenenta politica si-o declara a fi fost de “legionar limpede”. La un moment dat, in 1947, fusese chiar seful “Fratiilor de cruce Ardealul”. Pregatirile de impotrivire la instaurarea regimului comunist au inceput din 1945. Faptele ca atare au fost determinate de arestarile numeroase din 1948 ale celor ce facusera politica, fie ca legionari, fie in partidele istorice. Credeau cumva ca instalarea noului regim nu va fi reusi ori isi pusesera ca atatia altii speranta in salvarea americanilor? “Dimpotriva – mi-a spus – stiam ca va dura mult dar cineva, credeam, trebuie sa se sacrifice”. Iar aceia au fost din diverse categorii – militari activi, studenti, elevi de la Liceul Radu-Negru din Fagaras, muncitori, tarani, intelectuali… Militarii nu facusera politica, elevii si studentii fusesera aproape toti legionari, iar ceilalti fie national-taranisti sau liberali… fie nimic. Grupul actiona la inceput in Fagaras. Sprijinit de numerosi oameni s-a extins in zona Sighisoara – Medias – Sibiu – Brasov. Adresa “precisa” a grupului, incepand din 1949, a fost Muntii Fagaras. Intr-acolo au fost dirijate trupe de Securitate si Militie in cele 108 actiuni cate a numarat din volumele citite Ion Gavrila-Ogoranu. Impotriva lor au fost trimise uneori divizii intregi cu avioane de lupta si elicoptere. Amanuntele pe care le citeste acum despre cercurile concentrice in care s-a incercat prinderea “banditilor”, informatiile de nebanuit despre unii ofiteri care au comentat ordinele primite si au fost pedepsiti, despre metodele prin care se testa starea de spirit a localnicilor fata de actiunile Securitatii si “banditi“, capcanele planuite pentru surprinderea lor sunt terifiante.

CONDAMNAT LA MOARTE. In 1951, Ion Gavrila-Ogoranu fusese condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din Sibiu. Nu gaseste insa in dosar nici numele componentilor completului sau de judecata. A rezistat insa chiar si dupa ce miscarea a fost anihilata. Unde si cum? Pana in 1976 a stat in satul Galtiu, comuna Santimbru, judetul Alba, ascuns de femeia ce-i este si acum sotie. Prin ce miracol nu a fost executat conform sentintei pronuntate? In Codul Penal fusesera introduse in 1969 anumite prescriptii. Astfel daca o sentinta de condamnare la moarte nu fusese executata in timpul a sapte ani, aceasta se transforma in munca silnica pe viata. Avusese acel noroc rar de-a fi trecut cei sapte ani de la data cand socoteau emiterea condamnarii capitale? Mai erau cateva luni pana la termenul ei de expirare. Dar avusese alt noroc. Pe vremea cand era ascuns, fostul sau profesor de religie din facultate, Mircea Toderici, se adresase, prin niste cunoscuti, unor oficialitati din strainatate prezentandu-le cazul Gavrila si rugandu-i sa intervina pentru gratiere. In iluzia climatului de democratizare raspandit in lume de Ceausescu si datorita faptului ca Romania declarase, inca din 1964, ca nu mai are detinuti politici in inchisori… a scapat.

TUDOR VLADIMIRESCU – EXPERT AL SECURITATII. In 1976, a fost tinut cinci luni inchis in sediul Securitatii de pe Rahovei. Tot acest timp a stat cu el in aceeasi celula un fost ofiter de Securitate ce-i spunea ca si el fusese condamnat. “Va tragea de limba… Va lucra informativ…”, zambisem eu. Numai acela? – se mira. Alti trei securisti – cadre active declarate – faceau cu schimbul pe langa el, 24 de ore din 24. Isi motivau… psihologic misiunea: sa studieze “stiintific” un individ ce-a dat atata de furca Securitatii. Se numeau Ghergheli Francisc, Nagy Tiberiu si… Tudor Vladimirescu. Unul se dadea specialist in sociologie, altul in literatura, cel de-al treilea in istorie (cel cu istoria fiind evident, Tudor Vladimirescu!). In asemenea scopuri i s-au cerut multe declaratii din care nu gaseste in volumele primite vreo urma. In realitate, toti “specialistii” echipei aveau o singura misiune: sa afle cum a ajuns numele lui Ion Gavrila pe lista pe care Nixon i-a prezentat-o, la venirea in Romania, lui Ceausescu? (…) Nici unul dintre anchetatorii cu care venea in contact nu-i spunea ca va scapa, la finele cercetarii, cu viata sau va trebui sa ispaseasca pedeapsa condamnarii la moarte. Probabil – opineaza Ion Gavrila-Ogoranu – pentru soarta lui a functionat planul urmator: il gratiem sa demonstram Occidentului si Americii cat suntem de democrati dar avem grija sa nu mai traiasca mult. Are convingerea ca s-a incercat chiar iradierea lui. Cazul fostilor camarazi ce i-au povestit lucruri asemanatoare petrecute cu ei in beciurile Securitatii, morti de cancer dupa aceea, ii confirma ipoteza. “Erau ca o haita de lupi, ei intre ei!” – este comentariul lui Ion Gavrila-Ogoranu despre declaratiile ce i le cereau cei trei “specialisti” in 1976. Cautau uneori, prin intermediul anchetatului, sa se infunde unii pe altii.

EPILOG. Dupa ce-a fost gratiat, Ion Gavrila-Ogoranu a primit buletin si a fost incadrat ca muncitor in agricultura. A iesit la pensie ca tehnician agricol de la o ferma din Miercurea-Sibiului. Traieste la Galtiu, in judetul Alba, casatorit cu femeia careia ii datoreaza viata si care si-a riscat-o pe-a ei, iubindu-l si ascunzandu-l. A cheltuit propriii bani ca sa vina la Bucuresti sa faca demersurile de citire a dosarelor sale. A beneficiat de sprijinul prietenilor si rudelor ca sa fie gazduit in lunile cat a stat in Capitala pentru a-si lectura dosarele de la CNSAS. Dupa parerea lui, nici jumatate din cate i-a facut Securitatea! (…)


Categorii

Documentare/ Reportaje, Filme ortodoxe, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Memorialul durerii, Opinii, analize, Pagini laice, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Presa, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

58 Commentarii la “REFERINTE DESPRE UN FILM DUR SI REALIST PRIVIND REZISTENTA DIN MUNTI: “Portretul luptatorului la tinerete”/ Marturii de la si despre Ioan Gavrila Ogoranu

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Un episod foarte relevant al filmului este secventa de la min. 55 cand Ogoranu, alaturi de camarazii sai, intampina un grup de tineri entuziasti care doreau sa faca si ei ”rezistenta” in munti. Probabil se asteptau sa fie intampinati cu bratele deschise. Li se administreaza insa un dus rece, ”Mosul” spunandu-le franc ca ”nu este pentru voi” si ”nu stiti ce inseamna asta”. Asta insemnand sa mananci scoarta de copac, sa ”stai in gropi ca viermii”, sa …ucizi, chiar, oameni, cand nu ai de ales, si sa traiesti asa, neputand uita nimic.

    Este un film care transmite si o stare de disperare, deoarece perspectiva este, cu adevarat, realista. Realista nu in sensul acela negator in care se darama orice reper, orice alura eroica a unor actiuni de acest gen (cum este acum moda si …ordinul, in spiritul deconstructivist al epocii), ci in a sugera, prin ceea ce se reda, greutatea, durerea, mizeria, limitele, capcanele unei astfel de situatii. Realista pentru ca, astfel simtit, eroismul acesta face ca eroismul de parada, de mahala, de gura (sau de …gura internautica) sa apara si mai mult in meschinaria si fudulia lui proasta si inconstienta.

    Greutatea, mizeria, caci ce inseamna sa traiesti, efectiv, cu adevarat, in munti? Cine stie, cu adevarat, ce inseamna sa traiesti in grote, in pesteri, fugari perpetuu, mancand cine stie cand si cine stie ce, ce inseamna sa faci iarna in muntii Fagarasului? Nu stim, si, probabil, daca am experia, am muri in cateva zile.

    Capcanele, caci sunt luptatori care mor injurand, in aprinderea si vartejul vanatorii de oameni la care sunt supusi, si sunt situatii pe care nu le poti judeca, dar care iti strang inima. Unii din grup se sinucid, pentru a nu cadea in mainile comunistilor, raniti fiind. Nu se poate sa nu ai o strangere de inima la acest lucru, crestin fiind. Dar, pe de alta parte, stii si tu ce stiau si ei, doar ca mult mai acut si real – ce insemna sa cazi in mainile comunistilor. Oare TU ce ai face in astfel de momente? Ce intrebare… Dar cum este sa mori asa? Iarasi, ce intrebare…

    Cand vezi scurtele scene de tortura, inca odata te trece un fior rece si trezitor – dar si deznajdaduitor, daca ramai doar la reprezentarea rece a faptului. OARE CUM AU REZISTAT? DAR TU, CE AI FACE IN ACELE IMPREJURARI?

    Asadar, un eroism realist, care nu mai viseaza, ci se vede redus la conditia sa umana, la tragedie.

    Grupul lui Ogoranu a fost biruit, ca raport de forte. In ultimele scene, supravietuitorii sunt incercuiti, ei se grupeaza ciorchine, spate in spate, si mor din picioare, luptand. Scapa din incercuire doar ”Mosu”. Ca sa razbune moartea tuturor. Ca sa dea un sens. El este liderul, el supravietuieste. De aceasta data, se schimba raporturile. El, conducatorul, nu mai moare, iar aceasta se intampla tocmai ca sa existe un sens. Ca sa nu fi fost toti ucisi ca vanatul, sa nu se fi terminat cu niste morti sordide, tragice. Ca sa nu fie doar MOARTE si atat. Ci si SENS. Sens rascumparator.

    Il vedem mai apoi, in aceste materiale filmate din cadrul postarii, un batran masiv, bland, un bunic de poveste, cu glas modest, sfios chiar. Nicio umbra de duritate, de inflexiuni metalice, nici macar cand sustine discursuri critice fata de realitatea curenta. Un om demn. Un om simplu. Adevaratul erou, nu o visare, nu o propaganda, nu o imagine, ci o realitate vesnica.

  2. @ Mosu:

    Multumim mult pentru reflectiile foarte valoroase pe marginea filmului si aplicate la prezent, la problemele noastre. Cu adevarat e de meditat serios…

    O singura mica corectura avem de facut: numele este Ogoranu.

  3. Multumim ca ati pus filmul aici, asteptam cu infrigurare sa vad acest film.
    Bucuria de a vedea filmul mi-a fost umbrita de mesajul ce apare o data cu acesta: salile de cinema unde rula filmul au fost mai mult goale?
    Parca nu-mi vine sa cred ochilor ce citesc….Desteapta-te romane! Priveste-te in ochi! Revina-ti in fire!
    N-ai chef sa vezi lucruri neplacute, sau nu mai gasesti ca e necesar sa-ti stii trecutul dureros, sau crezi ca esti prea “destept” ca sa inveti de la inaintasii tai?
    Doamne ce se intampla cu oamenii? Ca Ti-au intors Tie spatele parca mai accept, s-a mai intamplat asta in istorie, nu e prima data, dar acum isi intorc spatele lor insisi.

  4. Octavian Paler, Dumnezeu sa-l ierte, spune ca numai noi ii lasam pe straini sa creada ca am fost un popor de lasi.
    Eu personal am visat o vreme, poate prosteste si cu naivitate, ca as putea sa ii fac sa inteleaga cine santem noi românii pe strainii intre care traiesc, ca as putea sa le traduc din cartile celor ce au suferit in lagarele comuniste.
    Dar m-am izbit de un alt zid, acela al convingerii lor ca de fapt, comunismul e o ideologie sanatoasa, numai noi nu l-am stiut interpreta si aplica.
    Cei de pe aici il condamna inca si râd de prim-ministrul lor Duplessis
    (anii 40) care voia sa-i apere de ”false” speretori( zic ei) cum sant comunismul, masoneria, etc. Ei se socotesc inteligenti si sant mândri ca nu s-au lasat prostiti de Duplessis, asa e politic corect sa gandesti astazi, asa fac toti. Prosti sant aceia care nu au inteles cata fericire e sa fii comunist!
    Asa ca…pe care straini ii lasam sa creada ca am fost un popor de lasi?!
    Durerea nostra o stie Dumnezeu si demnitatea noastra nationala nu o poate reface decat El, asa cred. Si ce s-a patimit atunci, cu tot cu consecintele care se rasfrâng peste prezentul României, e jertfa neinteleasa de straini pentru care , poate-ar trebui sa tinem taina, mai ales fatza de neortodocsi.

  5. 48) Se cere caterisirea Mitropolitului Ignatie al Dimitriadei și cenzurarea poziţiilor eretice ale Academiei Teologice de la Volos
    http://graiulortodox.wordpress.com/

  6. Frumoase cuvinte scrise pe crucea ridicata pentru luptatorii de rezistenta impotriva ciumei comuniste: “Mama Tara noi am luptat si murit pentru tine.” Desi la prima vedere jertfa lor nu pare a fi spalat cu totul comunismul din inimile atator romani, totusi ea a dat si va mai da tot mai multe roade.
    Fie ca poporul roman, parca blestemat, si imprastiat in toate zarile lumiii, sa se regaseasca si cu credinta ortodoxa in inimi sa fie iarasi frati.

    Eu sunt plecat in afara, si desi inima mea a ramas in Romania, nu pot sa nu ma intristez cand tot mai multi romani deplang soarta Romaniei, ajunsa atat de jalnic in zilele de azi: “Nu vezi cati tradatori au fost in toata istoria romanilor?”. Ce am facut noi pentru Romania azi, asta ar trebui sa fie intrebarea.

    Doamne Iisuse Hristoase miluieste poporul roman, si iarta-ne greselile.

  7. Aceiasi nihilisti cartitori si cautatori de pricire au gasit si in acest film o ocazie de a isi defula frustrarile si de a arata, inca odata, cat de mult ii doare ca exista si altii care indraznesc sa se atinga de ceea ce ar trebui sa constituie numai si numai monopolul lor. Cica filmul ar desacraliza jertfa celor din munti. Dar, ma rog, nu zice bine Apostolul ca pentru cine are ochiul curat, toate sunt curate, iar pentru cine are ochiul rau, toate sunt rele? Oare de aceea voiau sa interzica sionistii filmul? Ei bine, iata inca un exemplu in care aceste parodii de marturisire blogosferica fac jocul sionistilor si al masonilor, deoarece au acelasi scop – interzicerea, denigrarea, decredibilizarea intitativelor care contravin agendei lor.
    Mai ales ca sunt aceiasi care au promovat masiv in blogosfera ortodoxa filmul subversiv Tarul, in care crestinismul era privit ca un fel de umanism renascentist iar Ivan cel Groaznic ca un tiran sangeros si paranoic pasionat de Apocalipsa. Ulterior s-a adeverit ca regizorul Longin are conceptii ”umaniste” foarte bine conturate, lucru pe care l-am aratat pe site. Nu este drept acel cuvant care zice ca extremele se unesc?
    Si uite asa, din strachina in strachina, calcatul lor apasat duce sigur catre prapastie…

  8. Acest film se da si pe HBO. Din pacate acum doar noaptea. La noapte la 3.20 (deci de fapt pe 5 ian), si duminica 9 ian la 1.40 (deci pe 10 ian)

  9. se cade oare ca noi, acuma, sa luptam pana la moarte (a noastra sau a dusmanului) in asteptarea lui Hristos? seamana “jertfa” partizanilor cu jertfa martirilor din inchisori? in afara unor marturii individuale, precum nevinderea fratelui chiar schingiuit de-ai fi sau nelinsarea dusmanului desi l-ai aflat in catare si probabil inca cateva, caror alte valori crestine mai dau marturie partizanii? ei, ca si grup, pentru ce luptau, pentru ce ucideau pentru ce sine-ucideau? pentru libertate? cum au suportat suferinta, abuzurile, tortura sau moartea la care erau supusi ai lor(familie, rude, prieteni) pentru ca ei sa mai haladuiasca un timp in haita, haituiti, un timp mort…pe mine nu desacralizarea jertfei lor ma doare ci lipsa mantuitoare a prezentei lui Hristos din a lor jertfa si surghiunul jertfei (restatornicita de Hristos pe alte temeiuri) intr-un registru vechi-testamentar. si inchei prin a cita un fragment de cuvant al cuviosului parinte Sofronie Saharov:

    “Astfel calea catre cunoasterea acestei lumi Dumnezeiesti trece mai presus de toate prin credinta si dragostea pentru Hristos si prin pocainta. Cand vedem pe Hristos asa cum este, atunci incepem a vedea pe noi insine, cat suntem de redusi, pacatosi, de nimic, si incepem a ne tangui pentru sine. Si, in masura tanguirii noastre, se naste dragostea pentru lumea intreaga, dispar dezbinarile, si totul se face una in Hristos. Si asa, din insasi experienta noastra, am vazut ca trebuie sa purtam in sine, mai presus de toate, anume aceasta constiinta, si abia atunci sa vorbim despre alte subiecte. Altfel, chiar daca vom pazi toata disciplina si randuiala exterioara, constiinta noastra va ramane “iudaica”. Adica: Iudeii nu au intrat in divan, ca sa nu se spurce, ci sa manance pastile(Ioan 18.28); iara ei au lepadat pe Hristos ca Messia si ca Mantuitor al lumii, pentru ca el venise pentru intreaga lume, si nu numai pentru ei-pentru evrei. Cum s’au rupt ei de Hristos?-Ei Il voiau pe Hristos numai pentru sine.”

  10. @admin:
    Va referiti cumva la acest articol: (…)

    [da, la el ne refeream, dar nu dorim promovarea linkurilor respective aici, nota admin.]

    Ca am ramas izbit de altceva – ei, ca Asociatiile acelea evreiesti care s-au luat de filmul lui Popescu, s-au antepropuntat deja si asupra altui film despre fenomenul Pitesti. E de ajuns, cica, sa afle cine este sponsorul. Asa cum pentru evrei (adica pentru asociatiile militante) a fost de ajuns sa auda ca filmul e si despre legionari ca sa sara in sus.

    Pe de alta parte, nu prea inteleg cum s-ar pupa critica adusa filmului ca nu este indeajuns de ortodox, cand principalul sef al grupului, Ogoranu, nu a fost… ortodox, ci greco-catolic. Sa ne asteptam acum, oare, la un linsaj indreptat chiar impotriva eroului, din acest motiv?

  11. @karenin:

    da, este ceva adevar in cele ce spuneti, de aceea am si titrat ca este un film dur si realist. Parerea noastra este ca avem ce invata si din aceasta pilda de eroism ne-contrafacut si ne-fardat. Apoi, majoritatea celor fugiti in munti, totusi, nu aveau de ales, ar fi ajuns oricum la inchisoare. Nu stiu daca se cade sa comentam prea mult si in acest gen, de judecata, actiunile si alegerile lor. Pur si simplu nu am fost in locul lor. Acum ce se facem, sa ne lepadam de istoria miscarilor de rezistenta din munti? Evident, nu. Evident, avem ce invata de acolo. Si suntem datori sa invatam!

  12. Imi permit sa-mi exprim o parere mai nuantata, fara sa fii vizionat filmul, bazandu-ma doar pe ceea ce am citit despre el in materialul prezentat de dumneavoastra.

    Evocarea in imagini sau in carti a unor fenomene de rezistenta spirituala si nationala de genul a ceea ce s-a intamplat in Romania dupa instaurarea cu forta a regimului bolsevic cred ca este un act extrem de dificil si delicat, nu lipsit de pericole. Probabil ca primul dintre pericole este acela al caderii in tentatia senzationalului vazut ca fapt exterior, tentatia de a prezenta intamplari care depasesc limita “normalului” (cum sunt actele de tortura, rezistenta in conditii la limita umanului etc). Este foarte greu sa se redea inefabilul MARTURISIRII, al CREDINTEI si de aici riscul de a sublinia faptele rezistentei exterioare in detrimentul rezistentei si luptei duhovnicesti.

    Va marturisesc ca atunci cand am citit cartea Fenomenul Pitesti a lui Virgil Ierunca, am avut o prima reactie de rau fizic, de sminteala datorita felului in care erau prezentate faptele si a slabei mele pregatiri duhovnicesti. Realitatea istorica era acolo,obiectiva, dar despre adevarata lupta, cea duhovniceasca nu se facea vorbire. Am intuit desigur ca sensul celor intamplate nu a fost doar unul istoric, nu era vorba pur si simplu de un conflict intre doua sisteme sociale, dar m-am linistit doar dupa ce am citit cuvintele parintelui Calciu-Dumitreasca despre intelegerea domniei sale asupra acestei experiente teribile si apoi alte marturii relatate de oameni care au trecut prin inchisori si au invins prin si intru Hristos (vezi cartea lui Ioan Ianolide)

    Imi amintesc ca intr-unul din episoadele Memorialului Durerii, unul din supravietuitorii de la Gherla (cred) spunea ca in inchisorile comuniste s-a dus o lupta cosmica intre bine si rau, ca a fost un atac al fortelor intunericului impotriva poporului roman si ca ar fi mai bine sa ramana ingropata intre zidurile inchisorilor. Nu am inteles aceste cuvinte cand le-am auzit, m-a surprins, dar am realizat mai tarziu ca acele torturi si chinuri pot fi aducatoare de sminteli celor slabi asa ca mine tocmai pentru ca lupta de rezistenta poate sa nu fie inteleasa la adevarata ei valoare, aceea duhovniceasca.

    De altfel vedem si citind sinaxarele sfintilor care s-au invrednicit de mucenicie, cu cata evlavie sunt descrise muncile si mortile acestora -atitudine opusa naturalismului si a obsesiei pentru detaliu pe care o foloseste cinematografia in ziua de azi.

  13. @Elena:

    Nu credem ca e vorba de obsesia naturalismului, sunt destul de clare marturiile regizorului asupra impresiilor pe care le-a resimtit el insusi la citirea cartilor si istoriilor despre jertfa din timpul comunismului. Fara putinta de tagada, a fost un om care s-a miscat profund pentru modelul de rezistenta gasit in aceste lecturi. Acum, ceva foarte hagiografic nu ar fi razbatut la “marele public” si, in plus, ar fi facut inaccesibile pentru noi aceste modele. Ideea este nu sa faci niste modele ingeresti, desprinse de realitatea in care noi ne aflam, din astfel de memorii. Trebuie si mult realism, tocmai pentru ca NUMAI prin acest realism ajungi sa constientizezi ca, SINGUR, omeneste, e peste putinta sa rezisti. Si ca in astfel de conditii extreme DOAR cu Dumnezeu razbesti. Vietile Sfintilor totusi descriu, uneori, foarte detaliat chinurile la care erau supusi mucenicii, unele marturii din prigoana comunista abunda si ele de ridicarile si caderile marturisitorilor (a se vedea marturiile Sf. Luca al Crimeei). Realismul este la mijloc intre “naturalismul” morbid si senzationalist si “hagiografismul” prost inteles, ca o modalitate de a mitiza evenimentele si, astfel, de a le rupe de realitatea noastra.

    Cu toate aceste precizari am vrut doar sa nuantam opiniile, apreciind insa punctele de vedere exprimate de karenin si elena drept apropiate de ale noastre.

  14. Dupa ce am incercat sa punem in evidenta partile bune ale filmului se cuvine sa aducem si cateva observatii (aduse si de altii) de ordin critic, fara sa anulam valoarea filmului si, macar atat, efortul regizorului:

    1. pare ca filmul nu reuseste sa se hotarasca daca este documentar sau film artistic. Documentarul ar fi fost mult mai rece si obiectiv; filmul artistic s-ar fi cuvenit sa puna mai mult epic in curgerea evenimentelor, sa ofere o cheie de interpretare mai vadita.

    2. lipseste dimensiunea launtrica a personajelor. Sunt privite prea din afara. Nu lipseste complet, dar doar se poate intrezari, prea putin.

    3. filmul reuseste mai mult sa rascoleasca si indurereze decat sa ofere o perspectiva plina de sens. Nu e un mesaj nihilist, insa nici unul de biruinta, in sensul crestin al cuvantului, nu cel eroic de tip hollywoodian.

  15. Abia astept sa vad filmul.

    Multumim de trezire!

    Doamne ajuta

  16. filmul nu surprinde duhul autentic al fratiilor de cruce asa cum mi l-au zugravit bunicii sau martori ai epocii. personajele (actorii) nu par niste tineri ai Romaniei acelei vremi ci mai degraba un melanj intre un “western” si partizani de alt neam. parca a tinut la un soi de “chic” al personajelor nechemat. Sunetul, de fapt vocile, parca v in dintr-un timp mult mai apropiat (de dupa blocuri) mai degraba decat din imediatul postbelic. costume, sunet si machiaje usor “comerciale” si neconvingatoare.

  17. Am citit recenzia + comentariile de pe (…) si reprosurile care vi se aduc pentru calea de mijloc.Am senzatia ca am ajuns sa vorbim (in Numele lui Hristos) in limbile Babilonului, iar pe fratele sa-l ucidem cu cuvantul si apoi sa stam drept maritori chipurile invatand cuvantul adevarului.E un adevarat spectacol al clevetirii, batjocurii si barfei oferit unui public larg prin astfel de comentarii ingaduite.

  18. Nu mai dati importanta la toate defecatiile idiotilor utili (da, da, ei nu-si dau seama ca fac jocul altora).
    O chestie ce poate parea interesanta in contextul ac discutii:
    pe mine m-a adus la crestinism Domnul prin Miscarea legionara, viata si scrierile Capitanului. Va spun sincer: daca as fi intalnit crestinismul siropos pe care il vor ei afisat in orice film, emisiune, carte, eu nu as fi imbratisat Ortodoxia. Istoria Legiunii a fost pentru mine ca o nada, ca o momeala pt a fi prins in zavodul Bisericii.
    Nu m-a atras faptul ca CZC era credincios ci fiindca a fost, alaturi de camarazii sai, printre putinii oameni onesti, drepti si curajosi din acea vreme. Exact tipul de om ce lipseste si in acest veac.
    Asta cred ca atrage cel mai mult la Miscare si la Rezistenta din muntii: curajul, spiritul de jertfa, iubirea de patrie, nedisponibilitatea la compromis cu raul, indiferent ce forme ar imbraca el.
    Cei – necredinciosi, care vor fi fascinati de aceste virtuti vor descoperi, cu ajutorul Domnului nostru, si imboldul religios al eroilor nostri. Dar sa pui accent pe ac aspect mi se pare lipsit de intelepciune si de discernamant.
    Tot o lipsa de intelepciune si de discernamant este sa astepti sa fii zidit sufleteste de un film artistic…

  19. Am citit cartile lui Ion Gavrila Ogoranu si l-am si intalnit intr-o ocazie la o lansare de carte la care a participat si Razvan Codrescu. Linistea si un duh de impacare te impresionau la acest fost luptator , acum cu parul alb. Are o carte ” Intamplari din lume lui Dumnezeu” care ii dezvaluie o latura delicata,inefabila,plina de sensibilitate , contrastand puternic cu duritatea luptei din munti,descrisa in “Brazii se frang…”.
    In orice caz citind cartile lui realizezi ca este vorba de crestini autentici ,niste luptatori dar care aveau si duhul si practica rugaciunii. Or, din pacate tocmai asta nu reiese din film. Daca nu ar fi existat una sau doua propozitii in film ,ar fi putut fi luati drept orice: partizani comunisti,luptatori in America de sud sau in rezistenta franceza. El in carti vorbeste mult despre aceasta dimensiune launtrica si de nadejdea care o aveau in Domnul pt a merge pana la capat. Pe mine personal filmul m-a dezamagit .
    Din carti reiese f bine ce personalitati exceptionale erau toti oamenii din jurul lui. Normal. Cine altcineva ar fi putut duce asa ceva ,in timp ce 80% din natie ( adica si parintii nostri !) se tinea la brat cu comunistii ?!
    Totusi efortul regizorului trebuie laudat. Foarte posibil ca a incercat sa evite acest pregnant filon crestin al Luptatorilor,tocmai pt a avea acces cu pelicula pe piata internationala a filmului,se stie o piata destul de secularizata.

  20. Am vazut filmul.

    Mi-a placut cu rectificarea ca ar fi de preferat mai putin fumat si mai putine injuraturi cu dracu/naiba, chiar daca astea faceau parte din limbajul obisnuit.

    In titlu scrie ca filmul e dur, insa oricine a citit macar despre inchisorile comuniste, isi poate da seama ca filmul nu prezinta duritatea regimului comunist. E destul de bland comnparativ cu ce s-a intamplat.

  21. Filmul este extraordinar. Cred ca aveam nevoie dupa Memorialul Durerii si de asa ceva dar tot nu este de ajuns. Eu am facut armata la jandarmi. In 96 aveam un comandant de companie, care atunci cand ne-a prezentat mitraliera de companie ,, cateaua,, exemplificand puterea ei de foc ne-a zis ca atunci cand umblau in fagaras dupa ,,banditi,, daca unul se ascundea dupa copac trageau in copac pana il doborau cu tot cu luptator.Cred ca inca il urasc pe acest sobolan cu chip de om. Erau niste lasi care nu prea se apropiau de un asemenea luptator. In jandarmerie sunt sigur ca mai sunt asemenea ,,fosti,, acum aproape de pensionare. Avem nevoie de istoria aceasta ce nu se invata in scoli. Multumesc Constantin Popescu jr.

  22. Daca aici vorbim de torturi si suferinte fizice trebuie sa amintim ca femeia a fost predispusa in vechiul regim si la maltratari de ordin psihic.Ca si mironositele,curajul,jertfa si suferinta femeilor dintodeauna depasesc imaginabilul.Nu am fost acolo ca sa stiu dar filme precum “Binecuvantata fii inchisoare” sau “Fecioara si Moartea” a lui Roman Polanski ne descopera o tortura pe care o porti cu tine pana la mormant:VIOLUL.
    Retin de undeva marturisirea unui tortionar autohton care isi pierduse speranta mantuirii.A ucis cei mai buni tineri ai tarii si nu credea ca Dumnezeu poate sa-l mai ierte.

  23. Lipseşte din film latura religioasă. E mai mult povestea unei rezistenţe umane la ororile comuniste. Nici personajul real nu cred să fi fost întruchiparea unui om foarte religios, cel puţin nu pe linia noastră ortodoxă, el fiind greco-catolic. Poate un subiect mai fierbinte, cum ar fi experimentul Piteşti, ar da posibilităţi mai mari pt a atinge latura credinţei şi a rezistenţei duhovniceşti la răul demonic comunist.
    Se străvede, totuşi, un dram de credinţă în sufletul partizanilor din faptul că nu-i omorau pe soldaţi, ci-i cruţau adeseori.
    Cel mai impresionant rămâne faptul că era o rezistenţă la un sistem social dezumanizant, la o societate în care nu merită să trăieşti.
    Nu ştiu cum au fost cu adevărat cei din rezistenţă, dar noi, cei de azi, cred că nu mai intuim credinţa lor, poate nici chiar regizorul.

  24. Nu stiu, poate gresesc, dar cred ca a face filme artistice despre astfel de subiecte nu este tocmai ceva benefic. Toti cei care nu eram nascuti in acea perioada, si care am aflat tarziu despre rezistenta romanilor in primii ani ai dictaturii comuniste, am putea sa ne informam mai corect si sa ne folosim mai bine citind cartile scrise de catre cei care au fost martori ai acelor evenimente. Despre astfel de subiecte marturia scrisa poate fi mai autentica decat o ecranizare, care poate duce cele petrecute intr-un fel de aproximare, si uneori chiar in vulgarizare. Astfel, vrand nevrand, duhul autentic crestin, iubirea de tara si eroismul acelor oameni pierd din autenticitatea lor, devenind palide copii ale adevaratelor personaje. Mult mai util si foarte profesionist realizat a fost serialul de documentare al Luciei Hossu Longin, “Memorialul durerii”.

    Pastrand bineinteles proportiile, nu am inteles niciodata entuziasmul crestinilor care urmaresc cu interes ecranizarile hollywoodiene ale vietii si Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Cu mintea de acum aceste filme „artistice” mi se par un sacrilegiu, desi dupa revolutie si eu le urmaream cu interes, dar atunci ma aflam la ani lumina de biserica …

    In ceea ce-l priveste pe Roman Polanski despre care a amintit cineva, vreau sa spun ca, din punctul meu de vedere este un regizor profund anticrestin, iar filmele sale sunt foarte nocive.

  25. cred ca se exagereaza un pic cu critica la adresa filmului si se cam dilueaza esenta.
    in primul rand, autorul si-a specificat pozitia in ceea ce priveste modul in care a gandit acest film – oare nu se cam reped unii sa ii ceara prea mult? e poate modul sau de a descoperi o parte de istorie si nu numai. nu putem sti dar ce stim e ca a facut sacrificii pentru ca acest film sa fie si ca pregateste inca doua. tot respectul.
    in plus, am vaga senzatie ca acest film a facut mult mai mult – si va face – pentru memoria acelor oameni decat au facut unii cu “studiile” lor pseudo academice.

    vad ca unii s deranjati ca filmul nu abunda in elemente de teologie ortodoxa…hmm, eu spui ca are cat trebuie iar de restul, traire si memorie prin vizorul de 8 mm. tzigari, injuraturi? oare daca n-ar fi existat s-ar fi prezentat? si apoi, asta ii ceea ce ne ramane noua, privitorilor, intiparit pe retina? ca daca ii asa apai problema ii in ochiul nostru nu in alb negrul peliculei!
    una peste alta, scena preotului si tortionarului e de ajuns pentru un intreg film, ca perspectiva crestina.

    uitam poate prea usor ca ni se prezinta colaje de traire a unor oameni, intr-un anume timp si in anymite imprejurari. si poate, o anume devenire. dar despre devenirea aceasta numai Dumnezeu stie si cei ce-au trait-o. asa ca sa nu cerem prea mult de la regizor si pana la urma, de la un film. si nici de la personajele sale.
    mai bine sa incercam a-i intelege pe fiecare in parte.

    vreau sa inchei comentariul cu doua momente: unul din film si unul din sala de film.
    – din film, de fapt din cele real intamplate: momentul de final cand gruparea luptatorilor este prinsa in incercuire. ma mir ca nimeni n-a sesizat cum singurul care scapa ii Ogoranu (poate si cel care a crezut cu tarie, pana la sfarsit) iara ceilalti sunt ciuruiti dar nici unul ucis acolo. sunt executati mai apoi – si poate asa isi ispasesc pacatele lor devenind martiri si eroi don quijotesti ai unei lupte ce – asa cum o stiau si ei – era pierduta inca de la inceput.
    – din sala. plina de tineri care la final s-au ridicat si au iesit usor usor din sala. intr-o liniste mormantala. poate ca un omagiu, poate sub imperiul unor trairi interioare generate de cele vazute. pentru aceasta si pentru acest public, filmul si-a facut cred datoria.

    de aci inainte, depinde de fiecare cum isi continua periplul prin istoria recenta, cu ce ramane si ce da inapoi sau mai departe, altora.

  26. dupa89 NU NE VINDEM TARA si am vanduto.NOI AM VANDUTO NU GUVERNARILE POS DECEMBRISTE prin atitudinea noastra,am creat mediul perfect pentu a vinde o tara. BANDITI DIN MUNTI SINT SI VOR RAMANE ROMANII ADEVARATI.DOAMNE AJUTA SA NE TREZIM ODAT.

  27. @Antuza
    Dumnezeu lucreaza si prin vase de necinste.Filmul lui Polanski este o reproducere fidela a unei piese de teatru.Ti-l recomand si pe urma mai vorbim.Imi pare rau ca trebuie sa o spun dar in vremurile noastre un film are mai mare impact asupra noastra decat o carte.E vorba de imagine,de timp…

  28. @cristi_g:

    Gusturile nu se discuta … Daca tu te-ai folosit de un film regizat de Polanski, este alegerea ta. 1-0 pentru Polanski! Trebuie sa tinem cont insa de realitate, si anume ca acest regizor a realizat mult prea multe filme extrem de periculoase, unele la limita pornografiei, si care pot face FOARTE mult rau celor care le vizioneaza. Oamenii trebuie sa stie acest lucru. E bine sa fie informati. Este foarte trist ca noi ca si crestini ortodocsi, avand la dispozitie o literatura patristica atat de bogata, care include si pe sfintii parinti contemporani, luam ca exemple creatiile unor necrestini si anticrestini, pe care le mai si recomandam cu caldura altora. Da, filmul are un impact mai mare asupra noastra decat lectura unei carti, si asta cred ca se intampla pentru ca lumea in care traim s-a slabanogit atat de mult, incat cauta sursele de informare care cer cel mai mic efort din partea noastra, cea mai putina concentrare, care sa fie la limita dintre informare si petrecere placuta a timpului liber, adica distractie.

  29. Buna seara,

    Poate cineva sa-mi spuna cum as putea cumpara DVD-urile seriei Memorialul Durerii?

    Va multumesc!

  30. @ Antuza:

    Gusturile nu se disputa, dar se pot discuta, dovada ca si aici o putem face 🙂 Ai dreptate si tu in cea mai mare parte, dar e adevarat ca depinde mult si de formarea si de sensibilitatea culturala si nu numai a fiecaruia. Sfantul Vasile cel Mare invata inca de pe vremea sa ca multe lucruri bune se pot lua si din scrierile pagane (de fapt, inca Sfantul Apostol Pavel cita uneori din ele, folosindu-le in sens crestin), dar, desigur pentru aceasta e nevoie de discernamant mult si de un suflet destul de tare sau de un ochi destul de curat. Nu e pentru toti, categoric, si de baza ramane sfatul de a nu ne arunca in arta si cultura laice, mai ales cele din vremea noastre, marcate de nihilism, daca nu avem o puternica intarire duhovniceasca, atat la nivel de convingeri, de constiinta, cat si la nivel de inima si de lucrare. Dar ramane faptul ca, macar teoretic, putem culege ceva bun din unele dintre experientele si din produsele ne-duhovnicesti ale artei.

    In ce ma priveste, sunt si eu nemultumit de concesiile cam multe si mari facute de regizor, insa, in acelasi timp, am aflat unele elemente care ma fac sa-l inteleg in alegerile lui, dat fiind ce presiuni s-au exercitat asupra sa, pentrru ca un film cu personaje fosti legionari SA NU APARA NICIODATA SI SUB NICIO FORMA, decat daca era sa sustina condamnarea acestora. A iesit un compromis acceptabil, pentru ca filmul sa se si vanda, sa devina cunoscut, dar fara indoiala ca putin dezamagitor pentru cei care asteptau o perspectiva mai duhovniceasca.

    In orice caz, din cate am auzit si din cate reiese, printre randuri, si din interviuri, C-tin Popescu jr. este o persoana credincioasa sincera, practicanta. Dar este in acelasi timp si un regizor aflat inca la inceput, care mai are mult de invatat si de lucrat pe plan artistic, inclusiv pentru a-si rafina mijloacele si a-si camufla mesajele mai profunde fara a face atatea concesii… Dar nu e usor deloc! Cel mai usor, desigur, e sa stai pe margine si sa arunci cu noroi (si nu ma refer aici la majoritatea celor care au comentat la noi si care au adus critici oneste). Omul a facut ce a putut, iar macar pentru intentia sa buna – pentru cei mai pretentiosi si pretiosi – merita din toata inima apreciat si incurajat.

    Iata cam cine si pe ce motive i-a pus bete in roate filmului, pritre ce furci caudine a trebuit sa treaca.. asta ca sa ne facem o idee totusi inainte de a da cu pietre si a ne face pacate:

    http://www.hotnews.ro/stiri-film-6921322-video-institutul-elie-wiesel-cerut-directorului-festivalului-berlin-interzicerea-portretul-luptatorului-tinerete-motiv-documentar-fascist-constantin-popescu-pentru-hotnews-cand-vrei-discuti-despre-fil.htm

    http://www.antena3.ro/life-show/monden/critici-dure-pentru-filmul-romanesc-portretul-luptatorului-la-tinerete-este-lung-si-plictisitor-92464.html

    http://ro.altermedia.info/cultura/holocaustologii-cer-interzicerea-filmului-portretul-luptatorului-la-tinerete-pe-motiv-ca-glorifica-un-legionar_18796.html

  31. @Antuza,

    Referitor la filme (religioase inclusiv), totusi sunt de parere ca ele sunt vizonate nu pentru ca ar cere mai putin efort, caci nici lectura unei carti nu presupune un efort (decat poate de timp), fiind chiar o bucurie. De altceva cred ca e vorba, si in acest caz filmul face o treaba chiar buna. Nu intotdeauna lectura unei carti ne emotioneaza, mai ales in lumea de azi. De exemplu, o predica spusa de un parinte cu Har se intampla sa ajunga mai repede la sufletul impietrit al unora dintre noi, decat lectura unei predici. La fel, cred ca un film poate fi o buna predica daca este bine realizat (caci si gura pacatosului adevar graieste). Un film are intotdeauna un impact mult mai puternic decat o simpla lecturare, toata aceasta combinatia de arta, imagine, sunet si interpretare are un efect puternic asupra sufletului si are darul de a impresiona si emotiona pe orice om, ba chiar si pe un ateu.
    Fiecare il elogiaza pe Dumnezeu asa cum stie mai bine, si cred ca regizorii sunt bine intentionati (Gibson, Zeffirelli de ex.). Pan la urma si un film despre Hristos poate fi tot o marturisire a lui Hristos (sau despre sfinti sau marturisitori). Da, poate parea un sacrilegiu, inteleg de ce unii gandesc asa, sa joci rolul unor sfinti sau al Domnului, dar totusi, daca prin acest lucru aduci niste suflete la Hristos… caci exista si filme care au adus oameni la credinta, si e o realitate de necontestat.

    Pentru a cantari daca un lucru este bun sau rau trebuie sa vedem roadele sale. Uneori si din bube, mucegaiuri si noroi iscatam frumuseti si preturi noi. Iar caile Domnului pot fi nebanuite, sa nu cumva sa procedam si noi ca si fariseii care in hipercorectinea lor nu vedeau sensurile mai adanci ale faptelor, indignandu-se cand Domnul statea la masa cu toti pacatosii. (Iertare de comparatie, poate e exagerata, dar unii oameni nu vin la credinta numai prin contactul cu duhovnici deosebiti sau cartile, predicile acestora sau ale sfintilor. Se mai intampla ca si prin lucruri marunte, meschine uneori sa se deschida inima unui om.)

    Cum spunea Cuv. Paisie Aghioritul, despre cei pt care toate sunt curate, in fabrica lor duhovniceasca si hartiile nefolositoare le fac servetele curate, foi, caiete etc., bucatile de bronz sparte le fac sfesnice.

    Si mai imi vine in minte cuvintele Sfantului Apostol Pavel:

    Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa dobandesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt sub lege, ca sa dobandesc pe cei de sub lege;
    Cu cei ce n-au Legea, m-am facut ca unul fara lege, desi nu sunt fara Legea lui Dumnezeu, ci avand Legea lui Hristos, ca sa dobandesc pe cei ce n-au Legea;
    Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc; tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii.
    Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca sa fiu partas la ea.
    (1Cor 9:20-23)

    Poate ca gresesc eu, dar eu sunt de parere sa nu reducem la zero tot ceea ce nu este perfect, caci nimeni nu e perfect, numai Domnul si lucrarile sale sunt perfecte. Si mai conteaza mult si scopul cu care se face un lucru, daca scopul este bun si aduce si rezultate bune, atunci merita sa fim ceva mai ingaduitori. Daca un singur suflet a lacrimat, sau si-a pus probleme de constiinta, daca a inaltat ganduri de recunostinta fata de Hristos si sfintii si marturisitorii sai, atunci nu este in zadar. Iertare, sper ca nu am indignat prea tare.

  32. @admin2:

    E de admirat efortul si tenacitatea de care Constantin Popescu a dat dovada pentru a realiza acest film, indiferent ca ar putea avea si punctele sale mai slabe. Insusi faptul ca s-a putut face un film despre acest subiect tabu, este el insusi o realizare. Dar asa cum am spus, eu nu (mai) sunt, din varii motive, o fana a filmelor artistice in general. Nu am criticat filmul in sine, ci am spus ca printr-un film artistic se poate dilua o situatie reala de viata, pentru ca un film este produsul unei echipe mari si eterogene de oameni, si multe variabile pot interveni in realizarea lui.
    Pe de alta parte ai spus ca: „Dar ramane faptul ca, macar teoretic, putem culege ceva bun din unele dintre experientele si din produsele ne-duhovnicesti ale artei.” In zilele babilonice pe care le traim, mi se pare foarte riscant sa incercam sa scoatem ceva bun din ceva ne-duhovnicesc. Cred ca pur si simplu e o pierdere de timp, pentru care unii s-ar putea sa plateasca cu varf si indesat, si care sa-i „coste” scump pe termen lung in viata lor. Si pentru ca nu stim cat de bine stam cu discernamantul fiecare dintre noi, ca sa nu ne pacalim, e mai bine sa evitam multiplele si ingenioasele surse de inselare. Paza buna trece primejdia rea.

    @Mirela:

    OK, n-am sa ma indignez ca fariseii. 🙂 Dar nu cred ca filmele lui Gibson, sau Zeffirelli (!?!) sunt cea mai buna cale de a ajunge la credinta. Fiecare insa e liber sa faca ceea ce doreste, ceea ce simte, si ceea ce crede ca e mai bine pentru el. Sper sa nu ne obisnuim TOTUSI treptat treptat cu tot felul de lucruri pe care sa le consideram in final bune, ele ne fiind tocmai bune in sinea lor. „Asa cum spunea Parintele Paisie Aghioritul ca „in fabrica lor duhovniceasca si hartiile nefolositoare le fac servetele curate, foi, caiete etc., bucatile de bronz sparte le fac sfesnice.” Ar fi bine sa se intample asa cu tot ceea ce ne inconjoara, adica din lucruri nefolositoare, sparte, etc., sa iasa niste minuni, dar realitatea e putin mai complexa, si astazi metodele de inselare sunt foarte rafinate. Cred ca ar trebui sa fim putin mai prudenti. In fine, asta e parerea mea. S-ar putea sa nu fie buna, si sa fiu eu o exagerata si o panicoasa, care vede primejdii acolo unde ele nu exista …

  33. @ admin

    Multumesc pentru linkul respectiv, dar din pacate nu este de ajutor.

    Este aceasi sursa pe care am gasit-o si eu inainte de a intreba. Din pacate linkul te trimite pe un sit dupa care esti trimis pe alt sit de unde poti cumpara doar un episod din Memorialul Durerii.

    Aveti idee daca se poate cumpara din magazinele de specialitate?

  34. Am uitat sa specific ca momentan nu locuisc in tara pentru a evita posibile intrebari provocate de intrebarile mele.

  35. @ Marius:

    Imi pare rau… Anul trecut stiu ca erau prin magazine, acum nu le-am mai vazut, dar nu as exclude sa se mai gaseasca totusi.

  36. @Antuza,

    Inteleg bine ceea ce spui, si in prima faza as tinde sa gandesc la fel. Insa sunt unele chestiuni de nuanta, nu este totul in alb si negru.

    Dar nu cred ca filmele lui Gibson, sau Zeffirelli (!?!) sunt cea mai buna cale de a ajunge la credinta. Fiecare insa e liber sa faca ceea ce doreste, ceea ce simte, si ceea ce crede ca e mai bine pentru el.

    Pai am zis eu ca este “cea mai buna cale”, de unde acesta rastalamacire? Nu e nevoie sa exageram ca sa ne demonstram punctul de vedere. Am spus ca au fost cazuri destule (numai despre cate stiu eu), cand prin vizionarea unori filme, mai ales cazul lui “Iisus din Nazareth” (btw, parintele Argatu a binecuvantat distribuirea lui) cand unii au ajus la credinta. A fost suficient sa li se deschida putin ochii, acel impuls, in special pentru atei sau ignoranti. Nu toti au facut parte din familii unde s-a tinut traditia crestina, mai ales la noi, unde comunismul a facut ravagii. Nu era vorba de ce anume fac eu sau ce doresc eu, ci de o perspectiva mai putin rigida asupra unor lucruri (atunci cand nu este vorba de erezii sau inselare). Cum sa vina ateul la credinta daca nu paseste in biserica si nu citeste carti bisericesti, nici nu intentioneaza? Fiecaruia trebuie sa ii vorbesti pe limba lui ca sa inteleaga, importanta este deschiderea omului, pe urma vin alte intelegeri, mai subtile. Important este sa se faca primul pas, de aceea Ap. Pavel se vorbea fiecaruia pe limba lui, pentru a-l atrage la credinta. Daca pui Biblia si scrierile Parintilor in bratele unui ateu, o sa iti rada in nas. Pentru multi ei alte cai sunt, ceva mai lumesti, pentru intelegerea lor.

    „Asa cum spunea Parintele Paisie Aghioritul ca „in fabrica lor duhovniceasca si hartiile nefolositoare le fac servetele curate, foi, caiete etc., bucatile de bronz sparte le fac sfesnice.” Ar fi bine sa se intample asa cu tot ceea ce ne inconjoara, adica din lucruri nefolositoare, sparte, etc., sa iasa niste minuni, dar realitatea e putin mai complexa, si astazi metodele de inselare sunt foarte rafinate.

    Era vorba de filtrul nostru, despre cum tindem sa le suspectam pe toate, si nu ar trebui (adica gandul bun). Inteleg ca e necesara precautia pentru a nu cadea in inselare si toti suntem de acord cu asta. Eu nu vad insa ca in aceste filme sau altele cum sunt “Portretul luptatorului” sa vorba de inselare. Nu care ca e intelept totusi sa facem generalizari la modul superficial si simplist. Atat timp cat se prezinta acelasi adevar, cu putine neconcordante, dar nu de fond, nu inteleg unde este inselarea, oricat de rafinata. Nu am fost niciodata de acord cu radicalismul sub orice forma, oricat de just ar parea. Prea usor aratam cu degetul spre altii (in cazul de fata spre regizori), si avem tendinta sa lipim etichete, sa emitem judecati de valoare sau de non-valoare. Pana la urma este si cel mai simplu, nici nu presupune efort.

  37. @Mirela:

    Cred ca aici s-a produs o confuzie si s-a deplasat discutia spre altceva decat am vrut eu sa spun initial, adica ceva de genul unde dai si unde crapa. N-am spus nicaieri ca filmul „Portretul luptatorului la tinerete” ar fi o sursa de inselare, nu-i asa? Indignarea mea reala s-a indreptat spre genul de filme realizate de regizori de genul Polanski, in raspunsul pe care i l-am dat lui cristi_g, filme care arunca pe piata adevarate „bombe” cu efect imediat. In legatura cu asa ceva ar trebui sa fim cu adevarat prudenti. Cred ca daca citesti cu atentie ceea ce am spus, nu este nimic acuzator la adresa filmului „Portretul luptatorului la tinerete”. Am spus doar ca nu cred ca este expresia artistica care ar putea sa transmita mesajul dorit in forma cat mai autentica. Este parerea mea. Asadar nu te supara, pana la urma cine si ce rastalmaceste?

  38. @ Antuza, Mirela:

    Numai sa nu va certati, va rugam, nu va lasati duse de valul ispitei. Fiecare aveti dreptate si ati adus contributii chiar foarte importante si foarte corecte. In realitate a fost doar o neintelegere apropo de Polanski, iar in rest ideile chiar se completeaza foarte bine. Sa evitam sa ne acuzam cu usurinta, sa nu ne pripim. Va multumim!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare