Un film-eveniment ignorat de presa mainsteam: “DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI” – o poveste traumatica din diaspora românească. Filmul este scris si regizat de PREOTUL CIPRIAN MEGA. “Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!”

1-12-2016 9 minute Sublinieri

dimineat%cc%a6a-care

Am văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega, îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.

Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul

Dragi Prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea. N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.

Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.

Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie. La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare. O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.

În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții. Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge. Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.

Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață. Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.

Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!

cm

Duminică, 20 noiembrie, în Italia, filmul românesc „Dimineaţa care nu se va sfârşi” a fost proiectat în cadrul galei de închidere a Festivalului Internaţioal de Film de la Terni.Citiți în Ziarul Metropolis

Povestea în sine, jocul actorilor, imaginea… Toate sunt fără cusur. Am plâns, dar am şi râs pe alocuri, urmărind acest minunat film despre emigraţia românească a spus criticul de film Stefania Parisi, directorul Institutului Istess, cea care, alături de celebrul regizor Krzysztof Zanussi, a susţinut ca filmul să primească premiul Istess per il Giubileo della Misericordia, cea mai importantă distincţie oferită anul acesta de Festivalul de la Terni. Faptul că regizorul filmului este preot ortodox a constituit ineditul serii. Despre film, dar şi despre un discurs religios în cinemaul modern, vom vorbi cu preotul Ciprian Mega.

Ciprian, când te-au invitat pe scena festivalului, criticii au remarcat ineditul situaţiei: un preot regizor! Oferă-ne o cheie pentru a înţelege bivalenţa aceasta de preot şi cineast.

Ciprian Mega: Nu sunt cineast. Sunt doar preot. E singura responsabilitate pe care mi-o recunosc şi pe care mă străduiesc să mi-o asum. Filmul e, pentru mine, un fel de continuare a predicii, o propovăduire dincolo de amvon. Ineditul de care vorbeşti şi pe care l-au remarcat cei de la festival vine, poate, din forma aceasta atipică de exprimare pentru un preot. La mine, însă, lucrurile stau foarte simplu: astăzi simt să mă exprim prin cinema. E posibil ca, pe viitor, să nu mai consider filmul calea potrivită de exprimare sau să nu-mi mai fie la îndemână.

Debutul tău în lungmetraj a fost încununat cu un premiu important chiar de la primul festival la care a participat. În ce fel te ajută această recunoaştere?

N-am făcut un film de festival. De aceea, să fiu sincer, premiul mă lasă indiferent. M-a încântat, însă, participarea. Şi, mai mult decât toate, faptul că în acea sală imensă de cinema au fost foarte mulţi români. Au venit împreună cu preotul lor, Părintele Vasile Andreica, un om de mare fineţe sufletească. Şi le-am simţit empatia faţă de poveste. Sigur, şi pentru că acolo, în Italia, problemele cu care se confruntă sunt cam aceleaşi cu ale noastre, în Cipru. Faptul că le-am simţit emoţia, că au plâns, că au şi râs, acolo unde îmi doream aceste reacţii de când am conceput scenariul – aceste lucruri sunt pentru mine mult mai importante decât părerea criticilor şi, dacă vrei, vin ca o confirmare.

De unde a pornit ideea acestui film?

Aveam scris un alt scenariu, a cărui realizare, însă, implica o producţie mult mai costisitoare. La începutul acestui an, am scris scenariul acestui film, după o poveste care creionează foarte bine situaţia comunităţii româneşti din Cipru. Scriind scenariul, am început să cred că se poate realiza. L-am contactat pe Liviu Mărghidan, un director de imagine foarte talentat, care a prins imediat ideea şi s-a implicat în proiect, devenind coproducător. Filmările au avut loc la începutul lui martie.

Bugetul extrem de mic ne-a permis doar treisprezece zile de filmare. Am avut şansa de a lucra cu oameni dedicaţi. Mă gândesc, în primul rând, la Iulia Andriuţă, care a făcut montajul. Ca editor, numele ei nu e foarte vizibil, însă forma finală a filmului depinde întotdeauna foarte mult de munca editorului. Ea este cea care a petrecut cel mai mult timp cu filmul în faţă, care a adormit şi s-a trezit cu povestea în minte, cu replicile actorilor, cu chipurile lor. Tot la montaj, am avut şansa de a lucra cu doamna Nita Chivulescu, devenită un clasic al cinematografiei româneşti. La fel, pe partea de procesare a sunetului ne-am bucurat de sprijinul domnului Mihai Orăşanu.

Vorbeşte-ne puţin despre personajele din film şi despre actori!

Chiar dacă acţiunea se petrece în afara ţării, filmul vorbeşte despre România şi despre români. Despre o Românie trăită departe, însă cu aceleaşi temeri, cu aceleaşi neîmpliniri şi cu frustrări mai adânci decât cele întâlnite acasă. Emigraţia, în sine, este un fenomen nefericit. În Cipru, ea are anumite particularităţi, care aruncă totul într-o umbră tristă şi rece. Personajul principal, Eva, a prins contur prin fascinanta interpretare a Elei Ionescu, o actriţă extrem de talentată, de mare profunzime şi cu o înţelegere uluitoare. Eva aduce cu sine toată durerea, frica, incertitudinile din vieţile de coşmar al tinerelor românce venite în Cipru, după ’90, pentru prostituţie, mascată de contracte care presupuneau aşa-numita ”viză de artistă”.

Valeriu Andriuţă, un actor realmente genial, interpretează rolul unui preot. Un preot aproape neputincios în faţa acestui fenomen social, care se izbeşte de indiferenţa autorităţilor competente şi chiar de neînţelegerea superiorilor săi.

După premiera de la Terni, românii prezenţi la eveniment ne-au aşteptat în faţa cinematografului. L-au felicitat pe Ovidiu Crişan pentru autenticitatea pe care i-a dat-o personajului, un ambasador, aşa cum pare că sunt mai peste tot diplomaţii noştri: autosuficient, insensibil, indiferent faţă de problemele comunităţii. Cu Ovidiu, care e un actor incredibil, am lucrat şi anul trecut, la primul meu film, un scurtmetraj care a fost prezent la Festivalul de la Cannes din 2015.

Toţi actorii au fost minunaţi: Ana Maria Moldovan aduce echilibru prin prezenţa ei, Valer Dellakeza e fantastic în rol de mitropolit. Câţiva prieteni preoţi, care au văzut filmul, au spus că e atât de autentic, încât îţi dă impresia că toată viaţa a fost ierarh. M-am bucurat să lucrez, de asemenea, cu Florentina Ţilea, cu Mihai Stănescu.

Despre ce este filmul?

Despre suferinţă, în primul rând. Suferinţa unei fete, care cade victimă a traficului de fiinţe umane. Ca ea, au fost multe în Cipru, foarte multe. Funcţiona o întreagă reţea. Identificau fete, de cele mai multe ori din sate sărace, le amăgeau cu un contract parafat de Ministerul Muncii de la acea vreme şi le trimiteau în Cipru. La destinaţie li se confiscau actele, erau sechestrate şi obligate să se prostitueze.

Prin acest coşmar a trecut şi eroina, personajul principal, al filmului nostru. Deşi forţată, iniţial, să se prostitueze, mai târziu acesta devine modul ei de viaţă. Numai că, la un moment dat, vine sentimentul acela care schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Despre acel moment este vorba în film.

Ce te-a determinat să spui această poveste?

Ţine mai mult de neputinţa mea de a comunica în alt mod ce s-a întâmplat în locul ăsta, în care Dumnezeu a rânduit să ajung. Şi nu oricum, ci cu o responsabilitate pastorală pe care am identificat-o în momentul primei spovedanii. Cu epitrahilul la gât, la cea dintâi spovedanie am ascultat o poveste de genul ăsta. Ţin minte că, în acea zi, am intrat cu oarecare siguranţă în biserică. Doar mă spovedisem eu de-atâtea ori, pot şi eu să spovedesc pe alţii – aşa-mi ziceam. Ca să-nţelegi cât de departe eram de ceea ce trebuie să fiu! Aveam înaintea mea o doamnă serioasă, trecută de patruzeci de ani, cu o familie frumoasă. Când şi-a început povestea, ceva s-a întâmplat brusc cu mine. Povestea în sine era cutremurătoare, dar nu atât de mult ce spunea, ci durerea din glasul ei, privirea aia dezorientată, speriată a omului care a văzut iadul. Mă stăpâneam cu greu să nu plâng. Şi-au urmat alte şi alte cazuri de genul acesta. Peste două sute.

Ştiu că cineaştii români, regizorii mai ales, sunt foarte reticenţi în privinţa Bisericii. Cum te mişti în mediul lor?

În niciun fel. Nu am legături. Şi-n cinematografie, ca şi-n literatură, ca şi-n mass-media există tendinţa aceasta progresistă. Toţi trebuie să gândim la fel. Iar Biserica e victima unei manipulări, a unor atacuri succesive. Sigur că, în istorie, cam aceasta a fost condiţia ei. În timpul persecuţiilor, Biserica şi-a întărit mesajul. Astăzi, însă, situaţia e diferită pentru că Biserica, instituţional vorbind, are un puternic discurs social. Or, tentaţia de a ceda retoricii societăţii, a politicului, e copleşitoare. Dacă la nivel instituţional Biserica e criticată – adesea pe nedrept pentru acţiunile ei neînţelese – ea îşi păstrează credibilitatea prin munca preoţilor. Şi să ştiţi că-n România sunt preoţi foarte buni, jertfelnici, conştienţi de misiunea lor.

Spuneai la începutul interviului că n-ai făcut un film de festival. Cinematografia românească face, de ani buni, impresie bună, chiar atrage multe premii în festivaluri. În ce măsură filmul tău merge după reţeta aceasta, care conduce spre succes?

Nici măcar stilistic nu e în aceeaşi zonă. Nu cred în tendinţa aceasta cenuşie, sterilă de a prezenta lucrurile. Nu cred în valoarea acestui val cinematografic, cum nu cred nici în postmodernism.

Ce crezi că le lipseşte filmelor din acest trend?

Candoarea.


Categorii

1. DIVERSE, Criza refugiatilor/ imigrantilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Un film-eveniment ignorat de presa mainsteam: “DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI” – o poveste traumatica din diaspora românească. Filmul este scris si regizat de PREOTUL CIPRIAN MEGA. “Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!”

  1. Pai, poate reusiti sa postati si filmul! Chiar m-ati facut curios!

  2. Ciprian Mega – Pântecul Desfranatei
    «Pântecul desfrânatei», e titlul cărţii de debut a lui Ciprian Mega, un debut atât de promiţător e puţin probabil să rămână fără urmări. Fiu duhovnicesc al valorosului (dar incomodului) preot şi scriitor Ion Buga (care semnează şi prefaţa), Ciprian Mega, licenţiat în teologie, a avut curajul aproape nebunesc de a aborda un subiect pe care nu cred să-l mai fi abordat cineva până acum în literatură – cel puţin nu atât de tranşant: acela al relaţiilor dintre ierarhia bisericească şi masonerie.

    Titlul insolit al cărţii nu-i va surprinde pe cei familiari cu lectura Apocalipsei: imaginea halucinantă a desfrânatei – îmbrăcată în purpură şi ţinând în mână un potir de aur (Apoc. 17: 4-6), continuă să bântuie conştiinţa creştină a ultimelor decenii. Dacă pentru cei mai mulţi dintre comentatori, desfrânata e simbolul decadenţei puterii imperiale (Roma), alţii recunosc în ea însăşi Biserica creştină, care a făcut pactul cu puterea seculară, trădându-şi astfel menirea divină în istorie. În această cheie trebuie „citit” şi titlul cărţii lui Ciprian Mega.

    Povestea acoperă un interval delicat din istoria bisericii ortodoxe române: anii ’40-’80 ai secolului trecut, când transformările care au afectat societatea românească şi-au pus amprenta şi pe viaţa bisericească.
    https://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2009/06/12/biserica-intre-puterea-iubirii-si-iubirea-puterii-%E2%80%9Epantecul-desfranatei%E2%80%9D-de-ciprian-mega/

  3. Pingback: PREMIERA FILMULUI “DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI”, REALIZAT DE PR. CIPRIAN MEGA. Cluj, 21 decembrie (Video – Trailer) | Cuvântul Ortodox
  4. Pe unde se gaseste acest film de cumparat/vizionat? Stie cineva?

  5. Pingback: Reflectii si intrebari dureroase despre starea Bisericii ale PREOTULUI-REGIZOR CIPRIAN MEGA: "Lucrurile urâte care se-ntâmplă astăzi în Biserică se datorează faptului că unii HOMOSEXUALI AU AJUNS IN FUNCȚII CHEIE ȘI DAU TONUL
  6. Pingback: DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI - filmul regizat de parintele Ciprian Mega, pus la dispozitie integral online
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare