VA FI CONTESTAT DREPTUL MEDICILOR DE A REFUZA SA FACA AVORTURI? Marturia medicului Ionel Cioata despre epoca liberalizarii avortului: “O IMAGINE CA INTR-UN ABATOR! SANGE PESTE TOT, SE CHIURETAU PESTE 150 FEMEI PE ZI”

• Gandul.info: Doctorii care refuză să facă AVORTURI în Postul Paştelui. Medic: „Mă gândesc ca măcar atâta respect să am faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă”

An de an, numărul nou-născuţilor scade dramatic în România. Dacă în urmă cu 25 de ani se năşteau anual 314.746 de copii, două decenii mai târziu, numărul acestora a scăzut aproape la jumătate. Există multe cupluri care din lipsa banilor sau a timpului amână sau decid să nu aibă un copil. Totodată, între două şi trei femei din 100 cu vârste cuprinse între 20 şi 39 de ani fac întrerupere de sarcină la cerere. În România există medici care au ales să nu mai facă întrerupere de sarcină la cerere, o parte dintre aceştia având şi motivaţie religioasă. Există alţi medici care refuză să facă avorturi în perioada posturilor sau a sărbătorilor religioase.

Dacă în perioada comunistă avortul şi contracepţia erau interzise în România, iar femeile care recurgeau la aceste metode puteau ajunge la închisoare, în prezent legislaţia din România le permite acestora să facă avort la cerere până la 14 săptămâni.

Un studiu realizat de Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice în perioada Crăciunului din anul 2013, încă nepublicat, dar pus la dispoziţia gândul, arată că numărul spitalelor care nu mai asigură gratuit servicii de întrerupere de sarcină este în creştere, iar fenomenul se accentuează în perioada posturilor. “De la un an la altul creşte numărul spitalelor în care femeilor nu li se mai acordă acest serviciu (de întrerupere de sarcină n. r.) şi nici nu li se acordă o explicaţie în acest sens. Motivele refuzului variază, de la cele religioase până la cele de ordin financiar sau administrativ, pentru că nu îi obligă nimeni să o facă. Ei fac asta, însă, în privat, acolo unde se plăteşte. Astfel că acest refuz al lor nu poate fi justificat”, a afirmat pentru gândul Iustina Ionescu, avocat al Centrului Euroregional pentru Iniţiative Publice.

Din 59 de unităţi medicale analizate –  spitale clinice de obstetricǎ şi ginecologie sau spitale judeţene sau municipale cu secţie de Ginecologie – din toată ţara, un număr de 13, faţă de şase în perioada 2010 – 2011, nu mai efectuau întreruperi de sarcină la cerere. Acestea erau Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţǎ Craiova, Spitalul Municipal Orǎştie, Spitalul Municipal „Dr. Eugen Nicoarǎ” Reghin, Spitalul Municipal de Urgenţǎ Roman, Spitalul Judeţean de Urgenţǎ Zalǎu, Maternitatea Drobeta Turnu Severin, Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie Galaţi, Spitalul Municipal Moineşti, Spitalul Judeţean Satu Mare, Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, Spitalul Judeţean Slatina, Spitalul Municipal Tecuci.

Totodată, în doar două unităţi medicale din Argeş şi Vâlcea nu se mai făceau avorturi în zilele de sărbătoare. De asemenea, în 28 de unităţi medicale nu se mai efectuau avorturi în perioada Crăciunului pe motiv că este sărbătoare religioasă, iar medicii nu doresc să furnizeze serviciul medical respectiv.

Avortul la cerere, fără a fi nevoie de dovedirea vreunor motive medicale sau de altă natură) poate fi efectuat în România până la 14 săptămâni (intrepretat de unii ca fiind vârsta de 12 săptămâni de sarcină). După această vârstă a sarcinii se face doar excepţional, din motive medicale. “Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sǎnătăţii prevede o listă limitată când un medic poate refuza un pacient: nu este specializat sau pacientul se poartă urât cu medicul. Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România le dă dreptul medicilor de a refuza un serviciu medical din motive morale. Acest lucru nu este, însă, ok. Codul lor nu trebuie să fie împotriva legii“, mai spune avocata Iustina Ionescu.

La Maternitatea “Cuza Vodă” din Iaşi nu se fac deloc avorturi la cerere

Printre spitalele din România unde nu se mai fac întreruperi de sarcină la cerere se află şi Maternitatea “Cuza Vodă” din Iaşi. “Nu mai facem avorturi la cerere. Facem întrerupere de sarcină acolo unde sarcina este oprită din evoluţie“, afirmă dr. Maria Stamatin, directorul medical al instituţiei. Unul dintre motivele pentru care la Iaşi nu se mai fac avorturi la cerere este, potrivit acesteia, că spaţiul destinat special pentru asta este în renovare. “După lunile aprilie – iunie, probabil că vom reuşi să dăm spaţiul acela în folosinţă. Este un proiect de renovare finanţat cu bani europeni. În al doilea rând, foarte mulţi medici refuză să facă avort la cerere. Cred că aşa cum are dreptul femeia să ceară să facă avort la cerere şi medicul are dreptul să refuze să facă această procedură“, precizează dr. Maria Stamatin, contactată de gândul.

Motivaţia medicilor de la Iaşi este faptul că avortul nu este una dintre metodele de contracepţie. “Există atâtea metode de contracepţie încât nu trebuie să se ajungă la avort, pentru că avortul creează o multitudine de complicaţii chiar şi ulterioare asupra femeii. Unii dintre ei nu vor din punct de vedere religios”, mai spune medicul ginecolog.

În continuare, dr. Maria Stamatin vorbeşte şi de teama de accidente a medicilor cu privire la această procedură “oarbă”. “Majoritatea obstreticienilor spun că ei trebuie să aducă viaţă, nu să ia viaţă. Nu înseamnă că nu se fac acolo unde trebuie întreruperi de sarcină, din punct de vedere medical”, mai spune directorul medical al Maternităţii “Cuza Vodă”, unde nu se mai fac avorturi la cerere din anul 2011.

În această instituţie ajung, însă, femei care îşi provoacă avort singure, acasă. “Ultimul caz l-am avut în urmă cu trei săptămâni, o tânără care şi-a provocat avort la 16 săptămâni. A fost salvată, dar cu riscurile ulterioare. A rămas fără uter. Un avort provocat poate duce la septicemie şi, uneori, chiar la deces prin şoc toxico-septic”, a mai spus medicul.

Medicul Ionel Cioată: “Eu le prezint în primul rând complicaţiile şi încet, încet încerc să-i aduc la filonul credinţei”

Medicul Ionel Cioată, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în obstretică – ginecologie din Timişoara, a ales în urmă cu 15 ani să nu mai facă avorturi după mai multe vizite la Muntele Athos şi după ce un preot a refuzat să îl împărtăşească pentru că făcea întreruperi de sarcină la cerere.

“Am făcut chiuretaje la vechiul meu cabinet, numai eu ştiu ce s-a întâmplat acolo“, oftează ginecologul timişorean.

La finalul anului trecut, însă, doctorul Ionel Cioată s-a numărat printre medicii pe care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, i-a decorat cu Diploma Originală şi Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru că refuză să facă avorturi la cerere.

“M-a bucurat această recunoaştere a Preasfinţiei Sale. Ştiu că sunt din ce în ce mai mulţi colegi la nivel de ţară care îşi pun această problemă pentru embrion, pentru făt”, a afirmat el pentru gândul.

În momentul în care i se cere să facă un avort la cerere, medicul timişorean recurge la consiliere care poate dura şi ore. “Nu încerc să îi întorc din decizia lor. Eu le prezint în primul rând din punct de vedere medical ce înseamnă un avort, care sunt complicaţiile şi încet, încet încerc să-i aduc la filonul credinţei, adică al Mântuitorului. Şi atunci încerc să găsesc care este motivaţia reală a acestei dorinţe. De cele mai multe ori, motivaţia este atât de subţire. Încerc să la găsesc argumente şi să le spun că pentru ei un copil nu este o încurcătură, ci o binecuvântare. Încet, încet, încerc să le deschid sufletele lor şi să scoată acest păcat şi să îi inunde dragostea lui Christos care este în fiecare dintre noi”, afirmă dr. Ionel Cioată. Nu tot timpul reuşeşte să convingă femeile sau cuplurile care vor să renunţe la un viitor copil, astfel că după o lună – două îi întră în cabinet o pacientă care tocmai a făcut avort.

Vin la el şi tinere adolescente pentru care o sarcină nu este tocmai lucrul pe care şi l-ar fi dorit la vârsta lor. Medicul timişorean afirmă că de vină nu sunt acestea, ci familia şi educaţia pe care au primit-o încă din fragedă pruncie. “Eu chem întotdeauna familia şi stau de vorbă cu ei. Familia poate creşte copilul unei tinere de 16 – 17 ani. În loc să o stigmatizeze, ei pot să îi arate astfel dragostea pe care sigur nu i-au arătat-o când era copil. Încet, încet se va dezvolta şi afecţiunea maternă a tinerei pentru copilul ei”, este de părere dr. Ionel Cioată (foto).

Medicul timişorean a renunţat în urmă cu patru ani la jobul de la stat pentru cel privat. În propria lui clinică nu se fac avorturi la cerere. Singurele intervenţii chirurgicale pe care le face sunt atunci când sarcinile sunt oprită din evoluţie. “Eu, personal, trebuie să văd cazul, nu o dată, ci îmi iau timp. Vreau să fiu convins că nu fac un păcat”, adaugă el.

Specializat în materno-fetală, dr. Ionel Cioată nu susţine întreruperile de sarcină pentru maladiile grave precum Sindromul Down. “Acolo unde există viaţă, eu nu o pot întrerupe, este o încălcare a principiilor mele şi pocăinţei mele. Eu nu pot să refuz dreptul la viaţă unui astfel de copil şi m-am situat pe poziţia să le spun nu pacientelor şi să le îndemn pe femei să creadă că ceea ce li se dă este un dar spre mântuirea lor. Am avut cazuri de familii care şi-au asumat un astfel de copil şi au primit însutit dragostea pe care au dăruit-o acestui copil”, mărturiseşte el.

Despre medicii ginecologi care nu fac avorturi în perioada posturilor sau a sărbătorilor religioase, dr. Ionel Cioată afirmă că “este un fariseism, iar păcatul este tot păcat”.

Dr. Marcel Buzatu Mihăescu: “Să mă ierte Dumnezeu, în perioada postului, nu”

Avortul la cerere se plăteşte, preţul fiind de câteva sute de lei şi stabilit de fiecare unitate medicală de stat. În această perioadă, pentru că este Postul Paştelui, în unele dintre acestea nu se fac întreruperi de sarcină la cerere.

“Nu facem doamnă, că avem şi noi Dumnezeul nostru, nu suntem chiar aşa”, a răspuns pentrugândul dr. Marcel Buzatu Mihăescu, şeful scecţiei de Obstretică – Ginecologie din cadrul Spitalului Judeţean Piteşti. În afara postului se fac, însă, avorturi la cerere în această instituţie. “Dintotdeauna a fost asta, şi cam atitudinea asta o adoptă majoritatea spitalelor, să mă ierte Dumnezeu, în perioada postului. Că vin femei şi în ziua de Paşte şi în ziua de Crăciun că vor avort, dar noi de Crăciun nu facem decât dacă, Doamne fereşte, este cu probleme şi trebuie rezolvat“, adaugă medicul din Piteşti.

Afirmă că în ultimii ani s-a împuţinat numărul femeilor care solicită avort la cerere. Are şi o explicaţie pentru asta: “Au mai plecat ăştia tineri prin afară, o parte din ce au mai rămas s-au şi educat“.

Medic din Vatra Dornei: “Eu, personal, nu fac în perioada postului, colegul meu face”

Şi la Maternitatea din Vatra Dornei, unul dintre cei doi medici refuză să facă avorturi în perioadele de post. “Eu, personal, nu fac în perioada postului, colegul meu face. Mă gândesc ca măcar atâta respect să am faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă, pentru că în primul rând nu este corect să omori pe cineva care nu are posibilitate să se apere. Când există atâtea metode de contracepţie… Din păcate, în restul anului fac“, afirmă dr. Maria Cecilia Negrea, şef secţie obstretică – ginecologie Spitalul din Municipiul Vatra Dornei.

La Spitalul Clinic de Obstretică şi Ginecologie Filantropia din Bucureşti se fac întreruperi de sarcină în toată perioada anului. “Noi suntem un spital public, un spital laic, aşa că dacă pacientele vin în perioada postului nu refuzăm să facă întreruperi de sarcină, nu încercăm să influenţăm pacientele să îşi schimbe alegerea după convingerile religioase. Eu cred că un spital public nu trebuie să adopte o poziţie bazată pe sărbătorile religioase, acestea nu au de a face cu serviciile de sănătate publică. România este un stat laic şi ca atare nu cred că trebuie să fie un refuz al medicilor, fiecare face după convingerile lui şi după solicitarea pacientului”, afirmă prof. dr. Gheorghe Peltecu, directorul Spitalului.

Potrivit ultimelor date ale Institutului Naţional de Statistică din 2013, numărul de avorturi la cerere a fost de 85.742, în scădere faţă de anii anteriori – 2012 – 87.477 de cazuri, 2011 – 102.896 de cazuri, 2010 – 101.271 de cazuri. Cele mai multe avorturi la cerere se înregistrează pe intervalul de vârstă 20 – 40 de ani, când între două şi trei femei din 100 fac întrerupere de sarcină.

Datele Institutului Naţional de Statistică arată că în primii 21 de ani de democraţie, numărul copiilor nou-născuţi aproape s-a înjumătăţit. Astfel, dacă în anul 1990 s-au născut 314.746 de copii, în anul 2011 s-au născut 196.242 de copii, în acest interval de timp născându-se în total peste 5,12 milioane de copii. Din totalul bebeluşilor, cei mai mulţi au fost băieţi, mai exact 2,63 de milioane, în timp ce numărul fetelor a fost de circa 2,48 milioane.

• Familia Ortodoxa: „AM ÎNŢELES CĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU ESTE NELIMITATĂ, ŞI DRAGOSTEA LUI ESTE LA FEL” (I)

Dr. Ionel Cioată mărturisește cum a renunțat să mai facă avorturi

– Domnule doctor, cum L-aţi cunoscut pe Hristos?

– E o întrebare atât de profundă şi atât de frumoasă, încât a da un răspuns foarte scurt e dificil. Ce pot să spun este că L-am cunoscut cu adevărat destul de târziu în viaţa mea.

În copilăria mea ştiam de Dumnezeu – bunicii mei, Dumnezeu să-i odihnească!, erau din Godineşti, de lângă Tismana, de lângă Sfântul Nicodim, și ne duceau la biserică la sărbători, la Paşti, la Crăciun, când eram la ei în vacanţă. Se vorbea despre Dumnezeu în familie, dar nu cum vorbim acum despre Dumnezeu şi despre divinitate în general.

Viaţa mea a decurs în aşa fel încât am început să-L cunosc pe Dumnezeu mult mai târziu, după 35 de ani. În momentul în care am avut o situaţie mai dificilă în familie – am trecut printr-un divorţ, aveam doi copii – atunci mi-am dat seama că ceva există şi că acel ceva mă va putea ajuta. Şi acel Ceva era Hristos. Apoi, simţeam prezenţa Puterii divine în situaţiile dificile din cariera mea, pentru că meseria pe care eu mi-am ales-o este o meserie în care simţi foarte tare ajutorul de la Dumnezeu. Eram într-o intervenţie dificilă, eram la o naştere dificilă, aveam un caz dificil şi parcă ceva se întâmpla, parcă mâinile mele erau conduse de Cineva. Am trăit aceste lucruri de foarte multe ori.

Şi atunci am început să-mi pun întrebarea: Cine e cel care face acest lucru? Cine e cel care mă călăuzeşte? Şi, bineînţeles, răspunsul l-am găsit încet-încet, şi mi-am dat seama că lângă mine este Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea.

Acestea au fost cele două direcţii, ca să spun aşa, prin care am ajuns la Dumnezeu, dar abia după ce am trecut prin momentul acela familial, cu despărţirea, am început să mă îndrept către Biserică: am început să mă duc la Liturghie, am început să mă rog, am început să citesc, am început să mă informez. Și Dumnezeu a rânduit să vină în calea mea mulţi oameni care să-mi vorbească despre ce înseamnă relația cu Dumnezeu, ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu, ce înseamnă iubirea Maicii Domnului. În acelaşi timp, ducându-mă la biserică, am început să cunosc oameni care să-mi vorbească despre mănăstiri, despre oameni îmbunătăţiţi, despre Părinţi îmbunătăţiţi. Așa că, încet-încet, paşii mei s-au îndreptat către Muntele Athos, în care am fost de trei ori, la Schitul Prodromu. După aceea am fost la multe-multe mănăstiri din România, în Moldova, în Transilvania, în Oltenia – și am fost, aşa, cu sufletul, n-am fost turist. Și prin toate întâlnirile pe care le-am avut acolo cu Părintele Stareţ, cu Maica Stareţă, cu Părinţii de acolo, a început să mi se deschidă sufletul către ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, faţă de om.

Așa am început să descopăr această căldură şi, treptat, să trăiesc altfel, să realizez că viaţa nu este numai ce mâncăm, ce îmbrăcăm şi ce gândim, ci are şi o altă profunzime – este o trăire, este o lucrare la care Dumnezeu, dându-ţi viaţă, nu te obligă, dar tu ai datoria ca să-ți lucrezi, să-ți desăvârşeşti și să ajungi la mântuirea sufletului tău, atunci când vom merge în viaţa cea din veşnicie.

„Gândiţi bine la ce faceţi, gândiţi bine…”

– Domnule doctor, sunteţi unul din puţinii medici care refuză să facă avort. Când şi cum aţi luat această decizie?

– Decizia finală a fost luată în postul Crăciunului din anul 1999, dar fierberea în sufletul meu începuse de mult timp – cu cel puţin patru sau cinci ani înainte, de prin 1995-1996, începusem să mă gândesc foarte serios la problema aceasta.

În momentul în care am început să deschid ochii sufletului meu şi să văd că viaţa nu înseamnă numai ceea ce vezi cu ochii fizici, când am început, încet-încet, să-L descopăr pe Hristos, să descopăr dragostea Lui și dragostea Maicii Domnului, atunci am început să-mi pun întrebări în legătură cu meseria pe care o alesesem, în care învăţasem să întrerup o sarcină.

Și întrebările pe care mi le puneam erau, poate, aceleași pe care şi le pune fiecare om în viaţa lui: cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem? Mă gândeam: „Și eu cine sunt? Sunt un ucenic al lui Hristos sau sunt un ucenic al necuratului?”. În anumite momente, raţiunea îmi spunea: „Bun, dar tu ai ajuns medic, eşti ginecolog, obstetrician, lucru foarte frumos, pentru care ai învăţat. Tu trebuie să faci asta, pentru că în curriculumul de pregătire al unui specialist de obstetrică-ginecologie trebuie să înveţi practica de a întrerupe o sarcină, să ştii să o faci exact, tot așa cum trebuie să ştii să faci și toate celelalte proceduri”. Practic, mă ascundeam în spatele meseriei pe care o făceam. Nu îmi dădeam seama că, de fapt, această chestiune îmi întorcea întrebările, în sensul că-mi ziceam: „Dar nu eu sunt responsabil că pacienta a venit și e însărcinată – ea doreşte să avorteze și, practic, păcatul este al ei”. Nu realizam că, de fapt, păcatul era şi al meu – şi era un păcat capital. Atunci, în toate întâlnirile acelea pe care le-am avut, am povestit de multe, multe, ori despre această frământare – şi acum, gândindu-mă în trecut, sunt convins că Părintele Petroniu e cel care a avut impactul decisiv asupra sufletului meu în schimbarea în bine şi părăsirea acestui păcat.

Era în 1998 sau 1999, nu mai ştiu exact, mă găseam în Muntele Athos, la Schitul Prodromu – şi sufletul acesta blând, omul acesta micuţ şi blând, în cele câteva zile cât am stat acolo, pentru că a aflat dânsul că sunt medic, m-a rugat să fac ordine în farmacia mănăstirii. Și, tot discutând cu dânsul, am ajuns la acest subiect legat de meseria mea, al avortului. Şi el mi-a spus:„Aveţi mare grijă de sufletul dumneavoastră, că sunteţi în păcatul capital, păcatul uciderii de prunci. Gândiţi-vă prin ce treceţi: sunteţi părtaş. Femeia sigur că vine, ea îl cere, dar de ce nu încercaţi să o întoarceţi, de ce nu încercaţi să-i arătaţi şi altă faţă – partea plină a paharului, nu pe cea goală?”. Mă îndemna încet, încet, foarte blând: „Gândiţi bine la ce faceţi, gândiţi bine”. Acele cuvinte s-au întipărit în sufletul meu ca o pecete şi m-au urmărit.

În postul Crăciunului din 1999, soţia mea era însărcinată cu prima dintre fetiţele noastre şi eram în Catedrala mitropolitană din Timișoara, așteptând pentru spovedanie şi împărtăşanie – era prima săptămână de post şi începusem să ne rânduim viaţa în sensul acesta. Și când am ajuns la spovedanie, i-am povestit Părintelui care era acolo fierberea sufletului meu, zbuciumul meu, și acesta, Părintele Murgu – căruia îi mulţumesc foarte mult pentru fermitatea deosebită pe care a avut-o! – mi-a spus: „Domnule doctor, trebuie să luaţi această decizie! Sunteţi în păcatul acesta, nu puteţi să vă împărtăşiţi. Eu o să vă dau un canon şi o să ne întâlnim în ultima săptămână din postul Crăciunului”. Am ieşit afară din paraclisul unde se făcea spovedania. Soţia mea, însărcinată, aştepta afară – ea fusese înaintea mea – şi eram mai mulți oameni acolo, pe care, după spovedanie, Părintele i-a poftit pentru împărtăşanie. Soţia mi-a zis: „Haide și tu!” „Nu pot, Părintele a zis că nu poate să mă împărtăşească datorită problemei pe care tu o ştii, de care noi tot discutăm de câţiva ani”… Ea, săraca, s-a prăbuşit atunci, a fost distrusă de situaţia aceasta. Și eu am fost atunci extraordinar de zbuciumat şi, pur şi simplu, zdrobit. Și i-am zis: „A sosit momentul! Ăsta-i momentul în care eu trebuie să-mi schimb viaţa şi să-mi lucrez într-adevăr mântuirea sufletului meu, dacă Bunul Dumnezeu va îngădui şi mă va ierta pentru tot ce am greşit, pentru tot ce am păcătuit până atunci”.

„Oamenii aşteaptă medici creştini în înţelesul adevărat al cuvântului”

– V-aţi gândit atunci că e posibil să scadă numărul pacienţilor?

– Aceasta era o problemă pe care o tot discutam cu soţia mea în familie, prin care încercam să mă justific. Soția îmi spunea: „Iubitule, ai încredere în Dumnezeu” – relaţia ei cu Dumnezeu era mai caldă, să spun aşa; în general femeile sunt mai sensibile, mai intuitive, sunt suflete mai apropiate de rugăciune. Și ea tot timpul îmi spunea acest lucru, dar eu tot timpul găseam motive ca să-mi justific această continuare a păcatului.

Da, m-am gândit că o să-mi scadă numărul de paciente. Și pot să vă spun că după ce am luat această decizie, lucrurile s-au schimbat extraordinar, în bine, legat de numărul de pacienți. Să știți că și oamenii aşteptau şi aşteaptă astfel de medici – nişte medici creştini în înţelesul adevărat al cuvântului. Şi pacientele care ajung într-o situaţia unei sarcini nedorite, și ele aşteaptă un cuvânt bun din partea medicului, care să le spună: „Lăsaţi lucrurile să meargă, lăsaţi sarcina, faceţi copilul! Chiar dacă nu o să puteţi să-l creşteţi, sunt oameni care nu pot să aducă pe lume copii, puteţi să-l daţi spre adopţie – veţi fi ajutată, o să vedeţi!”. Trebuie să găseşti cuvintele prin care să învălui sufletul acela în dragostea lui Dumnezeu, ca el să vadă şi altceva, știți?

Asta aşteaptă pacientele, cred eu şi simt eu, așa cum am văzut după aceea în multe situaţii – pentru că au venit încercările peste mine în lunile următoare, în primul an, în al doilea an, până când pacienţii au început să afle că eu nu mai fac întreruperi de sarcină. La început a fost greu, eram uneori pus în situaţia în care prieteni foarte apropiaţi veneau şi-mi spuneau: „Soţia e însărcinată. Uite, am venit…” „Nu mai fac”. „Nu se poate, nici pentru mine? Sunt prietenul tău de-o viaţă!” „Da, eşti prietenul meu de o viaţă, dar prietenia ta este sub prietenia pe care vreau să o am eu cu Tatăl Ceresc, şi sufletul meu vreau să se liniştească, să se curăţească, pentru că nu vreau să las în urma mea, copiilor mei, urmaşilor mei, săvârșirea acestui păcat”.

– Colegii cum v-au privit?

– La început, colegii s-au mirat, după care a doua zi, ca să zic așa, au început să mă bănuiască că mi-am schimbat religia, că am trecut în tabăra neoprotestantă – şi că din cauza aceasta nu mai fac întreruperi de sarcină. Și le-am spus clar: „Eu m-am născut ortodox, sunt botezat ortodox şi voi trece la Bunul Dumnezeu tot ortodox, cu ajutorul Lui. Nu acesta este motivul”. Și nu că nu m-a interesat părerea colegilor, dar nu am încercat să le demonstrez nimic. Eu doar le-am spus: „De la 1 ianuarie să nu mă mai puneţi la serviciul de avorturi, că nu o să mai fac. O să fac doar sarcinile care sunt oprite din evoluţie, dovedite şi văzute personal de mine, şi nimic mai mult”. Și așa, încet-încet, au înţeles care este decizia mea, care este drumul pe care am vrut să-l aleg.

– Cum vă simţiţi sufleteşte după atâţia ani în care nu aţi mai făcut întreruperi de sarcină?

– Îmi aduc aminte de imaginile pe care le-am văzut în 1990, imediat după Revoluţie. Au fost nişte imagini cumplite pe care le aveam din ambulatoriul de ginecologie. Lucram pe atunci la Spitalul nr. 5, spitalul „Odobescu”, cel mai mare spital din Timişoara, unde fusese organizată o secţie de chiuretaje, pentru că înainte de ’89 era interzisă această practică prin decretul-lege al lui Ceauşescu. Și, după Revoluţie, toate femeile care au rămas însărcinate înainte de Revoluţie, în decembrie, în noiembrie, în octombrie, s-au năpustit la spital. Era o situaţie înfiorătoare, care mi-a rămas până acum în minte și m-a stigmatizat fantastic: o imagine ca într-un abator, credeţi-mă! Era sânge peste tot, se chiuretau peste o sută cincizeci de femei pe zi, imaginaţi-vă! Pe zi!… Practic, tot personalul de acolo, şi medicii, şi asistentele, era sufocat de avalanşa de femei care veneau să-şi întrerupă sarcina. Şi asta nu numai într-o zi; a durat, cred, tot anul 1990 – deci enorm de mult, enorm de mult! Și m-a marcat şi m-a şocat această chestiune. Vă spun, am fost îngrozit.

Am încercat să-mi amintesc cum trăiam atunci şi cum am început să trăiesc după anul 1999-2000. Pot să vă spun că mi-am luat de pe suflet acea piatră, acea greutate enormă care mă apăsa şi pe care o simţeam din ce în ce mai tare. Simţeam că sufletul meu este efectiv înăbuşit de acest păcat pe care-l făceam. După momentul acela am început să simt o uşurare. Am început să văd cu alţi ochi viaţa, am început să văd cu alţi ochi femeia însărcinată care venea în cabinetul meu, să mă uit altfel la un copil, să mă uit altfel la copiii mei, să pot să mă uit în ochii copiilor mei, să pot să mă uit în ochii soţiei mele, ai prietenilor mei – şi, în primul şi primul rând, să deschid ochii sufletului meu către Bunul Dumnezeu şi să-L rog să mă ierte pentru tot ce am greşit.

                                       (…..)

„Cicatricea aceasta rămâne pe veşnicie”

– Ce ne puteţi spune despre femeile care vin să facă avort? Ce e în sufletul lor? Aţi văzut suferinţă în urma avortului din partea lor?

– Ah, dacă v-aş spune… Am avut atâtea situaţii în care, după o întrerupere de sarcină, femeile erau pur şi simplu prăbuşite… Sigur, unele dintre ele încearcă să se ţină tare, adică să arate că „mă duc să fac un avort şi după aia sunt aceeaşi”. Nu este adevărat. Cicatricea aceasta care rămâne pe sufletul omului, pe al femeii în primul rând, al mamei, este o cicatrice care rămâne pe veşnicie.

Suferinţa lor este foarte mare – şi nu vorbesc de suferinţa fizică, deşi nu este uşor să treci printr-o întrerupere de sarcină; riscurile şi complicaţiile pot fi foarte multe şi uneori pot să mutileze femeia pe viaţă. O fată tânără de 20 de ani poate să ajungă la histerectomie, spre exemplu, datorită unei perforaţii, a unei hemoragii, sau poate să ajungă la infertilitate, care îi va rămâne toată viaţa, şi va trebui să meargă în direcţia fertilizării in vitro, sau să nu aibă copii niciodată. Este îngrozitor! La 20-21 de ani nu te gândeşti ce va fi peste zece ani, ce va fi peste cincisprezece ani. Eşti tânăr, eşti puternic şi crezi că totul ţi se cuvine, şi totul este simplu şi uşor pe Internet şi pe Facebook, dar viaţa adevărată nu este asta.

Aceasta este suferinţa fizică – dar suferinţa sufletească este extraordinară. Niciodată un om care a trecut printr-o astfel de procedură nu mai este acelaşi om, sunt convins de asta. Și am avut în cabinet fete tinere care au venit la cinci ani, la şapte ani după un avort, acum căsătorite, şi nu puteau să mai rămână însărcinate. Și, când discutam cu ele despre trecutul lor, le întrebam: „Aţi avut vreo întrerupere de sarcină?”, şi ele spuneau: „Da” – şi ochii lor se plecau, nu că erau rușinate, le simţeam durerea. Este inimaginabil.

Trebuie să ne schimbăm această mentalitate, de a privi uşor aceste lucruri – ca şi cum am merge la cinema, aşa mergem la cabinetul de ginecologie şi facem o întrerupere de sarcină!

– Povestiţi-ne, dacă puteţi, unul sau două cazuri de mame care au revenit asupra deciziei şi care v-au impresionat.

– Am avut, în urmă cu vreo zece ani, nişte tineri studenţi care au venit în cabinet. Fata avea chiar o sarcină mărişoară, la vreo 12 săptămâni. Şi au venit disperaţi, că ei ce se fac, sunt studenţi, nu sunt căsătoriţi şi ce o să se întâmple. Şi atunci l-am luat pe fiecare în parte, şi apoi împreună, şi am început să le povestesc. „Bun”, ziceau ei, dar reveneau la acelaşi lucru: „Noi suntem studenţi, nu avem bani. Ce-or să zică părinţii?”.Atunci le-am arătat examinarea ecografică, şi le arătam fătul, le arătam mişcările lui, le arătam inimioara, le arătam profilul fătului şi încercam, încet-încet, să le deschid sufletul. Mi-am făcut timp şi am încercat să găsesc, de fapt, care este explicaţia reală a dorinţei lor de a întrerupe sarcina. Ca să-mi dau seama, de fapt, că ei se gândeau ce-or să facă acum, că apare un copil în viaţa lor – şi ei şi-au încheiat viaţa, nu mai pot să se distreze, nu mai pot să se relaxeze şi aşa mai departe. Şi le-am spus: „Dragilor, dacă ăsta este motivul, atunci trebuie să staţi bine să vă gândiţi, că în viaţa aceasta nu ne distrăm tot timpul, nu mergem la cinema tot timpul şi trebuie să ne creăm o viaţă a noastră, o viaţă de familie în care să ne iubim, să ne dăruim, să fim altfel”. Și le-am lăsat timp de gândire. I-am trimis acasă, i-am rugat să vină peste câteva zile din nou, le-am spus să vorbească cu părinţii lor, să le explice. Și m-am trezit cu părinţii lor la mine în cabinet; şi ei erau porniţi în direcţia întreruperii, pentru că „li se frânge copiilor viaţa”. Și le-am spus atunci părinţilor: „Dacă în urmă cu douăzeci-douăzeci şi cinci de ani dumneavoastră aţi fi făcut un avort? Nu mai erau aceşti doi copii! Vreţi ca ei să-şi înceapă viaţa lor aşa?” Normal că au dat înapoi şi le-am spus: „Lăsaţi să vină copilul, şi să aveţi dumneavoastră grijă de el”. Ei, vreau să vă spun că au lăsat copilul, eu am asistat la naştere, după aceea s-au căsătorit şi la vreo doi sau trei ani au făcut al doilea copil, şi acum sunt fericiţi şi bucuroşi, și au o familie împlinită. Ăsta este un caz.

Am avut o tânără, venită cred din Republica Moldova, care a intrat într-o relaţie cu un domn şi a rămas însărcinată. Și a venit la cabinet cu domnul, el pornit ca să-şi facă tânăra întrerupere de sarcină. Am stat de vorbă cu ei şi le-am spus: „Dacă dumneavoastră nu o iubiţi pe această femeie” – că ea nu dorea acest lucru, mai mult el – „puteţi să faceţi această întrerupere de sarcină, dar să ştiţi că toată viaţa dumneavoastră vă va urmări acest păcat pe care îl săvârşiţi. Pe dumneavoastră, pentru că aţi împins-o în această direcţie şi aţi forţat-o, şi sufletul ei va fi veşnic neostoit cu gândul la situaţia prin care a trecut şi la păcatul pe care l-a săvârşit”. După care el a părăsit-o. Tânăra mi-a spus: „Domnule doctor, eu vreau să fac copilul acesta”. I-am spus: „Te ajut. Oricând sună-mă, vino la cabinet”. A născut copilaşul, are un copil minunat şi s-a căsătorit după aceea, la un interval de timp, cu altă persoană.

Totul e lucrarea lui Dumnezeu, eu sunt convins de asta. Tot ce se întâmplă, în toate situaţiile prin care trecem, se vede lucrarea lui Dumnezeu – şi eu nu mă îndoiesc, nu m-am îndoit de asta şi nu mă îndoiesc niciodată.

(va urma)

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Fragmente din articolul publicat în numărul 74 (Martie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.