Viviane Reding vrea crearea STATELOR UNITE ALE EUROPEI/ Rezolutie europarlamentara de instituire a unui SISTEM DE MONITORIZARE SI SANCTIONARE A STATELOR MEMBRE

O campanie pentru ca Uniunea Europeană să devină „Statele Unite ale Europei“ va fi „cea mai bună armă împotriva euroscepticilor“, a declarat vicepreşedintele Comisiei Europene şi comisarul pentru justiţie Viviane Reding, potrivit The Daily Telegraph, citat de agerpres.ro.

Viviane Reding, vicepreşedinte al CE şi, totodată, cel mai longeviv comisar de la Bruxelles, a cerut ca ideea unei „adevărate uniuni politice“ să figureze pe agenda alegerilor europene din această primăvară.

“Avem nevoie să creăm Statele Unite ale Europei, Comisia să aibă calitate de guvern, alături de două camere — Parlamentul European şi un Senat al statelor membre“, a precizat Reding.

Potrivit „The Daily Telegraph“, viziunea comisarului Reding, împărtăşită de numeroşi oficiali din instituţiile europene, ar transforma UE într-un superstat, alocând în acelaşi timp guvernelor şi parlamentelor naţionale un rol politic minor, echivalent cu cel jucat de consiliile locale în Marea Britanie.

Sub auspiciile acestui plan, Comisia ar avea preeminenţă asupra guvernelor, iar europarlamentarii ar trece peste suveranitatea parlamentarilor din Camera Comunelor.

De asemenea, liderii naţionali, reuniţi în cadrul Consiliului European, vor rămâne cu un rol consultativ, de “a doua cameră”, similar celui al Camerei Lorzilor.

Oficialii de rang înalt din UE doresc ca alegerile europene din luna mai să treacă dincolo de dezbaterile legate de austeritatea din zona euro, îmbrăţişând o viziune grandioasă asupra Europei.

Vorbind la Atena, preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, a indicat că UE va utiliza centenarul Primului Război Mondial pentru a avertiza că euroscepticismul, extrema-dreaptă şi partidele anti-europene populiste ar putea aduce războiul înapoi în Europa.

„Nicio altă construcţie politică de până în prezent nu s-a dovedit o modalitate mai bună de organizare a vieţii pentru a reduce barbaria din această lume“, a declarat el.

„Nu trebuie să considerăm niciodată că pacea, democraţia sau libertatea sunt asigurate. De asemenea, este deosebit de important să reamintim acest lucru, în condiţiile în care în luna mai popoarele Europei vor fi chemate să participe la alegerile europene“, a adăugat Barroso.

Încercările lui Barroso şi Reding de a ridica miza la alegerile europene nu au fost bine primite de către toate guvernele, remarcă „The Daily Telegraph“. „Hiperbola federalistă despre Statele Unite nu ajută majoritatea ţărilor care doresc o UE reformată, care funcţionează mai bine“, a comentat un diplomat european.

„Vechile naţiuni vor trăi în inimile oamenilor, iar dragostea pentru naţiunea europeană nu s-a născut încă, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată“ – această cugetare a filosofului politic francez Raymond Aron ar putea fi un motto pentru criza identitară cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană.

Crearea Uniunii Europene, ca un megaproiect politic transnaţional, a avut ca scop principal stimularea schimbului de mărfuri şi a progresului economic în ţările membre ale UE, în corespundere cu teoria, emisă încă de Adam Smith, potrivit căreia, cu cât e mai mare piaţa tranzacţiilor economice, cu atât e mai mare eficacitatea lor.

Un alt scop al creării UE a fost diminuarea influenţei factorului naţional (respectiv naţionalist) în relaţiile dintre state. Trecând prin lecţiile tragice ale celor două războaie mondiale, ambele cu puternice accente etno-naţionaliste, europenii au privit crearea spaţiului comunitar comun ca pe o modalitate de reducere a egoismelor socio-economic şi naţional specifice statelor suverane. Istoricul şi filosoful francez Ernest Renan, marcat de conflictele cronice franco-germane, îşi exprimase încă în secolul XIX viziunea şi motivaţia de a avea o Europă unită: „Vom vedea sfârşitul războiului când locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor…“ [Neumann, 2005, p. 104].

Orientându-se spre prioritizarea intereselor economice, arhitecţii Uniunii Europene au mizat pe faptul că bunăstarea generală va duce la o toleranţă generală. A fost o teză perfect raţională. Dar care a subestimat forţa iraţionalului din oameni şi din etnii. Tocmai de aceea, teza cu privire la triumful factorilor economici în crearea unei Europe Unite a fost corectă până la o anumită limită; până la o limită, care, vom vedea, a şi fost deja depăşită.

La o primă analiză a perspectivelor Uniunii Europene ca proiect politic, s-ar părea că putem remarca din start prezenţa câtorva premise pozitive care contribuie la consolidarea europeană: tradiţiile unui schimb economic şi politic; progresul economic constant trăit de toţi membrii UE până acum câţiva ani (până la criza financiară mondială din 2008); aceeaşi, în linii mari, moştenire culturală; religia preponderent creştină; fenotip relativ asemănător (aceeaşi rasă); dorinţa elitelor de a continua dezvoltarea UE; existenţa unei unităţi valutare comune, a unui steag, spaţiu de liberă circulaţie, ce face transparente graniţele.

Toate bune până aici, pentru că evoluţiei parametrilor socio-economici şi politici i s-a alăturat nu tocmai în mod complementar evoluţia unui cumul de aspecte demografice, migraţioniste, identitare şi etnocentriste în Europa. Anume din cauza imigraţiei şi a naţionalismului puternic înrădăcinat în mentalitatea popoarelor, Uniunii Europene nu îi va reuşi să creeze conştiinţa unei naţiuni comune; iar în lipsa acesteia, nu putem discuta nici despre un viitor de durată al UE. Mai curând, ne putem aştepta la un declin şi o destrămare a Uniunii Europene, mai ales pe fundalul crizelor financiare care o lovesc; factorul financiar constituie, de facto, principalul liant real al UE, şi cu subţierea lui, se desface întregul angrenaj.

Deci, Uniunii Europene nu îi va reuşi crearea unei conştiinţe de naţiune comună. Dar ce este conştiinţa de naţiune? Există două abordări în formularea acesteia. Potrivit primei abordări, naţiunea e constituită din toţi cetăţenii statului, indiferent de originea lor etnică sau rasială; e abordarea liberală sau cetăţenească, civică a conştiinţei de naţiune. Respectiva abordare e proprie pentru Franţa şi Statele Unite ale Americii, unde se cultivă ideea integratoare de naţiune franceză, corespunzător americană. Această concepţie însă concură cu cea de-a doua abordare, clasic naţionalistă, potrivit căreia aşa elemente ca etnia sau naţionalitatea, aceeaşi origine, limbă şi cultură sunt axa şi fundamentul conştiinţei de naţiune. Diverse studii şi analize istoriografice ne fac să credem că locuitorii Europei sunt mai curând adepţii celei de-a doua abordări, etno-naţionaliste, în definirea naţiunii (1). Iar acest fapt constituie deja un argument solid în defavoarea coeziunii UE.

Creatorii noii Europe vor fi nevoiţi să studieze «tendinţele europene comune» şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri şi simboluri care să creeze o nouă identitate.

Crearea Uniunii Europene, ca un megaproiect politic transnaţional, a avut ca scop principal stimularea schimbului de mărfuri şi a progresului economic în ţările membre ale UE, în corespundere cu teoria, emisă încă de Adam Smith, potrivit căreia, cu cât e mai mare piaţa tranzacţiilor economice, cu atât e mai mare eficacitatea lor. Un alt scop al creării UE a fost diminuarea influenţei factorului naţional (respectiv naţionalist) în relaţiile dintre state. Trecând prin lecţiile tragice ale celor două războaie mondiale, ambele cu puternice accente etno-naţionaliste, europenii au privit crearea spaţiului comunitar comun ca pe o modalitate de reducere a egoismelor socio-economic şi naţional specifice statelor suverane. Istoricul şi filosoful francez Ernest Renan, marcat de conflictele cronice franco-germane, îşi exprimase încă în secolul XIX viziunea şi motivaţia de a avea o Europă unită: „Vom vedea sfârşitul războiului când locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor…“ [Neumann, 2005, p. 104].

Orientându-se spre prioritizarea intereselor economice, arhitecţii Uniunii Europene au mizat pe faptul că bunăstarea generală va duce la o toleranţă generală. A fost o teză perfect raţională. Dar care a subestimat forţa iraţionalului din oameni şi din etnii. Tocmai de aceea, teza cu privire la triumful factorilor economici în crearea unei Europe Unite a fost corectă până la o anumită limită; până la o limită, care, vom vedea, a şi fost deja depăşită.

La o primă analiză a perspectivelor Uniunii Europene ca proiect politic, s-ar părea că putem remarca din start prezenţa câtorva premise pozitive care contribuie la consolidarea europeană: tradiţiile unui schimb economic şi politic; progresul economic constant trăit de toţi membrii UE până acum câţiva ani (până la criza financiară mondială din 2008); aceeaşi, în linii mari, moştenire culturală; religia preponderent creştină; fenotip relativ asemănător (aceeaşi rasă); dorinţa elitelor de a continua dezvoltarea UE; existenţa unei unităţi valutare comune, a unui steag, spaţiu de liberă circulaţie, ce face transparente graniţele.

Toate bune până aici, pentru că evoluţiei parametrilor socio-economici şi politici i s-a alăturat nu tocmai în mod complementar evoluţia unui cumul de aspecte demografice, migraţioniste, identitare şi etnocentriste în Europa. Anume din cauza imigraţiei şi a naţionalismului puternic înrădăcinat în mentalitatea popoarelor, Uniunii Europene nu îi va reuşi să creeze conştiinţa unei naţiuni comune; iar în lipsa acesteia, nu putem discuta nici despre un viitor de durată al UE. Mai curând, ne putem aştepta la un declin şi o destrămare a Uniunii Europene, mai ales pe fundalul crizelor financiare care o lovesc; factorul financiar constituie, de facto, principalul liant real al UE, şi cu subţierea lui, se desface întregul angrenaj.

Deci, Uniunii Europene nu îi va reuşi crearea unei conştiinţe de naţiune comună. Dar ce este conştiinţa de naţiune? Există două abordări în formularea acesteia. Potrivit primei abordări, naţiunea e constituită din toţi cetăţenii statului, indiferent de originea lor etnică sau rasială; e abordarea liberală sau cetăţenească, civică a conştiinţei de naţiune. Respectiva abordare e proprie pentru Franţa şi Statele Unite ale Americii, unde se cultivă ideea integratoare de naţiune franceză, corespunzător americană. Această concepţie însă concură cu cea de-a doua abordare, clasic naţionalistă, potrivit căreia aşa elemente ca etnia sau naţionalitatea, aceeaşi origine, limbă şi cultură sunt axa şi fundamentul conştiinţei de naţiune. Diverse studii şi analize istoriografice ne fac să credem că locuitorii Europei sunt mai curând adepţii celei de-a doua abordări, etno-naţionaliste, în definirea naţiunii (1). Iar acest fapt constituie deja un argument solid în defavoarea coeziunii UE.

.Specialistul american de geopolitică, George Friedman, analizând perspectivele UE, întreabă retoric: «Cine este gata să moară pentru Uniunea Europeană?»

La mai bine de un deceniu după afirmaţiile lui Smith cu privire la „abstracţiunile“ de la temelia UE, găsim acelaşi scepticism, doar că deja bazat nu pe teoretizări, ci pe realităţi vizibile, din partea politicianului britanic Daniel Hannan, membru al Parlamentului European. Hannan se întreabă: „Cum au putut atâţia oameni deştepţi să greşească atât de grav?“, referindu-se la erorile conceptuale în filosofia construcţiei europene. Potrivit actualilor eurosceptici, ideea că e posibil să construieşti o societate bazată pe principii abstracte, fără a lua în considerare realităţile istorice, sociale şi economice, de parcă membrii acestor ţări ar fi maleabili la infinit, va conduce la un dezastru. S-a greşit din start, dacă s-a considerat că se poate crea o naţiune de europeni care să înlocuiască vechile identităţi naţionale, fiindcă sunt totuşi prea mari diferenţele identitare şi prea nesemnificative elementele comune (6). Iar într-un articol pentru Stratfor, din iunie 2012, specialistul american de geopolitică, George Friedman, analizând perspectivele UE, întreabă retoric: „Cine este gata să moară pentru Uniunea Europeană?“, sugerând că o unitate poate fi constituită doar atunci când este depăşită o criză comună cu eforturi comune, de sacrificiu (7).

Lipseşte până şi o limbă unică de comunicare; lipsa unei limbi unice împiedicând procesul de liberă comunicare în spaţiul european. Cândva limba latină constituia liantul cultural, religios şi ştiinţific al Europei Medievale. Astăzi, o limbă comună europeană nu există. Ar putea fi engleza, la o adică, însă Germania şi Franţa (fondatoarele UE) vor avea pretenţia de a-şi promova propriile limbi, mai ales că Marea Britanie se retrage precaut şi discret, altfel zis – englezeşte, din proiectul integraţionist european. Lipseşte şi „duşmanul comun extern“, aşa cum l-a avut URSS şi îl mai are SUA. Existenţa unui „duşman comun“ are efectul de consolidare şi mobilizare, ori, în UE, în afara poate a unor elite de la conducere, nimeni nu pare dornic de mobilizare în eventualitatea unei provocări, a unui conflict sau război (criza din Osetia de Sud, din august 2008, a scos în vileag incertitudinile conducerii UE şi confuzia generală în aceste sens). Mai mult – se pare că „duşmanii“ sunt identificaţi chiar în interiorul Uniunii Europene, iar acesta e un factor distructiv serios. Statele din vestul Europei privesc cu vădită reticenţă reprezentanţii ţărilor din est, din fostul bloc socialist (criza de acum câţiva ani cu [ne]votarea Constituţiei Europene în unele ţări fiind grăitoare în această privinţă). În plus, migraţia masivă a musulmanilor le induce europenilor o stare de revoltă, care sporeşte neîncetat în tensiune, asocierea imigranţilor cu imaginea de „duşman intern“ riscând să ducă într-un viitor cât se poate de apropiat la violenţe şi confruntări sângeroase în interiorul graniţelor UE.

În cadrul Europei, dar şi în cadul UE, există şi o competiţie de valori şi poziţie ierarhică, de statut politic, o competiţie care niciodată nu va fi sucombată; precum există şi o divizare pe grupuri etno-confesionale.

Să privim cu atenţie ce ne demonstrează un concurs aparent apolitic şi menit să unească naţiunile europene – concursul de cântece EUROVISION. Inteligenţa conceptului după care a fost creat Eurovisionul nu poate fi ignorată; cetăţenii unui stat nu pot vota pentru reprezentanţii săi la concurs, ci doar pentru reprezentanţii unei alte ţări. Prin acest truc, s-a mizat pe dezvoltarea spiritului internaţionalist, tolerant şi integraţionist în cadrul unei Europe diverse, dar comune. Miza acestui concurs însă a fost atinsă doar parţial, iar în unele privinţe algoritmul votului a surprins.

În primul rând, foarte repede s-a constatat că votul de la Eurovision este în general unul etnic, orientat spre reprezentanţii ţărilor vecine sau din acelaşi cadru etno-confesional. Experţii au şi împărţit voturile în câteva categorii: blocuri geografice, etnice, dar şi votul diasporei. În general, votanţii Eurovision sunt repartizaţi în trei blocuri mari: statele nordice, statele balcanice şi fostele state sovietice. Există şi câteva blocuri mici, cum ar fi statele baltice, Moldova şi România, Azerbaijanul şi Turcia, Grecia şi Cipru (8). Iar fiecare ediţie a Eurovisionului nu vine decât să confirme aceste ataşamente şi tendinţe. Deci, în loc să unească, Eurovision contribuie la alimentarea vechilor rivalităţi şi gelozii.

Aceeaşi repartiţie a preferinţelor o vedem de fiecare dată când se organizează olimpiade, campionate şi competiţii sportive internaţionale. Suporterii îşi aleg favoriţii aproape în exclusivitate pe criterii de apartenenţă etnică; de regulă, sunt susţinuţi sportivii din propria ţară, de aceeaşi etnie sau din grupurile etnice apropiate. După cum a observat sociologul american de origine britanică, Michael Mann, „când urmărim Jocurile Olimpice sau alte evenimente şi competiţii (inclusiv cu caracter sportiv) care trezesc în noi emoţii naţional-patriotice, ne este greu să credem că statele naţionale sunt pe cale de dispariţie“ [Манн, 2002].

Există aşadar o conştiinţă europeană? Şi, dacă nu există, va mai putea fie ea edificată? Ori, în lipsa ei, criza de identitate a UE se va transforma în falimentul UE. […]