VREMEA SINCERITATII LUCRATOARE. Pocainta adevarata – cea mai buna forma de marturisire. AJUTORUL CANONULUI DE POCAINTA AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL
Vedeti si:
- CHEMARE LA POST MAI SEVER SI LA RUGACIUNE INTETITA LA VREME DE PRIGOANA A CRESTINILOR. Pastorala Sinodului Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: “Vă chemăm pe voi toţi să înmulţiţi rugăciunea şi să postiţi cu deosebire în această perioadă a Postului Mare”
- INDEMN LA CITIREA PSALTIRII IN POSTUL MARE si la mai multa rugaciune pentru intreaga lume – de la PARINTELE STARET MELCHISEDEC AL PUTNEI. Plus: AVERTISMENT fata de caderile “de-a dreapta” (audio + text)
***
Paul Siladi/ Lumina:
Asumarea limitei
Onestitatea față de tine însuți și față de ceilalți, împreună cu asumarea plină de pocăință a limitelor proprii și a neputințelor, aceasta este calea pe care o recomandă Părinții pustiei. Avva Ioan cel Pitic a fost întrebat de un frate: „Ce să fac? De multe ori vine un frate ca să mă ia la lucru și eu sunt suferind, vlăguit și nu pot lucra. Ce să fac, ca să împlinesc porunca?” Bătrânul a răspuns cu un recurs la Vechiul Testament: „Chaleb i-a zis lui Iosua, fiul lui Navi: Aveam patruzeci de ani când Moise, robul Domnului, ne-a trimis, pe mine și pe tine, din pustie în pământul acesta. Acum am optzeci și cinci și, ca atunci, și acum pot să intru și să ies la război.” Iar apoi bătrânul a explicat semnificația cuvântului din Scriptură: „La fel și tu. Dacă poți să ieși și să intri, du-te! Dacă nu, stai în chilia ta și plânge-ți păcatele, iar dacă frații te vor găsi tânguindu-te, nu te vor obliga să ieși”.
Fiecare om poate să fie cel mai aspru, dar și cel mai realist judecător al său. Singura condiție pentru a putea face acest lucru este smerenia, pe care părinții o numesc realism duhovnicesc. Smerenia, în acest caz, înseamnă să nu te supraevaluezi, dar nici să nu te menajezi fără sens. De altfel, același Ioan cel Pitic a zis cu altă ocazie: „Dacă lăsăm sarcina ușoară – să ne defăimăm pe noi înșine, ne-o punem în spate pe cea mai grea – să ne justificăm pe noi înșine”. Sarcina cea mai ușoară este aceea de a ne privi în față, curajoși, scăderile și neputințele. Dificultatea începe în clipa în care căutăm tertipuri prin care să ne îndreptățim pe noi înșine în orice context.
Realismul acesta duce, în următoarea etapă, la pocăință. Abia în clipa în care te vezi așa cum ești, poți începe progresul. Baza pocăinței nu poate fi nicidecum o iluzie, o imagine de sine denaturată. Mai mult decât atât, în calea pocăinței stă în primul rând o asemenea înțelegere falsă a propriei persoane și a locului pe care îl ocupi în lume. Iar eroarea poate merge în două direcții. Supraevaluare ori subevaluare, pe de o parte, iar pe de altă parte menajament ori exploatare. În cazul celor mai râvnitori ispita este aceea de a se sili pe sine până la epuizare; asceză lipsită de dreapta măsură; ascultare haotică și extenuantă. În acest caz limitarea este necesară, după cum ne spune avva Ioan cel Pitic, dar nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de pocăință. În cazul acesta pocăința înseamnă asumare a limitei și, implicit, dorința de a o depăși prin harul Domnului. Pentru că pocăința are întotdeauna o dublă dimensiune: una ce ține de prezent, iar alta îndreptată înspre viitor, întemeiată pe nădejdea puternică în lucrarea Domnului.
Pocăința asumată viu este contagioasă, îi va molipsi și pe ceilalți frați. Aceasta este forma cea mai bună și cea mai onestă de mărturie creștină în lume.
***
Arhim. Mihail Daniliuc/ Doxologia:
Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un dialog sincer și binefăcător cu propria conștiință
Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.
Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.
Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.
Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.
Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.
Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).
Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Legaturi:
- CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (text, audio, video)
- CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL si intrarea in duhul Postului Mare
- Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
- “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
- “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
- RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL din Postul Mare: “Doamne si Stapanul vietii mele…”. TALCUIREA PARINTELUI PETRONIU
- PLANSUL ADAMIC al Canonului Sfantului Andrei Criteanul
- PR. GHEORGHE HOLBEA: CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare” duhovniceasca aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Criteanul
- Intrarea in Postul cel Mare. CHEMARE SPRE POCAINTA
- Sfantul Ioan din Kronstadt: INVATATURA IN MIERCUREA PRIMEI SAPTAMANI A POSTULUI MARE. Indemn la cercetare launtrica severa inaintea Impartasirii
- MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in MIERCUREA CURATA despre ce inseamna sa facem pocainta si CUM SA NE PREGATIM CUM SE CUVINE pentru Sfanta Impartasanie?
- FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului
- PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea?
- Predica foarte folositoare a PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…”
- LASATUL SECULUI sau cum punem inceput bun al POSTULUI PASTILOR. LEPADAREA DE LUME SI IERTAREA GRESELILOR. “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”. POSTUL MARE – “OPERATIE PE CONSTIINTA DESCHISA”
2 Commentarii la “VREMEA SINCERITATII LUCRATOARE. Pocainta adevarata – cea mai buna forma de marturisire. AJUTORUL CANONULUI DE POCAINTA AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL”