VREMEA SINCERITATII LUCRATOARE. Pocainta adevarata – cea mai buna forma de marturisire. AJUTORUL CANONULUI DE POCAINTA AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

16-03-2016 5 minute Sublinieri

canonul_sf_andrei_criteanul_mitropolie_ips_teofan-12_1

***

rugaciune._pocainta._preot

Paul Siladi/ Lumina:

Asumarea limitei

Onestitatea față de tine însuți și față de ceilalți, împreună cu asumarea plină de pocăință a limitelor proprii și a neputințelor, aceasta este calea pe care o recomandă Părinții pustiei. Avva Ioan cel Pitic a fost întrebat de un frate: „Ce să fac? De multe ori vine un frate ca să mă ia la lucru și eu sunt suferind, vlăguit și nu pot lucra. Ce să fac, ca să împlinesc porunca?” Bătrânul a răspuns cu un recurs la Vechiul Testament: „Chaleb i-a zis lui Iosua, fiul lui Navi: Aveam patruzeci de ani când Moise, robul Domnului, ne-a trimis, pe mine și pe tine, din pustie în pământul acesta. Acum am optzeci și cinci și, ca atunci, și acum pot să intru și să ies la război.” Iar apoi bătrânul a explicat semnificația cuvântului din Scriptură: „La fel și tu. Dacă poți să ieși și să intri, du-te! Dacă nu, stai în chilia ta și plânge-ți păcatele, iar dacă frații te vor găsi tânguindu-te, nu te vor obliga să ieși”.

Fiecare om poate să fie cel mai aspru, dar și cel mai realist judecător al său. Singura con­diție pentru a putea face acest lucru este smerenia, pe care părinții o numesc realism duhovnicesc. Smerenia, în acest caz, înseamnă să nu te supraevaluezi, dar nici să nu te menajezi fără sens. De altfel, același Ioan cel Pitic a zis cu altă ocazie: „Dacă lăsăm sarcina ușoară – să ne defăimăm pe noi înșine, ne-o punem în spate pe cea mai grea – să ne justificăm pe noi înșine”. Sarcina cea mai ușoară este aceea de a ne privi în față, curajoși, scăderile și neputințele. Dificultatea începe în clipa în care căutăm tertipuri prin care să ne îndreptățim pe noi înșine în orice context.

Realismul acesta duce, în următoarea etapă, la pocăință. Abia în clipa în care te vezi așa cum ești, poți începe progresul. Baza pocăinței nu poate fi nicidecum o iluzie, o imagine de sine denaturată. Mai mult decât atât, în calea pocăinței stă în primul rând o asemenea înțelegere falsă a propriei persoane și a locului pe care îl ocupi în lume. Iar eroarea poate merge în două direcții. Supraevaluare ori subevaluare, pe de o parte, iar pe de altă parte menajament ori exploatare.În cazul celor mai râvnitori ispita este aceea de a se sili pe sine până la epuizare; asceză lipsită de dreapta măsură; ascultare haotică și extenuantă. În acest caz limitarea este necesară, după cum ne spune avva Ioan cel Pitic, dar nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de pocăință. În cazul acesta pocăința înseamnă asumare a limitei și, implicit, dorința de a o depăși prin harul Domnului. Pentru că pocăința are întotdeauna o dublă dimensiune: una ce ține de prezent, iar alta îndreptată înspre viitor, întemeiată pe nădejdea puternică în lucrarea Domnului.

Pocăința asumată viu este contagioasă, îi va molipsi și pe ceilalți frați. Aceasta este forma cea mai bună și cea mai onestă de mărturie creștină în lume.

metanie la sfanta cruce

***

Arhim. Mihail Daniliuc/ Doxologia:

Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un dialog sincer și binefăcător cu propria conștiință

Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.

Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.

Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.

Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.

Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.

Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).

Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Putna - Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Legaturi:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Postul Mare

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “VREMEA SINCERITATII LUCRATOARE. Pocainta adevarata – cea mai buna forma de marturisire. AJUTORUL CANONULUI DE POCAINTA AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

  1. Pingback: METANIILE IN POSTUL MARE. Ce semnifica? De ce e nevoie sa implicam si trupul in rugaciunea de pocainta? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: PS VASILIE, Episcopul Wichitei: “SA NE FOLOSIM LA MAXIMUM DE POSTUL CEL MARE, SA NU FIM SUPERFICIALI CU ACEST MARE DAR. Să ne întrebăm: Ce «bagaj» în exces ducem cu noi care ne ţine departe de Dumnezeu?” | Cuvântul Ortodox

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare