Vezi si:

Liturghia Pocaintei

Una din pietrele de mult pret ale tezaurului de rugaciune a Sfintei noastre Biserici este rugaciunea Sfantului Efrem Sirul: „Doamne si Stapanul vietii mele…. Scurta si simpla la infatisare, dar plina de putere duhovniceasca si de adancime teologica, aceasta rugaciune poarta amprenta marelui imnograf si poet, a marelui ascet si sfant, „alauta a Duhului Sfant”, cum a fost numit Sfantul Efrem. Biserica i-a rezervat un loc special in viata ei liturgica si anume, in vremea Sfan­tului si Marelui Post, vreme de pocainta si de innoire sufleteasca.

Un parinte duhovnicesc imi spunea odata despre aceasta rugaciune:

„Eu o rostesc in tot cursul anului la pravila mea de rugaciune si indemn pe tot crestinul, dar mai ales pe monahi sa o practice, pentru ca aceasta rugaciune, rostita cu umilinta, intelegere si simtire are mare putere de innoire launtrica”.

Ne vom convinge si noi insine de acest lucru, staruind putin asupra cuprin­sului si practicii rugaciunii Sfantului Efrem.

Precum se stie, aceasta rugaciune se rosteste la toate cele sapte laude ale Bisericii, in tot Postul Mare, in afara de sambata si duminica, cu o randuiala deosebita. Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta si cu lacrimi si cu frica da Dumnezeu, insotita de metanii mari si inchinaciuni.

La vremea cuvenita, preotul slujitor iese in fata Sfintelor Usi, rostesterugaciunea Sf. Efrem Sirul Postul Mare pe rand cele trei parti ale rugaciunii, dupa fiecare parte facand cate o metanie mare; face apoi in tacere douasprezece inchinaciuni si inca odata rosteste rugaciunea in intregime, dupa care incheie cu o metanie mare. Impreuna cu preotul, toti cei prezenti la slujba fac metanii si inchinaciuni. Luand parte la o astfel de rugaciune obsteasca, simti ca o mare putere o strabate: insasi puterea Duhului Sfant, Care este prezent, dupa cuvantul Domnului si care striga din inimile celor care se roaga impreuna.

Din cuprinsul rugaciunii, vedem ca ne rugam lui Dumnezeu sa ne fereasca de patru duhuri rele, de patru patimi si apoi sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti. Este usor de inteles ca duhurile cele rele nu sunt altceva decat „duhurile rautatii din vazduh (Efeseni 6, 12), care necontenit ne razboiesc, iar patimile sunt semnul inrobirii omului de catre aceste duhuri. Şi ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne dea acele duhuri, adica sa nu ne lase sa cadem in robia diavolului, care vrea sa ne duca cu silnicie la moartea vesnica. Cat priveste duhurile cele bune, ele sunt darurile Sfantului Duh, primite la sfantul Botez si Mirungere si pe care proorocul Isaia le numeste: „Duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul puterii…” (Isaia 11, 2-3). Le cerem de la Dumnezeu, adica Il rugam sa ne ajute ca darurile primite sa nu ramana nelucratoare.

Vorbind despre patimi si virtuti, Sfintii Parinti ai vietii duhovnicesti: Patericul, Sfantul Efrem, Sfantul Ioan Damaschinul, Sfantul Ioan Scararul s.a., ne spun ca numele lor este foarte mare, pentru ca nesfarsite sunt formele pe care le poate lua raul, precum si nelimitate posibilitatile omului de a face binele. Astfel, Cuviosul Petru Damaschinul insira nu mai putin de 293 de patimi si 228 de virtuti (Filocalie – invataturi duhovnicesti). Este firesc deci, sa ne intrebam de ce Cuviosul Efrem, din aceasta mare multime de patimi si virtuti a ales numai cate patru din fiecare si de ce anume pe acestea si nu pe altele, caci, fara indoiala nu fara rost a facut el aceasta alegere. Raspunsul la aceasta nedume­rire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din duhurile rugaciunii.

Duhul trandaviei nu este simpla trandavie tru­peasca. Omul de la inceput a fost randuit sa lucreze; munca ii este o necesitate fireasca, pentru agonisirea celor necesare existentei: hrana, locuinta, imbracaminte. Sfantul Efrem se gandeste la o trandavie mult mai vatamatoare, aceea a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu. „Dumnezeu este ascuns in Porunci”, zic Parintii (Sfantul Marcu Ascetul) si se descopera pe masura implinirii lor. Implinirea poruncilor deci este conditia cresterii omului celui nou, a dobandirii asemanarii sale cu Dumnezeu. Tot omul este chemat sa fie sfant, sa fie Dumnezeu prin har si daca nu toti ajung aici, este datorita lenevirii, trandaviei, care este direct potrivnica cresterii omului duhovnicesc, refuzul propriei sale dezvoltari, inchircirea in nedesavarsire.

Grijirea de multe este semnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti (Scara). Ea este legata de trandavie, care nesocotind lucrarea poruncilor, isi cauta o mincinoasa implinire raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, cum sa-si agoniseasca cele placute si sa scape de cele dureroase; cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim, grija permanenta a omului impatimit. Dimpotriva, toti Parintii recomanda „faradegrija de toate”, singura grija indreptatita fiind grija de mantuire.

Iubirea de stapanire este duhul rautatii care stramba purtarea cu semenii nostri, nesocotindu-i si transformandu-i in simple unelte si mijloace de profit; injoseste valoarea omului, coborandu-l in randul lucrurilor. Adevarata stapanire intre oameni nu este profitoare, ci slujitoare, dupa pilda si cuvantul Mantuitorului: „Cine vrea sa fie mai mare intre voi, sa fie tuturor sluga” (Matei 20, 25); iar slujirea aproapelui este porunca evanghelica si fapta de mare cinste: slujire lui Dumnezeu. Vedem ca si iubirea de stapanire este legata de grijirea de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, in chip firesc si omul este transformat in lucru sau unealta, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.

Grairea in desert zice Sfantul Ioan Scararul (tr. II), este injosirea celui mai de pret dar dat omului de Dumnezeu: darul cuvantului; vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; este „scaunul slavei desarte, urmarea imbuibarii si a necuratiei”. De aceea Mantuitorul ne spune ca in ziua Judecatii vom da seama de tot cuvantul desert (Matei 12, 36), iar Sfintii Parinti au laudat mai mult tacerea (Cuviosul Agaton, Arsenie), care este graiul veacului viitor (Sfantul Isaac Sirul).

O simpla privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte insemnata. Cele patru rele se leaga unele de altele si formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta cade in duhul de stapanire, care nesocoteste si injoseste pe aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degrada­rea cuvantului in grairea desarta. Or, toti Sfintii Parinti arata ca o conditie esentiala pentru sporirea duhovniceasca este paza constiintei neprihanite dinspre patru parti: fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la impli­nirea Poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica pentru trebuinta si cu infranare; si fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu.

Daca acum luam bine seama, observam ca cele patru patimi vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii Harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuinta spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra: iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om, vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, care altereaza purtarea omului fata de tot ceea ce-l inconjoara: fata de Dumnezeu, fata de aproa­pele, fata de lucruri si fata de sine. Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului de pacat. Intelegem acum de ce Sfantul Efrem a ales in rugaciunea sa tocmai aceste patimi.

Dimpotriva, care sunt trasaturile sufletului sanatos, o vedem din partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim in scurt acum.

Duhul curatiei nu trebuie inteles ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. „Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain” (Psalmul 136, 4), ziceau evreii in robia Babilonului, pe care talcuindu-o Parintii ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna, cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si Sfantul Efrem pune curatia in fruntea tuturor virtutilor.

Gandul smerit este asezarea in starea fireasca a existentei noastre: pe de o parte fapturi slabe si neputin­cioase; pe de alta, pe toate avandu-le si insasi existenta primite in dar de la Dumnezeu. De aceea Sfintii Parinti ziceau ca smerenia este, a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii, chiar si decat dobitoacele, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale bune.

Rabdarea este fireasca omului smerit, care isi recunoaste pacatele si isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu, ca o sluga lenesa, care nesocoteste Poruncile Domnului sau. De aceea si rabda cu bucurie necazurile si incercarile vietii, fiind incredintat ca: „prin multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), si ca numai „cine rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei 24,13).

Dragostea este plinatatea a toata virtutea. Cine are curatie, smerenie si rabdare, acela este si iubitor de Dumnezeu si de aproapele, caci in cine salasluieste dragostea Insusi Dumnezeu petrece, care este Dragoste (I Ioan 4, 8).

Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu, totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproa­pele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.

Astfel, omul stapan pe limba, smerit indelung rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc.

Precum vedem, alegerea celor doua siruri de duhuri din rugaciunea Sfantului Efrem are un adanc inteles duhovnicesc. Ea ne pune fata in fata doua icoane: aceea a omului stricat de patimi si aceea a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape, pe de o parte, si starea duhovniceasca spre care tindem, pe de alta parte, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare, intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua a rugaciunii. Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei, iar neosandirea aproapelui, un semn al dragostei, „care indelung rabda si nu se poarta cu necuviinta…” (I Corinteni 13). Cele doua mari virtuti sunt strans legate intre ele. „Sfintita doime, zice Sfantul Ioan Scararul, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Scara, 25, 37).

Incheierea rugaciunii cu cererea celor doua culmi ale vietii duhovnicesti: smerenia si dragostea, vrea sa ne arate ca celui ce s-a izbavit de patimi si s-a angajat pe calea virtutii, i se deschide nesfarsita cale a desavarsirii, a asemanarii cu Dumnezeu, Care insusi este Smerenie si Dragoste.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, se fac douasprezece inchinaciuni pana la pamant, zicand in taina si repetandu-le de trei ori, urmatoarele patru stihuri:

Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul.

Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul.

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma.

Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma!

Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte; pe de o parte, apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara de numar; pe de alta, increderea in milosti­virea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti, despre care spun Sfintii Parinti ca mereu trebuie sa ne insoteasca pe calea mantuirii: teama si nadejdea; nelasandu-ne prinsi de teama sau de deznadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Filocalie, Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus la casa parinteasca pe fiul risipitor si au deschis talharului Raiul.

Daca aruncam acum o privire asupra intregii rugaciuni si a randuielii cu care se face rugaciunea Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai ne uitam la chipul omului stricat de cele patru duhuri rele si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de el; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru daruri ale Sfintului Duh si cerem sa ne ajute Dumnezeu sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciunea tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare incredere si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu. Toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce vrea sa insemneze oare toata aceasta randuiala de rugaciune?

rugaciunea Efrem Sirul Rusia bisericaMetania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamant, este semnul vadit al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacat, starea decazuta in care ne aflam; iar prin ridicare aratam vointa noastra de a ne ridica, de a ne izbavi de pacat, de a ne innoi sufleteste. Dar cuvantul metanie (meta-noia) insemneaza si innoire a mintii, schimbare, lucrare de prefacere a omului de pacat in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.

Iata deci ce lucru minunat arata aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune, o aratam totodata si cu trupul, cu intreaga noastra fiinta, ne recunoastem paca­tosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant; dar ne ridicam imediat, aratand dorinta noastra de grabnica indreptare. Ca si cum am zice:

„Doamne, uite cum am cazut si ce ticalosit sunt; robit de patimi si instrainat de la Tine si de toata faptura! Dar nu vreau sa raman asa; al Tau sunt, mantuieste-ma, fa-ma iarasi salas al Sfantului Tau Duh”!

Este aici mai mult decat rugaciune, este insasi lucrarea pocaintei care preface si innoieste pe om. Este o prefacere reala, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistica de pe Sfantul Jertfelnic. Este Euharistia de pocainta a omului. Caci asa cum la Sfanta Liturghie prin chemarea de catre preot a Sfantului Duh, painea si vinul aduse inainte se preschimba in Trupul si Sangele Domnului, tot asa si aici: implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, cainta adanca si credinta neindoielnica, omul de pacat se preface in om duhovnicesc. Şi precum Epicleza euharistica este ascultata si implinita imediat de Dumnezeu, tot asa si innoirea prin pocainta adanca se realizeaza degraba. Ne incredinteaza de aceasta insasi Sfanta Evanghelie. Vamesul a suspinat din adancul inimii: „Milostiv fii mie, pacatosul”!, si indata s-a indreptat. Talharul pe Cruce a strigat: „Pomeneste-ma, Doamne”, si a auzit imediat: „Azi, vei fi cu Mine in Rai” (Luca 23, 43). Şi ne incredinteaza apoi descoperirile din vietile unor mari sfinti: Cuviosul Pavel cel Simplu, Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos s.a. si invataturile marilor dascali ai Bisericii.

Sf Efrem SirulDaca Liturghia euharistica este Liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia Pocaintei este raspunsul omului la dumnezeiasca dragoste, prin daruire totala in mainile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu primind jertfa de pocainta, curata si innoieste pe om cu adanca schimbare: „De vor fi pacatele voastre ca negreala, Eu le voi face albe ca lana”, zice Domnul (Isaia 1, 18). Asa de adanca si de totala este puterea innoitoare a pocaintei. De aceea si Sfanta Biserica a randuit pentru tot crestinul o anumita vreme a anului, sfintita Patruzecime, in care sa se indeletniceasca in chip deosebit cu aceasta lucrare curatitoare si sfintitoare. Daca pocainta este asa de necesara pentru tot crestinul, apoi pentru monah ea este indeletnicirea lui de baza. Pentru ca “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta, iar monahul este cel ce graveaza pocainta in toata viata Bisericii” (Arhim. Gheorghe Kapsanis, Egumenul Manastirii Grigoriu, nr. 2/1977).

De aceea n-as vrea sa inchei, inainte de a atrage atentia si asupra altui aspect al rugaciunii Sfantului Efrem, in directa legatura cu viata calugareasca. Daca luam aminte la cele patru duhuri bune din rugaciune, usor vom recunoaste in ele fagaduintele de baza ale vietii monahale in duhul curatiei, fecioria; in duhul smereniei, ascultarea; in duhul rabdarii, saracia, iar in duhul dragostei legea fundamentala a vietii obstesti. Astfel, pentru monah, rugaciunea Sfantului Efrem este totodata rugaciune de pocainta si rugaciune pentru a fi monah desavarsit. Trasaturile omului innoit prin pocainta sunt si ale monahului implinit. Deci adevaratul monah este lucratorul necontenit al pocaintei. Întelegem acum mai deplin, cuvantul de mai sus al Parintelui Egumen Gheorghe, ca: “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta”, si de ce acel parinte duhovnicesc, pomenit la inceput, se ruga in toate zilele anului cu rugaciunea: “Doamne si Stapanul vietii mele…”!

(din: Ieromonah Petroniu Tanase, “Chemarea Sfintei Ortodoxii”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006)

Legaturi: