SA RECITIM IMPREUNA: “Ascultarea orbeasca, totala, este pur si simplu cu neputinta, mai ales in vremurile noastre” (Cuv. Serafim Rose)

25-05-2011 Sublinieri

  • “Toti avem lipsuri. Si poate ca aceasta este marea realitate duhovniceasca a vremurilor noastre – si anume ca toti invatatorii au lipsuri, ca nu mai sunt mari Stareti, ci doar invatatori duhovnicesti ‘cu jumatate de norma’, care isi petrec jumatate din timpul lor stricand ceea ce au facut bun in cealalta jumatate. Trebuie sa fim recunoscatori pentru buna invatatura pe care o putem primi, insa cu trezvie si cu grija. Lectia pentru dumneata este probabil trezvia. (…) Nu cred ca vei avea de suferit de pe urma increderii pe care ai avut-o in Parintele _ [nume lipsa] ; binele facut de el va ramane cu tine, daca ramai smerit si trezvitor. Iar daca i-ai acordat o incredere excesiva, la fel ca unui guru, atunci sa stii ca ceea ce suferi acum este tocmai pedeapsa pentru aceasta; dar o sa treaca. Constiinta si inima dumitale trebuie sa vorbeasca: ascultarea orbeasca, totala, este pur si simplu cu neputinta, mai ales in vremurile noastre. (…) Episcopul Ignatie Briancianinov ii sfatuia mereu pe crestinii vremurilor de pe urma: Nu mai exista Stareti, cercati orice invatatura cu Evanghelia (desigur, nu in sensul de a ‘calcula’ ca sa vezi daca invatatorul greseste – ci firesc, cu inima si cu constiinta). (Cuv. Seraphim Rose);
  • “Noi insine ne straduim sa fim in pace cu toata lumea, dar nu ne ascundem parerile cand vedem ca cineva cauta sa impuna Bisericii ingustele sale pareri personale (Cuv. Seraphim Rose);
  • “Intre timp sa nu renunti la viata duhovniceasca doar pentru ca nu ai, momentan, un calauzitor. Parintii inca ne mai vorbesc prin scrierile lor (cand ai citit ultima oara Razboiul nevazut?), iar viata insasi ne este invatator, daca ne straduim sa traim cu smerenie si trezvie – iar din cand in cand poti primi cate un cuvant sau sfat bun de oriunde. Pazeste cu scumpatate tot ce este bun (este bine sa tii un jurnal) si sa nu te mahnesti pentru ceea ce nu ai!” (Cuv. Seraphim Rose);

  • “Pe cei ce scriau Manastirii Sf. Gherman cu nadejdea ca vor afla aici Stareti purtatori de Dumnezeu si capabili de a-i calauzi prin luminare de la Duhul Sfant, Parintele Serafim era obligat sa-i instiinteze cafelul acesta de calauzire nu este dat unor vremuri ca ale noastre – si, sa fim sinceri, noi, în starea noastra de slabiciune, stricaciune si pacatosenie, nici nu o meritam. Vremurilor noastre li se da un fel mai smerit de viata duhovniceasca, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena, il numeste ‘viata dupa sfatuire’ – adica dupa poruncile lui Dumnezeu invatate din Sfinta Scriptura si de la Sfintii Parinti, cu ajutorul celor mai batrini si cu mai multa experienta. Un ‘staret’ poate da porunci; dar un ‘sfatuitor’ da sfaturi, care trebuie incercate prin experienta.

Cititi integral la:

serafimrose.jpg

A se cerceta insa, pentru o mai buna si completa intelegere, cat si pentru a nu risca indreptatirea patimilor si a voilor proprii, si:

 

***

Asceza ascultarii e indispensabila nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de fratele nostru, cand acesta ne cere un lucru cu putinta si nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos. Asceza rastignitoare a ascultarii fata de fratele face deopotriva mai fina in noi capacitatea de a sesiza mai profund vointa lui Dumnezeu. (…) Fara aceasta cultura a ascultarii, omul va ramane inevitabil “un cerc inchis”, mereu nefericit inaintea Vesniciei. (…)

 

Omul bolnav psihic nu este in stare sa sesizeze gandirea sau vointa altei persoane. Prin urmare, absenta dispozitiei ascultarii la un om e indiciul cel mai sigur al maladiei sale psihice. Fara ascultare, omul va ramane mereu in ţarcul stramt al individualitatii sale egoiste, opus principiului ipostatic al persoanei. In afara ascultarii, principiul ipostatic nu se dezvolta in oameni, si ei raman surzi si orbi la Revelatia dumnezeiasca data noua…”

 


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Parintele Serafim Rose, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “SA RECITIM IMPREUNA: “Ascultarea orbeasca, totala, este pur si simplu cu neputinta, mai ales in vremurile noastre” (Cuv. Serafim Rose)

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Depinde cu ce gand ne ducem la duhovnic.
    Daca ne ducem cu dorinta de a ni se indreptati propria parere, idee sau actiune, desigur ca nu vom fi pregatiti sa primim sfatul lui.
    Insa daca ne vom duce cu dorinta de a sti daca aceea parere, idee sau actiune a noastra este conforma Evangheliei, atunci vom primi sfatul lui.

  2. @ Hrisanti:

    Depinde si de duhovnic. Mult.

  3. @ admin

    Rezerva fata de un anumit duhovnic poate fi si ispita, mai ales daca discernamantul nostru este inca intunecat de patimi.
    Cred cu tarie ca, daca ne rugam si mergem cu inima smerita sa cerem sfat, Domnul nu ne lasa pe mana oricui, ci ne randuieste om si raspuns dupa credinta si smerenia noastra.

  4. @ Hrisanti:

    Situatiile pot fi extrem de variate si ispitele de tot felul si din toate directiile. Am precizat si la o postare anterioara, unde s-a discutat subiectul ascultarii ca esentiala – si rara! – este sinceritatea toatala cu propria constiinta si dorinta reala de a face voia lui Dumnezeu. In acelasi timp, am reluat cuvintele p. Seraphim Rose, pentru a insista si asupra nevoii de realism si de discernamant sporit.

  5. Subscriu in privinta duhovnicului.As indrazni sa recomand mai ales duhovnicii din manastiri.Viata din cetate ne risipeste pe toti.

  6. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/08/04/arhim-nicholas-saharov-de-la-essex-nepotul-si-ucenicul-cuviosului-sofronie-cea-mai-profunda-si-exhaustiva-sinteza-de-teologie-duhovniceasca-pe-tema-ascultarii

    In interpretarea rusă a principiului ascultării ascetice pu­tem detecta însă o anume ruptură a armoniei între încrederea începătorului şi competenţa duhovnicească a „bătrânului“. Acest ultim aspect pare să fi fost complet dominat, ba chiar depăşit de cel dintâi – cu alte cuvinte credinţa începătorului a ajuns să fie socotită o condiţie prealabilă suficientă pentru a avea un folos din răspunsul „bătrânului”, oricine ar fi el şi oricare ar fi calităţile lui duhovniceşti.

    Acest dezechilibru se vede şi in literatura teologică a epocii:

    „Intemeindu-se pe credinţa în Dumnezeu, de dragul Căruia începătorul se supune ascultării, credinţa în cuvintele bătrânului e lucrătoare în ea însăşi, indiferent de starea duhovni­cească a «bătrânului» [stareţului]”[27].

    Aceasta reduce însă as­cultarea la o practică mecanică determinată de un criteriu aproape pur subiectiv: credinţa începătorului e singura condiţie preliminară semnificativă pentru revelarea voinţei lui Dumnezeu. Această opinie e justificată prin trimiteri la cuvinte ale unor faimoşi „stareţi” ruşi din secolul XIX. Astfel, „stareţul” Ambrozie de la Optina scrie:

    „Dacă ceri şi primeşti cuvintele mele cu credinţă, poţi avea folos chiar şi de la un păcătos, dar fără credinţă, îndoindu-te şi cercetând vorbele şi lucrările lui, nu vei avea folos chiar dacă «bătrânul» ar fi un sfânt”[28].

    La fel crede şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, pentru care credinţa celui ce întreabă e garanţia răspunsului potrivit:

    „Povăţuitorul, oricine ar fi el, va da un sfat exact şi ade­vărat o dată ce povăţuitul i se predă din tot sufletul şi cu toată credinţa”[29].

    Cu un asemenea accent pe credinţa începătorului, cerinţele duhovniceşti prealabile din partea unui „stareţ” de-abia dacă mai sunt discutate de autorii ruşi. Ceea ce a dus la o concepţie deformată despre rolul „stareţului”, potrivit căreia aproape oricine putea da un sfat duhovnicesc. Prin urmare, instituţia ascultării ascetice a aiuns sa fie răstălmăcită şi, prin urmare, abuzată. Principiul profetic al căutării voii lui Dumnezeu prin rugăciune al Sfântului Serafim din Sarov a ajuns să fie înlocuit de ideea că orice spune „stareţul” e întotdeauna spre folosul începătorului.

    Spre deosebire de tradiţia bizantină, autorii ascetici ruşi nu insistă asupra importantului fapt că începătorul trebuie să respecte anumite criterii atunci cand îşi alege „bătrânul”. La Părinţi aceste criterii erau foarte stricte: „batranul” trebuie să fie un om împodobit cu toate virtutile, având cunoaşterea Scripturilor, iubitor de Dumnezeu şi smerit, nemânios si lipsit de mândrie sau de slavă deşartă. Mai mult, povăţuitorii duhovniceşti trebuie să aibă „harisma cuvantului”; ca atare ei aparţin unei categorii speciale de asceţi[30].

    Părinţii avertizează ca, pentru a evita dezastrele dunovniceşti, e foarte important sa facem alegerea dreaptă a învăţătorului. Astfel, Sfântul Ioan Cassian scrie că

    mulţi bătrâni au adus vătămare în loc de folos, aruncându-l pe cel ce intreabă in deznadejde, mai degrabă decat aducând mângâiere[31].

    Sfântul Ioan Scărarul avertizează şi el că, înainte de a ne an­gaja în calea ascultării, trebuie

    să discernem, să căutăm şi să punem la încercare pe cârmaciul nostru, ca să nu alegem un simplu vâslaş în locul unui cârmaci, un bolnav în locul medicului, un om pătimaş în locul celui nepătimitor”[32].

    Cuvioşii Calist şi Ignatie Xanthopulos scriu:

    „Nu e uşor să găseşti un povăţuitor neamăgitor întru toate: în faptă, în vorbă, în înţelegere. Il poţi deosebi pe cel neamăgitor prin aceea că are mărturie din Scriptură atât pentru faptele, cât şi pentru înţelegerea lui şi are în toate smerită cugetare[33].

    Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca alegerea „bătrânului” să fie hotărâtă de starea duhovnicească a începătorului însuşi:

    „Să alegem un povăţuitor pentru boala noastră potrivit cu patimile noastre”[34] .

    Astfel, în tradiţia patristică ascultarea ucenicului nu e meca­nică, ci are o dimensiune personală care în spiritualitatea rusă e scurtcircuitată şi înlocuita de o credinţă impersonală[35].

    Din pricina accentului rusesc pus pe credinţa întrebătorului pe socoteala efortului „bătrânului”, schema triunghiulară Dumnezeu – „bătrân” – începător s-a dezechilibrat. Absolutismul acestei percepţii unilaterale e atât de mare, încât implica­rea infailibilă a lui Dumnezeu în răspunsurile „bătrânului” era socotită garantată. Asemenea primejdii în „stăreţism” au fost evidenţiate ca ascunzând posibilitatea unor „pseudo-stareţi” (lje-starţi):

    Dacă adevăratul «stareţ» comunică voia lui Dumnezeu, «pseudo-stareţul» Il ascunde pe Dumnezeu înapoia lui”[36].

    Această distorsiune a provocat în secolele XIX-XX îndoială, teamă şi critici, ba chiar şi persecutarea acestei practici, du­când la declinul ei general. Astfel, evidenţiind distorsiunile din practica rusă a secolului XIX, Sfântul Ignatie Brianceaninov sfătuia abandonarea principiului „stăreţismului” ca element necesar al vieţii ascetice[37]. La începutul secolului XX „stăreţismul” a început să se eclipseze printre intelectualii ruşi; însuşi acest cuvânt era rostit cu o anume aversiune[38]. Astfel, N. Berdiaev respinge cu totul ideea ascultării:

    „Aşa cum a fost înţeleasă mai înainte spiritualitatea creş­tină, cel mai mult s-a abuzat de ascultare şi smerenie, mai ales în Ortodoxie. Calea urcuşului spiritual nu era una de luminare şi transfigurare, ci una de epuizare şi mortificare.”

    El înţelege ascultarea ca pe o extirpare a voinţei omului şi o depersonalizare, şi protestează împotriva unei „interpretări perverse a smereniei”, care „transformă omul în sclav” şi „înjoseşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din el”[39]. Chiar şi monahii au ajuns să recunoască în secolul XX că:

    „Astăzi nu mai există «bătrâni» ca Paisie [Velicikovski]. Dacă ne imaginăm ca ei există, ne putem vătăma sufletele in chip ireparabil”[40].

    Cauza acestei crize e abuzul de această instituţie din partea unor oameni lipsiţi de cerinţele obiective a unui „bătrân” cu adevărat harismatic[41], sau, astfel spus:

    “Ceea ce a pierdut aceasta institutie au fost[…] ambitia si spiritul de dominatie[42].

    Cu toate acestea, idealul tradiţional al ascultării ascetice îl găsim menţinut în prima jumătate a secolului XX în tradiţia rusă athonită, mai cu seamă la Sfantul Siluan, de la care a trecut la arhimandritul Sofronie. In învăţătura sa, cuviosul Siluan susţine că o garantie a lucrării lui Dumnezeu prin „bă­trânul” harismatic există în predispoziţia subiectivă de încredere a ucenicilor lui, avertizând împotriva riscurilor autopovăţuirii trufaşe. Dar el subliniază totodată şi cerinţele obiective pe care trebuie să le îndeplinească un părinte duhovnicesc şi avertizează că, în cazul în care acestea nu exista, vătămări serioase devin inevitabile[43].

    ***


    Arhimandritul Sofronie despre ascultare şi „stăreţism”

    Arhimandritul Sofronie restaurează ascultarea de un „batrân” harismatic în ascetismul rus şi o ridică la un nou nivel teologic[44]. Şi acest lucru a fost cu putinţă prin concentrarea lui pe principiul persoanei. Intoarcerea proaspătă a arhimandritului Sofronie la izvoarele patristice şi familiaritatea lui cu tradiţia ascetică athonită contemporană vie l-au ajutat sa reînvie interesul faţă de practica ascultării în Ortodoxia rusa contemporană. Centralitatea persoanei în abordarea arhimandritului Sofronie a făcut încă şi mai limpede absenţa elementului personal dintr-o mare parte a interpretării date în Rusia ascultării ascetice. Prin aceasta el răspunde şi obiecţiilor ganditorilor religioşi ruşi din secolul XX, potrivit cărora ascultarea ar distruge libertatea personală.


    Principiul de operare al „stăreţismului”

    In expunerea făcută de arhimandritul Sofronie experienţei monahale în comunitatea monahală găsim diverse tipuri de ascultare. Pe de o parte, există ascultarea „administrativă” de egumen, care poate avea sau nu semnificaţie harismatica. Egumenul poate impune diverse sarcini membrilor comunităţii monahale potrivit nevoilor comunităţii şi ale fiecărui membru al ei în parte. Gradul elementului personal poate varia în acest tip de ascultare. Pe de altă parte, în acord cu tradiţia răsăriteană, există o ascultare de părintele duhovnicesc bazată pe o calauzire duhovnicească. Acesta poate fi hirotonit sau nehirotonit. Referindu-se la experienţa istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse din secolele XVIII-XIX el scrie:

    „Bătrânii duhovniceşti nu e nevoie să fie neapărat preoţi sau monahi”[45]

    Propriul lui „bătrân” harismatic – Sfântul Siluan Athonitul – n-a fost hirotonit rămânând simplu monah până la sfarsitul vieţii lui. Pe lângă povăţuirea Sfântului Siluan, arhimandritul Sofronie avea şi duhovnicul său[46]. Totuşi, însuşi Sfântul Siluan nu lega Taina Spovedaniei de îndrumarea duhovniceasca de către un „bătrân”, astfel încât venea pentru sfat şi mărturisire la orice părinte duhovnic din manastire urmându-i ascul­tător sfatul[47].

    Pentru arhimandritul Sofronie, hirotonit sau nu, „bătrânul” harismatic trebuie să îndeplinească neapărat anumite cerinţe. Prin curăţia lui el trebuie sa poata deosebi in inima sa glasul lui Dumnezeu şi voia Lui. Trebuie să fie mijlocitor intre Dumnezeu şi ucenic. Exista diverse grade de intensitate sau profunzime ale supunerii unui ucenic faţă de „bătrânul” său. Uneori el poate să-l întrebe numai cu privire la chestiuni cru­ciale în ce priveşte alegeri de viaţă decisive. Alteori asculta­rea poate fi mai intensă, şi aceasta este cea recomandată de arhimandritul Sofronie: ucenicul îl consultă pe „bătrânul” său în orice privinţă şi orice îl sfătuieşte acesta el urmează şi ascultă în chip necondiţionat. Această ascultare include şi practica descoperirii sau mărturisirii gândurilor, examinarea intenţiilor şi iniţiativelor ucenicului. Înainte ca acesta să întreprindă ceva, el este fie aprobat, fie dezaprobat de „bătrânul” lui. Arhimandritul Sofronie justifică această intensitate a as­cultării cu convingerea că în viaţa monahală nu sunt lucruri neînsemnate: „Totul este important[48]. E un ecou a ceea ce spune Sfântul Antonie cel Mare care-l sfătuieşte pe monah

    să întrebe pe bătrâni şi câţi paşi face sau câte picături bea în chilia sa, ca nu cumva să greşească într-însele”[49].

    In acord cu traditia, arhimandritul Sofronie dă ascultării lo­cul cel mai înalt pe scara virtuţilor ascetice. Pentru el, ascultarea e „temelia monahismului”. Ca virtute, ascultarea e mai presus chiar decât fecioria:

    „Mulţi cred că principala deosebire între viaţa monahală şi cea din lume e celibatul. Eu însă, urmând părinţilor din vechime şi asceţilor nevoitorilor mai noi, spun că mai mare însemnătate are ascultarea, întrucât adeseori oame­nii duc o viaţă de celibi, fără să se facă monahi nici cu tundere, nici în duh[50].

    Libertate faţă de şi libertate pentru

    Arhimandritul Sofronie se face ecoul Părinţilor şi în cre­dinţa lui că ascultarea biruie condiţia umană căzută şi susţine libertatea ucenicului atât faţă de, cât şi pentru ceva. Arhimandritul Sofronie e de acord cu antropologia patris­tică atunci când recunoaşte păcătoşenia condiţiei umane ac­tuale. Ascultarea e un mod de a evita consecinţele acestei condiţii. Făcându-se ecoul avvei Dorotei din Gaza, arhiman­dritul Sofronie susţine că încercarea personală de a identifica nemijlocit voia lui Dumnezeu e împiedicată de starea de pă­cătoşenie a omului:

    „Cei mai mulţi oameni n-aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-l înţeleg şi urmează glasul patimii, care stăpâneşte sufletul lor acoperind glasul firav al lui Dumnezeu cu zarva ei”.

    Părintele duhovnicesc e liber de parţialitatea judecăţii în chestiunea aflată în cauză şi e în stare să caute voia lui Dumnezeu cu inimă imparţială:

    „Poate vedea lucrurile mai limpede [decât cel care întreabă] şi e mai recep­tiv la lucrarea harului dumnezeiesc”[51].

    Aceasta nu înseamnă ca părintele duhovnicesc trebuie să fie neapărat infailibil sau desăvârşit: Dumnezeu e Cel crezut că lucrează prin părintele duhovnicesc[52] .

    Mai mult, ascultarea oferă cadrul necesar pentru dezvoltarea rugăciunii curate. Dacă ucenicul e liber de răspunderea de a lua hotărâri în chestiunile aflate în cauză, atunci ascultarea îl ajută să rămână imparţial. Ceea ce duce la o eliberare: realitatea prezentă nu mai controlează preocupările lui existenţiale. Nemaifiind implicată în luarea unei hotărâri, mintea ucenicului nu mai e preocupată de „griji pământeşti”, şi astfel se poate preda în întregime rugăciunii şi meditaţiei. Această eliberare îi dă posibilitatea de a atinge starea de rugăciune curată[53]. Arhimandritul Sofronie scrie:

    „Monahismul e mai presus de orice curăţia minţii, cu neputinţă de atins fără ascultare. De aceea, nu poate exista monahism fără ascultare. Mari daruri ale lui Dum­nezeu – chiar desăvârşirea martiriului – pot fi primite şi în afara monahismului, dar curăţia minţii e un dar pro­priu monahismului, necunoscut altor căi, iar monahul poate atinge această stare prin ascultare[54].

    Arhimandritul Sofronie observă impactul curăţiei minţii şi asupra altor aspecte ale vieţii monahale. Astfel, prin controlul şi curăţia minţii se realizează şi fecioria sau castitatea. Şi aici arhimandritul Sofronie trimite la o idee asemănătoare a Sfân­tului Ioan Scărarul, care spune că ascultarea duce la vederea lui Dumnezeu[55].

    Curăţia minţii şi inimii realizate prin ascultare îl fac pe om mai „sensibil la glasul blând al lui Dumnezeu din noi, la sim­ţirea voii Lui[56]. Ingăduindu-i să pună deoparte, toată grija pământească, ascultarea creează starea de nepătimire şi, prin urmare, „adevărata libertate”, exact aşa cum face şi la Sfinţii Varsanufie şi Ioan Scărarul[57].

    Conştiinţa începătorului sau ucenicului nu mai e împovărată de răspunderea faptelor sale şi prin aceasta devine ireproşabilă faţă de această acţiune sau „inaccesibilă păcatului”. Formula arhimandritului Sofronie care cuprinde în ea acest principiu e preluată din zicerile părinţilor athoniţi:

    „Dumnezeu nu judecă de două ori”[58].

    Adică Dumnezeu va cere un răspuns pentru orice fapta săvârşită cu credincioşie numai de la „bătrânul” răspunzător de poruncirea ei.

    „Stăreţismul” ca Taină

    Examinarea scrierilor arhimandritului Sofronie în legătura cu „stăreţismul” (starcestvo) ca sacrament „harismatic” al Bi­sericii confirmă iarăşi dependenţa lui de Părinţi. Dar la el această idee devine o definiţie explicită:

    „Ascultarea e o Taina duhovniceasca al Bisericii şi de aceea relaţia între «bătrân» şi ucenic are un caracter tainic”[59].

    Este lucrarea negrăită a lui Dumnezeu Insuşi:

    „Chiar dacă nu e desăvârşită, dacă e primită cu credinţă şi e urmată efectiv, povăţuirea duhovnicească va duce întotdeauna la o sporire a binelui”[60].

    In cazul necredinţei din partea ucenicului, ascultarea îşi pierde caracterul sacramental, fapt care e un ecou al mai sus­ menţionatei idei patristice: relaţia ucenicului cu batrânul e o încredere absolută cvasi-divină.

    Arhimandritul Sofronie restaurează echilibrul pierdut în tra­diţia rusă între participarea „bătrânului” şi ucenic. Eficacita­tea ascultării de un „bătrân” harismatic depinde de competenta duhovniceasca a „batranului”, pe de o parte, si de credinta ucenicului, pe de alta parte: Dumnezeu lucrează pe măsura credinţei ucenicului. Dar Dumnezeu lucrează prin „bătrân”, care trebuie să caute în inima sa glasul lui Dumnezeu şi să nu spună lucruri din mintea lui. Arhimandritul Sofronie exprimă această percepţie a voinţei lui Dumnezeu drept “simţire (ciuvstvo) a voii lui Dumnezeu[61] faţă de chestiunea aflată în cau­ză. Intr-un alt pasaj, făcându-se ecoul Sfântului Serafim din Sarov, arhimandritul Sofronie se referă la primul gând care le iveşte după rugăciune în inima „bătrânului” ca un indiciu al voii lui Dumnezeu. Cât priveşte predispoziţia întrebătorului, el trebuie să primească primul răspuns al „bătrânului” ca unul care e în acord cu Pronia lui Dumnezeu[62]. Arhimandritul Sofronie nu merge însă până într-acolo încât să sugereze că “bătrânul” e infailibil în hotărârile lui. Părintele duhovnicesc rămâne mereu un vehicul al lucrării lui Dumnezeu, nu o sursă a ei. I se cere năzuinţa de a nu greşi şi de a căuta în rugăciune iluminarea minţii de la Dumnezeu. Armonia între Dumnezeu, „batrân” şi ucenic e exprimată astfel:

    „Răspunsul unui părinte duhovnicesc va purta de obicei amprenta nedesăvârşirii, dar asta nu fiindcă-i lipseşte harul cunoaşterii, ci pentru că desăvârşirea e dincolo de puterea şi înţelegerea celui care o cere de la el”[63].

    Spre deosebire de tradiţia ascetică a secolului XIX, ar­himandritul Sofronie susţine că există şi posibilitatea ca „batrânii” să greşească. Astfel, el este foarte conştient de avertismentul Sfântului Serafim din Sarov că atunci când „batranul” vorbeşte din mintea lui, pot apărea greşeli[64]. Intr-o scrisoare către David Balfour, arhimandritul Sofronie vorbeşte de propriile lui greutăţi în a găsi un „bătrân” care să satisfacă cerinţele unui povăţuitor duhovnicesc:

    „Mult am suferit pentru că n-am avut un povăţuitor cre­dincios […] care să satisfacă într-o oarecare măsură căutările mele psihologice şi intelectuale. M-am supus până la tăgăduirea de sine ultimă, în ciuda faptului că de la povăţuitorul meu auzeam şi vedeam lucruri mult prea simple şi elementare şi care puteau mulţumi doar pe cineva fără carte şi cu gândirea înceată. […] Când mă gândeam la lucruri mai înalte, trebuia să acţionez pe baza propriilor mele intuiţii”[65].

    Şi în Siluan Athonitul există un pasaj în care arhimandritul Sofronie relatează experienţa acestuia cu un „bătrân” ale cărui cuvinte sunt taxate drept „o greşeală”[66].

    Comparaţia de mai sus demonstrează puternica dependenţă a arhimandritului Sofronie de tradiţiile bizantine şi athonite contemporane.

    Arhimandritul Sofronie despre ascultare şi persoană

    Integrarea elementelor tradiţionale în învăţătura sa despre persoană îi permite arhimandritului Sofronie să ofere o justi­ficare teologică mai profundă a „stăreţismului” (starcestvo). Ascultarea e un mijloc eficient de realizare a persoanei în om. Pentru arhimandritul Sofronie persoana e principalul element constitutiv al asemănării cu Dumnezeu, şi asta explică de ce el vorbeşte mult de dimensiunea dinamică a asemănării omului cu Dumnezeu. Chip şi asemănare cu Dumnezeu, omul e chemat la plinătatea unei comuniuni nemijlocite cu Dumnezeu[67]. Ca practică dinamică, ascultarea îl ajută pe ucenic să intre în curentul voinţei divine veşnice şi să devină astfel un părtaş al vieţii dumnezeieşti[68]. Il introduce pe om în viata dumnezeiasca ca realizare a asemănării sale cu Dumnezeu.

    Ascultare şi Treime

    Arhimandritul Sofronie explorează într-un mod original perihoreza din Treime pentru a arunca lumină asupra ascultării lui Hristos şi a exploata implicaţiile ei ascetice. Tradiţia bi­zantină fixează şi ea ascultarea lui Hristos drept model pentru ascultarea monahală. Totuşi, Părinţii nu leagă ascultarea kenotica a Omului Hristos de teologia Treimii, în care pentru ei nu există nici un element evident kenotic. Comentariile patristice la Filipeni 2, 6 o leagă exclusiv de Intrupare. Dacă folosesc modelul uman al Omului Hristos din acest pasaj, ei accentuează semnificaţia lui pastorală şi morală. Astfel, pentru avva Varsanufie din Gaza ascultarea ne face asemenea Fiului Omului[69]. Un exemplu de ascultare vede în Hristos şi Sfantul Ioan Cassian:

    „supunându-mă cu totul părintelui meu [duhovnicesc] imitam întrucâtva pe Cel despre Care s-a spus: «S-a smerit pe Sine Insuşi, ascultător făcându-Se până la moarte» (Flp 2, 8) şi rosteam smerit şi eu cuvântul Său: «N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis» (In 6, 38)”[70].

    Arhimandritul Sofronie merge însă mai departe, aplicând idea exemplului lui Hristos planului Treimii. Arhimandritul Sofronie se referă la triadologia tradiţională care învaţă că „fiecare Ipostasă e purtătoare a plinătăţii absolute a Fiinţei divine”[71], dar explică acest dinamism reciproc ca fiind datorat automicşorării kenotice a unei Ipostase în faţa Alteia. Tatăl se goleşte pe Sine Insuşi, Işi goleşte plinătatea fiinţei Sale, dând-o Fiului Care o „întoarce” Tatălui[72]. In acest context ascultarea presupune nu numai împlinirea voinţei altei per­soane; ea include îmbrăţişarea întregului spectru al tuturor manifestărilor acestei alte persoane. Prin această ascultare kenotică ultimă din Treime se realizează perihoreza dinamica a Persoanelor. Intr-o atare perspectivă trinitară kenotică, ascultarea e expresia iubirii dumnezeieşti. In modelul trinitar distinctia intre ascultare şi iubire e întrucâtva estompată.

    „Intoarcerea” Fiului spre Tatăl se vede şi în Hristosul întrupat in orientarea Lui ipostatica existenţiala spre Tatăl exprimată in afirmaţiile Lui de tipul „nu Eu, ci Tatăl”. „Eu traiesc prin Tatăl” (In 6, 57; cf. 5, 30; 7, 18; 15, 15). Desi Dumnezeu întrupat, Hristos evită orice „lucrare dumnezeiasca” proprie, in aşa fel incat Ipostasa Tatălui Se manifesta la modul absolut prin „ecranul absolut transparent” al Ipostasei care se goleşte pe sine a lui Hristos[73], iar prin aceasta kenoza devine „intiparirea Tatalui” (Evr 1, 3).

    Proiectarea perihorezei în planul relaţiilor umane de catre arhimandritul Sofronie e ajutată de teologia sa despre chip si asemănare. Umanitatea e modelată după Prototipul Treimii ca atare, umanitatea trebuie să imite viata treimică, viaţa care s-a arătat in şi prin Hristos.

    In viaţa Treimii care constă din iubire (cf. I In 4, 8),

    „iubirea transferă existenţa persoanei care iubeşte în fiinţa iubită şi asimilează astfel viaţa ei”[74].

    Asimilarea vieţii celuilalt presupune asumarea în fiinţa noastră a manifestarilor acelei persoane, indeosebi a vointei lui. Trecerea principiului „iubirea e ascultare” din Treime in plan uman e implicită în Evanghelie. In Treime ideea ascultării ca iubire se găseşte in Ioan 14, 31: „Eu iubesc pe Tatăl, şi precum Tatal Mi-a poruncit, asa fac” (In 14, 31). La nivelul umanitatii acest principiu se aplica relaţiei intre Hristos şi ur­mătorii Lui: „Dacă Mă iubiţi, veti pazi poruncile Mele” (In 14, 15; cf. 14,23).

    Pe baza acestui principiu, arhimandritul Sofronie face ace­eaşi legătură în planul relaţiilor umane:

    „Cine iubeşte pe fratele său, vrea fireşte să împlinească voia fratelui sau smerindu-se înaintea lui”[75].

    Ascultarea e văzută de arhimandritul Sofronie ca o „deschidere” spre realizarea potenţialului ipostatic în om. Ea actualizează principiul perihorezei intre ipostase în plan uman. O ipostasă ia în ea însăşi (prin ascultare) cealaltă ipostasă. Ceea ce arhimandritul Sofronie exprimă astfel:

    “Fără cultura adevăratei ascultari persoana rămâne în mod inevitabil intr-un circuit inchis in sine […]. Absenţa ascultării în predispoziţia unei persoane e semnul autentic al unei boli a sufletului care restrange persoana in limitele egoismului individualist – opusul principiului ipostatic al existentei”[76].

    Asa cum s-a aratat mai sus, principiul ipostatic al existentei e legat de ideea universalitatii sau purtarii deplinatatii existentei multiipostatice. In virtutea luarii in sine a vointei si ideilor altei persoane, ascultarea ajuta progresul persoanei in dezvoltarea capacitatilor ipostatice ele omului, in „luarea in sine a altor ipostase”:

    „Progresand in practica ascultarii, persoana invata sa iubeasca starile si manifestarile ei nu numai ca ale sale proprii, ci ca un fel de revelare a ceea ce are loc in lumea omeneasca. Orice suferinta sau durere, fie ea fizica sau morala, orice succes, infrangere sau pierdere, sunt traite de acea persoana nu ca o inchidere in sine egoista, ci in asa fel incat in mintea ei intra suferinta altora, intrucat in fiece clipa mii de oameni trec prin stari asemanatoare. Rezultatul natural al unei atare miscari a mintii omenesti e rugaciunea pentru intreaga lume[77].

    In rugaciunea pentru intreaga lume in care arhimandritul Sofronie vede realizarea principiului ipostatic, se exprima o universalitate asemenea lui Hristos. In rugaciune persoana unifica intregul purtand in ea deplinatatea lui:

    „In sufletul incepatorului care practica ascultarea se dezvolta mila pentru intreaga umanitate si rugaciunea lui dobandeste caracter cosmic, incorporand in ea Adamul intreg, cu alte cuvinte devine ipostatica, dupa modelul rugaciunii lui Hristos din Ghetimani”[78].

    Exista in traditia patristica exemple in care ascultarea e legata de iubire. De exemplu, cand prezinta rezultatele ascultarii in cinci trepte progresive, Sfantul Grigorie Sinaitul pune pe treapta cea mai înaltă „iubirea care e Dumnezeu”[79]. Avva Varsanufie formulează principiul:

    „Dacă nu asculţi înseamnă că nu iubeşti”[80].

    Totuşi la Părinţi nu găsim o explicare suficientă a acestei legaturi. Arhimandritul Sofronie nu numai că explică aceasta legătură, dar o vede dintr-un nou unghi. In ascultare, manifestările unei persoane – voinţa, menta­litatea, experienţele, aspiraţiile ei – sunt luate în sine de o altă persoană care imită prin aceasta relaţia Persoanelor divine din Treime. O astfel de perspectiva il face in stare pe arhimandritul Sofronie să explice absolutismul tradiţional al ascultării: dacă „bătrânul” harismatic e ascultat (asimilat) în mod total, ucenicul său devine „întipărirea” lui. Nu e cultul personalităţii unui guru, ci ideea paulină a imitării părintelui duhovnicesc (I Co 4, 16). Ca atare, ascultarea e interpretată ca un „antrenament in iubire”. Intr-o scrisoare către D. Balfour, arhimandritul Sofronie numeşte monahismul „o formă speci­ală de iubire”[81]. Tăgăduindu-se pe sine şi făcând loc „celui­lalt” – împlinind voia „bătrânului” sau aproapelui, asimilând universul său mental – ascetul experiază o creştere a iubirii. Cu cat mai mare e tăgaduirea de sine şi micsorarea, cu atat mai larg e acest loc şi cu atât mai mare e în cele din urmă iubirea. Acest efect devine universal, o altă reflectare a iubirii trinitare. Prin ascultare şi iubire ucenicul iese din egoismul său şi simte starea celorlalţi:

    „Practica ascultării dezvoltă în noi puterea unei simţiri blânde şi delicate a stării spirituale a unui tot mai mare număr de oameni”[82].”

    Ceea ce arată cum anume e menită practica ascultării pen­tru creşterea ucenicului ca persoană. Această idee e afirmată în mod explicit în următorul pasaj:

    „Inaintând în ascultare – de Dumnezeu şi de aproapele – înaintăm în iubire: ne lărgim fiinţa si limita acestei lărgiri e deplinătatea înteleasă ca primirea de fiecare om a deplinătăţii existenţei umane universale şi a deplinataţii existenţei veşnicei”[83] .

    Invăţătura arhimandritului Sofronie despre persoană ne ajută să vedem de ce anume ascultarea e modul cel mai efec­tiv de realizare a ţelului ultim al vieti ascetice care, potrivit arhimandritului Sofronie, e realizarea persoanei in rugaciunea pentru întreaga lume, iar aceasta e actualizarea prin excelenţă a Prototipului trinitar.

    „A lua în sine” la arhimandritul Sofronie şi Dostoievski

    In perspectiva trinitară a ascultării a arhimandritului Sofro­nie pare a avea un ecou ideea lui Dostoievski a unei persoane care „ia în” ea însăşi altă persoană. La Dostoievski „bătrânul” (stareţ) harismatic trebuie „sa ia” în sine pe începător – viaţa şi personalitatea lui. Atat la Dostoievski cat şi la arhimandritul Sofronie iubirea e văzută drept mijlocul de asimilare al unei alte persoane. Dar această asemănare nu trebuie să ne faca sa nu vedem şi deosebirile dintre gândurile lor.

    Mediile lor de formare sunt diferite. Dostoievski scrie având preocupări literare. In Fraţii Karamazov „stareţul” Zosima apare în sirul personajelor ca un ideal ultim al iubirii, la polul existenţial opus lui Smerdeakov. Dostoievski nu e interesat in caracterul sacramental al povăţuirilor „stareţului”. Leontiev credea că personajul „stareţului” Zosima e caracterizat nu atât de realism istoric, cât de un „idealism umanist”[84]. Pe urmele lui Leontiev s-au evidenţiat discrepanţele între sfântul real (Ambrozie de la Optina) şi un personaj literar ca „stareţul” Zosima cu multe „rude” în literatura universală[85]. Idealul umanist al iubirii care îmbrăţişează toate al lui Dostoievski derivă dintr-un accent literar pus pe valoarea morală a iubirii în spectrul interactiunii psihologice umane. Ca atare, romanele lui Dostoievski nu pot fi socotite drept parte a traditiei ascetice răsăritene.

    Spre deosebire de Dostoievski, principiul unei iubiri care îmbrăţişează toate prin ascultare de un „bătrân” harismatic formulat de arhimandritul Sofronie se dezvoltă pe baza unei viziuni dogmatice: e rezultatul unei proiecţii a Treimii în planul existenţei umane. Această formulare dogmatică e străină lui Dostoievski, care nu se referă nici la dogmele trinitare sau hristologice ale Bisericii, nici la moştenirea patristică. In hristologia sa (din capitolul „Marele Inchizitor”) accentul e pus pe categorii umaniste si morale, mai degraba decat ontologice, în timp ce arhimandritul Sofronie scrie din experienţa sa vie atât de ucenic al monahilor, cât şi de părinte duhovnicesc.

    Ascultare şi disciplină

    Arhimandritul Sofronie accentuează importanţa ascultării pentru creştinism întrucât ascultarea reflectă percepţia creşti­nă a Dumnezeirii ca ipostatică. Ascultarea manifestă nemijlocirea relaţiei personale intre Dumnezeu şi om. Caracterul personal al acestei relatii il evidenţiază noţiunea biblica de legământ:

    „Principiul ascultării ipostatice e legat în mod indisolubil de notiunea noastră teologică de persoană/ipostasă care derivă din înţelegerea ortodoxă a revelaţiei divine privitoare la Creatorul şi Prototipul nostru – Sfânta Treime, unde fiecare Ipostasă e Purtătoarea plinătăţii absolute a Fiinţei dumnezeieşti. Pierderea acestei teologii sau abaterea de la ea conduce la năzuinţa conştientă sau incon­ştientă spre «suprapersonal», având drept rezultat faptul că «generalul» va prevala asupra «personalului». In acest caz, ascultarea va fi ceruta nu in legătura cu persoana umana, ci ca o supunere fata de «lege», «regulă», «functie», «instituţie» ş. a. m. d.”[86].

    Acelasi caracter personal al ascultarii crestine va trebui sa marcheze si viata Bisericii. Arhimandritul Sofronie face o clara distinctie intre „ascultarea evanghelica” si „disciplina”:

    „Ascultarea nu e regula, ci o persoana”.

    Cand disciplina predomina asupra ascultarii crestine, „exista posibilitatea pierderii ultime a insusi scopului crestinului si sensului vietii”. De aici arhimandritul Sofronie trage urmatoarea concluzie:

    „Abaterea de la dreapta percepere a principiului persoanei in fiinta lui Dumnezeu va diminua puterea nazuintei noastre spre ascultarea personalista desavarsita, ceea ce ar fi o pierdere care nu poate fi rascumparata de nici un succes exterior sau institutie exterioara, nici de perfectiunea infrastructurii vreunui <<intreg>> impersonal”[87].

    De aceea, arhimandritul Sofronie avertizeaza impotriva unei perceptii eronate a ascultarii monahale pe care o pune in contrast cu disciplina:

    „Ascultarea monahala e un act religios si, ca atare, trebuie sa fie libera, altfel si-ar pierde semnificatia religioasa. Ascultarea e rodnica numai atunci cand are caracterul unei tagaduiri libere a vointei si intelegerii[…] de dragul invatarii voii lui Dumnezeu[…]. Daca in manastire egumenul sau alti povatuitori duhovnicesti sunt obligati sa foloseasca <<disciplina>>, e un semn al decaderii monahismului, si poate chiar a intregii intelegeri a scopului si existentei lui”[88].

    Chiar si in manifestarile ei cele mai simple, care vazute din exterior pot parea o simpla disciplina, ascultarea are un scop mai inalt decat simpla ordonare a vietii omului.

  7. @ Cristi G.:

    Nicio recomandare de ordin general nu stim daca ese indicata. Criteriile sunt aratate in textul pe care tocmai l-am citat, din p. Nicholas Saharov.

  8. “Duhul Sfant este Cel care-l imbogateste sufleteste pe om,iar oamenii doritori de frumuseti divine au o cultura a Duhului.
    In cazul culturii laice,pentru a o acumula,este nevoie de un dascal si un studiu temeinic.Toti oamenii cultivati s-au format pe langa un mentor si au depus efort pentru a face acest demers.
    Exact acelasi lucru se intampla si-n viata duhovniceasca.Pentru a te forma ai nevoie de un parinte spiritual cu experienta si cunoscator intru cele ale Duhului.Mai este necesara si o lectura bine aleasa si sustinuta.”

    (P.S.Andrei-Arhiepiscop al Alba Iulia)

    “Omul ,umbland dupa povatuirile pe care le aude,cultiva in el trairea acelor povatuiri,precum Adam,ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu,fara sa-si dea seama,la inceput,a cultivat moartea-si a picat in ea;tot asa,cultivand Cuvantul lui Dumnezeu,cultivam in noi samanta vietii.”
    “Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau.Eu caut viata,dar o pot cauta smintit.Facand ascultare in Duh,ma trezesc dintr-o data:”Pai,Doamne,asta-i ce voiam!”
    ‘”Deci partea duhovnicului este sa-i pregateasca pe ucenici sa vina cu rugaciune,si duhovnicul sa-i intampine cu rugaciune;ca Dumnezeu sa lucreze in acele inimi…Mai important este ucenicul decat duhovnicul.Daca puteti sa dezvaluiti acest “chitibus”ucenicilor,ucenicii vostri va vor face prooroci si voi va veti uimi de ce va iesi din gurile voastre-…”

    (Ier.Rafail Noica-Cultura duhului)

  9. Da, complicat subiectul… Foarte bine venite atat articolul cat si citatele din comentariul admin dintr-un articol mai vechi pe care nu il citisem. Foarte util, m-am mai luminat si eu putin.

    E vorba de mai multe tipuri de ascultare, cea din iubire pt. cel pe care il ascultam, cea pt mantuire de la duhovnic…

    „Cine iubeşte pe fratele său, vrea fireşte să împlinească voia fratelui sau smerindu-se înaintea lui”

    Am retinut doua pasaje care subliniaza foarte bine esenta practicii ascultarii:

    „Chiar dacă nu e desăvârşită, dacă e primită cu credinţă şi e urmată efectiv, povăţuirea duhovnicească va duce întotdeauna la o sporire a binelui”
    (…)
    Eficacita­tea ascultării de un „bătrân” harismatic depinde de competenta duhovniceasca a „batranului”, pe de o parte, si de credinta ucenicului, pe de alta parte: Dumnezeu lucrează pe măsura credinţei ucenicului. Dar Dumnezeu lucrează prin „bătrân”, care trebuie să caute în inima sa glasul lui Dumnezeu şi să nu spună lucruri din mintea lui.

    Asadar conteaza pana la urma credinta ucenicului sau a fiilor duhovnicesti dar si calitatile duhovnicului sau a parintelui duhovnicesc. Si acesta din urma trebuie sa povatuiasca nu cu mintea sa ci sa isi asculte inima pentru a putea auzi vocea lui Dumnezeu. Dar in zilele noastre, rar mai gasim duhovnici imbunatatiti care prin curatia inimii lor sa poata auzi glasul lui Dumnezeu, desi se spune ca si gura pacatosului graieste adevar. Insa am citit undeva ca cel care primeste sfat (mai ales in cadrul Tainei Spovedaniei) sa se roage inainte de asta la Bunul Dumnezeu pentru a primi un sfat bun, iar Dumnezeu pentru credinta lui il va lumina pe parintele duhovnic pentru a da medicamentul/sfatul cel mai bun. Dar sunt unii preoti care nici nu dau sfaturi, eu am patit aceasta mai demult si mi-am schimbat duhovnicul din acest motiv. Parintele la care ma spovedeam inainte se grabea mereu si imi spunea sa scurtez ce am de spus, ofta cand ma duceam cu lista scrisa, chiar cand nu era nimeni afara de mine, si nu cand era coada in perioadele aglomerate. Sau altii sunt prea aspri, sau prea ingaduitori si nu te cerceteaza suficient, iar in acest caz mantuirea celui care se spovedeste poate fi pusa in pericol de caderea in deznadejde sau a ramanerii in greseala. Cred ca si fara un duhovnic bun omul se poate mantui dar sa aibe suficienta credinta, nadejde, iubire de Dumnezeu si de aproapele, smerenie, marinimie si rugaciune multa (nici Maria Egipteanca nu a avut duhovnic, nu ca ne-am putea compara, dar ca exemplu). Conteaza intentia omului, hotararea de a merge pe aceasta cale, de a-l urma pe Hristos. Si atunci indiferent de duhovnic Dumnezeu ajuta.

    @cristi_g,

    eu am inteles ca pt. mireni este mai indicat un preot de mir, caci cunoaste mai bine problemele cu care se confrunta acestia. Duhovnicii din manastire sunt mai aspri, dau canoane mai grele, ca pt calugari si exista si riscul de a-i sminti pe acestia cu pacatele mirenilor care sunt mai mari si socante chiar (stiu din marturia unor duhovnici de manastire care dupa ce spovedeau mireni se tulburau foarte tare).

    @admin,

    multam frumos pt. articole si precizari (aici si la cel anterior ref. la ascultare).

  10. Putini dintre crestinii zilelor noastre au sansa sa aiba astfel de “batrani” sa-i poata calauzi permanent pana la ultima lor suflare. Trebuie sa lucram cu ce avem, cu ce ne-a lasat Domnul mai ales in pustia occidentului. Pr Paisie spunea undeva ca Dumnezeu va lua in considerare si asta la judecata…

    Nu sunt de acord cu ascultarea orbeasca, si supravietuim duhovnoceste cum putem…din scrierile sf parinti si cel mai mult aruncandu-ne la picioarele Domnului…si El care vede tot nu ne va lasa. Din acest pt de vedere sunt de acord cu Hrisanti. Bunul Dumnezeu in mare sa iubire de oameni vede si “daca ne rugam si mergem cu inima smerita sa cerem sfat,”(ca sa o citez pe sora noastra) face din orice preot un adevarat apostol. Iertati-ma!

  11. @Mirela
    Si mie mi-ar conveni un preot de mir…Fara a generaliza consider ca majoritatea preotilor de mir sunt mai dispusi in a peria canoanele pentru ca viata de familie e grea si nu poti pune pe umerii credinciosilor sarcini pe care tu nu le poti duce.
    Ori Hristos ne cheama spre sfintenie.Prin mila lui Dumnezeu duhovnicii din manastiri inca mai sunt pastratori de sfintenie.Dau canoane grele(cum le consideram noi cei caldicei),dar daca nu ridici sus stacheta risti sa sporesti duhovniceste pana la piciorul broastei.

  12. HRISTOS A INVIAT!

    Spunea Parintele Arsenie Boca foarte frumos : “in om sunt trei parti : cognitiva, afectiva si volitiva. Raportul lor va influenta, afecta comportamentul omului”. Si face o scurta descriere a extremelor: rationalisti, dictatori, atei, habotnici, etc.

    In functie de cum sunt la noi “pozitionate” aceste aspecte – asa vom analiza si noi cele de lânga noi. Si, in plus, vom considera ca e “normal” sau “bine” asa cum suntem noi, cum vedem si intelegem noi lumea si lucrurile.

    Ce am inteles eu din zisa Parintelui Arsenie este ca trebuie sa pastram un echilibru intre aceste aspecte si ca trebuie sa cautam sa le dezvoltam mereu, impreuna. Dar echilibrul trebuie mereu pastrat!

    Orice lucru e cu dus si intors. Sunt preoti si “preoti”! Dar prin exagerarea noastra (fie cognitiva, fie afectiva fie volitiva) putem ajunge fie la idolatrizarea lor fie la respingerea COMPLETA a lor sau a bisericii. Parerea mea e ca trebuie mare discernamânt in discutiile astea!

    Tot Parintele Arsenie spunea ca mai bine e sa ne spovedim la preotii de mir si nu la calugari (“ca va dau astia niste canoane de nu le puteti duce”)

    Taina preotiei e mare si nu putem noi sa o patrundem. Spunea tot Parintele Arsenie: “vreti preoti mai buni? Faceti-i?”. Iar despre taina spovedaniei spunea: “la unii preoti nu mergeti din cauza pacatelor lor, iar la altii nu indrazniti din cauza pacatelor voastre”.

    P.S. Acum câtiva (multi) ani m-a convins un preot sa ma las de fumat. Abia dupa ani buni am aflat ca acel preot fuma si el (si fumeaza in continuare). Oare el a vorbit cu mine atunci sau … !?

    Doamne, ajuta-ne si ne miluieste!

  13. Exemplu de ASCULTARE CU DISCERNAMANT, sunt fiii duhovnicesti mireni sau ucenicele (monahiile) fostului pr. Nichita, care AU RAMAS IN BISERICA, asa cum dumnealui este un exemplu ca si duhovnicii pot gresi.
    Cu acest prilej, Parintele Iustin a spus ca nu exista “duhovnici mari”.

  14. Hristos a inviat!
    Admin, exista posturi despre discernamant?
    Multumesc!

  15. @ diacon tudor:

    Adevarat a inviat!

    Adica?

  16. 🙂
    Stiu ca se intampla cateodata sa va alegeti cate o tema pe care sa o tratati intr un anumit “post” (aici spre exemplu mi se pare ca tratati problema ascultarii). intrebam daca exista un “post” asemanator doar despre discernamant si importanta lui…

  17. @ Numai unul? E o categorie intreaga 🙂 Dar si articole mai tintite, cum am avut chiar recent. Ne gandeam ca pe acestea trebuie sa le stiiti, de vreme ce ne urmariti relativ constant:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/05/14/parintele-staret-melchisedec-man-putna-in-familia-ortodoxa-mai-avem-nevoie-de-discernamant-in-ziua-de-astazi/ (si cam toate linkurile de la final, la tema)

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/05/19/arhimandritul-sofronie-saharov-%e2%80%9etraim-in-vremurile-de-pe-urma-judecata-se-poate-petrece-si-acum-care-e-conditia-deosebirii-duhurilor/

    Ne bucuram mult pentru hirotonirea in diacon, si asteptam sa ne scrieti si ca “preotul Tudor”, cand va fi voia Domnului.
    Va multumim!

  18. Multumesc si pt linkuri, dar si pentru felicitari! Toate la vreme, daca e Voia lui Dumnezeu.

  19. Felicitari si voua pt toata munca, rabdarea si dragostea de care dati dovada!

  20. Ioana
    Dumnezeu a ingaduit sa ramana in Biserica ucenici ai P Nichita care sa se roage cu “inima infranta si smerita”,desi cu nevrednicie,sa se intoarca,caci pentru pacatele noastre a fost posibila aceasta plecare brusca si dureroasa a Parintelui la stilisti.
    Nadajduim la Maica Domnului,sa-l aduca inapoi,pentru ca si el s-a rugat de-a lungul anilor pentru noi toti!
    Eu personal,ma rog sa se intoarca asa cum l-am cunoscut, in urma cu “n”ani,intr-o minunata zi de Inaltarea Domnului!!!
    La Manastirea Brancoveni,slujind Sf Liturghie!!!
    Iertare!

  21. soram,
    Nu cred ca este cineva dintre cei care l-au cunoscut pe parintele sau pe maici care sa nu se roage pentru intoarcerea lor. Altfel, ce crestini am fi noi?
    Din pacate, eu nu am “inima infranta si smerita ” dar chiar si asa, cu nevrednicie, imi plec genunchii nadajduind la mila Domnului.
    Si tot Domnului Ii sunt recunoscatoare pentru ca a luminat mintea si a intarit inimile celor care atunci fiind in mare ispita, au biruit. Probabil ca aceasta este una dintre cele mai grele ispite pe care le ingaduie Domnul: sa alegi intre Biserica si duhovnic, fiindca, de multe ori, atasamentul nostru fata de duhovnici nu este tocmai potrivit.
    Iertati-ma si dvs!
    PS. Ma bucur sa va regasesc aici.

  22. Mi se pare ca se face o confuzie intre ascultarea calugarului si ascultarea mireanului…In calugarie ascultarea oarba are un sens pentru “moartea” calugarului. Mireanului nu i se cere ascultare oarba, ci dorinta de a fi calauzit pe Cale. Sa nu ne lasam ispititi de ascultari si canoane pe care sa nu le putem duce, caci mai mare va fi pierderea noastra.

  23. Ioana
    Iertati-ma,dar nu stiu daca putem vorbi ,inca,de o biruinta,si in general de o biruinta omeneasca,fara ajutorul lui Dumnezeu,caci ispita provocata de plecarea P Nichita,nu este la final,sunt frati si surori care se desprind si acum de Biserica.Nadajduim ca odata cu revenirea Parintelui,ar fi posibila revenirea tuturor,dar pentru revenirea Parintelui este nevoie de rugaciune comuna si puternica,poate a unor Preoti cu Har…
    Poate ar trebui la fel de multa rugaciune si pentru maicile care sunt acolo,cu P Nichita,dintre care una e fina mea,desi nu meritam sa-i fiu nasa,nu stiu pe ce criterii,ele cu P,m-au ales,si cred ca pentru pacatele mele a avut si ea aceasta ispita…Imi dau seama ca am o mare responsabilitate in fata lui Dumnezeu pentru ea,dar nu ma pot duce si nici nu prea pot discuta cu ea,decat sa ma rog…cu nevrednicie…
    In ceea ce priveste ascultarea,suntem datori sa ascultam,daca avem incredintarea ca nu este un pacat,iar daca avem o indoiala,mergem si mai intrebam si alti duhovnici,mai varstnici,cu intelepciune,ca doar Bunul Dumnezeu ne-a dat cate un dram de minte,macar,sa judecam si noi…
    Cu Dumnezeu nu te joci,nu-l ispitesti.,Biserica este Sacra,este mostenirea noastra cea mai de pret,primita de la parintii nostrii,nu avem ce schimba,si nu trebuie sa o schimbam niciodata…

  24. soram,
    “ispita provocata de plecarea p Nichita,nu este la final,sunt frati si surori care se desprind si acum de Biserica”. Aveti dreptate, a fost poate doar inceputul acestei mari ispite.
    As vrea sa impartasesc cu dvs si alte informatii despre acest subiect. Daca sunteti de acord, va pot trimite un mail. Nu e nevoie sa aflati adresa mea sau sa o cer pe a dvs, cred ca admin poate redirectiona un mail pe care il voi trimite pentru dvs. Nu va fi nevoie sa imi raspundeti, vreau doar sa aveti informatiile pe care le a si eu.
    Inca odata, ma bucur pentru cei care au dat dovada de dreapta socoteala si imi pare rau pentru cei care s-au lasat si se mai lasa amagiti.

    P.S. Am citit si eu faimoasa scrisoare pe care fina dvs vi-o adreseaza si am banuit ca sunteti nasa cu pricina. Domnul, Dumnezeu sa va, si sa o ajute!

  25. Ioana
    Puteti sa-mi trimiteti ce credei dvs.
    Eu as vrea sa-i pot ajuta,insa nu-mi sta in putinta…

  26. soram,
    Hristos a inviat!
    Multumesc pentru incredere. Nadajduiesc ca admin, nu va avea nimic impotriva sa ne ajute. Cat de repede pot, caut prin mail-urile mele si va trimit ceea ce cred ca are sa va fie de folos.
    Mai mare ajutor decat ca ii purtati in inima dvs si ca ii pomeniti in rugaciune, nu se poate! Desigur, noi toti am vrea sa ii ajutam pe cei plecati sa se intoarca, dar si pe cei ramasi sa nu le urmeze in greseala.

  27. ioana
    Adevarat a inviat!
    astept sa-mi trimiteti…

  28. Pingback: Predici audio si cantari la SOBORUL SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. Blandul si smeritul MARTOR al lui Hristos si MIJLOCITOR al nostru -
  29. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS – cuvant esential despre UCENICI si FANI in Biserica -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate