SFANTUL LUCA AL CRIMEEI: MINUNEA CONSTIINTEI MARTURISITOARE
11 iunie 1961 – trecerea la Imparatia cea vesnica a Sfantului Arhiepiscop si medic Luca Voino-Iasenetki (al Crimeei)
Inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! (Sf. Luca al Crimeei)
Viaţa Sfântului Ierarh Luca este o dovadă vie, izbitoare, a modului în care urmarea conştiinţei aduce după sine minunatul acoperământ al harului dumnezeiesc, care te păzeşte, întăreşte şi izbăveşte din toate năvălirile ispitelor şi primejdiilor. Mulţi ne întrebăm ce vom face în vremuri de prigoană, cum vom avea alături de noi ajutorul dumnezeiesc când necazul cel mare va veni. Viaţa Sf. Luca, doctorul fără de arginţi şi ierarhul mărturisitor, stă ca un răspuns strigat către noi: ascultaţi de conştiinţă, şi veţi avea harul lui Dumnezeu asupra voastră.
Doctorul Valentin Voino-Iasenetki, viitorul vladica Luca
Nu era timp mai potrivnic pentru ca cineva să devină preot decât anii dezlănţuirii teroarei bolsevice. Pentru chirurgul Valentin Voino-Iasenetki, chemarea apostolică a preotiei a fost mai puternică decât vrăjmăsia vremurilor. O alegere întru totul împotriva mersului istoriei, a raţiunii şi a bunului simţ lumeşti. În acei ani tocmai se declanşase războiul făţiş împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, prin campanii atee anti-religioase în care mulţimea era aţâţată să atace bisericile, să atace preoţii, credincioşii erau ameninţaţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, săvârşindu-se fărădelegi cu ghiotura, într-o dezlănţuire nebunească a forţelor întunericului. Mai mult decât atât, puterea sovietică inventase „Biserica” Vie, o grupare para-religioasă prin care se căuta demolarea Bisericii Ortodoxe din interior. În „Biserica” Vie migrau toţi arhiereii şi preoţii care doreau să slujească regimului sovietic şi nu lui Dumnezeu, iar principiile ei erau asemănătoare aggiornamento-ului: scurtarea slujbelor, schimbarea veşmintelor, a înfăţişării clerului, a tradiţiilor, etc. Modul de aplicare era cel prin forţă şi silnicie.
Doctorul-episcop Luca, in mijlocul oamenilor din spital
Genial, inventiv, dăruindu-şi toată viaţa sa spitalelor, cercetărilor şi operaţiilor delicate, salvând viaţa a nenumăraţi oameni, Sf. Luca era indispensabil până şi aberantei şi ucigaşei puteri comuniste. Fără îndoială, dacă ar fi avut vreo dorinţă de câştig omenesc, vreo înclinaţie către realizarea sa, fie şi profesională, în această lume, Sf. Luca niciodată nu ar fi devenit preot, ci ar fi căutat să intre cumva în graţiile noii puteri. Dorinţa lui a fost, însă, chiar de la bun început, înainte de a se apropia de Biserică, să slujească oamenilor, amintindu-ne, în această privinţă, de un alt mare Sfânt Doctor fără de arginţi şi mare Mucenic, Pantelimon:
„principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”.
Iată cum se raporta la bolnavii pe care îi trata:
„cu fiecare rănit el intra într-o legătură sufletească, îşi amintea toate figurile lor, le ştia numele de familie, ţinea minte toate amănuntele legate de operaţie”.
El însuşi spunea:
„Pentru un chirurg nu trebuie să existe „caz”, ci numai omul viu care suferă“.
Şi suferea el însuşi pentru cei pe care nu reuşea să îi salveze:
„suport cu greu moartea bolnavilor după operaţie”.
Astfel, Dumnezeu l-a cercetat şi l-a chemat la cea mai înaltă slujire cu putinţă lăsată de El pentru oameni: slujirea liturgică, episcopală. Intrarea în Biserică a avut loc la o vârstă matură, peste cincizeci de ani. Fusese căsătorit şi a dus o viaţă de familie, având patru copii. Lipsurile mari cu care s-au confruntat mereu nu l-au descurajat şi nici nu l-au predispus să facă compromisuri şi să nu mai asculte de glasul conştiinţei. După moartea soţiei sale, survenită din cauza tuberculozei precum şi condiţiilor precare în care trăiau, la scurt timp, devine preot. În acest context în care oricine purta haină preoţească era identificat drept „obscurantist”, „duşman al poporului” din principiu, riscând nu numai excluderea din societate, o viaţă grea, plină de lipsuri şi de şicanări, dar chiar închisoarea şi moartea, doctorul chirurg Valentin devine părintele Valentin şi începe, spre groaza apropiaţilor, surpriza studenţilor de la facultate (era şi profesor) şi furia autorităţilor, să poarte rasa pretutindeni.
Despre hotărârea de a se preoţi mărturiseşte însuşi Sfântul:
„fireşte, ei nu puteau să înţeleagă şi să aprecieze gestul meu, fiindcă erau îndepărtaţi de religie. Ce ar fi priceput ei dacă le-aş fi spus că la vederea mascaradelor blasfemiatoare şi a batjocurilor îndreptate asupra Domnului nostru Iisus Hristos inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! Şi simţeam că datoria mea este să apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit şi să laud nemăsurata Lui milostivire faţă de neamul omenesc?”
Modul instransigent în care Sf. Luca se raporta la conştiinţa sa este mărturisit şi de cei care au lucrat împreună cu el:
„În problemele care cereau o decizie pe plan moral, Valentin Felixovici se purta ca şi cum în jurul lui nu ar fi fost nimeni. El stătea totdeauna singur înaintea propriei conştiinţe, şi judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal”.
In sala de operatii, doctorul-episcop fiind primul din stanga
Părintele Valentin, mai târziu episcopul Luca, nu şi-a părăsit nici ocupaţia de doctor şi nici nu şi-a diminuat râvna de a cerceta şi găsi tehnici de operaţie noi. Autorităţile nu pierdeau niciun prilej de a îl obstrucţiona şi se înfuriau pentru faptul că binecuvânta bolnavii înainte de a îi opera sau pe cei care erau pe moarte căuta să îi conştientizeze asupra Judecăţii. Odată i-au scos icoana din sala de operaţii, iar el a refuzat să mai vină la spital. Situaţia s-a schimbat în momentul în care soţia unui membru important de partid trebuia operată imediat. Solicitat, părintele Valentin a cerut ca icoana să fie pusă iarăşi în salon… De altfel, continuarea slujirii sale de doctor s-a prelungit până la o vârstă înaintată. Era deja episcop când a publicat un volum de cercetări asupra chirurgiei, pe care îl semna, de altfel, cu titlul şi numele arhieresc (statul comunist a cenzurat numele de episcop, însă în străinătate a fost publicat ca atare). Activarea ca doctor o făcea din două motive: salvarea oamenilor şi slava Bisericii. Într-adevăr, apariţiile sale la comunicările ştiinţifice, prezenţa sa în spitale, la cursuri, ca preot şi episcop, era o adevărată sfidare faţă de realitatea duşmăniei cu care era luptată Biserica în acele vremuri. Într-un final, şi oricum târziu, când era deja bătrân şi nu mai avea aceeaşi dexteritate în operaţii, a fost nevoit să renunţe la chemarea sa doctorală, însă din alt motiv: autorităţile au interzis cu desăvârşire să mai apară cu rasa pe el la comunicări.
Faţă de prigonitori avea o atitudine plină de curaj, mărturisitoare. Chiar la începutul preoţiei sale, participă la un proces al CEKA, o înscenare montată împotriva doctorilor, demolând, pur şi simplu, acuzaţiile cekistului-şef. Astfel de procese erau de fapt linşaje publice, în care nimeni nu avea curajul să demonteze minciunile proferate la adresa victimelor. Dar prigoana l-a atins şi pe episcopul chirurg. Unsprezece ani de zile a fost rătăcit în temniţe, exiluri, iarăşi temniţe, interogatorii pe bandă rulantă… Toată această perioadă a fost înfruntată de episcop cu linişte sufletească şi cu două preocupări: reînvierea vieţii bisericeşti în zonele unde îşi trăia exilul şi vindecarea oamenilor prin munca de la spital. Pretutindeni Sfântul Luca lăsa oamenilor o vie impresie şi le capta dragostea. Consulta gratuit, opera cazurile difice şi fără speranţă, slujea, se jertfea. Iar oamenii vedeau acest lucru. De aceea, de multe ori, autorităţilor le era teamă să îi facă vreun rău şi cu greu reuşeau să îl mute dintr-o parte în alta, datorită poporului care nu de puţine ori se afla în pragul răscoalei pentru iubitul lor episcop şi doctor.
De altfel, aceşti ani de exil în care cu greu a putut să îşi săvârşească slujirea, a lăsat urme de neşters pentru Sf. Luca. Nu pentru că nu a putut îndura greutăţile şi prigoana, ci… pentru că acestea l-au împiedicat în a salva vieţi şi suflete de oameni. Iată ce spunea unui mare şef comunist:
„…am redat viaţa şi sănătatea a sute, poate mii de răniţi, şi probabil aş fi fost de ajutor multor altora dacă dumneavoastră nu m-aţi fi înhăţat fără pricină şi nu m-aţi fi târât unspreze ani prin puşcării şi exiluri. Iată câtă vreme s-a pierdut şi câţi oameni nu au fost salvaţi, şi asta nicidecum din voia mea.” La bălmăjeala comunistului că „trecutul trebuie uitat”, vlădica Luca a şocat din nou asistenţa: „A, nu, scuzaţi-mă, n-am să uit niciodată!”
Episcopul Luca
Ca episcop, Sf. Luca a arătat o grijă la fel de vie şi jertfelnică pentru turma sa, în toate regiunile unde a activat ca arhiereu. A cerut cu putere turmei să nu meargă după „Biserica” Vie, descriind gruparea ca fiind „lingăii puterii sovietice” iar pe „episcopii” săi numindu-i de-a dreptul „mistreţi”. Este osârduitor în a ţine slujbele după tipic, ceea ce ridică uneori nemulţumirile anturajului: „ce, suntem la mănăstire?” Îl doare pentru devastarea Bisericii, împuţinarea preoţilor, şi nu rabdă să vadă preoţi fără sutană, raşi sau tunşi, nici să se facă slujbe prescurtate. Pentru îngrijirea eparhiei sale din Crimeea a dus un război îndelung şi istovitor cu puterea sovietică, ce făcea tot posibil pentru a extirpa „obscurantismul”. După perioada stalinistă, noul val de prigoană fusese inaugurat de Nichita Hruşciov, care „proclamase necesitatea de a termina definitiv cu Biserica”. Faţă de această ofensivă agresivă episcopul Luca încuraja pe credincioşi astfel:
„Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi… Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă… Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Aşa că dacă nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nicio propagandă“.
La moartea sa, comuniştii au făcut tot ce au putut să împiedice procesiunea înmormântării. Voiau să oblige lumea să urmeze convoiului doar din autobuze, să le interzică să cânte pe drum şi au interzis traseul pe străzile principale, impunând unul pe străzile periferice. Au făcut totul să şteargă urmele evlaviei faţă de episcop. Dar nu au reuşit întru nimic. Autobuzele lor au rămas goale, oamenii s-au strâns în jurul catafalcului, s-au culcat în faţa maşinii, deviind astfel traseul pe strada principală şi au cântat Sfinte Dumnezeule… toată procesiunea. Circulaţia a fost blocată, toţi oamenii au ieşit pe străzi, pe balcoane, pe acoperişuri. Episcopul Luca mergea la Dumnezeu, iar oamenii pentru care se jertfise îl petreceau, ruşinând silnicia şi surpând tot sfatul cel viclean al prigonitorilor.
În anul 1996 Sfantul Sinod al Bisericii Ucrainiene, atârnătoare de Patriarhia Moscovei, a înscris pe ÎPS Luca în ceata sfinţilor, ca Ierarh şi Mărturisitor al credinţei. În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele sale moaşte, aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol.
Citatele şi datele istorice sunt preluate din cartea: Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, Ed. Sophia, Bucuresti, 2006.
(Articol aparut in noul numar al revistei PRESA ORTODOXĂ – nr. 5/2009)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
DOAMNE… NOI SUNTEM…FAPTURA TA.. TE IUBIM !!!
Ce fel de credinta…
Ce fel de credinta-mi ceri in orice zi,
Cand atat de simplu, cand atat de sfant,
Te-ntrebai odata: “cand voi reveni
Va mai fi credinta, oare, pe pamant?”
Doamne, eu, credinta, de-am avut vreodata,
O impart pe zile, ultimul nevrednic,
Pentru un Cleopa, un bunic, sau tata,
Pentru cei in viata, scrisi pe un pomelnic –
Cum nu mai vad bine, de atata bine,
Cum nu mai vad zare, de atata vina,
Bat la Tine-n poarta, cat se va mai tine,
Sa imi dai in bezna sfarcul de lumina –
Si asa pun pasul, care nu se pune
De nu pui Tu pasul, si asa-mi indrept
Dreptii pentru care faci inca-o minune
Dincolo de viata, sa paseasca drept –
Doamne, eu, credinta, de-am avut vreodata,
O impart pe zile, si cate-un dar mic
Il aduc acelor care va sa poata
A-mparti la Lume, totul, din nimic –
Si nu stiu credinta, ce e, cum se poarta,
Si nu stiu ce-i simplu, nici ce este sfant,
Doar citesc din Tine: “vin din nou, si iata,
Va mai fi credinta, oare, pe pamant?”
11 iunie 2009
Slaviti sa fie toti sfintii doctori fara de arginti: Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Somson si Diomid, Mochie si Anichit, Talaleu si Trifon incluzandu-l si pe Luca alaturi de atatia stiuti sau nestiuti pe care ii vom cunoaste ‘dincolo’!
Sunt model si pentru noi dar si pentru breasla medicilor…11 ani de zile a fost lipsit – cum bine spune – in a face bine, a salva atatea vieti de oameni…fiindca nu numai trupul il tamaduia ci, si sufletul…cei care nu mai puteau fi salvati pentru lume ii pregatea pentru cealalta! Indoita lucrare si mare cununa!
frumoasa poezie.presupun ca tu ai scris-o,pt ca nu vad niciun alt nume.bravo
Parintele Luca e un exemplu incredibil de credinta si curaj! Ce parere au clericii care au colaborat de asta? Dar mirenii complici? Biserica Ortodoxa n-a opus rezistenta, niciodata direct, in bloc sau explicit (cu o exceptie scurta, daca nu ma insel, in URSS in anii ’20, cand bisericile au inceput sa fie jefuite de bolsevici); a pactizat, si asta in detrimentul ei insesi. Ea ce parere are? Cand va alegeti exemplele azi dintre cei care au avut de suferit atunci, ca Parintele Luca, nu va pronuntati implicit asupra ei? Ma tem ca da. Luca n-a fost doar un simplu exemplu de curaj, el exprima ortodoxia adevarata. Optiunea de azi pentru credinta adevarata nu mi se pare neutra. Gasesc chiar ca judecata pe care o pronuntati implicit asupra bisericii de atunci, optand azi pentru exemple de curaj si credinta ca Parintele Luca, e extrem de aspra. De ce nu duce totusi nicaieri?
@C-VB: O confuzie care se cere a fi amendata de la bun inceput: Biserica Ortodoxa nu se confunda cu oamenii care ocupa functii de ierarhi in ea. Biserica nu este o institutie umana, ci este Trup al lui Hristos. Hristos a spus ca nici portile iadului nu vor birui Biserica Sa.
In schimb, Hristos, precum si Apostolii (vezi epistolele) au avertizat cu privire la lupii in blana de oaie, la prorocii mincinosi, apostoli mincinosi etc.
In privinta concreta si istorica a Bisericii Ortodoxe Rusesti, problema este atat de complicata incat nu poate fi epuizata intr-un comentariu. Cel mult cateva repere fundamentale:
Bolsevicii au dus un razboi fatis fata de Biserica Rusa. Patriarhul Tihon a anatemizat guvernul bolsevic. Pentru atitudinea sa, a fost prigonit si a murit ca unul din marturisitori. Deci, in acei ani Patriarhia Moscovei se afla in deplin conflict cu statul bolsevic, pe care nu il recunoastea.
Ulterior, sub influenta directa a Patriarhului Tihon, ia nastere biserica din catacombe precum si Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor.
Urmatorul patriarh din Moscova, Serghie, a recunoscut legitimitatea guvernului bolsevic, ceea ce a dus la ruperea legaturilor cu Biserica Ortodoxa Rusa din afara granitelor. Surprinzator, poate, pentru tine, Sf. Episcop Luca a recunoscut autoritatea patriarhului Serghie, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie in continuare un marturisitor al Evangheliei in pofida puterii sovietice. Recent, Biserica Rusa din afara granitelor s-a reunit cu Patriarhia Moscovei, patriarhie care nu a ezitat, inca din anii ’90, sa canonizeze mii si mii de martiri si marturisitori cazuti prada prigoanei comuniste (spre deosebire de Biserica Ortodoxa Romana care nu a canonizat nicun sfant marturisitor sau mucenic al prigoanei comuniste).
Asadar, lucrurile sunt mult mai nuantate decat o concluzie drastica, abstracta si ideologica.
Sigur, atitudinea patriarhului Serghie este contestabila, si deloc evanghelica, pentru ca nu este evanghelic compromisul. Cu toate acestea, nu putem, de aici, sa tragem o concluzie asupra valabilitatii intregii Biserici Ortodoxe Ruse de pe vremea comunismului. Dovada – Sf. Ep. Luca.
Nuantarile sunt necesare si din alt motiv: unii din ierarhii care au facut compromisuri au facut-o, totusi, dintr-o logica omeneasca, crezand ca astfel fac bine bisericii. Adica, au incercat sa fie diplomati. Altii insa, au fost tradatori de-a dreptul, lepadandu-se de Hristos si devenind turnatori, pana la sfarsit, ai fratilor de credinta. In fine, altii au fost de la bun inceput infiltrati de serviciile secrete comuniste, pregatiti pentru a fi ierarhi si, cum e cazul pe ici colo in ortodoxie, chiar patriarhi.
Pe acest site am tratat problema atitudinii oficialilor bisericii in timpul regimului comunist. Recomandam urmatoarele linkuri spre informare:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/04/08/un-patriarh-marturisitor-al-secolului-xx/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/11/28/sa-rostim-raspicat-adevarul/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/11/21/parintele-gheorghe-calciu-sau-nebunia-pentru-hristos/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/11/26/cea-mai-grea-lovitura-cea-de-la-frati/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/02/07/cum-vedea-ioan-ianolide-biserica-in-comunism/
Confuzie? Descopar doar figuri izolate care au refuzat explicit pactul cu sistemul comunist, nu o atitudine anti-comunista bine mobilizata in teritoriu. Exemplele mi le furnizezi singur. In ansamblu, biserica, prin oamenii ei, a pactizat sau explicit si oficial, sau in alte feluri (arhivele, istoriografia in genere, ne pot informa mai bine, nu credeti?) (nu ma intereseaza deloc daca la un alt nivel, Biserica e perfect intangibila sau infailibila: textul meu pe care il amendezi atat de categoric n-a pus o secunda chestiunea asta). Atentie, nu e vorba de un pact cu un privat oarecare, ci cu unul din cele mai criminale sisteme politice din istorie (personal nu cred ca exista inca un echivalent in istorie, e vorba deci de un sistem care a produs peste 100 de milioane de victime). Nu credeti deci ca problema e serioasa? Nu va temeti deloc ca am putea repeta intocmai experienta acelor ani, daca vremurile s-ar schimba?
Punctual:
a) e nerelevant ca bisericile de care vorbiti au ajuns sa se impace: e limpede ca prezentul a contat mai mult decat trecutul in ratiunea lor. Daca sugerati altceva, riscati sa faceti din compromis si coruptie lucruri tolerabile sau nerelevante in termenii credintei. In plus, cui i-ar fi folosit o vanatoare de vrajitoare?
b) e nerelevant ca Parintele Luca l-a recunoscut pe patriarhul Serghei care a recunoscut legitimitatea bolsevicilor. Pentru exact acelasi motiv: e greu de crezut ca Parintele Luca a crezut ca compromisul si coruptia sunt tolerabile in termenii credintei, din moment ce a respins pana la capat orice compromis. In plus, Faptele Apostolilor 23:3-5 obliga pe toata lumea la respectul fata de liderii religiosi; respect complet neutru sau nerelevant, teologic/in termenii credintei adevarate. Parintele Luca cunoastea probabil textul acesta;
c) rezumand a si b, complicati inutil lucrurile. Impacarea postuma dintre biserici poate sugera ca acolo exista iertare, dar sigur sugereaza ca prezentul e mai important decat trecutul; viitorul, trebuie sa admiteti, devine confuz, in aceste conditii; nerelevanta e si recunoasterea Patriarhului Serghei de catre Luca, daca sustineti ca Parintele Luca e un exemplu special de curaj si credinta in vremuri grele. Putem deci sa dispunem de discernamantul nostru cu mai mult curaj azi
In suma, practicati un sobornicism extrem. E probabil ceea ce face din replica dv o norma confuzie. Cand vorbesc de pactizarea bisericii cu un sistem perfect manipulant si eficace in termeni criminali, imi vorbiti ca Biserica e complet intangibila si infailibila. De ce? Mai are vreo importanta in aceste conditii ce face biserica sau oamenii ei? Personal, nu stiu cum reusiti sa va impacati cu texte precum Apocalisa 1-3. Observati ca mesajele nu sunt nici confortabile, nici adresate unor simpli privati. Ce spune eu e ca nu trebuie sa ne indepartam prea mult de genul acesta de tratament. Ce faceti dv. in schimb e mai curand sa-l evitati cu totul, in orice caz spuneti ca totul este ingrozitor de neclar ca sa putem face ceva azi sau cel putin sa continuam sa ne intrebam, ca sa nu mai vorbim ca bisericile isi mai revizuiesc in timp opiniile una despre alta.
Regret ca n-am avut prea mult timp ca sa pot fi mai scurt. Regret si ca n-o sa pot urmari acum link-urile.
Mersi pt replica 🙂
@C-VB: Imi aduc aminte de un pasaj din Scripturi care se potriveste putin in acest context. Mantuitorul i-a certat pe farisei, spunandu-le ca vor da seama pentru sangele prorocilor.
De aceea şi înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: “Voi trimite la ei prooroci şi apostoli şi dintre ei vor ucide şi vor prigoni”;
Ca să se ceară de la neamul acesta sângele tuturor proorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii,
De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu. Adevărat vă spun: Se va cere de la neamul acesta. (Luca 11, 49-51).
Si in Apocalipsa:
Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? (Apoc. 6, 9-10).
Citeste linkurile, si vei vedea acolo tensiunea enorma intre noii proroci ai Noului Israel si noii farisei…
@admin: da, e cu totul altceva acum.
Un detaliu: in replica mea Apocalipsa 1-3 inseamna cap.1,2,3, daca mai e nevoie. Sobornicismul extrem, extrem de tentant azi cand ne raportam la trecut si-l gasim s-au neclar, sau inconfortabil, isi poate gasi aici fundatura.
🙂
Tropar
„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă a călugărilor şi a mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.”
Exista o lucrare de medicina scrisa de Sfantul Luca pe parte de chirurgie din cate stiu. Daca are cineva ceva informatii in legatura cu ea va rog sa imi ziceti si mie. Va multumesc.