Sfantul Ioan de Kronstadt: “Hristos pe pamant, inaltati-va!”: CUM AR TREBUI SA TRAIM DUPA VENIREA IN LUME A LUI HRISTOS?

“Ce minune! Intrat in relatie cu un necredincios sau cu cineva care s-a indepartat de Dumnezeu, sufletul nostru incearca o anumita repul­sie fata de acel om, iar diavolul cauta sa transforme aceasta fireasca inade­renta in suparare si ura. Pentru a nu nutri simtaminte dusmanoase si a nu-i fi pe plac in acest chip diavolului, trebuie sa ne spunem noua insine: „nu ma simt aproape de acest frate al meu din cauza nepasarii si racelii lui fata de Dumnezeu, dar nu trebuie sa-i port dusmanie sau ura in inima, ci sa-l rabd, asa cum mi-as rabda propriul meu madular bolnav, sa caut a-l vindeca, sa-l alin cu blandete, osandindu-l doar pe potrivnicul nostru al tuturor, „doar ii va da Dumnezeu pocainta, spre cunoasterea adevarului” (2 Timotei 2,25). Daca acela se va intoarce la Dumnezeu, si eu ma voi intoarce spre el cu dragoste izvorata din inima. Daca se va arata plin de compasiune fata de semeni si nu-i va sta gandul numai la sine, la castigurile si placerile sale, si eu ii voi arata compasiune. De altfel, trebuie sa-i rabdam pe toti cei din jurul nostru cu iubire si sa ne cercetam mai mult pe noi insine. Cum suntem, nu ne-am racit oare fata de Dumnezeu si de aproapele? Daca da, atunci ce rost ar avea sa mai aruncam cu piatra in fratii nostri, atata timp cat „piatra” ni s-ar cuveni mai degraba noua?

„Ca pentru aceasta Dumnezeu pe pamant S-a pogorat, ca sa ne ridice la ceruri pe noi” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Condacul al 8-lea).

S-ar parea ca, stiind aceasta, ar trebui sa traim pe pamant asa cum am trai in cer, mutandu-ne mai dinainte acolo, prin nadajduire. De obi­cei se intampla de-a-ndoaselea; oamenii se leaga cu toata fiinta de pamant, de tot ce e pamantesc. De ce, oare? Fiindca vrajmasul nostru, diavolul, cauta din rasputeri sa se impotriveasca planului divin, lui Hristos, Dumnezeu si om. El nu conteneste sa faca invers decat ceea ce a facut si face Hristos. Hris­tos vrea sa-i inalte pe oameni la cer, punandu-le la indemana, pentru aceas­ta, toate mijloacele, diavolul, izgonit el insusi departe din cer din pricina mandriei, in cele de sub cer, vrea cu orice chip sa-l lege pe om de cele pa­mantesti, de lumea simturilor trecatoare, folosindu-se de cele mai perfide si mai redutabile mijloace. Hristos ne invata adevarul; diavolul ne invata min­ciuna, cautand, pe toate caile, sa tagaduiasca orice adevar, aruncand asupra aceluia clevetiri de tot soiul. Diavolul incearca, in tot chipul, sa-i tina pe oameni in ratacire, in fantasma patimilor, in bezna mintii si a inimii, in tru­fie, avaritie, arghirofilie, invidie, ura, vrajmasie, intoleranta si iritare, in ura­tul cel mai de pe urma, in marsavia desfranarii, a preacurviei, in hotie, mar­turie mincinoasa, blasfemie, neravna, trandavie, parazitism.

Poarta mereu in inima aceste cuvinte: Hristos este dragoste si cauta sa iubesti si tu pe toata lumea, jertfind pentru iubire nu numai ave­rea, ci si pe tine insuti.

La radacina oricarui rau sta egoismul, atentia bolnavicioasa acordata propriei persoane, dorinta de a ti-o menaja. De la egoism sau de la o iubire neindreptatita fata de sine se trag toate patimile: raceala, indiferenta, cruzime in raport cu Dumnezeu si cu semenii, intoleranta, iritare, ura, invi­die, scarba, trufie, indoiala, putina credinta sau necredinta, lacomie de man­care si de bautura, iubire de agonisire, de slava desarta, lene, duplicitate. Nu te cruta cu orice chip, nu-ti cauta in coarne, rastigneste omul vechi din tine, care isi afla culcus prielnic mai cu seama in trup, si asa iti vei reteza toate patimile. Rabda cu ingaduinta orice lucru neplacut i s-ar intampla trupului, nu-l ocroti, impotriveste-i-te si vei fi, cu adevarat, urmator lui Hristos. Toata intelepciunea crestinului consta in a duce o viata cumpatata si a i se impotrivi, intru totul, trupului. „Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in tru­pul meu, ceea ce este bun” (Romani 7, 18), spune Apostolul.

Inima unui om perfect sanatos se arata mai subreda in privinta credin­tei, a iubirii de Dumnezeu si de aproapele, inclina mai mult spre pofte trupesti: lene, neravna, raceala, lacomie, zgarcenie, desfranare, trufie; inima unui om suferind, ranita, stramtorata, istovita, se face mai tare in credinta, nadejde si dragoste, se indeparteaza de patimile trupesti. Iata de ce Tatal ce­resc, care se ingrijeste de mantuirea noastra, trimite asupra noastra drept pedeapsa diferite boli. Necazurile si stramtorarile care ne vin o data cu boala ne fac sa ne indreptam iarasi spre Dumnezeu.

A-ti iubi aproapele ca pe tine insuti, a-i impartasi bucuriile si necazurile, a-l hrani, a-l imbraca la nevoie, a respira – ca sa spunem asa – acelasi aer cu el, considera toate acestea tot atat de firesti precum a manca tu insuti si a te ocroti pe tine, nu le lua drept acte de binefacere, de iubire de aproapele, ca sa nu te lauzi cu ele. „Caci unul altuia suntem madulare“ (Efeseni 4, 25).

Ma minunez de atotputernicia si de intelepciunea lui Dumnezeu, cum din unul si acelasi pamant si din una si aceeasi apa mi-a intocmit feluritele parti ale trupului: trupul, sangele, pielea, parul, plamanii, ficatul, venele, ochii, urechile, totul, cum a pus El in miscare aceasta materie, care in sine ete greoaie si inerta, incat in mine se savarsesc fara incetare mis­cari armonioase ale sangelui si feluritelor umori, degestia mancarii si asa mai departe. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! toate cu intelepciune le-ai facut (Ps. 103, 25). Nu ai cuvinte sa povestesti intelepciunea, bunatatea, atot­puternicia lui Dumnezeu Facatorul si Purtatorul de grija? Cere de la Cu­vantul lui Dumnezeu. Şi cat de mare e felurimea fapturilor ceresti si paman­testi, insufletite si neinsufletite, alcatuite din patru stihii! Minunata s-a facut stiinta Ta de catre mine, nu voi putea ajunge spre dansa (Ps. 138, 6). Din patru stihii sunt soarele, luna, stelele, norii, lumina, vazduhul, apa, pamantul, feluritele pietre si metale, arborii, toata vegetatia, trupul tuturor animalelor, pasarilor, pestilor si oamenilor!

Eu gandesc, imi fac planuri si doar atat. La Dumnezeu insa gandul si fapta, a gandi si a face sau a preface inseamna acelasi lucru, fiindca El este Cel ce este, Fiinta simpla si atotputernica. Aceasta face ca la Dumne­zeu totul sa fie cu putinta cat ai clipi din ochi. Zic „Domnul a spus” si aceas­ta imi ajunge ca sa cred si sa nu ma indoiesc de ceva despre care a spus ce a spus. Nu-mi ramane loc pentru nici un dubiu. Divinitatea n-ar fi Divinitate daca n-ar fi atotputernica. „Dumnezeul nostru e in cer; in cer si pe pamant, toate cate a voit a facut” (Psalmul 113,11). Voieste si face. Voieste sa curga apa din piatra seaca si curge. Voieste sa apara lumea din nimic si apare. Faptele spun atotputernicia Lui. Vino si vezi.

Straduieste-te sa-ti consacri toata viata slujirii lui Dumnezeu. Daca stai acasa si citesti, incepe printr-o scurta rugaciune spusa din inima, sa-ti dea Dumnezeu intelegere si intelepciune, intru credinta si evlavie si intru indeplinirea sarguincioasa a indatoririlor tale. Nu citi niciodata numai de placere, ca sa-ti umpli astfel timpul. Facand asa, vei minimaliza puterea cu­vantului, care trebuie sa slujeasca mantuirii noastre, nu vorbirii in desert sau ca mijloc de distractie si de petrecere a timpului. Daca stai de vorba cu cineva, vorbeste-i cu talc, supraveghindu-te pe tine, instructiv, ziditor; fugi de pala­vrageala, fereste-te de ea ca de muscatura veninoasa a sarpelui, stiind ca „pen­tru orice cuvant desert pe care il vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua ju­decatii“ (Matei 12, 36) si le va fi dat sa auda dreapta sentinta a Judecatorului. Daca inveti copiii, pe ai tai sau ai altora, fa din aceasta un mod de a-i sluji lui Dumnezeu, invata-i constiincios, avand grija sa reflectezi tu insuti mai intai asupra unor bune mijloace de instruire, care sa fie clare, pe inteles, pe cat po­sibil complete si eficiente. Zadarniceste cu numele si prin puterea Domnului si a Crucii viclesugurile vrajmasului, care cauta sa te tulbure, sa-ti intunece mintea, sa te stramtoreze si sa te slabeasca; “ori de mananci, ori de bei, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faci” (cf. 1 Corinteni 10, 31).

In orice cuvant se afla Dumnezeu-Cuvantul, Fiinta simpla. Cu cata luare-aminte trebuie sa rostim cuvintele, cu cata smerenie, precautie, ca sa nu-L maniem pe Dumnezeu-Cuvantul, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant.

Stapane, Doamne, Iisuse Hristoase, grabnicul meu ocrotitor! Multumescu-Ti din adancul inimii ca Te-ai aplecat spre mine cu milosti­vire, cand Te-am chemat, aflandu-ma in tulburare si in stramtorare, cuprins de focul vrajmasului; ca m-ai izbavit neintarziat de vrajmasii mei cu puterea si cu bunavointa Ta si ca ai dat inimii mele sa bata in tot largul, usoara si in lumina. O, Stapane, cat am suferit la uneltirile vrajmasului si cat de bun, la timp si vadit mi-a fost ajutorul Tau, si cat de puternic si spornic! Slavesc bunatatea Ta, Stapane, Cel ce cu bunavointa ne dai ascultare, Cel ce esti nadejdea celor deznadajduiti. Te slavesc fiindca nu mi-ai rusinat fata mea, in cele din urma, ci cu milostivire m-ai izbavit de intunecimea si necinstea iadului. Putea-voi, oare, dupa aceasta sa nu nadajduiesc intru Tine, sa ma indoiesc ca nu ma vei asculta si nu ma vei milui pe mine, blestematul? Chema-voi mereu dulcele Tau nume, Mantuitorul meu. Tu, Cel ce esti buna­tatea cea nemasurata, Cel ce mi-ai dat si imi dai mantuire, ca un neasemuit si preabun ocrotitor, Cel pe care Te numim Iubitor-de-oameni si Mantuitor.

Nu te increde trupului atunci cand prinde a slabi si a nu te mai ajuta, pasamite fiindca nu e hranit indeajuns. Este o iluzie. Stapaneste-te, roaga-te sarguitor si vei vedea ca slabirea trupului tau nu este reala, ci falsa, inchipuita. Iti vei da seama ca „nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Nu te bizui pe paine.

„Hristos pe pamant, inaltati-va!” (din primul irmos la Nasterea Domnului). Aceasta inseamna ca cei ce cred in venirea lui Hristos pe pamant, in intruparea Sa si in iubitoarea Sa grija de oameni si de mantuirea noastra nu se lipesc de pamant, ci se inalta neincetat cu gandul si cu inima spre cele de Sus. Vointa lor este indreptata mereu catre cele inalte, catre Dumnezeu, catre cele bune, ceresti, nu se lasa ispititi de desfatarile pamantesti, de stralucirea, belsugul si onorurile pamantesti. Din pacate, la noi credinta in Hristos este slaba; am vrea sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Hristos, patimile pamantesti cu dragostea de Dumnezeu. Nu este cu putinta! „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine” (Matei 16, 24), de tot ce iubeste, pana la patima, in lume, sa-si urasca sufle­tul iubitor de pacat.

(24 decembrie 1869)

*

Dumnezeule, cata desfatare aduce inimii dragostea si atasamentul sincer de aproapele! Cine ar putea descrie fericirea care imi cuprin­de inima atunci cand se patrunde de iubirea pe care mi-o poarta altii si pe care eu le-o port lor? Nu poate fi spusa in cuvinte! Daca aici pe pamant iubi­rea unora fata de altii ne produce o asemenea desfatare, de cata dulce iubire vom fi cuprinsi in ceruri, cand vom petrece cu Dumnezeu, cu Maica Dom­nului, cu puterile ceresti si cu sfintii? Cine ar putea sa-si inchipuie si sa redea in cuvinte aceasta fericire si ce ar trebui sa sacrificam din cele vremelnice, pamantesti pentru a o dobandi, pentru a ne bucura de negraita fericire a dragostei ceresti?

Doamne, numele Tau este Dragoste! Invata-ma adevarata iubire, cea tare ca moartea. M-am infruptat cu asupra de masura din dulceata ei, prin comuniune in duhul credintei in Tine cu credinciosii si credincioase­le tale robi si roabe, datu-mi-a cu prisosinta pace si tarie. Intareste, Doamne, ceea ce ai facut sa apara in mine. O, daca ar fi sa ma simt asa pana la capatul vietii! Adu-ma mai des in comuniune de credinta si de iubire cu credinciosii Tai robi, cu Biserica Ta, cu madularele Tale.

Preadulcele meu Mantuitor! Coborat-ai din cer sa slujesti neamul omenesc, propovaduind cuvantul adevarului ceresc nu numai in tem­plu, ci strabatand orase si sate, fara a Te feri de nimeni, intrand in orice casa, mai ales la cei a caror fierbinte pocainta o prevedeai cu dumnezeiasca Ta vedere. Nu stateai intre patru pereti, intrai cu toti in comuniune iubitoare. Da-­ne si noua sa fim in comuniune de iubire cu poporul Tau, sa nu ne izolam, noi, pastoritii, de turma Ta, retrasi in casele noastre ca intr-o fortareata, sau intr-o temnita, neiesind decat pentru slujbele bisericesti sau pentru sfestanii in case, din obligatie, zicand doar rugaciunile, invatate pe dinafara. Sa se deschida gu­rile noastre, ca sa le putem vorbi enoriasilor liber, in duh de credinta si de dra­goste. Sa ni se deschida si sa ni se inzdraveneasca dragostea crestineasca fata de fiii nostri duhovnicesti, intr-un dialog viu, liber, ca de la parinte la fii. O, cata dulceata si cata caldura iubitoare ai dat Tu Insuti, Stapane, Dragostea noastra nemarginita, convorbirilor Tale de Parinte duhovnicesc cu fiii Tai su­fletesti si cata fericire! Putea-voi eu, oare, sa nu nazuiesc, din toate puterile, aici pe pamant, spre o asemenea fericire? Şi care n-ar putea fi decat mugurul firav, palida copie a fericirii ceresti intru iubire! Iubeste mai ales comuniunea cu cei ce savarsesc fapte de binefacere, atat materiale, cat si spirituale. „Iar facerea de bine si intrajutorarea nu le dati uitarii” (Evrei 13, 16).

Cand diavolul va cauta sa te sminteasca semanandu-ti neincredere in suflet in privinta Sfintelor Taine, zicand: nu se poate ca painea si vinul sa fie Trupul si Sangele lui Hristos, raspunde-i: ai dreptate, tie si mie lucrul acesta mi se pare cu neputinta, nu insa si lui Dumnezeu, la Care „toate sunt cu putinta” (Marcu 10, 27). La Dumnezeu Insusi gandul devine fapta; cuvantul lui Dumnezeu inseamna chiar din acel moment fapta. „A zis si s-au facut“ (Psalmul 32, 1). Concis si clar. Tot ce exista se tine prin cuvantul lui Dumnezeu. „Tine toate cu cuvantul puterii Sale” (Evrei 1, 3). Indrazni-vor oare picioarele sa ia locul capului si sa-L invete, daca ne este ingaduit sa spunem asa, pe Ziditorul tuturor? Este oare cu putinta sa ne indoim de lucruri a caror realitate este invederata de propria noastra experienta, de intreaga lume, vazuta si nevazuta? In ce consta taina existentei intregii creaturi? In cuvintele Creatorului: „A zis si s-au facut”. Totul se trage din cuvant, intrea­ga, infinita diversitate a creatiei isi are drept obarsie unica atotputernicul, preainteleptul, preabunul cuvant al lui Dumnezeu. Gasesti in Scriptura un exemplu de ce s-a petrecut odata, dupa „zisa” lui Dumnezeu: apele se pre­schimba in sange la cuvantul lui Moise, pamantul incepe sa fojgaie de gan­ganii, toiagul in sarpe, mana se acopera de lepra si apoi se vindeca indata, lumina se preface intr-un intuneric pe care poti sa-l pipai cu mana. Ajunge ca Moise sa intinda mainile si Domnul sa prefaca, intr-o clipita, firea lucru­rilor. Tara Egiptului se acopera cu broaste indata ce Aaron, la indemnul lui Moise, intinde mana asupra apei. Moise ia cenusa in maini, o arunca in aer si indata oamenii si animalele se acopera de bube purulente. Moise isi inalta toiagul spre cer si se isca pe loc o furtuna grozava cu grindina. Vino si vezi. Iata cat de usor Ii este lui Dumnezeu sa creeze si sa recreeze! Oare nu tot Dumnezeu lucreaza si prin noi, preotii? In lucrarea noastra este Insusi Domnul Cel ce S-a intrupat pentru noi, Mijlocitorul nostru si Savarsitorul a toate. „Cel ce aduce si Cel ce se aduce, Cel ce primeste si Cel ce se imparte” (Ru­gaciunea de taina a preotului inainte de Heruvic). Preotul doar rosteste cuvintele, intinde mainile, iar Domnul pe toate le preface.

Nu uita ca mintea trebuie sa slujeasca inima, aceasta fiind insasi viata noastra. Daca mintea conduce inima spre adevar, spre pace, spre bucurie si spre viata, inseamna ca isi indeplineste menirea, ca sta in adevar. Daca o conduce spre neincredere, neliniste, lancezeala, deznadejde, bezna, inseamna ca se abate de la rostul ei si ca, de buna seama, sta in min­ciuna („stiinta cea mincinoasa” – 1 Timotei 6, 20). Daca credinta aduce ini­mii impacare, multumire, usurare, in indiferent care situatie, aceasta este de-ajuns; nu trebuie sa-i ceri ratiunii sa faca cu tot dinadinsul demonstratia adevarului; inima atesta prin ea insasi certitudinea adevarului, scopul oricarei cautari fiind adevarul si viata.

Savarsind Sfanta Taina a Pocaintei, incepi sa te simti si tu inaintea lui Dumnezeu cel mai pacatos dintre pacatosi, iti dai seama cat de sarmana, de nestiutoare si de pacatoasa este firea omeneasca. Spovedania este o cruce, da, o cruce pe umerii celui ce o primeste. Cat de indatorat tre­buie sa se simta preotul fata de fiii sai duhovnicesti atunci cand i se marturisesc! Cu adevarat ca unul care nu este in stare sa-si plateasca datoria, care s-a facut vinovat fata de adevarul dumnezeiesc si care merita sa piara in val­vataile gheenei! Vezi si simti ca oamenii zac intr-o neagra ignoranta, in ne­cunoasterea adevarurilor de credinta, inglodati in pacate, intr-o incremenita nesimtire si ca duhovnicul trebuie sa se roage pentru ei cu cea mai mare tarie, sa-i invete, ziua si noaptea, de cand se arata zorile pana in crucea noptii. Vai, cata nestiinta! Habar n-au de Sfanta Treime, nu stiu cine este Hristos, nu stiu ce rost are viata lor pe pamant! Ca sa nu mai spun de caderea in pacat. Noi insa umblam dupa capatuiala, dupa tihna, nu ne place sa muncim, ne iesim din fire cand se aduna mai multi la spovedit, cautam case cat mai largi, mai aratoase, imbracaminte luxoasa! Sa nu iubim tihna pamanteasca, sa nu ne lenevim, sa nu ni se imputineze ravna in lucrarea duhovniceasca, pentru a nu ne lipsi de bunatatile vesnice si de pacea cereasca. Daca ai gustat aici din belsugul tihnei lumesti, nu mai ai de ce sa astepti tihna de dincolo.

Preasfanta Treime este unire cu totul desavarsita a celor trei Persoane intr-o singura Fiinta, pentru ca intre Ele este egalitate cu totul desavarsita.

Face cu adevarat fapte de milostenie cel ce da din toata inima si dintr-o inima iubitoare. Este cu adevarat milostiv cel ce sta de vorba cu oricine ar fi, ca de la inima la inima, nu doar la modul rational sau numai cu gura, cel ce arata oricui sinceritate, respect cordial, cel ce propovaduieste cuvantul lui Dumnezeu si savarseste slujbele divine cu inima curata, nefatar­nic, intr-un cuvant, cel ce ii cuprinde si ii poarta pe toti cu dragoste in inima, dispretuind tot ce este material, tot ce poate deveni o piedica in cultivarea iubirii de aproapele. Acela este cu adevarat milostiv.

Pentru ca firea noastra corupta sa nu se mai lase ispitita de parelnica dulceata a pacatului, Domnul a facut ca desfatarile cele mai placute care ne vin prin simturi si la care ne repezim cu nesat sa fie vatamatoare prin ele insele, fiindca ne lacomim si abuzam de ele. Printre acestea se numara mancarurile cele mai ademenitoare si bauturile cele mai placute. Adica placerile ce ne vin prin simturi. Sa dam slava bunatatii si intelepciunii Parin­telui ceresc, Care cauta, prin toate mijloacele, sa ne faca sa nu cadem in robia simturilor, a marsavelor desfatari trupesti. „Cine are ochi – duhovnicesti – de vazut sa vada si urechi de auzit sa auda” (Matei 13, 9) acestea. Tine seama, crestine, ca vatamarea pe care ti-o starnesc placerile simturilor ne ruineaza trupul si ca ea arata ca nu suntem facuti si nu traim pe pamant pentru aseme­nea placeri, ci pentru desfatari inalte, spirituale, vesnice! Sufletul meu isi ga­seste pace si desfatare in Dumnezeu! Iata desfatarea care nu vatama, adeva­rata, vesnica! Ai gustat din ea de multe ori. Desfatarile pamantesti sunt insa amagitoare, nocive, vremelnice si cuprind in ele, din prima clipa cand ne dedam lor, germenele putreziciunii. Bolile si suferintele pe care le provoaca ne stau dovada.

Ti se intampla, frate, sa simti in inima ura ucigatoare impotriva aproapelui, te chinuie ganduri ticaloase, nu poti uita jignirea pe care ti-a adus-o persoana respectiva. Iata ce-ar trebui sa faci ca sa te izbavesti de aceasta stramtorare launtrica: adu-ti aminte de multele, nenumaratele tale greseli. Nu pregeta sa te intrebi cum le mai poate suporta Stapanul vietii tale, gandeste-te ca, in fiecare zi ti le iarta, de nenumarate ori, daca I te rogi cu sinceritate; tu insa nu vrei sa-i ierti aproapelui niste iesiri patimase, care i-au fost atatate de diavolul. Suspina, daca poti, deplange-ti sminteala, osandeste-te numaidecat pe tine, nu pe aproapele si Stapanul va fi gata sa te ierte”.

(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Din aceeasi carte:

Legaturi: